Marea taina

Cine sunt, nu stiuO frunza n bataia vntului, o ramura de alun, sau un nuc fraged crescut lnga cel batrn....

Imaginea nucului din copilarie l port cu mine, un nuc batrn, cu multe ramificatii ascunse ce duceau pana n Bucovina...

Seva tainica, transmisa din generatii , cred binecuvntata, o pastram n noi. Altfel cum s-ar explica dorul dupa acele locuri pline de istorie si traditie?

Avem un pamnt bogat, bogat prin sfintenia celor care au fost, a celor care au ramas.

Si dacii venerau nucul, un arbore magic, frumos, impunator cu ramuri puternice si un frunzis verde, sanatos. Considerat rege al tuturor pomilor fructiferi, denumit stiintific de savantul Carl Lionne Junglgans regia(glans-nuca, regia-regesc), n splendoarea sa este totusi un arbore singuratic. Un zeu ce nu accepta pe altii n jurul sau, si iubeste teritoriul...Umbra sa racoreste sufletele.... Vai de cel ce ncearca sa-l schilodeasca, sau sa-i schimbe locul...prin hatisul de frunze cheama forte nevazute n ajutor...

Si nucul nostru a fost ranit ...nucul fara vrsta, nucul pierdut n negura vremurilor...

Fiecare snge varsat pentru binele Neamului Romnesc a nsemnat locul, ne-a legat si pe noi cu o pecete nevazuta. Ne-a insuflat iubirea, iubirea de neam si de glie.

De la Sfintii Parinti ce au vietuit n aceste locuri am primit marea taina. De la voivozii tarii, putere, mndrie si onoare. Pagini de istorie, de traditie, un sanctuar al Neamului.

Am devenit dintrodata mai sensibili, mai vulnerabili n fata realitatii. Ne doare fiecare copac taiat aiurea, ca si cum altii ar vrea sa rupa un pergament vechi...Si mereu ne este dor...Dor de acele locuri sacre ce au facut istorie...Dor de ai nostri...

n drumul meu, de la Sarmisegetiza si pna n locul lui Stefan cel Mare si Sfnt, nsotita de Domnul Eminescu, mereu urmarita de ngeri nevazuti, m-am nfruptat din frumusetile acestui pamant ncarcat de trairi si semnificatii. Fiecare freamat, fiecare murmur de izvor, devenisera semne discrete de la natura spre mine, omul calator, n aceasta viata unduioasa si surprinzatoare.

Ciripitul pasarilor pentru mine era o doina, doina noastra ce aminteste mereu de satul mamei, de fluierul de nai ce rasuna n toate vaile, de rsul fecioarelor care dansau desculte n iarba uda de roua diminetii. Vai, dar ce placuta era hora odata! Hora noastra taraneasca! Feciori cu palmele batatorite de coasa, uitau de greul zilei, si mndri ca brazii, roteau fetele ntr-o seninatate azi de invidiat. Verdele naturii, apa din fntni si izvoare tamaduitoare, limbajul nedefinit al necuvntatoarelor, veneau spre ei soptit, ntarind viiul.

Exista un mister al cerului.Un dans al norilor. Un limbaj discret fara cuvnt ntre mine si restul lumii ncremenite n taina. O legatura sfnta pornind de la radacina la cer, de la strabuni spre mine, de la acel loc mirific al parintilor mei spre sufletul meu frematator.

Ma mistuie un dor...Un dor de loc, de oameni, cer si pamnt, cu fata doar spre Dumnezeu.

Destine diferite, venite parca sa ne aminteasca ca suntem datori de a fi strajeri, noi cei iubitori ai locului, ai Neamului Romnesc.