Vorbesc cu vântul în amurg

Tresar, când vântul vorbeşte în amurg
şi teama mă cuprinde.
aş vrea ca-n braţele-ţi să mă ascund
şi să uit de toate.
Şi frica ce o simt, ca  o gheară,
s-o asmut
şi plânsul din adâncuri,
să-l azvâr’ departe
şi să te regăsesc
prin blândul vis ce mă-nfioară.

Şi de-aş putea să opresc vântul;
să nu-i mai aud văicăreala,
m-aş apleca cu trupul încrâncenat,
să-ţi mângâi stropul de lume,
să-ţi simt inima tinerească.
Voi fi ca Adam ademenit
muşcând din fructul oprit
în noaptea aceasta plină de nectar,
tu femeie, ce mi-ai fost dată-n dar.