Minunea mea, iubirea

Mă caţăr tot mai sus,să pot atinge cerul
cu mâiniile însângerate,
cu ochii plini de lacrimi,
mă amestec printre nouri.
Şi chiar dacă nu văd nimic,
simt cum aripi nevăzute mă poartă
spre uşile albe,
unde mă aşteaptă în cântec,
o mantie argintie,
pe care o voi purta
multă vreme…
Durerea ce o simt o voi lăsa în prag
şi-mi voi regăsi zâmbetul pierdut,
dincolo de nori.
Ştiu că iubirea,
doar ea, nu mă va părăsi ;
păstrând-o mereu,
Ea fiind minunea mea.