Luminație la Biușa

Coborât-am dinte munți S-ajungem lângă părinți, S-aprindem făclia vie În zi de luminație. Și satul mi s-a părut pustiu Și casa parcă plânge, M-am simțit străin Și lacrima îmi curge. Ard lumânările pe deal Lumina să-i cuprindă Pe cei din neam în neam Ce zac tăcuți în cripte Și crucea pare mai rece Și totul pare nefiresc Căci iată vremea trece Toți pe rând ne părăsesc. Nu știu de ce timpul E crud și nemilos, Ne lasă-n urmă doar chipul Și-un gol imens... Lumina lină se ridică Spre cer cu implorare Să-i ierte pe cei duși o clipă Șă-și găsească a lor iertare. Și vocea popii te-nfioară Trimițându-ți ruga la ceruri Și dorul de părinți te doare. Vai, cât suntem de singuri! Odihna să le fie liniștită Și pacea să-i mai încălzească Dumnezeu pe toți îi iartă Prin puterea sa cerească. Coborât-am dintre munți Pentru ai noștri dragi părinți Iertăciune să-le-aducem Prin lumina de la cruce. Așa a fost din neam în neam Așa-i datina-n Ardeal. 01.11.2001 La mormântul lui Staicu Axente Stau tăcută și privesc în vreme Când știam că cineva aproape, Îmi rostogolea cuvîntul În paginiile albe. Am știut dintotdeauna că El, A poposit în cuvântul meu, Încărcat de ninsori. Am simțit că doar El A știut să privească pe fereastra Sufletului meu, Purtându-mă pe aripi de vers, Știind, Că dincolo de tristețea mea Nu mi-a mai rămas decât Plăpându-mi cânt. Și lăcrimez acum, tăcut, După dascălul de ieri Ce pașii mi i-a îmbrăcat Cu sufletu-i curat, Lăsându-mi moștenire Noblețea dorului de poezie Și-o veșnică amintire. 29.11.2001 Oțelul-Roșu