La mormântul lui Staicu Axente

Stau tăcută și privesc în vreme Când știam că cineva aproape, Îmi rostogolea cuvîntul În paginiile albe. Am știut dintotdeauna că El, A poposit în cuvântul meu, Încărcat de ninsori. Am simțit că doar El A știut să privească pe fereastra Sufletului meu, Purtându-mă pe aripi de vers, Știind, Că dincolo de tristețea mea Nu mi-a mai rămas decât Plăpându-mi cânt. Și lăcrimez acum, tăcut, După dascălul de ieri Ce pașii mi i-a îmbrăcat Cu sufletu-i curat, Lăsându-mi moștenire Noblețea dorului de poezie Și-o veșnică amintire. 29.11.2001 Oțelul-Roșu