Disperarea tinereții

De voi tăcea voi simți cum ștreangul Alunecă spre gâtu-mi pustiit Și-mi strangulează iar cuvântul În fața eului hulit. Nu știu de ce născându-mă Mi-a fost dat atât să sufăr Doar tu Doamne, ascultându-mă M-ai înveșmântat în flori de nufăr. De voi tăcea, din lacrimi mi-aș clădi Palatul de cristal al vieții Prin care aș putea zilnic privi Disperarea tinereții. Prin ruga mea mistuitoare Aș sparge în bucăți castelul Și vom primi raza de soare A celui ce ne-a dat binecuvântarea.