Vorbesc cu Vântul în Amurg

Tresar, când vântul vorbește în amurg Și teama mă cuprinde. Aș vrea, ca-n brațe-le-ți să mă ascund Și să uit de toate. Și frica, ce o simt, ca pe o gheară, S-o asmut într-un colț, afară, Și plânsul din adâncuri, să-l azvâr’ departe Și să te regăsesc în șoapte, Prin blândul vis ce mă-nfioară, În fiecare seară. Și de-aș putea, să opresc vântul; Să nu-i mai aud văicăreala, M-aș apleca spre trupul încrâncenat, Pe care, încă îl doresc, în pat. Să-mi mângâie stropul de lume, Cu frumusețile blajine, Să-i simt puterea bărbătească. Și nurii mei o să-i vorbească, Voi fi ca Eva, pofticioasă. Și ne vom ospăta la masă Cu mere, pere și alune, Până soarele singur, va apune…