Ctitorie

Iubitul meu, tu ești o temelie a mănăstirii noii ere, eu mă simt ca Ana lui Manole jertfindu-ți toate dorurile mele. De mă vei striga în noapte prin clopot eu îți voi răspunde și fiecare clinchet e o șoaptă, lumini te vor cuprinde. Voi sta de veghe la poarta ta; din înălțimi te voi urmări, îți voi apăra cetatea te voi feri de amăgiri. Din când în când aș vrea să-ngenunghezi pe lespezile albe să-ți lași și tu iubirea în zidurile sacre. Cântec de iubire Mă închin în fața ta iubire jertfindu-mi dorul în amurg cu ochi scânteietori de mulțumire cu ochi de noapte ce-i aud cum curg. Mă las culcată pe altarul tău pârjolită de arșița vremii și-n strigăte flămânde mă arunc chemându-te lumini să-mi semeni. Mă închin în fața ta iubire cu pletele-mi întunecate ce-n dansul lor refiră stropi de mâhnire pe lespezile albe preacurate. De ce nu-mi faci un semn? În amurgul zilelor întârziate voi ști că strălucirea ta e aici, e aproape… Durerea iubirii Simt dureri necunoscute Ce-mi scaldă trupul în văpăi, Ascult chemările tăcute Dincolo de ochii tăi Aștept rodirea unui fruct, Ce-și lasă zeama tremurândă, Dând glas unui trecut Când te doream flămândă. Și-aș vrea să trec spre tine Zdrobind cătușele minciunii Să simt albeața unor zile Și gustul dulce al iubirii. De ce nu ești cu mine ? De ce zâmbești durerii în amurg Nu-ți spun nimic ochii ce curg Nu-ți pasă de răzlețirea lumii Sau eu frumoasă sunt când plâng De ce-mi zâmbești Sunt eu iluzia unui zefir Ce-și caută dorul veșnic în suspin Sau sunt eu steaua căzătoare A neputinței oare. De ce nu ești cu mine? Dor de poezie Cu ce drept mă judeci în cuvânt, când viaâa irosită te-a blazat? vorbele aspre s-au pierdut în vânt sorbite de cetățeanul turmentat. Nu arunca în van neputinâa de a fi bun înțelept în viaă(, aminteâte- dacica credină(, fii iubitor; de nu, învaă(. Ce poet ar mai putea scrie, când sângele s-a-nveninat ? De ce Doamne, nu mai e dor de poezie aâa cum românului i-a fost dat ? Poet pribeag Pribeag este poetul printre inocenâi, nimeni nu-l mai preâuieâte; nu este timp pentru poeâi, banul ulți îi ispiteâte. Cine-i omul care se avântă pe luna doar c- un vin o femeie -n gând? Sărman poet, viaâa -e plină! deă( cărâile în rafturi plâng. Îmbrăcat în vers cântec, nu- alunga pornirea, avem nevoie de multă poezie, acum când iar domnește ipocrizia. Amărăciune Nu judeca pe cei ce nu te vor, e dreptul fiecăruia să gândească; în timp, plutind spre viitor, vom fi noi juraâi la curtea cea cerească. Nu simt decât amărăciune, când totu-i gol pustiit, mă-ntreb de îtiu vreo rugăciune, pentru cel sărac umilit. Nu poâi cere –o stea celor ce nu gândesc, poate mai citind din Eminescu, vor salva din viaâa lor ce e frumos. Din nou așteptând Te simt lângă mine țărm înverzit și dogoare cu vers și cântec trist îndepărtat, îmi simt inima tremurătoare în noaptea albă mă simt înfrigurat. Te-aștept de-atâta timp în nemărginire cu dorul unui om însingurat, te strig, te chem spre mine în noaptea asta plină de păcat. De ce te-ndepărtezi din gândul meu ca pasărea pierdută în albastru? Aș vrea să fi mereu al meu, în noaptea asta vreau să fii un astru. Vraja lumii Aruncă-te, în vraja lumii mele, apleacă-ți, trupul tremurând spre tot ce-i lume și durere, ascultă o inimă plângând. Primește-mă în brațele obosite să-mi odihnesc tristețea, să pășim cu visuri împlinite spre piscul ce cântă frumusețea. Nu-mi zădărnici iubirea iubitul meu de-argint dă-mi doar o fericire și voi muri mai liniștit. Dor de tine Te-aștept flămândă, nedormită să îmi surâzi din nou în prag, să-mi dai o mângâiere mută și să te duci din nou pribeag. Te-aștept iubirea mea târzie cu sufletul mușcat și chinuit s-aduci cu tine multă poezie și să-ți sărut chipul iubit. Te-aștept marea neliniștii mele să-ți reverși zâmbind apele tale și înlănțuiți în tăceri grele să-ți adorm plângând pe brațe. Așteptare Te-aștept chinuită de gând De pași rătăciți și renunțare, Te-aștept în prag plângând Cu-o lume rea și sfidătoare. Te-aș fi așteptat o veșnicie De nu aș fi auzit tumultul, Urgia lumii mă supune Și viața își cere dreptul. De-ar fi o libertate în iubire, Să dăruiesc în veci ce e frumos, Aș sparge ziduri și-n zidire Eu ți-aș îngenunchia duios. Sfidare Să trecem peste granițe și legi Hai să sfidăm mulțimea, În viața asta cu ce te-alegi De ocolești însăși iubirea? Hai să ne înfrățim în nemurire Să ne scăldăm în ale dimineții zori Să râdem în hohote și în nebunie, Că și-n viață mai sunt erori. De ce să ne amăgim furând Bucăți de viață și de sete? Hai să cedăm cântând Un minuet sau câteva sonete. Cer albastru Am lăsat în urmă marea, Am lăsat cerul albastru Și nori înfometați, Am lăsat marea iubirii mele de demult; Și am întins brațele pline de flori Fără putere și cuvânt. Am rămas suspendată În incertitudini Și am făcut loc ploii reci Să-mi ude iluziile călătoare. Plânset mut Lăsați-mă să plâng dorul unei lumi În singurătatea nopților tremurătoare Când dorm doar cei nebuni Învăluiți de prea mult soare. Lăsați-mă să plâng în locul vost Pentru ticăloșia unei vieți Ce nu-și mai poate găsi rost; Pelinul îl sorb doar cei răzleți Lăsați-mă să plâng pentru voi Pentru neputința de-a-nțelege Mișcarea lunatică a unor nouri Ce gândul azi mi-l răzlețește. Deznădejde Când mă privești iubite văd dorul tău de-o veșnicie, rămân fără cuvinte și simt că totu-i nebunie… Iubirea pare a fi martiră a fost mereu sacrificată, dă-mi dar de știre cănd ea e consumată. Aprinde-un lampadar la geam să-l văd din depărtare să știu că nu mai sunt ce ieri eram ci doar steluță căzătoare.