Cuvânt și iubire

Mihail Eminescu – sculptura de Eremia Grigorescu, Onești

 

Mihai Eminescu – I. L. Caragiale – Adrian Botez – George Anca – Gheorghe Nistoroiu – Eugen Zaina – Jean-Claude-Larchet

 

MIHAI EMINESCU

 

Criticilor mei

 

Multe flori sunt, dar puține
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieții,
Dar se scutur multe moarte.

 

E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

 

Dar când inima-ți frământă
Doruri vii și patimi multe,
Ș-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

 

Ca și flori în poarta vieții,
Bat la porțile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veșmintele vorbirii.

 

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ți viață,
Unde ai judecătorii,
Nendurații ochi de gheață?

 

Ah! atuncea ți se pare
Că pe cap îți cade cerul
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

 

Critici voi, cu flori deșerte,
Care roade n-ați adus –
E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai de spus.

 

 

1. CARAGIALE

Despre Eminescu

 

Replica lui Caragiale la descrierea unilaterală a lui Eminescu pe care mulți contemporani ne-au lăsat-o, de poet rupt de realitate, pierdut în visuri, indiferent la mizeriile vieții, a fost o suită de trei articole: În Nirvana, Ironie și Două note. Caragiale ne dezvăluie un caracter mult mai complex, plin de contradicții, supus unor impulsuri instinctive pe care nu și le putea controla.

Profilul psihologic schițat de Maiorescu

Titu Maiorescu l-a cunoscut îndeaproape pe Eminescu. În studiul Eminescu și poeziile sale, publicat în 1889, anul morții lui Eminescu, Maiorescu scrie:

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienației declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

Maiorescu crede că Eminescu nu a fost nici fericit, nici nefericit și că personalitatea lui nu a fost influențată de evenimente exterioare.

„Eminescu, din punct de vedere al egoismului cel mai nepăsător om ce și-l poate închipui cineva, precum nu putea fi atins de un simțământ prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefericire. Seninătatea abstractă, iacă nota lui caracteristică în melancolie, ca și în veselie.”

„Cuvintele de amor fericit și nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în accepțiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva și ține cu desăvârșire în mărginirea ei. Ca și Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip irealizabil. Îl iubea întâmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămânea, și el, cu melancolie impersonală, își căuta refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării și a poeziei.”

„Viața lui externă e simplu de povestit, și nu credem că în tot decursul ei să fi avut vreo întâmplare dinafară o înrâurire mai însemnată asupra lui. Ce a fost și ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie ființă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc.” [4]

Ca o concluzie, Maiorescu afirmă că Eminescu nu a suferit din cauza unor lipsuri materiale.

„A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuința o expresie nepotrivită cu individualitatea lui și pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepțiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existenței nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câștiga singur, îl susținea tatăl său și-l ajutau amicii. Iar recunoașterile publice le-a disprețuit totdeauna.” [5]

                  

Profilul psihologic schițat de I.L. Caragiale

Contrariat de afirmațiile lui Maiorescu, Caragiale ripostează cu vehemență în articolul Ironie din 1890.

„Îmi vine destul de greu să contrazic niște autorități în materie literară, știind bine cât le iritează contrazicerea și cât de primejdioasă e iritația lor pentru soarta și reputația unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă; a fost o nenorocită realitate, și ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! Doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta ușurință a băsni despre trista lui viață! … A trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi… Pe cine vrem noi să amăgim?”

„S-a susținut că disprețuia averea… E un neadevăr – pe care nu-l poate spune decât sau cine n-a cunoscut pe poet, sau cine… vrea să spună un neadevăr – o afirm eu aci cu siguranța că afară de teorii fanteziste, psihologice, etnice, etice, estetice șcl. nu voi căpăta nicio dezmințire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lângă el, foarte aproape vreme îndelungată și știu cât de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. L-am văzut destul de adesea scrâșnind din lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ținta, cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau, ce-i drept, în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu desăvârșire… da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta, și mai ales acelora ce trebuiau s-o înțeleagă nespusă.”

Caragiale nu neagă existența trăsăturilor descrise de Maiorescu, dar afirmă că ele erau însoțite de manifestări nestăpânite de o violență extremă. Astfel, viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între perioade de liniște și seninătate și altele, de implicare nestăpânită în evenimentele care aveau loc în preajma lui.

„Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui.

Cu desăvârșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adese … Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârșească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca «Luceafărul lui – nemuritor și rece». Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cânte Nirvana, ținta supremă a lui Buda-Sakiamuni.”

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Pentru asemenea oameni contactul cu realitatea exterioară este dificil de cele mai multe ori și le transformă viața într-o continuă confruntare.

„Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prieteni. Dar era și un om ciudat! El își făcea o plăcere din necaz și din durere o voluptate. Dacă nu avea vreo supărare, și-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea din afară, el știa să și-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era și de tot sărac.”

„În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență; cel mai mâhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub «teiul sfânt», n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși.”

În deplin acord cu Maiorescu, și Caragiale subliniază înzestrarea intelectuală remarcabilă a lui Eminescu, dar și încrederea nezdruncinată în geniul său.

„Am cunoscut foarte de-aproape un om cu o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.”

„Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decât oricine; nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau neîncredere în sine.”

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”

                   Alte mărturii

În sprijinul afirmațiilor lui Caragiale vin multe din mărturiile celor care l-au cunoscut. Sora poetului, Aglae Drogli, își aduce aminte: „ca copil și băiat era foarte drept, blând și milos, totodată despot mare și pesimist”[15]. Mai târziu, ca student la Viena, Slavici îl descrie la fel.

„Om de o veselie copilăroasă, el râdea cu toată inima, încât ochii tuturora se-ndreptau asupra lui. În clipa următoare se-ncrunta însă, se strâmba ori își întorcea capul cu dispreț. Cea mai mică contrazicere-l irita; muzica de cele mai multe ori îl supăra; șuierătura-l făcea să se cutremure; orișice scârțâitură-l scotea din sărite.”

Eminescu însuși, înainte de se muta la București în 1877, îi scrie lui Slavici:

„Dar tu știi c-am fost totdeauna caracter melancolic și n-am avut niciodată destul curaj de viață; prin urmare tot ce gândesc sau fac e azi mai ticăit decât înainte. N-am inimă în mine nici cât e-ntr-o mămăligă, nu gândesc nici la tine, nici la lume, nici la mine însumi. Singura deosebire e c-am devenit susceptibil, că orice atac, cel mai nevinovat, mă irită încât am o adevărată Berserkerwut (furie sălbatecă, germ.), că s-au înmulțit oamenii cu care nu mai vorbesc nici un cuvânt și c-am s-ajung să nu mai vorbesc chiar cu nimeni, nici cu mine însumi.”[17]

În sfârșit, pentru perioada gazetăriei de la Timpul, avem amintirile ziaristului M. Brăneanu care în 1881 și 1882 era tânăr colaborator și corector, subaltern al lui Eminescu. Amintirile lui au fost relatate de D. Roșca.

„Poetul era un prieten ideal. Bun de inimă, îndatoritor, niciodată răutăcios, totdeauna gata de sacrificiu pentru alții. De discutat serios nu prea discuta cu alții nici literatură, nici filozofie, nici politică, nici altceva. Se vedea simțindu-se ridicat sus peste ceilalți, la care privea liniștit și blând din înălțimea gândurilor lui. Îi asculta bucuros pe toți și când se întâmpla de spuneau vreo prostie, zâmbea binevoitor. Era o fire plină de contraste și extreme: rezervat și expansiv, izolat și plăcându-i zgomotul vieții, foarte dulce cu prietenii și neîndurat cu adversarii de idei, pe care îi ura din cea mai adâncă convingere. Viața de gazetar îl făcuse unilateral; generaliza scăderile unora din roșii (C.A. Rosetti) asupra tuturor. Cu subalternii lui se purta îndatoritor; se întâmpla că muncea el și pentru ei, de pildă traducea el în locul lui Brăneanu când îl vedea încărcat de muncă și-i lua cu sine la «câte un pelin», cum făcea cu Brăneanu, care era foarte tânăr pe atunci. În redacție muncea enorm de mult; până nu înnebunise întâi, nu-i plăceau chefurile exagerate și bucuriile senzuale, ca după nebunie, ci stătea ziua întreagă, uneori noaptea chiar, la redacție. Cu superiorii era demn și neîncovoiat.”[18]

Una dintre cele mai tipice forme de manifestare nestăpânită era gelozia pe care Eminescu însuși o condamna în scrisorile sale către Veronica.

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”[19]}}

„Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc deloc de amor – dar tu nu știi că amorul meu e un pahar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi tulbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărește și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expansiv și mai vorbăreț.”

Și Mite Kremnitz, cu care Eminescu a trăit o poveste de dragoste, își aduce aminte de unele manifestări extreme ale temperamentului lui.

„Într-adevăr, într-o vară, când dragostea sa amenința să degenereze în turbare, el îmi spuse după o zi în care zăcusem în pat din cauza unei migrene: «ieri după masă am venit la d-ta, am trecut prin toate odăile, și am ajuns la ușa d-tale, însă am găsit-o închisă; altfel aș fi pătruns înăuntru și te-aș fi omorât». Afară de aceasta mai observasem la el o imposibilitate de a se stăpâni.”

Caragiale povestește despre ieșiri chiar mai șocante.

„Așa, odată, ca întotdeauna, înamorat și fără un ban, a venit de dimineață la redacție foarte amărât: avea acu, numaidecât, «nevoie de o sumă însemnată; dacă n-o găsea, se-mpușca». N-a voit să ne spună de ce anume acea sumă și de ce atâta grabă, a refuzat să meargă să prânzim ca după obicei împreună și a dispărut dintre noi.

Seara, se afla … unde? la bal mascat la teatru. Trepădase toată ziua după cămătar; îl găsise, din norocire; luase iar bani cu procente orbești; își cumpărase un rând de haine de lux, cilindru, botine de lac, mănuși galbene, și, deghizat astfel cât putuse mai bine, umbla de colo până colo, amestecat în mulțimea de gură cască. Urmărea foarte gelos pe persoana gândurilor lui, care avea o patimă nespusă pentru flirt sub mască și domino – lucru ce, prin trivialitatea lui, lovea pe poet și-n amor și-n mândrie. Norocul în ziua aceea n-a voit să fie întreg pentru bietul nostru prieten: pe uzurar i-l scoase în cale bine dispus; pe femeie o trimisese la bal pentru altcineva. Nu e vorba, după bal, galantul contrariat «și-a plătit un souper fin» – ceea ce l-a făcut să fie a doua zi foarte fără chef, cu atât mai mult cu cât era foarte ușurat de greutatea banilor prinși cu destulă alergătură în ajun: ca toți oamenii de felul lui, îi azvârlise seara, ca să-i dorească dimineața.”

Violența impulsurilor sale inconștiente apare și în ciorna unei scrisori către Cleopatra Lecca Poenaru.

„Ei bine, fii a mea … nu o noapte întreagă … ceea ce n-aș fi cerut … ci o oră, o singură oră … și-ți promit pe mormântul mamei mele că de la tine plec acasă și mâine vei primi o scrisoare din partea unui om ce nu ar mai fi și care va zice că moare pentru c-ai fost crudă cu el … Numele tău rămâne ne-ntinat, nimeni nu știe ce s-a întâmplat … gura care-a putut să-ți facă o asemenea propunere va fi închisă pentru totdeauna. Vezi dar cât te iubesc … dacă plătesc amorul meu cu viața – să plătesc cu el un moment de fericire.”

Wikicitat

ADRIAN  BOTEZ

Cumpănă

 

CUMPĂNĂ

s-a făcut verde-n fereşti şi pe măguri

mângâie vântu-orice rană din neguri

e verde şi-n stele – e verde şi-n lună…

…a venit şi-a plecat – din priviri – Vestea Bună…

un Neam ostenit de minciuni şi de rele

nu-şi mai priveşte nici semen – nici stele :

fiecare-şi adună şi-şi stivuie scârna  – hârciog

fiecare-ţi rânjeşte din guri de bârlog…

…cum să trezeşti un Neam – Hristoase – şi cum să-l învii?

a uitat să răsufle – a uitat că Tu vii…

…trimite strămoşii – cu foc şi blesteme

 

cu pajuri şi bouri – pe chipuri şi-n steme…

…trezeşte – Hristoase – pe sluga bolindă

şi mân-o să-şi vadă hidosu-n oglindă…

…să-i cânţi la ureche străvechea colindă…

GEORGE  ANCA

Astă-seară se joacă Noica

 

Duşyanta, Hyperion, Călin. Regia: personaje avatare. Vita, Vitanus. Leviathan-levitam.  În mări, în vis, în somn.

*

Vă aduceţi aminte, dacă n-ar fi decât o prepoziţie, s-ar putea spune că întru este un sistem de filosofie. Caz din cădere, cazanie. Când nu te vede nimeni, încă nu se cade să faci de nefăcutul. Goethe? Petrecere, cumpăt, întruchipare, mai ales împieliţare şi ba. Eminescu ştie să vorbească filosofic şi ştie să vorbească româneşte.

*

Jumătate din indienii Pima au diabet şi 95 la sută din diabetici sunt supraponderali. O genă le permite să înmagazineze grăsime în vreme de belşug pentru a nu fi înfometaţi în timp de foamete. Ai întors spatele pustiei. Porc şi cu Eminescu şi cu Gib. Care şi Gib în Donna Alba. Critic de paie luate în gură a ploaie de porc. Eu ziceam de Cioabă, tu de Pima, păi nu din americani vin, poate din Roboam. Gândiţi-vă uneori şi la mine. O cărticică de religiologie. Îşi autografiază cadavrul. Nu mai plecăm dintre casele astea cu ferestre-noi. S-o fi reîncarnat Rabindranath în careva din ei. Sau ei în ei. Profesor universitar din senin. Kamala Das la Islam, Tagore deconstruit de Şişir ca Eminescu de Mano. Eliade a scris şi Gaudeamus şi Maitreyi. Voi tot kosher pe la Epstein.

*

Vorbea intens, cu plăcere vag revoltată, nepremonitoriu, de n-o fi ascuns cu ştiinţă ce-l aştepta. Pomul libertăţii trebuie împrospătat din când în când cu sângele patrioţilor şi al tiranilor. Ar trebui o inchiziţie. Timpul trece împotriva noastră. Eminescu însăşi. Isus însăşi. Slavi latinizaţi. Rar îngeri. Peregrinam printre ai noştri, ale noastre. Morţi în marş. Oare unde o să ajungem? Nivelurile de apreciere se contrazic.

*

Prima oară l-am căutat la Institutul de Logică, pentru a-i comunica solicitarea lui George Alexe de a scrie la revista “Credinţa”, în Detroit (îl cunoscusem pe teolog de la cumnatul său, arheologul Petre Diaconu, partener de şah). Nu mi-a răspuns, dar mi-a dat întâlnire la restaurantul “Izvorul Rece”, a doua zi din luna următoare, unde am băut bere şi am vorbit, cred, numai despre mine. Am făcut poate caz de cei doi ani, ultimii, de curs, Eminescu, apoi Creangă, al lui Călinescu, pe care l-am audiat, la înghesuială, de vizite la părintele Stăniloae, pe care reuşisem pentru prima oară, ca ziarist de radio, să-l “dau” pe post şi să  recenzez Filocalia – aici, el a numit emfatic pe Pere Migne, cu 120 volume -, probabil şi de lucrarea mea de licenţă (“de stat”), sigur caz de ce scriam, de poezie. Interogaţiile sale, mai degrabă aspre, mă entuziasmau deja, încât curând aproape i-am reproşat, cum de nu mă pune, ca pe alţii, discipoli ai săi, să învăţ greacă şi germană, pentru a-mi auzi, oarecum jenat că se întâlneşte cu mine în paradis (ce să fac, am pus pe seama poeziei exceptarea, am şi cântărit relaţia lui cu lirica, văzând într-un târziu în “campania” manuscriselor şi hermeneutica “omului deplin” Eminescu un paralel cu Holderlin-Heidegger).

*

Normal, mi se părea autorul cel mai aşteptat – după diminuarea interdicţiei din cauza lui Hegel – în librării, la concurenţă, subterană, cu scriitorii dominanţi ai momentului. Întâlnirile au curs în fiecare 2 şi 16 ale lunii, ani de zile, când numai el oferea mai ales cafea – în ultimul timp, la Nestor. Intrasem în atmosfera cărţilor noi, aveam impresia că începusem să fiu martor la zidirea unor construcţii ideatice, de la rostire la întru, via Eminescu. Chiar şi presocraticii sau Corydaleu îmi erau familiari prin auz şi citit, măcar şi din lămuriri la curiozităţi ca din întâmplare.

*

Portretul i-l văd, din profil, cu pipa stinsă (?) în gură, a la Eliade, către Athene Palace, prin faţa statuii lui Eminescu. Altfel, spre încruntarea unui pastor dintr-un ordin propriu, luminată de logos mai degrabă rece.

*

Noica se autointilua, uneori, biograful, in spe, al lui Eliade. Am început-o (sau, o s-o încep?) Cine altcineva? Când am primit prima scrisoare de la Eliade, am dat fuga să i-o arăt, era şi vărul său, medicul. De ce ţi-a răspuns, nu eşti aliatul nostru (îngheţasem). De ce nu, a intervenit doctorul, e tânăr, n-avea când să-i fie aliat. Tot aşa, când isprăvisem de redactat teza, şi i-am rezumat-o, la Nestor, că, de fapt, este Baudelaire-Eminescu, m-a întors că de ce-mi trebuia ocolul Baudelaire ca să ajung la Eminescu. Probabil cum ajunsese el, mă gândeam.

*

Noica devenea încă o dată Lotul Noica, zilele cât a stat la noi Sergiu Al-George, Pe Chhatra Marg. Fusese închis în corp cu acest lot grup de eroică amintire spirituală, tot rug aprins, tot acatist.

Filosofia trecuse din cartierele bucureştene la Păltiniş, jnana (cunoaştere) şi abhijnana (recunoaştere/anagnorisis) mi se instalau în minte şi în viaţă. Filosofia recunoaşterii de la Hegel şi Pascal la Ricoeur şi Lyotard o trăisem aproape de Noica: măcar eu îl recunoşteam (în inimă), cum nu făcea societatea securoiştilor ubicui. Şi “recunoaşterea” era de suplinit prin “maşină”, prin inteligenţă. Numai pe Eminescu nu l-am lăsat, într-un târziu, pentru Kalidasa, cu a sa Abhijnana Shakuntalam/ Recunoaşterea Sacuntalei (vezi Călin. File de poveste de Eminescu).

*

Noica s-a vrut bucurie, într-o ordo gaudii, cu Augustin-Rafail – “bucură-te şi fă ce vrei”, cu un personaj al lui D. H. Lawrence – “Nulla dies sine laetitia”. “Ca pe o bucurie am simţit şi ultimii ani de închisoare.” Soka (durere) se face sloka (verset) la Valmiki, melancolia se face vers la Eminescu, filosofie la Noica. Bucurie (sukha) după durere (dukha) – Wulf is on an island, I on another (poem celt). Filosoful român şi-a găsit moartea alergând după un şoarece, altfel, servitorul zeului elefant Ganesh, al cunoaşterii. Poetul tamil Subramanian Bharati fu ucis în templu de elefantul căruia i se închina, iar Gianni Rodari doborât în Africa, de alt elefant. Viaţa e jiva, jiva e Shiva, Shiva e jiva. “Fie-ţi milă, Doamne, de cei care te-au omorât”.

*

Durga blondă, eminesciană, în colonia bengaleză a Delhiului,

brună totuşi în Shiva Mandir şi Asur nemaiangrez, tot întunecat,

Kali, Kali, maha Kali, o, Durga, pumni de petale aruncate până la cele braţe ale dumnezeiţei, Lakşmi şi Ganeş în stânga, Saraswati cu un sitar şi Kartikeya-Apollo,

focul din vas arzându-ne palmele de trei ori şi ni le ducem unii după alţii netezindu-ne părul şi capetele, supraritual mamele la copii

*

Am trimis prietenului care vă vorbeşte o mioriţă pentru un cangur. N-a comentat. A lăsat fabula darurilor să-şi fie comunicare-cuminecare, totem la totem. Şi nici măcar de împrumut. Nici rit de trecere. Iar noi locului ne ţinem, vorba lui Eminescu. În fapt, limba interioară a lui Eminescu. Ne vedem în cuvinte, cum predica Noica, pe chiar vremea dictaturii comuniste

*

Când o întâlnisem pe Apara, cu zece ani în urmă, eram tot sub ameninţare, pentru publicarea Doinei lui Eminescu – nu ieşeam din casă, îmi cerusem la vicecancelar demisia, nu mi se aprobase, până chiar am plecat, în 12 aprilie, (împlineam 40 de ani) – trăisem un semestru de (auto)terorizare – tot în jurnalele de atunci voi căuta (romanul Furnici albe?) Când îi explicam lui Radu de ce plecam de la Lodhi la Vinod, argumentasem că e o chestiune de viaţă şi de moarte – ca să vezi.

*

Eu sunt în Academia Eminescu şi Societatea Hafiz (convenită de Vinod cu iranienii, printre care şi d-na Apara – pe mine m-a cam deranjat zelul lui oarecum diluat – dincolo de nobleţea asocierii – pentru Eminescu, în ce mă privea: la Moscova, femeia pe care am întrebat-o de d-na Apara dacă a venit, nimic mai mult, mi-a şi oferit, cu martore, un volum de Hafiz şi mi-a citit public versete). N-aş publica jurnalul şi numai pentru a nu expune aceste femei (cine s-ar fi aşteptat la Iran, făcea Margaret alaltăieri).

*

Read More »

,,O altfel de cântare a cântărilor” a  autorului Pavel Rătundeanu-Ferghete,

 apărută la Editura Contrafort, Craiova, România- 2013

 

 

Cartea consistă din 308 pagini cu un text desfășurat (prin ideea autorului) pe șapte părți numite Anotimp, fiecare constituind de fapt un nou Capitol în care se include subtitlurile de lucrări realizate de autor. Prefața cărții o scrie dl. Lucian Gruia.

Are Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României, iar prin copyrightul ce aparține Editurii Contrafort, se stipulează condițiile legale asupra folosirii textelor din carte. Deci, voi avea grija a respecta întocmai aceste reguli.

   Domnul Ben Todica din Melbourne ne mai spune că va veni o vreme când aceste cărți a autorului Pavel Rătundeanu-Ferghete vor fi căutate și citite precum căutăm un pahar cu apa limpede! Să-i dorim succes deplin autorului cărții O altfel de cântare a cântărilor.

   Desigur, nu o aseamăn eu cu La Dotta Mano, a lui Michelangelo, care deși publicată inițial în doar 33 de exemplare, rar găsită azi, și la un preț de câteva sute de mii de dolari, respectând însă scara valorilor, Pavel  ne aduce o carte mare, în care se cuprind cele mai înalte simțăminte umane, de dor și iubire ,,strecurate prin lumină”, expresie folclorică des folosită de dl. Pavel Rătundeanu-Ferghete în compozițiile sale. Scrierile aduc un iz specific românesc dar și acel iz al izvorului popular folcloric regional. Uneori ai impresia cum pe undeva prin jur s-ar afla un Anton Pann de la Ciubăncuța de Cluj-Napoca. În tot timpul autorul și-a adunat un larg bagaj folcloric, cum spuneam, cu  frumoase expresii ale omului de rând, aduse și din zona Sălajului său natal.

   În toate cele șapte Anotimp -uri (Capitole) ale cărții se observă o linie de clară legătură, ,,un trunchi”, cum îl numea dl. Lucian Gruia în prefața scrisă cărții, pe care trunchi cresc stufoase ramuri ale creației literare ferghetene, diversificate în teme, dar unitare prin acel liant al iubirii și dorului de o viață sănătoasă, în credință și Hristos, ,,pâinea cea cu folos” expresie iar atât de des folosită de autor. Ce se poate constata, tot inspirațional și metaforic vorbind, valoarea cărții crește tocmai prin aceste stufoase ramuri care numai pe un trunchi solid și sănătos pot crește. Iar trunchiul este însăși harul autorului care a reușit să-i inspire însăși titlul cărții sale: O altfel de cântare a cântărilor, prin care de fapt dl. Pavel Rătundeanu-Ferghete își identifică personalitatea sa scriitoricească, intimitatea sa sufletească, identitatea lui proprie. Observăm cum aproape la fiecare subtitlu de Anotimp, autorul  notează și un motto, prin care deschide o fereastră spre a se privi înspre tema ce urmează a fi gustată de cititor. Astfel la Anotimp Ia, îl găsim pe Lucian Blaga, cu un vers din Poemele Luminii drept motto ales de autor: `,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii…” fapt prin care autorul dorește să-și justifice propria-i creație în felul său propriu de a înțelege lumea din jur. Astfel continuând, în această albie al inspirației sale, dl. Pavel Rătundeanu-Ferghete reușește ași frământa aluatul plăcut al scrierilor sale literare până la finele întregii cărți.

Primind această carte și eu aici în Australia, autorul a mai avut dragul a-mi scrie și un autograf pe prima filă, astfel respectul meu pentru autor rămâne adânc păstrat în ființa mea.

Deosebit de atractiv prin tot ceea ce autorul adună operei sale, cartea poate fi așezată între cele mai inspirate și de real folos adus unei educații sănătoase, umane, creștine celor ce vor avea ocazia sau vor dori să citească o carte bună. Cartea se  află și la biblioteca Mihai Eminescu, biblioteca familiei mele din Cringila, N.S.W, la îndemâna cititorilor noștri români-australieni. Eu o recomand tuturor cititorilor iubitori de o carte adevărată, ieșită dintr-o viață adevărată, care are darul a lumina mintea noastră. Și încă o vorbă: Chiar dacă azi cărțile sunt mai puțin căutate, va veni o vreme când Cartea va fi căutată precum căutăm florile cele frumoase prin câmpiile noastre românești!  Iubiți Cartea Romanească!

———————————

Ioan MICLĂU-GEPIANUL

Cringila, Australia

14 iunie, 2018

MAGIA NEAGRĂ A UNEI ISTORII A ROMÂNILOR…FĂCUTĂ DE TRĂDĂTORI ŞI DE „ALOGENI”…!

(marginalii şi dezvăluiri în premieră)

Zi de zi şi zi după zi, vedem cum se caţără pe noi tot felul de căpuşe, de păduchi, de mici jivine, şuierând şi sâsâind, cumplit nerăbdătoare, de lăcomia de-a ne mistui, de tot, sângele. Toţi mârlanii şi toate „curvele morale” se înghesuie, din toate părţile, să ne convingă de faptul că, noi, românii, nu mai suntem buni de altceva decât de hoit.

…Pe pielea noastră, se fură cum nu s-a mai furat: nici tătarii cu „capete de câine”n-au făcut-o, cum nici fanarioţii. Pe pielea noastră, fojgăie tot felul de contracte, prin care, ce era al nostru, din moşi-strămoşi, ni se dovedeşte, cu terfeloaga „legii” în faţă, că n-a fost niciodată al nostru, ci trebuie să fie al oricui, numai al nostru, NU!

…Pe pielea noastră, trebuie să suportăm tot felul de aranjamente „magice” (de „magie neagră”, prăpăditoare de Neam!), după care, când ne uităm în oglindă, nu mai dăm doi „bani răi”, noi pe noi înşine…! Uitaţi-vă, numai, ce scrie pe HotNews.ro, miercuri, 19 mai 2010, 13:16 :

“Camera Deputatilor a adoptat miercuri articolul 37 din Legea educatiei in varianta Guvernului, prin care Limba si literatura romana va fi singura disciplina care nu poate fi studiata si in limba materna de catre minoritatile nationale,  informeaza Mediafax. Liberalii nu au participat la vot.

In varianta Comisiei de invatamant, articolul prevedea ca si disciplinele Istoria romanilor si Geografia Romaniei sa fie studiate in limba romana de minoritatile nationale, prevedere adoptata de comisie la propunerea liberalilor.

<<Va anuntam ca nu vom participa la acest vot, la acest articol, e un vot antinational si va asumati responsabilitatea ca cetatenii Romaniei sa nu stie ce inseamna istoria si geografia acestei tari>>, a explicat Eugen Nicolaescu.

Articolul, adoptat in forma Executivului, cu 111 voturi pentru, 45 voturi impotriva si 10 abtineri, prevede ca “in cadrul invatamantului preuniversitar cu predare in limbile minoritatilor nationale, toate disciplinele se studiaza in limba materna, cu exceptia disciplinei Limba si literatura romana“.

Jurnalul Flacăra Iaşului este mult mai incisiv şi mai “ager la ochi”, în această problemă gravă a României de azi:

“Majoritatea deputatilor au votat posibilitatea predarii istoriei si geografiei Romaniei in limba maghiara. UDMR a tinut mult la acest detaliu, continut altminteri si in proiectul Legii Educatiei. PNL si PSD au protestat cu vehementa si i-au acuzat pe pedelisti, udemeristi etc. de tradare a natiunii romane.

Pe de alta parte, sa ne gandim ca in Harghita si Covasna, oricum, istoria si geografia Romaniei erau deja predate in limba lui Petöfi. Normal ar fi fost ca macar aceste doua discipline sa fie asimilate de catre compatriotii nostri de origine maghiara IN LIMBA ROMANA, limba oficiala a statului in cadrul caruia sunt si ei cetateni. Ce sens are aceasta discriminare pozitiva? In SUA, geografia si istoria sunt predate in limba engleza, in Franta franceza e unica limba oficiala admisa, in Grecia – limba greaca si exemplele ar putea continua.

Sa zicem ca noi, romanii, vrem sa demonstram intregii lumi ca putem fi cei mai democrati de pe planeta. Macar de-ar fi scrise viitoarele manuale de istorie si geografie intr-o maniera atractiva, inteligenta si echilibrata, chiar de-ar fi redactate in maghiara. Or, majoritatea celor scrise in limba romana sunt greoaie, incarcate cu tot felul de detalii inutile, plictisitoare sau, pur si simplu cu multe omisiuni de continut.

Nu supradragostea de democratie i-a determinat pe reprezentantii PDL sa sustina aceasta propunere a UDMR, ci pacatosul de calcul politic. In acest moment, fara sprijinul UDMR, PDL ar conta in Parlament doar pe UNPR, procentaj insuficient pentru a se mai mentine la guvernare. Astfel, liderii UDMR isi mai ating un scop, pedelistii se executa fara cracnire, intr-un moment extraordinar de greu pentru partidul portocaliu, in vreme ce PSD si PNL mai sufla nitel in trombonul patriotismului discursiv.

Iar pe ei, pe etnicii maghiari din Harghita si Covasna, nu cred ca i-a intrebat la modul serios nimeni daca acest aspect ii preocupa cel mai mult in acest moment. Acolo sunt sosele distruse, intreprinderi falimentate, oameni muncitori, saraci si cu mult bun simt, somaj cat incape si munti cheliti la greu de catre angajatii grofului postdecembrist, putredul de bogat Verestoy Attila…”

***

…Vedem pe forum tot felul de comentarii ale limbricilor “epocii de aur” băsesciene, “juni” educaţi la şcoala uitării, a trădării naţionale PRIN UITARE: că “aşa trebuia de mult”, că “aşa este europeneşte”…:

“Daca istoria si geografia Romaniei este predata asa cum trebuie, ce conteaza limba? Important e sa nu se faca dezinformari…atat.

Plus ca un copil ungur invata mai bine in limba lui decat in romana.
Nu vad problema…” – sau: “Dumneavoastra uitati ca la ora actuala suntem in UNIUNEA EUROPEANA. Un singur spatiu, un singur teritoriu, o singura piata si mai multe culturi. Dar poate ca dumneavoastra nu sunteti inca cetatean al UE. (…) Mult noroc si…..toleranta.”

Read More »

   „Poetul şi filosoful Eminescu sînt România de astăzi care continuă România de ieri;

   Gînditorul politic Eminescu este România care se crează astăzi şi care reprezintă viitorul.”

(Avocat nemţean Ion Herghelegiu)

   În Biserică, în istorie Neamul este izvorul puterii religioase, al energiilor creatoare, care graţie jertfei şi iubirii sale întru Părintele ceresc, Dumnezeu îi alege Profeţii şi Elitele spirituale, astfel ca prin istorie să păşească spre mersul lui firesc, spre menirea Naţiei înspre transcendent, înspre mântuire. Misia Profetului constă în conjugarea vocaţiei sale creştine cu harul Duhului Sfânt întru realizarea sintezei misticii ortodoxe fundamentale în cadrul naţionalismului Neamului său.

    Profetul întrupează în fiinţa şi persoana sa Icoana lui Hristos, regenerând Chipul Domnului în naţie. Profetului îi revine rolul divin de născător spiritual al naţiei, la rândul lui, Fiul născut de aceeaşi naţiune, pentru a o îndruma, îndrepta, transforma, reînnoi, după modelul Învăţătorului său Hristos: „Hristos cel înviat este începutul creaţiei celei noi, pentru că ne cuprinde în starea jertfită şi înviată a trupului Său în mod actual pe toţi care credem nu numai prin comunitate de natură ce o are cu noi, ci şi prin cuprinderea noastră personală în El şi prin petrecerea Lui în noi. (…) Prin trupul înviat al lui Hristos iradiază, neîmpiedicată, puterea Celui ce a făcut acest trup nestricăcios, conducând pe toţi cei ce se vor împărtăşi de El la înviere şi la nestricăciune, ba conducând întreaga creaţie la incoruptibilitate şi transparenţă, adică la maxima transfigurare şi comunicabilitate între persoane prin Duhul şi la o totală personalizare a cosmosului, în Hristos şi în oameni, pentru că există o continuitate ontologică între materia trupului şi materia cosmosului. (…) Numai perspectiva învierii ne dă puterea să ducem adevărata luptă cerută de ea: lupta împotriva pasiunilor, lupta pentru sensibilizare, pentru transparenţă, pentru comuniune, pentru asemănarea cu Hristos, puterea Celui care a înviat susţinându-ne pe această cale.” (Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1978)

   Profetul este cel ales şi pus să vegheze necontenit la trezvia conştiinţei care menţine trează, demnă şi permanent identitatea românească prin naţionalism, spiritualitate, cultură şi religiozitate creştină.

   Chiar dacă sub Semnele vremurilor istorice se conturează reflexele crizelor spiritual-religioase cu conotaţii psiho-sociale dramatice, Profetul este desemnat de Sus să rămână Stâlpul şi Temelia Generaţiei sale, pentru ca Elita Spirituală Creştin-Ortodoxă, care ţâşneşte, alege să se călăuzească după îndemnul lui şi după pilda Profetului absolut-Mântuitorul nostru Iisus Hristos, găsindu-şi astfel reperele naţionaliste seculare, cu nădejde, credinţă, elan, eroism, jertfire, demnitate, nepanicându-se:   Ne întreabă alt Profet al Neamului Mircea Eliade în articolul său, Românismul şi complexele de inferioritate:  „Nu înţeleg de ce ţipăm: primejdie! Unde este primejdia? (…) Cum am putea noi crede că un neam ofensiv şi creator ca neamul românesc poate fi primejduit de cineva? Numai gândul acesta este umilitor. Numai ideea că trebuie să luăm „măsuri de pază”. Nu-şi dă nimeni seama că tăria românismului stă tocmai în dispreţuirea oricăror măsuri de pază? Să încercăm să privim lucrurile istoric, nu politic. Şi istoric, nu ne poate fi teamă de nimic. Atât cât energiile creatoare româneşti n-au secat, nu ne pasă.”

   Profetul ne arată continuu Calea Providenţei, pregătind generaţia sa şi altele pentru reînnoirile spirituale, întemeind în conlucrare cu Iisus Hristos-Viaţa adevărată, pentru viaţa evanghelică a Neamului, astfel încât cu fiecare pas al vieţii creştine poporul se apropie tot mai mult de lumea nouă a Dumnezeului-Om: „Sunt 18 secoli şi jumătate, ne spune un alt mare Profet al nostru Nicolae Bălcescu, de cînd Hristos întreprinse a răsturna lumea veche, civilizaţia păgînă, ce reprezenta pincipiul dinafară, obiectiv, al naturei şi al silei, substituind în loc o altă lume, o altă civilizaţie, întemeiată pe principiul subiectiv, dinlăuntru, pe dezvoltarea absolută a cugetării şi a lucrării omeneşti în timp şi în spaţiu, şi, prin identitatea între esenţia naturei spirituale a omului şi esenţia naturei divine, El descoperi fiecărui individ legea libertăţii, a demnităţii, a moralităţii şi a perfectibilităţii absolute.

   După ce, în Evanghelie, Mîntuitorul ne arată legea morală, absolută, nemărginită, legea dreptăţii, şi aruncă omenirea pe calea nemărginită a unei dezvoltări regulate, progresivă, supuind natura, sila, lumea dinafară supt preponderenţa absolută a minţii şi a cugetării, prin sîngele Său vărsat, prin moartea Sa, El ne arată legea practică, legea lucrării, legea jertfirei, a iubirei şi a frăţiei, chipul cu care ne putem mîntui, putem învinge răul şi îndeplini menirea morală a omenirei, adecă mai întîi prin cuvânt, prin idee, pe urmă prin lucrare, jertfindu-ne individa familiei, aceasta patriei, patria omenirei, viitorului.” (N. Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul. Biblioteca pentru Toţi. Ed. Minerva, Bucureşti-1985, p. 1)

   Profetul veghează şi conduce segmentul de românitate care trebuie să se asume valorilor tradiţionale creştine prin care se cerne naţionalismul intelectualităţii dacoromâne pentru a realiza epoca de creativitate maximă: mistică, isihastă, filocalică, sofianică, profetică.

   Mihail Eminescu, ca de fapt toţi profeţii Neamului nostru, a înţeles că doar seva Tradiţiei creştine conduce la închegarea ortodoxiei ca model de viaţă, ca atitudine de eroism şi mistică.

   Geniul creator al poporului întrupat în harul Duhului Sfânt dă Alesului, viziunea profetică, perspectiva spirituală de a purta în fiinţa sa destinele neamului său dacoromân.

   Prin erudiţia sa covârşitoare, prin rafinamentul intelectualului genial, prin sinteza esenţială, prin pătrunderea profunzimii sale teologice, Eminescu îşi asumă dimensiunea sa profetică.

   În Rugăciunea unui Dac-Profetul are prin dimensiunea filosofico-mistică o cunoaştere apofatică demnă de cinstirea marilor Sfinţi Părinţi ai Bisericii lui Hristos.

   Rugăciunea unui Dac este o genială Odă a Creaţiei, un erudit Poem filosofic şi un admirabil Psalm de adorare adus Celui Care toate sunt în Hristos, prin Hristos, întru Hristos.

   „Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sîmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mîne, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul erau toate şi totul era una;/ Pe cînd pămîntul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rîndul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur, încît mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? // El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii/ Şi din noian de ape puteri au dat scînteii,/ El zeilor dă suflet şi lumii fericire,/ El este-al omenimei izvor de mântuire:/ Sus inimile voastre! Cîntare aduceţi-I,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii!// Şi El îmi dete ochii să văd lumina zilei,/ Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei,/ În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers/ Şi-n glas purtat de cîntec simţii duiosu-i viers,/ Şi tot pe lîng-acestea cerşesc înc-un adaos:/ Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!”   

   Mihail Eminescu conjugă credinţa cu gândirea, voinţa cu iubirea dând convergenţă tuturor acţiunilor sale spre a împărtăşi celor chemaţi gradul de spiritualitate pentru a fi Aleşi, pentru a deveni Elite creştine naţionalist-ortodoxe.

   Mihail Eminescu s-a aflat permanent în natura lucrurilor spirituale, lucrând cu abnegaţie, cu destulă rigurozitate, cu un dinamism de erou, la prelucrarea structurii fireşti a omului întru devenirea sa religioasă, întru menirea chipului său hristic, ţinându-l treaz, aprinzându-l şi pregătindu-l parcă pentru aşteptarea serafică eshatologică.

   Pentru Profetul nostru Vatra Strămoşească se asumă ca o diversitate a cunoaşterii în variate domenii fundamentele: etnologie, mitologie, politologie, artă, folclor, filosofie, morală, istorie, ştiinţă, teologie, arhitectură, poezie, mistică, isihasm, cosmologie, umor etc.

  Read More »

…În aceeaşi lucrare tolerată (de oameni şi vremi), a abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara: „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi” – putem citi şi despre o curată nălucire de noapte, a onestului şi cu râvnă slujitorului Lui Crist. Am şovăit mult, în faţa biroului meu, dacă să încredinţez tiparului această povestire, cu totul fantastică, sau s-o las, pentru totdeauna, întunericului uitării.

Până la urmă, mi-am zis: „Cei cu fantezie o vor lua fie drept  ce este, fie drept ce le pare a fi : fie o Viziune Rară, fie o fantezie, frumos scrisă şi viu descrisă, din partea unui biet slujitor onest al Lui Crist, chinuit, pururi, de năluciri, care de care mai ciudate. Evident, cărturarii vor şti să discearnă, însă, între nălucire şi posibilele elemente reale…care vor fi fiind acelea…în textul povestirii. Dar dreptul de a lăsa o lucrare atât de veche şi de minuţios documentată (căci, orice s-ar zice, abatele era, în primul rând, un căturar, un conquistador mai curând în terenurile SPIRITULUI, decât în cele ale…Lumii Noi…) – a o lăsa, zic, nedezvăluită omenirii, neoferită Călătoriei CUNOAŞTERII şi Luminii CUNOAŞTERII – ar echivala, după mine, cu o crimă morală”.

Şi, decis, m-am apucat şi-am tradus-o, într-o limbă (cât de cât) modernă…o veţi citi, şi veţi judeca asta singuri…mă rog, e tare greu să traduci din spaniola veacurilor uitate, medioevice, atât de adânc înfundate între umbrele tremurătoare ale timpului, încât nici nu se mai văd, azi… Oricum, esenţialul textului de mai jos nu cred că l-am denaturat prea mult.

Ce-i mai rău, zic eu, este că…”viaţă-i greaţă” (cum îmi zicea dezabuzatul meu tată…): când am încercat s-o citesc, pe ascuns şi separat, unor amici, ca să testez  „piaţa încrederii” – toţi şi fiecare pe rând m-au întrerupt, pe la jumătatea povestirii, cu hohote de râs, grozav de arogante, ba chiar (vezi, Doamne!), ofuscat-ofensate… – …dar, în primul rând, umilitor de grosolane, pentru şi faţă de mine: „Ce, cum adică, ne iei de fraieri, de ne citeşti, la ceasurile astea înaintate, de seară, aşa poveşti deplasate…poate vrei să înlocuieşti filmul „horror”, care se dă, în fiece noapte, la televizor… – …crezi că noi avem timp de pierdut?! Una e să ne dezvăluieşti arcanele unui document serios…dar tu, în loc de asta… Spune drept: bazaconiile astea sunt ale tale, sau…tot munca ta de arhivar (…cocoşat asupra scrierilor secrete ale abatelui ăluia spaniol, scrântit de singurătatea călugăriei!), le-a fătat?”

Drept să zic, în momentele acelea nu am avut răspuns. I-am poftit pe uşă afară, rupând cu ei, pe viaţă, orişice legătură. Furia şi umilinţa m-au decis să dau luminii tiparului, cu orice risc, această stranie…”nălucire” a atât de proaspăt-naivului, încredinţatului de adevărul oricăror semne şi arătări…nobilul meu abate (cel puţin, DESCOPERIT de mine, în arhivele lumii!), Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara – cel care, prin jignirile amintite mai sus, a devenit parte din mine…:

„…Totdeauna, am considerat Italia, cea a Statelor-Cetăţi-de-Miracol, fiecare cu iscusinţa, meşteşugul ori arta ei, precum şi, fiecare,  cu celebritatea ei, cu totul aparte, faţă de celelalte… – …ca pe rădăcina intelectuală, iluminatoare, a Europei. Până când, într-o seară de iarnă, stând, în jilţuri adânci, în faţa focului dogoritor, din căminul unei camere, cu tavan ogival, din abaţia mea toledană, San Juan de los Reyes (…nu de mult, fusesem numit, aici, abate…deci, să fi fost prin 1586-1587…deci, eram în floarea vârstei…aveam vreo 25-26 de ani…) – cu un frate, mult mai bătrân decât mine, al ordinului meu umil, ordinul franciscan.

Fratele acesta nu era din viţă nobilă, şi nici măcar spaniol. Italian, pe numele lui adevărat, Ambrosio Napoletano, era fiu de marchitan[1]. A nimerit la toledana mea mânăstire, San Juan de los Reyes, din întâmplare, dar şi din ambiţia unui naş de-al lui, cu rădăcini spaniole şi teribil de bogat (“don Cesare”), care a avut ambiţia ca finul său să-şi ducă misiunea în cel mai vestit aşezământ franciscan, din lume. “Don Cesare “ a intervenit (pe la 1557…) chiar pe lângă regele Spaniei, Maiestatea Sa, Filip al II-lea[2] (un rege care, după câte-mi ziceau părinţii, era tare iubit, şi nu din linguşeală, ci pentru că era extrem de isteţ, cult şi elegant…nu doar la îmbrăcămintea trupului, ci şi la…”îmbrăcămintea interioară a Spiritului”!)…şi “don Ambrosio” s-a prezentat, la San Juan de los Reyes, sub numele de “don Gomez Aragonese y Seballos”. Noi, însă, care-i ştiam, în privinţa obârşiei, tot trecutul (iar el nu ni-l ascundea defel, şi nu se simţea, nicio clipă, înjosit de obârşia sa umilă…ba, deseori, dimpotrivă!), îi ziceam tot “fratele Ambrosio” – iar el n-a făcut, niciodată, caz de înalta-i protecţie regală: dimpotrivă, era harnic şi smerit, iubitor să sară-n ajutor oricui, oricând, încât l-au îndrăgit (cel puţin, la venirea sa, la San Juan de los Reyes) mai toţi fraţii franciscani spanioli, de la San Juan de los Reyes.

Şi-l mai îndrăgeau majoritatea fraţilor franciscani, de la mânăstirea San Juan de los Reyes, şi pentru multe altele…dar, în principal, pentru că nu era doar un mare şi sever cărturar, nu era doar, cum se zice, „foc de deştept şi citit”… – ci pentru că era un adevărat ÎNŢELEPT, de la care orişicine putea lua bun şi folositor sfat – uneori, necesar precum apa în deşert! – …fie la ceas de zi, fie la oricare ceas din noapte…

Eu mă împrietenisem cu el, îndeaproape, şi ne apropiaserăm sufletele, în ciuda vârstei mele crude, încă – şi în ciuda staturii sale impozante, dată de o înţelepciune aproape stihială, aproape nefiresc de adânc pătrunzătoare a tainelor omului şi lumii: ne „pipăiam”, reciproc, Spiritele, şi le găseam gata să invadeze, cu Înalta şi Nestinsa  lor Curiozitate – întreg cosmosul…!

…Dar nu chiar toţi fraţii îl preţuiau, acum, pentru această rară calitate a Spiritului…De la bun început, unii se deciseseră (…aşa le căşunase lor, din senin, şi chircitul lor suflet le „fixase” fânul căpăţânei dintre umeri, numai pentru „NU” –  despre orice ar fi fost vorba…!) să se îndoiască (…şi aceştia din urmă deveniseră, între timp, destul, nefiresc de mulţi!), de spusele sale, care prea miroseau, de departe, ziceau ei, a „poezie dezaxată şi lunatică” şi a „fantazare nebună, sau, cel puţin, ciudată şi necuminte”) – …şi aceştia, de care vă spun (şi cum începusem a vă zice…), au început, uimitor, să se „înmulţească”…şi să-l ocolească, de multe ori chiar se făceau că nu-l văd. Deci, mai exista, chiar şi la San Juan de los Reyes, tembelism destul…

Eu nu doar că mă apropiasem de fratele Ambrosio, dar cream, eu însumi, cât mai dese prilejuri de întâlnire şi de lungă povestire a lucrurilor celor mai ciudate, plantate de Dumnezeu, în Creaţia Sa, unde nici cu spatele nu te-ai fi gândit şi aşteptat…unde nici cu gândul nu gândeai…

…Stăteam, amândoi („singuri amândoi”… – …două singurătăţi de gânduri, întâlnite, poate întâmplător,  poate nu – pe lumea asta…), de mult stăteam, cum vă spuneam, în faţa văpăilor focului din cămin… – …deocamdată, ciudat de tăcuţi…

Acest „don Ambrosio”, sau „fratele Ambrosio” (acum, ajuns un bătrân, încă verde, înalt, voinic şi senin ca un zeu antic…deşi avea mult peste 70 de ani… – …umblase mult, văzuse multe şi de toate, şi bune, şi de tot rele, în lunga-i viaţă…!), mângâindu-şi barba-i complet încărunţită (mustăţile şi le rădea cu grijă, după moda italiană), cu mâinile-i mici şi albe, de nobil bibliotecar al Ordinului – a întrerupt, dintr-odată, o tăcere care ameninţa să se prelungească nefiresc, în „cămara abaţială”… – şi mi-a spus (stând mult aplecat înainte, pe gânduri care, se vede treaba, erau tare împovărătoare, pentru venerabilul bătrân – …oricât de olimpian îl ştiam eu, în restul zilelor…), privind fix vâlvătăile focului, neastâmpărate, jucăuşe… – …dar, totodată, fascinante, căci parcă, în toiul Focului, se zbăteau nişte fiinţe arzătoare (asemănătoare salamandrelor!), dincolo de grătarul-gratiile căminului… – …ar fi vrut, parcă, să ne zică ceva…, „salamandrele”…dar zăbrelele grătarului le-ar fi împiedicat fermecata-le grăire:

-Vezi, frate Bernardo, până acum vreo douăzeci şi cinci-treizeci de ani (deci, până prin anii ’50-’60 ai veacului nostru…), şi eu credeam, ca tine, că Italia, cu cetăţile ei harnice, dar şi în veşnică luptă – ar fi Buricul Lumii, Rădăcina Cunoaşterii Umane, Centrul Cosmic al artelor dumnezeieşti…Dar, când m-a trimis Comandantul Ordinului, cu o misiune secretă, în Răsăritul Europei (eu ziceam, pe atunci, ignorantul de mine: „la păgâni”…), am aflat, definitiv, că nu-i deloc aşa. Acolo, în Buricul Răsăritului, sunt nişte Munţi Fermecaţi…le zice „Carpaţi”…am aflat, de la „sfinţii băştinaşi” (aşa sunt numiţi ei, în şoaptă, de către vecini, prieteni ori duşmani, fără osebire – pentru Credinţa lor înfocată, în Crist şi în toate cele cereşti…ei cred în Crist, de unii-i zic şi Zalmoxis… – …cum cred în Apă, Cer şi Păduri ori Munţi, în toate cele ale Nemuririi, Învierii…!), că numele  Munţilor vine de la numele Libertăţii Eterne a acestui Neam, cu totul aparte: „carpi” – sau, în altă formă locală, ca traducere a vocabulei „carpi”: „DACII LIBERI”…am aflat, cum ziceam, de la „sfinţii băştinaşi”, că  toată viziunea noastră, a celor de aici („apuseni eretici”, cum ne zic ei, nouă… – …căci preoţii lor le predică superioritatea Bizanţului grecizat, a Ortodoxiei, asupra Romei Catolice, Romă (zic ei) cu clare şi regretabile porniri imperial-terestre…aşa-zis „prozelitiste” – în realitate, brutale şi violente, trufaş-luciferice, sub masca „răspândirii Cuvântului Cristic” (…poate că preoţii lor, unii, nu greşesc prea mult, poate că nu greşesc deloc, când afirmă asta…nu-i, acum, vreme şi ceas, pentru această stufoasă dezbatere…)  – …deci, VIZIUNEA NOASTRĂ, ASUPRA ACESTOR OAMENI (mândri şi senini, sfinţi, în Credinţa lor veche şi nestrămutată!), VIZIUNEA ASUPRA STRĂVECHIMII ŞI ÎNĂLŢIMII SPIRITULUI LOR – TREBUIE SCHIMBATĂ –   RADICAL. Şi cât de repede posibil, spre binele tuturor! Papa de-acum (ca şi Superiorii Ordinului nostru) încă şovăie, având, pe braţe, raportul meu amănunţit…dar eu văd, deja, în flăcările focului ăstuia, că până şi papalitatea, în viitor, va fi silită, nu doar să accepte acest Adevăr…dar să-l şi spună, să-l mărturisească, în modul cel mai curajos şi onest, popoarelor Pământului, ÎN GURA MARE!

…Pentru o clipă, fratele Ambrosio se uită la mine, să vadă ce impresie făcuseră, asupra mea, aceste prime cuvinte ale sale. Îmi ştia foarte bine mintea aplecată către tot ce-i ciudat şi apropiat (dacă nu chiar contopit) cu arătările aureolate ale Spiritului, şi nu prea se temea că, în seara aceea, întârziată înspre noapte, va duce lipsă de auditoriu. Şi, chiar aşa: ochii mei erau lipiţi de buzele sale, fără să ţin cont că, până atunci, nu mă privise, parcă nu mi-ar fi luat în seamă prezenţa…

Read More »

Un tei în amurg…și Eminescu

 

Eminescu este dorul,
lnfinitul, remuşcarea,
Un amurg de tei în floare,
Peste ziua care moare.

 

Este geniul, este zarea,
Preaplinul şi disperarea.
Plansul plopilor nostalgic,
Şi-al iubirii țipăt jalnic.

 

Stea lucind peste izvoare
Într-o noapte care doare.
Eminescu-i poezia,
Absolutul şi trăirea.

 

În emoţii dulci de vorbe,
Floare albă scrisă-n slove,
Patima şi nemurirea
Este visul, e iubirea.

—————————–

Dorina OMOTA

25.06.2014

Din volumul ,,Dincolo de tăcere”

 

EPOPEE ÎMPOTRIVA UITĂRII

… da, învățăturile lui Corneliu COPOSU !
Păi cum altfel am putea percepe spusele unui om care își trage seva dintr-o familie de români transilvăneni care numără nouă protopopi în familie, dinspre partea mamei și șase dinspre tată, crescut într-o casă pe ai cărei pereți luminau chipurile unor mari voievozi români, ca să nu mai vorbim de cei peste unsprezece ani petrecuți sub privirile, respirația și cugetul unui om al cărui nume, pronunțându-l, sigur trezești emoția întregii istorii românești:
IULIU MANIU !
Dar timpurile venite peste noi, nu prea vor să semene de loc imagini dorite și proslăvite de marele bărbat. Într-o toamnă în care am fi putut avea o cale mai facilă spre întâmpinarea iernii, care de prea mulți ani ne bagă în sperieți, ne vedem nevoiți să contemplăm niște vremuri ale negăsirii, în care rolul de călăuză și l-a asumat întâmplarea și încă fără rezerve. Aerul de mistic malformează experimentele, iar socialul nu simte privirea de îngăduință cu care DUMNEZEU se presară peste zbaterile tot mai puerile și tot mai sterpe, de care suntem în stare.
Mă rog, poate atâta putem !
Cum să zici altceva când copii de-ai noștri au ieșit în
stradă luptând contra învățăturii, iar frica de a nu pieri precum alții sub furia minerilor, i-a terminat pe potențații vremii să accepte să accepte lenea ca rang al viitorului, cum ? De acolo, din mormânturile cerești, Corneliu COPOSU se face a nu accepta soarta căzută asupra nației noastre precum plumbul în poezia bacoviană.
… ” suntem un popor miraculos care comparat cu alte popoare supuse acelorași vicisitudini, ar fi dispărut din istorie, noi însă am rezistat și vom rezista și în viitor, pentru că am trecut prin atâtea împrejurări grele, încât nu mai există greutăți pe care să nu le mai putem surmonta, de aceea încrederea și intuiția poporului roman mă determină să trag concluzia că avem bune speranțe că într-un viitor apropiat ne vom redresa și ne vom intra în normalitate”
Așadar, suntem în 14 de octombrie și este ora 20,30 când m-am așezat să scriu aceste pagini. Suntem foarte aproape de doi ani de când intram în casa Bătrânului și tot aproape la doi ani de la etern regretata sa dispariție, N-am putut lipi nimic în ULTIMUL INTERVIU, deși, atâtea s-au întâmplat și asta în primul rând se datorește lui nea Ducu Iovu care nu s-a lăsat până ce nu m-a convins că aceea trebuie să rămână neatinsă, chiar dacă evenimentele ulterioare au creat atâtea și atâtea … ”mai bine scrii o alta, dar asta las-o așa, e păcat să- adaugi un altceva, las-o așa !”
Și așa am lăsat-o, dar nu puteam să tac față de problemele care au lovit încercarea mea de a o da Luminii, nu puteam, și așa a apărut acest ADAGIO, mai ales că ruptura nu contenea, și-mi dădeam seama că toată lumea lovește cu izbituri nesimțitoare tentativa de a oferi românilor spusele Btrânului.
Întâmplarea face ca să scriu tot la Govora, Govora intrând în metabolismul scrierilor mele ca unda ce mă leagă de vrerea lui DUMNEZEU. Iar dacă aș repeta și acum despre cum simt șuvoiul empatic al Simfoniei Dunării și al balsamului florilor de tei, nu-mi pot permite să scap din ADAGIO alte două repere: Slatina, cu al cărei spirit de apartenență la lumea bună îmi place să mă confund, primul, iar al doilea, Govora Băi, ca Lumina prin care DUMNEZEU mi s-a dăruit mie și mă îndeamnă să-i urmez Calea …
Emoția mă gâtuia !
Strânsesem mâinile lui Virgil Popescu de să ne rupem oasele palmei. Aproape că nu-mi venea să mă despart de acest om, pe care tot DUMNEZEU mi-l scosese în cale. Am urcat în mașină fără să-mi iau ochii de la acest om care nu voia să plece, rămânând în ușă spre a-mi însoți plecarea. Ne-am mai privit o dată, apoi l-am văzut dispărând după ușile impunătoare. Am închis ochii pentru a ascunde înșiroirea de lacrimi. Pleoapele-mi ardeau și glasul îmi tremura a suspin.
În sfârșit, ULTIMUL INTERVIU întrase la tipar !
De acum puteam să mor, nimeni și pentru nimic în lume nu-l mai putea opri să ajungă la sufletele românilor.
Imagini de vis mi se succedau prin retina arsă și ea sub fierberea lacrimilor acolo sechestrate.
…”sigur că am un mesaj pe care-l adresez chiar cu riscul de a nu fi recepționat cu căldura și cu sinceritatea cu care îl adresez: rog locuitorii județului și pe tele-ascultătorii postului dumneavoastră, ca în primul rând să-și exercite obligația și dreptul de vot, să aibe în vedere nu numai prezentul malefic, ci viitorul României, viitorul copiilor și al nepoților lor, să participe la vot și cu ajutorul acestuia să determine o alternativă de guvernare care să reașeze România pe făgașul tradițional al vechilor deprinderi, al vechilor obiceiuri românești și să participe alături de noi la refacerea țării și la reașezarea ei pe drumul care va duce la normalizare și la o bunăstare la care avem dreptul să nădăjduim și datorită condițiilor specifice țării noastre și datorită calității poporului roman”

-va urma-

Partea a III-a

… am deschis ochii, lăsându-mă orbit de soarele ce parcă înțelegea și el profunzimea momentului. Mihai, șoferul, îmi respecta starea și doar mă privea din când în când, se știa și el participant de acum la marea încercare, și cât timp trecuse de la acea zi de 18 octombrie 1995, cât timp …
Fulgerător mi se șerpuiau clipe prin fața ochilor amintind de această luptă cu refuzul de a se da linie verde ieșitului la lumină. Mă revedeam în convoiul acela neterminabil și resimțeam privirea aceea a lui Valentin pe al cărui umăr apăsa sicriul purtând greutatea veacului pe care ne pregăteam să-l debordăm. El, Valentin, avusese menirea ca, într-un moment dumnezeit, să aibă sclipirea aceea de mândrie prin care să înțeleagă cât de mult ar însemna o întâlnire cu Bătrânul pentru oamenii Oltului. Nu ne gândeam mai departe, nu, dar voiam să-l aducem în ceea ce țara percepuse ca orașul roșu, județul roșu. El, Valentin Argeșanu, îmi apărea acum în imagine sub dârzenia cu care se luptase atâția ani cu oamenii care-n multe împrejurări îl primiseră cu ură și cu răutate. El, Valentin Argeșeanu, era, pentru mine, acel om providențial fără de care ULTIMUL INTERVIU nu s-ar fi produs, fără de care, românul n-ar fi avut ocazia să analizeze cum secolul douăzeci nu l-a îngenuncheat pe Corneliu COPOSU nici măcar în pragul morții. Luciditatea și discernământul, claritatea și coerența discursului aveau darul să arate țării și nației, cum marii bărbați ne sunt dați de DUMNEZEU, iar noi nu-i putem percepe ca atare, decât când DUMNEZEU ni-I ia întru Slava Sa, dar și întru slava nației pe care au slujit-o !
Când îi telefonasem lui Virgi Popescu, încă nu avusesem totul gata exclusive pentru tipar. În ceea ce privește negocierea propriu-zisă, aveam o anume reticență pentru că în mintea mea lucrurile mari nu trebuie să facă loc târguielii, iar ULTIMUL INTERVIU nu trebuia nici pe departe să conducă spre așa ceva, chiar dacă în istoria sa de doi ani, aproape, trecuse prin atâtea, încât nici măcar mie nu-mi venea să-mi cred că mai este posibil să-l duc spre sufletul de român.
Trebuia să pregătesc matrițele din calc și, uimit, m-am izbit de refuzul Mirelei care practic dădea cu piciorul unei munci pe care numai ea știa cum o făcusem. Rămas
încremenit cu receptorul în mână, nu-mi dădeam seama că lucrurile așa au și ele o ursită, și că, nu mă pot lăsa învins de micimea care la tot pasul îmi ieșea în față.
În fine, Mirela reprezenta din acel moment un capitol încheiat definitive. Și câte mai aveam de făcut treceau acum în disponibilitățile sufletești ale lui Carmen. Eram în biroul lui Leonid Moisiu și ne uitam cu toții, unul la altul, dar înțelegeam din privirile lor cum nu există loc de pas înapoi. Și primarul Gheorghe Păunescu și viceprimarii Tița și Albu ne îngăduiau să mergem pe această cale, parcă vroind cu orice preț să arate că ULTIMUL INTERVIU a fost dat să fie al Slatinei, dar că și ei, puterea Slatinei, își înțeleg rolul de a ajuta la a-l da țării întregi. Nici măcar intimitatea corecturii unor lucrări de concurs ocupare post nu s-a opus lucrului nostru și calculatorul scotea pagină după pagină, sub ochii lui Leonid Moisiu, și sub mânuirea lui Carmen, pe care tot DUMNEZEU mi-o adusese întâmpinare. A trebuit să treacă destul timp până ce să terminăm și nici măcar un miting de protest al sindicatelor nu ne-a putut împiedica să ajungem la Craiova. Și, uite-așa, Craiova avea să se insinueze între elementele de raportare a făptuirilor mele scriitoricești.
La fel Virgil Popescu !
Mihai, l-am întrebat, la un moment dat pe șoferul ce-mi
Respectase cu sfințenie tăcerea, realizezi că ai devenit o parte în tot ceea ce însemnează apariția acestei cărți ?
”Cum să nu, îmi răspundea cu tremur în glas, am citit și din Lumina nelumescului, iar acum abia aștept să o citesc și pe aceasta. Poate că este prea mult pentru mine să mă consider parte a făptuirilor dumneavoastră, dar dacă ați zis-o, accept cu plăcere și cu mărinimie.” Și se pierdu în controlul mersului fără să mai scoată un cuvânt.
Priveam către el și-l vedeam pe Gheorghe Edu, șeful lui, și omul care-mi devenise parte de metabolism printr-o prietenie nedisimulată, dezinteresată și curată ca seninul unei dimineți înnorate. El, Gheorghe Edu, susținuse cel mai mult să nu mă dau înapoi. El mă ajutase să trec peste refuzul lui Valentin de a-mi accepta adeziunea de intrare cu drepturi depline în partidul țărăniștilor. Motivul refuzului? Culmea, fusesem cândva student la Ștefan Gheorghiu și asta atârna prea mult în dauna intereselor partidului !
”Și eu am fost comunist douăzeci de ani și nu trebuie să fim refractari față de oamenii care vor să vină la noi – îmi sunau în timpane vorbele lui Mircea Ciumara – noi vrem să ținem oamenii lângă noi, să nu condamnăm omul, ci faptele lui ”
Poate că meritam așa ceva, poate, și ca să fiu cinstit până la capăt, pe undeva, prin apropierea parlamentarelor, când scandalul listelor era peste tot în toi, îi zisesem deputatului că m-aș încumeta să fac pasul și poate că aș fi adunat, prin ceea ce am făcut, destulă zestre, dar răspunsul lui m-a biciuit aspru și tăios:
”… știu ce ai făcut și nu te contrazic, dar locul tău e după 2000 încolo !”
Poate și meritam această biciuială, mai ales că deja mă alungaseră din televiziune, iar rana era destul de adâncă pentru a se refuza vindecată. Mă rog. Priveam trecătorii
din mașină, venindu-mi să le strig cum doar în câteva zile aveau să ia cunoștință cu ULTIMUL INTERVIU. Îmi venea să le țip asta și bucuria de a fi reușit nu avea margini. Însă chinurile nu se puteau opri aici, mai ales că trebuia să simt și mai acut fierbințeala emoției.
Seara , mă sună Virgil Popescu și-mi cere să ma aduc niște calcuri pentru copertă, băieții vroind să o tragă pe coală normală de tipar și să mai aduc vreo opt, nouă matrițe. Sun la Carmen și o rog să înțeleagă. Dar această fată avea să se arate trup și suflet legată de încercările mele, mai ales că, la postul local de televiziune, fusese tot tipul sincer alături de mine. Vine și, într-o oră, avem tul la mapă ! Neșansa dă mâna cu ghinionul și n-am mașină. Aștept pe niște holuri ale puterii, iar când deja nu mă mai așteptam la mare lucru, apare un alt om providențial pentru mine: Zoltan Erdei care nici nu stă la discuție: ”imediat vei avea mașină la dispoziție !… chiar dacă PDSR-ist, nu mă pot opune ieșirii la lumină a învățăturilor lui COPOSU ! Te duci la Vivi și ea-ți dă mașină. Folosește-o cât îți trebuie și mai ales cu folos !”
Acesta este Zoltan Erdei, omul care prin prestațiile sale sportive a dat tot atâta prestanță Slatinei cât și marii agenți economici. În treacăt fie spus, îmi povestea despre farmecul unei întâlniri pe un aeroport European cu regina și principesa. Zoltan Erdei, un om care din vulcanu arenei sportive a înțeles că omul are nevoie de om în tot ceea ce înseamnă existența sa.
Plec la Craiova, însă sufletul meu mi-era zbuciumat și zdrobit deopotrivă de comportamentul editorului care calcă în picioare cuvântul meu de onoare și nu vine în întâmpinare cu suma de bani pe care trebuia să o duc lui nea Virgil Popescu. Ba mai mult … dar nu, nu merită. DUMNEZEU mi-a dat puterea să înțeleg și să iert.
Și am iertat, dar totul se oprește aici !
Mai știu că am văzut primele fascicole tipărite și-mi tremura inima, îmi tremura sufletul. Mai erau câteva zile până a avea în mână cartea.
”Am să încerc, îmi șiroia-n urechi glasul lui nea Virgil, ca luni, când veți veni pe aici, să vă dau exemplarul de probă, să-l luați cu dumneavoastră la Govora ”

~ va urma ~

————————————–

Marin BEȘCUCĂ

12 iunie, 2018