mirarea mării

                                             George Anca

mirarea mării leandru palmier corăbii

praf ales de munţii mai adevăraţi ca pustiul

plăcerea sinucigaşă a pietrelor încolibate

cochilii nu şi nici meduze în Marea Moartă

arde leandre nu te arde paralondră ipohondră

ce ape ne-ar acoperi nimicnicia iar soare

cum de nu mi-a venit Ravindra în mintea mării

mâncarea la ore fixe a sclavilor samsara păsări

destin ţeasta zburându-ţi în locul văzduhului

tu vorbeşti eu gândesc nu te înţeleg nu mă auzi

coma com guma gom maelstrom mantra om

mâine pomâine pe drumurile fără întoarcere

pururea bine cu marea ce se trece pustiurilor

ieslea continuată mormânt pelerinat în cruce

prana mării în pielea udă a lui Arhimede

1996

DOCUMENTE DE VIATA ROMANEASCA DE ALTADATA

“La 6 ianuarie, în ziua de Bobotează (Iordan), se face sfinţirea aghiazmei pe gheaţa Siretului Mic. Cu câteva zile mai înainte, în dreptul lui Pahuleac, unde era, apa mai adâncă, se tăia cu fierăstrăul o cruce mare de gheaţă ( cccc.2-2,5m), pe care o aşezau vertical şi o împodobeau cu o coroană de cetină. Acolo se făcea atât sfinţirea crucii, cât şi a apei (aghiazma). Lumea spunea că se duce la Iordan.
În sunetul clopotelor de la biserică, fete şi flăcăi, îmbracaţi în cele mai frumoase haine de sărbătoare, iau din biserică icoane, cruci şi prapore şi pornesc, în frunte cu preotul, la gheaţă. Toţi cei prezezenţi aveau la ei căni, ulcioare, cofiţe pline cu apă luată din locul de unde s-a scos crucea, aşteptând să fie sfinţită. Fiecare familie avea cu ea un bucheţel de busuioc. În momentul sfinţirii apei, se împuşcă din săcăluşe (”sacalîşuri”).
La întoarcerea la biserică cu toată procesiunea, pe tot parcursul drumului se trag clopotele şi se strigă “Chiraleisa” (Chire elei son = cu noi este Dumnezeu) de grupurile de bărbaţi de către 7-8 persoane. În acest timp, preotul, cu un mănunchi de busuioc în mână, îl tot înmuia în vasul cu aghiazmă şi stropea în dreapta şi în stânga sub formă de cruce. Lumea urcă cu voie bună Dealul Surdului spre biserică. Fetele, în cojoacele şi ciubote noi, erau în centrul atenţiei flăcăilor. Dacă aveau ghinionul să alunece şi să cadă, deveneau subiectul glumelor tinerilor, căci, aşa era credinţa atunci.
După masă, dacă timpul era frumos, se făcea horă, flăcăii şi fetele petreceau câteva ore de dans.(” Cupca, un sat din Bucovina”- prof.dr.ing.Petru Ciobanu )
„Şi se va ivi slava Lui Dumnezeu şi fiecare trup va vedea, pentru că astfel grăi Domnul!”
Sărbătorind Botezul Domnului, zi considerată deosebit de importantă pentru poporul creştin, este primită cu post şi rugăciune, cu smerenie şi supunere, este în strânsă legătură cu viaţa lui Iisus.
Subiectul are şi alte aspecte, după cum zugravul a luat elemente şi din scrierile apocrife, privind mai ales tema zapisului lui Adam, temă deyvoltată şi în cărţile populare vechi şi reprezentată prin iconografia Botezului.
„Stând Hristos gol în mijlocul Iordanului şi Mergătorul înainte la marginea râului de-a dreapta lui Hristos, uitându-se în sus şi avându-şi dreapta sus pre capul lui Hristos iară pre stânga în sus întinzându-o, şi ceriu deasupra şi dintr ‘ânsul viind Duhul cel sfânt pre capul lui Hristos împreună cu raza : „ Acesta este Fiul meu cel iubit, întru care bine am voit”…. (Erminia)
În iconografia bizantină, felul de reprezentare al Botezului se leagă de trei tipuri. Tipul cel mai vechi elenistic, în care compoziţia este simplă, atitudini nobile, cu demnitate, Iisus tânăr, cum de altfel este înfăţişat în cele mai vechi, picturi bisericeşti, stând înapoi, cu braţele în jos şi privind în faţă.Sf.Ioan este îmbrăcat în piele de cămilă, cu o tunică scurtă, umărul drept liber, cu o altă haină ceva mai largă (melotă) şi pe umere mantia (pallium).Tipul acesta nu a avut răspândire.
Al doilea tip este cel sirian, în care costumul lui Ioan este cel antic.Stă pe malul drept (în stânga tabloului) şi se înclină asupra lui Iisus, care stă până la brâu în apa Iordanului.Cu mâna stângă îşi acoperă partea din faţă.Pe dreapta sunt îngeri cu ştergare în mâini.În nouri apare mâna divină.
Acest tip este cel mai raspândit în iconografia bizantină.
În fine al treilea tip este cel capadocian, care nu are nici peisaj, nici perspectivă, apa se ridică spre Iisus până la umeri, formând o înălţime, cu contururi rigide.
În iconografia noastră românească s-a adoptat tipul sirian, care este cel mai tipic bizantin, fiind uneori adăugate şi alte motive , de origine populară, luată din scrierile populare cu urme din scrierile hagiografice apocrife.

Petru Ciobanu

În palma vieţii

Sunt departe de iureşul oraşului. Doar eu şi gândul de noapte învăluit în nori cenuşii, în tunete şi fulger misterioase.
Dar, linişte. O mare de linişte. Câte un val mai saltă spre amintiri, spre stele ascunse în înalt de cer. Casa, o casă boierească, mare, parcă aş pătrunde „pe urma paşilor pierduţi”, pe marmura albă. Candelabre discrete, draperii în stil oriental, cu ciucuri, mătăsoase, grele, parcă desprinse dintr-o carte citită recent. Pereţii îţi încălzesc ochii cu picturi, catedrala tronează într-un mirific peisaj de iarnă.
Nuanţa de verde şi maro cald, crează o stare ciudată. O trecere de la „trezire” în stil mistic spre lumină. Totul poate deveni poezie. Sau poate o poveste privind prin geam, porumbeii albi ce zburdă în semn de pace.

Aş fi dorit pentru o clipă prezenţa tatei…
Doar o pălărie aşezată pe o etajeră îl face prezent… Pălăria tatei… păstrată cu sfinţenie… Se mişcă legănat în mâna ei, ca firul de lucernă în bataia coasei lui tata… Ne privim amândouă cu ochii înlăcrimaţi.

Îmi este dor de tata, ne este dor…
În palma vieţii, tata, din lumea lui, şi-a lăsat rugăciunea pentru fetele sale, pentru nepoţi…
Atticea mă priveşte zâmbind… „Nana… Nana… cucu-bau….”

Pentru o clipă revin în lumea reală. Îi privesc chipul de înger şi o ridic în braţe dragăstos. Râde şi fuge să se ascundă în lumea copilăriei. Îmi este dragă fetiţa…

Revin şi îmi privesc visul. Umbre dansează în juru-mi…Poate mi-aş fi dorit ca o bunică nobilă, să-mi arate „piatra preţioasă”, cea sacră. Sau, să o privesc pe furiş cum ştie să ţină în palmele albe, VIAŢA.

Acest sentiment l-am avut prima oară când îmi vizitasem sora.
Şi, Doamne, această linişte, pare luminată de toate gândurile bune, privind-o c-un
surâs pe micuţa Atticea cuibărită în sufletul meu…

Mariana Gurza

OBICEIURI DE ANUL NOU DIN BUCOVINA – culese si povestite de prof. PETRE CIOBANU

“Monografia satului Cupca este o preţioasă cărămidă la temelia aşezării adevărului românesc, privind Istoria Bucovinei“, după cum afirma in întâmpinarea monografiei omul de cultura Adrian Dinu Rachieru. Am simtit nevoia sa-l amintesc pe prof. dr .ing. Petru Ciobanu, el fiind plecat undeva intr-o lungă călătorie, mistuit “de-a pururi “ de dorul Bucovinei.
“Ca şi celelalte sate nord-bucovinene, Cupca îşi are fiii săi risipiţi prin lume.Unii au plecat de la vetrele lor de bună voie, pe alţii i-au mânat soarta vitregă şi nevoile.” ne spune Eleonora Schipor, în reportajul aparut în Almanahul Tuturor românilor “ApaVie”-2000 Timişoara, Petru Ciobanu, “Un ambasador bucovinean în Ţara Bârsei”.Viaţa îşi are legile ei nescrise şi neimpuse de nimeni…

OBICEIURILE DIN CICLUL VIETII (tradiţii, credinţe)

Obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou.

Obiceiurile populare au o deosebită importanţă pentru cercetarea şi cunoaştere particularităţilor istorice ale Etnogenezei poporului nostru, a istoriei, filozofiei, esteticii şi eticii populare romaneşti (T.Bănăţeanu, 1975).
Sărbătorile de iarnă încep la 24 decembrie şi se termină la 7 ianuarie. În junul Crăciunului, preotul umblă de la casă la casă cu icoana, anunţând naştere lui Hristos. Preotul intră in casă, binecuvintează bucatele de post : bob fiert cu oloi, sarmale cu crupe de porumb, oloi şi varză murată, borş de mazăre cu tăiţei, ciuperci (hribi) cu oloi. Cine are pregăteşte peşte gătit cu oloi, mere şi pere uscate, compot din prune uscate, mălai, plăcintă cu mac şi grâu fiert cu zahăr, toate pregătite de gospodina casei.
Înainte de a pune bucatele, masa se aşterne cu otavă ce simbolizează ieslea în care s-a născut Hristos, tărâţele de la grâul pisat şi apoi faţa de masă albă. Preotul ia o lingură de grâu şi-o aruncă în pod după care gustă din bucate.
Aceeaşi pregătre se face şi în ajunul Iordanului, numai că atunci preotul umblă cu aghiazmă şi cu crucea, vestind botezul lui Hristos.După ce pretul stropeşte cu aghiazmă, gospodina casei îi pune pe cruce fuior de in sau cânepă. Înaintea preotului se iese cu lumânarea aprinsă.Obiceiul a fost descris de Elena Niculiţă Voronca în 1903, fiind răspândit în toată Bucovina.
Românii întâmpină Anul Nou cu mult ali, cu zurgăitul clopoţeilor, cu strigăte de “mânţi, mâi !” şi “hăi, hăi”, cu pocnetul bicelor, cu simbolizarea aratului “ară şi seamănă în dricul iernii” (S.Fl.Marian,1898).
Ca în toată Moldova, şi în Cupca aceste obiceiuri se păstrează din trecutul îndepărtat.Cu două-trei sptămâni înainte, feciorii din sat şi copii încep pregătirile pentru Anul Nou, cei mici pentru a umbla cu “clopoţelul”, iar flăcăii cu “malanca”, cu “buhaiul”şi cu “capra”. În general, în sat se organizau 3-4 mălănci, fiecare în cătunul de domiciliu, uneori şi în cătunele vecine.Malanca este, în general, un fel de carnival în care flăcăii se maschează în babă, moşneag, jandarm, evreu, crai, ţigan, ş.a. Afară de aceştia, unul cântă din flier, altul urează, altul pocneşte din harapnic, unul duce buhaiul. Un tânăr cu mai multă autoritate numit “calfă” răspunde de organizare.
Masca şi-o confectionează fiecare purtător din pânză albă găurită la ochi, gură şi urechi, vopsită la faţă cu roz, cu excepţia ţiganului care are faţa vopsită în negru cu funingine.Moşneagul este cu plete şi barbă mare din fuior de cânepă, cu cocoaşă în spate (gheb), incălţat în opinci şi îmbrăcat în manta de pănură.
Baba, încălţată în ciubote (cizme), mai tânără, cu cămaşă cu altiţe, cu catrinţă, împodobită cu miniştergură şi legată deasupra cu tulpan de flori, îmbrăcată în cojoc, îşi caută de lucru prin casele gospodinelor unde intră, ia mătura, să spele blidele (vasele), să facă focul. De aceea, în seara de Anul Nou gospodinele care ştiu că o să vină malanca (mai ales unde sunt fete de mătitat) strâng mătura, vasele, chibriturile.
Evreul, mare negustor, îmbrăcat în haine “nemţeşti”, cu o cioară în mână, o face de vânzare şi duce tratative cu gospodarul casei să-I cumpere boii, cârlanii.
Ţiganul, zdrenţuros şi amărât, cu un vătrai în mână, ciocan şi câteva bucăţele de tablă, încearcă să facă gospodarului diverse reparaţii.
Irozii, îmbrăcaţi în alb, brâie tricolore prinse în cruciş peste piept, căciula în ton cu cămaşa, împodobeste cu mărgele, panglici, paiete, steluţe lucitoare din hârtie.Căciula o mai împodobesc cu oglinzi mici.
Jandarmul, îmbrăcat în haine militare, are grijă ca cei din organizaţie să nu facă “potlogării” pe la case unde sunt primiţi.
Urătorul, cu un clopot ce sună frumos, îşi pregăteşte urătura potrivită la fiecare casă unde sunt fete de măritat.
Doi flăcăi sau chiar bărbaţă însuraţ care ştiu a cânta din fluier însoţesc malanca cu cântecele lor de bucurie şi de joc.
Buhaiul, o putină fără fund la capăt, iar cealaltă cu o piele găurită la mijloc în care se află o şuviţă de păr din coamă sau coadă de cal, care îi acoperă fundul.La “trasul” buhaiului când lipseste zăpada, se foloseşte borş de putină.
Harapnicul care simbolizează prin pocniturile sale îndemnul la plug, este un bici lung cu coadă scurtă şi mai groasă ca la biciul obişinuit, din fuior de canapé împletit în şapte sau opt , la capăt mai subţire, se termină cu câteva fire de viţă sau cal, să pocnească mai tare.
Calfa are grijă de “sâmbraşii” săi să nu facă stricăciuni pe la casele la care ură.
Unele mălănci fac capra.Capul caprei se confecţionează din lemn cioplit, avand forma capului de capră. Partea de sus, “scăfârlia”, iar partea de jos, botul, este făcută aparte tot din lemn, prins de capul caprei cu un cui. Deasupra capului se fixează două coarne, se pun urechi din linguri de lemn fără coadă, ochi din mărgele şi în frunte o oglindă între coarne, Corpul caprei este alcătuit dintr-un flăcău îmbrăcat în manta ţărănească purtând în cap – capul caprei.
Astfel, pregătrile făcute, în seara de Anul Nou, tot satul sună de clopote, de bice şi muget de buhai.
Copiii, asociaţi câte 2-3, umblă şi ei cu uratul până la miezul nopţii, pe când mălăncile, până a două zi – Anul Nou după masă.
Malanca umblă numai pe unde erau fete, la rude, la prieteni, unde era bine primită, cu “cinste şi spăţ” şi cu bani. Pe când copiii, pentru urătura lor, primeau drept plată plăcinte, colaci, “malauţe” din făină de porumb, mere, nuci şi rareori bani.
În ziua de Anul Nou, de dimineaţă copiii umblu cu sămănatul, în special cu grâu, uneori cu sămănat de cânepă sau secară.
De Craciun, se umbla cu steaua, cu care ocazie se cântau colinde. În Cupca, acest obicei era practicat mai puţin de copiii de ţărani şi mai mult de ţiganii veniţi din alte sate.
De Anul Nou, unii gospodari fac călindare, obicei vechi moştenit din tată în fiu.Aceste călindare se fac cu pahare, ceapă sau cărbuni.
-Se iau 12 pahare de aceeaşi mărime, se umplu cu apă şi se aşează în seara de ajun pe fereastră. Fiecare pahar reprezintă o lună din an. A doua zi, dimineaţă de Anul Nou, se verifică paharele. Dacă în pahare a scăzut apa (s-a evaporat), înseamnă că în acea lună va fi secetă, dacă au rămas pline -însamnă că va ploua.
-Se iau 12 foi de ceapă la fel de mari, după ce s-a curaţat ceapa de îmbrăcămintea ei, se aşează într-un rand pe ferastră şi în fiecare foaie se pune aceeaşi cantitate de sare şi se lasă până a doua zi, de Anul Nou. În foaia în care a rămas sarea nedizolvată, în acea lună va fi secetă mare şi arşiţă.În foaia în care va fi mai multă apă, acea lună va fi ploioasă, iar foaia în care sarea va fi numai umedă, timpul va fi schimbător.
-Se iau cărbuni aprinşi de aceeaşi mărime şi din acelaşi lemn tare – fag, se înşiră pe vatră (horn), la fiecare se pune câte un bob de grâu, orez, secară, ovăz, porumb, hrişcă, cartofi, mei (mălai mărunţel). A doua zi, de Anul Nou, cărbunele care s-a prefăcut în cenuşă înseamnă că recolta (“pâinea”) se va face din belşug; cărbunele care a ars pe jumătate înseamnă că acea recoltă va fi slabă, iar cărbunele care rămâne cum a fost pus înseamnă că nu se va face deloc recoltă..

(Cupca, un sat din Bucovina-monografie istorică-prof. dr. Petru Ciobanu)

George Anca

GYR LA HUMOR

*

Păi scrie ceva, nu numai greşelile. Plata – să nu te-mbeţi. Fata s-a visat la un examen în trenul de Miercurea Ciuc – ce bine e să te trezeşti şi să vezi munţi.

Hermeneutică prin translatologie augurală a sventelor scripturi în limba noastră românească, fără carte, fără dascăli şi învăţătură. Traducere recreativă a mai multor surse într-o limbă ţintă născândă. Scriind şi tâlcuind. Învăţătura este puntea dintre divinitate şi om, al cărei sistem este evanghelia, învăţător Cristos, duminică de duminică, generaţie de generaţie. Omul – fiinţă semiotic-divină, în întreită cădere de la chemarea-marginea-săvârşita (nu ştie sau nu înţelege sau nu face lucrurile cele de treabă) – acest om este reînvăţat calea care duce acolo. Cum se trăieşte în biblie, aşa şi în Moldova. Îl vizualizăm pe Varlaam mai de grabă vital între Dumnezeu şi Cezar moldovenizaţi.

Când deschid caietul… fuge. – Ţine-l, nu-i da bere. – Aplauze furtunoase. – Ce sunt ăştia de aici din faţă? Preoţi? – Cu violenţă să luăm aminte. Nu cunoaşte, e preost. – Crezi că pot să plec puţin? – Mai stai, nu pleca. – Şi tu? Când? – Omu’ nu mai ştie nicicând. Partir c’est mourir un peu. Cred că Pandele se uită şi nu te vede.

Fie-mea, cu portativul ei de şase (întâmplător surplus?) a plecat la Dallas. Şi programul meu ar fi fost over. Treaty on Education, necelebrat în Anglia. Mai toată ziua în palatul de vitralii-vitriol. Aventură brusc incomunicabilă. Brusc, mă apucasem de gotică şi Wulfila. Voi aniversa singur pe Locke. Salutat Anania, de lângă Plămădeală. Strempel, dacă nevasta mea e tot olteancă şi dacă Nana s-a născut în India.

*

Acomodando (ilizibil, din cauză de verso). Copaci marcaţi de pădurarul soartă. Nu mai scrii, bei şi dormi, înainte scriai şi noaptea, eu lucrez şi când dorm, caietele astea dau pe roman trăit în somn şi beţie – n-o fi potcă într-o lotcă la o votcă -, ieri Davies, azi Kemp, câte trei ore englezeşti, auzi, bă, da’ bani de prezervativ ai, pune-mi tu la cravată, fuţi pe mâncare, te cunosc eu, poate n-oi scrie şi vreun vers, dragi agonii şi teiul o să-mi înflorească de nu mă mai dezlipesc de-ale lui. Vreau să merg la Paris, îmi trebuie un congres. Rămăsesem nemţoaicelor.

Parcă voi, parcă noi, parcă fiecare, tot o crimă, fărâmă, oricare, întreg – toţi şi nici unul, pe închipuluială, intrări-ieşiri din roluri – o fi criza: ieri, că nu aduc mai mulţi bani, nu mă zdrobesc, nu dau meditaţii, şi găsise pe seară, care şi nea Romică, da’, să-i dea, să-i cumpăr eu volum, n-o să-i, dacă e pe-aşa, dar el intră în academie – nu mă sunase după Târg, să nu-l fi dărâmat euforia, că să-l sun, aseară, după – Pusi-Gyr – că s-o scurtez, regizoarea şi ea, de unde aveţi câinele, măcar şi motanul, himalaian, ţipă Jane papagalul, autotibetanul, simte el furie – poa’ să iasă rău de tot, eu neavând încotro, sub picuri şi cicuri, îţi dădusem şi ziare, şi un Iancu, m-oţi fi şantajând cu mâncare, necârpire, rar spălare.

S-ar mai găsi al cucului, nu-l aud cu anii, câinii latră, mă culc iar devreme, găinilor. Nu mă-njura de canceru’ mamei. Îţi zboară inima în flori de tei, cine nu e furios, dacă e pe aşa, profeţia fecioarei exact către papă şi Nasa potcovind asteroizi şi dă-i şi trage-i: de-aia roiu’ oriîncotro, fără ecou, pe verticală, chiar weekend-ul ăsta spre Ierusalim – în Mexico. Am caietul alb pentru Ierusalim-Mexic. S-ar fi sfârşit săptămâna cu de două ori englezi, două nemţoaice şi ai noştri, doar că mâine, un Haret, luni – un Gyr. Lui nea Romică i s-a urcat academia la nas, cum îi şi şade bine, îl mai lasă, pe italiană (şi-a redactat-tradus logica mitului post ’80 în limba asta).

Haret linşat de comunişti. Înghesuială maximă. Scornea în picioare. Victoriţa mi-a sculat vecina, de ţineau amândouă tavanul. Un Rasputin, doi Rasputin, n-am mai avut parte de vin, din beţie în peţie. Fuge ţugul şi cu noi de pe lume în gunoi. Israel, ţară euro, nu şi Dida. Chinina cu India.

*

Profesoara nouă înghiţise copilul, au purtat-o şi pe străzi. Până l-am găsit din întâmplare pe Nejan, uite-o, am surprins-o, hai la poliţie. Ne-am învârtit şi pe la apartamentele lor, le vedeam vorbind. Nejan a şi rămas printr-un loc, după o maşină. Iar am peregrinat. Într-un timp, o vârâsem într-o cutie de chibrituri de bucătărie, gemuse o vreme, apoi parcă adormise. Mă temeam că se şi sufocase. N-aveam nici timp, nici curaj să verific, era şi pe lung, ca un corn.

Nu mi-era foame. Mai făcusem cercuri. Înapoi la invitate cu poliţie, singur puteau să nu mă creadă c-am văzut-o. Amicul lui Nejan chiar mi-ar fi zis s-o las moartă. Cu el ne-am mai fi explicat. Mă încurcasem şi între maşini care vruseseră să mi-o răpească. Am intrat singur. Am auzit-o chiţcăind. Slavă Domnului, trăia. Care i-o fi fost crima, care-oi fi fost eu. Se liniştise şi de frică şi de compresare. Siluetele de euro rămăseseră în cartierele centrale, migraţii simbolice din coclaurii vestului în miezuri de capitale din est: periferii de departe pe buricul târgului.

Fiecare-şi are canibalismul lui, de mic până târziu, postum, strigoi. Ciorbă, friptură. Cea mai dulce. Întreabă lumea de ce e. Cei întorşi fără veste din război erau duşi într-un beci şi li se înfingea un par pe gură până în stomac. Astfel, o sfială la intrarea în restaurante. Plus scumpetea şi caducitatea foamei. Revin moşierii şi vă înghit. Ce nu se mănâncă în post. O bomboană de om. Sweatheart e altă mâncare de peşte. L-am gustat pe Vetala, după Dracula. Conserve umane în gheţuri şi oceane. Pământul te mănâncă cu viermii lui Cozmâncă.

Frumuseţea celor mâncaţi, a creierilor de copil baudelairieni, a predispuşilor la devorare întrucât purifică purgativ supravieţuitorii, îi întreţine. Ori autorenaşte frumuseţea aceea. Mitologia cărnii dulci de om prin basme, cu eros şi argot ţigan – mânca-te-aş, mânca-ţi-aş, mânca-mi-ai. Parabola familiei cu 22 de membri by Milarepa, potrivire de număr cu familia mâncătoare a canibalismului dictatorial. Vegetarienii se feresc de orice carne, evitând-o pe cea de om. Cenuşa de om pusă în mâncare înnebuneşte pe cel ce o consumă. Întors din Bihar, profesorul Kashyap îmi spunea că, după lăsarea întunericului, nu e bine să umbli pe stradă prin oraşele acelui stat, deoarece poţi fi prins şi mâncat. Dacă-l jenează, pentru ţara lui, asemenea fenomene? Deloc, trebuie decât să te fereşti.

*

Gyr. Labele şi zborul mă sfâşie… ne-ngrozim de zări… cad în humă… străpuns de lame… cuvintele ca lupii-mi dau ocoluri / sau se reped şi-mi rup fâşii din carne… muşcând turbat cătuşa

Ospăţ

de Radu Gyr

Stârnindu-mi foamea ca să-mi frângi puterea

din trupul tău îmi faci ospăţ de noapte

şi-mi dai, Dalilla, piersicile coapte,

căpşunile-aromind ca îmbiere,

şi rodia şi zmeura din şoapte

şi fagurii adânci ca mângâierea,

şi de mă-mbeţi cu părul tău ca mierea

ţi-aşterni ofrandă umerii de lapte.

Şi fiecare gest ţi-e un ciorchine

şi pântecul o azimă fierbinte…

Ca două albe candele senine

ard sânii tăi la cina mea flămândă,

iar între coapse – amfore sabine –

pocalul ce-n vin sacru mă scufundă.

*

Ce mai plouase. Se înfiinţaseră însă la vreo două sute. I-am lăsat, în picioare, pe scări, disimetrici, transportaţi, cerşind cuvânt. Ăsta e programul, replicam – excepţii, Pan Vizirescu, Mircea Nicolau. Academicianul era cu Pitagora în cavernă. Să revenim la Gyr, dom’ profesor. Careva de pe scară îl declara geniu cu argumentele claustrării. Şedinţă de cuib? Câtă securitate. Schimbat sexul. Nepotul şi-a reprezentat mama spre a vorbi de bunic. Psihos. Sunt cel mai îndreptăţit să vorbesc, i-am fost coleg de liceu, de facultate, de Gândirea, de puşcărie. Soka-Sloka (Valmiki), din durere rugăciune (Gyr). Homer al închisorilor. Printre ploi, peste secrete, ninsoarea plopilor cu tunet, parnasieni, legionari, deţinuţi, a nu uita ziua, nici poetul

plopi Radule broşaţi de fulgere cu vânt

fulgi bradule scheletele duh sfânt

furtuna matinală nopţii nu-i încape

în câte puşcării şi-acum în câte ape

palori mărite cerurilor nouri-prouri

rerecitat verset ecouri prin cavouri

razna Wulfila dus iubirii trudă

la el aevea cearta cu vreo paparudă

*

Nana m-a însoţit azi în loc de ieri. Pe la opt-ozon. Să telefoneze-n secuime. De şi-a şi xeroxat Indii, pân-a intrat Inge. De m-a pozat cu ziarul, mai apoi între coloane, jos. Măcar putuse vorbi cu Kleininger, l-am scos din şedinţă. Doi gestionari tineri în audienţă, apoi la sousdirectrice (qui veut que le directeur soit sousdirecteur de la sousdirectrice). Până la armată, e general. Ce grad o mai fi având Miller. Ar vrea să scrie (el). I-am făcut conferinţa. Aluzie la India – inventată de el, stingerea ameninţării iraniene.

Malta, oficiul vienez al ONU. Presa adevărată tăcuse. Poliţia secretă reintră în ancheta Gyr. Poezia ne adunase, nu politica. Plata şi-a făcut porţia de patru ţigări şi pe celelalte le-a rupt, se gândea numai la ele, are ameţeli. Tuşise toată noaptea. Ieri ai băut cu ăla şi pe urmă ţi-ai mai luat un kil de vin, da’ la mine nu te-ai gândit să-mi iei o ţigară. Plecam la paşapoarte când urca Puşi, am luat o bere – n-aveam alţi eminescologi pe-aproape, o oră pe 15 ianuarie, tvr 2. Talio esto. Ce numea ea vin îţi strică, spre deosebire de bere, somnul. Plumb de primăvară. Sleirea dinspre cicncizeci de ani şi Marele Cântec.

Enric n-a văzut masca lui Eminescu. O discutăm şi pentru Francoise. Eduard: je suis grand, j’ai trois ans et demi. Pe lângă motan, câine, papagal, îl intereaseră măturile cu vrăjitoarele aferente. Intrasem la Carul cu bere, il salutasem pe Chinschi şi alt pictor. Că nu mă luase berea, el tot cu bere la volan, până la poliţie de şi-a scos cartea de identitate pe trei luni, până-n 21 august, că la noi se lucrează încă de Sfinţii Constantin şi Elena, şi tot avem cel mai scurt timp de muncă din lume, cu sâmbetele astea. Se zburlise că i-au luat la Pescăruş 16 000 pentru nişte mici. La Car a scăpat cu 10 000. Şi la Arhive, i-am cerut lui Adamache ce are pe India, că Eminescu are foarte puţin. Îl şi chemase un secretar de stat, cred şi eu. Se spuneau şi se traduceau bancuri. Eu mă mai jucam şi cu copilul, mai ales după ce-am mărşăluit la bibliotecă să-şi facă treburile. Maşina Renault, tip recent, îi plăcuse şi lui Andrei şi lui Fredy.

N-am mai felicitat pe nimeni, mi-am amintit târziu, cât că pe la unu din noapte a sunat telefonul, am ridicat, nicio voce, pauză, a închis. Plouă în mai, se face mălai. Tărâţa încinsă – ce să-ţi tot aminteşti nimicnicia. Paler compară vacile sacre indiene cu marii corupţi de la noi, încât poate şi el să intre în vreo dizgraţie hindusă, între Ayodhia şi Ludhiana.

Măcar joi îmi ridicasem paşaportul şi Ţolea venise cu mine după o revistă pentru nevastă-sa. Că e Mircea Petrescu ministrul informaţiilor (mă căutase, nu demult). Dan-Radu Vlad, că să dau berea pierdută la pariu. Ne-am dus la terasa Catalin, 2-3 ore. Nea Mircea Nicolau vorbise şi la Radio de Gyr. Stătuseră timişorenii şi gazdele până spre dimineaţă. Se pregăteau de Craiova. Lui nea Mircea i se păruse c-au plecat fără el. A luat taxiul până la gară şi trenul de Craiova. Ei au sunat-o pe nevastă-sa: e spre voi, a răspuns. Au întrebat la poliţie de accidente (că de arestat, acum n-ar mai face-o). Se pregăteau să meargă la morgă, când a sunat telefonul, din Craiova, era nea Mircea, aşa că nici Bucescu, nici Dan n-au mai ajuns. Culman filmează tot, au casete.

*

De la bere am venit pe la 6 pm şi am dormit euforic până a doua zi, nesupărând pe nimeni, poate ţinându-mă şi pentru ambiguităţi de vineri, pe sărbătoare necomunicată. Neamţul era bronzat, tradusese pe şantier. Venise, aparent, să-şi ia la revedere. Auzise că-l schimbasem din şefie. Din Munchen la Hanovra, unde-şi are părinţii, sunt 600 km, 2 ore şi ceva. Oarecare presiune a securităţii, prin noi şi vechi puşi să rupă oasele inspiraţiei.

Pe săptămâna asta, întrebat ieri dacă mai scriu poezie. După ce fusesem chestionat o zi-două despre Gyr. Perfect sincronizaţi pe două-trei versuri din ştim noi cine. Abia acum mi-am dat seama, şi mi-oi auzi: Gura Humorului chemată la telefon de Fundul Moldovei – dă-mi, dragă, mai repede Gura, că Fundul nu mai are răbdare. Adică de ce să se fi îngândurat el Marcel la numele meu, poate cu Edith (ştiu cultul dumneavoastră pentru oamenii în vârstă: aţi văzut ce-a ieşit?). Transliteram Cernăuţii. Plata a înghiţit zeci de sefeuri de dorul tutunului, păi eu cum beau.

Uberwindung der Metaphysik (Rudolf Karnap). Babig. Fiinţa fiindului. În limbile latină şi în germană s-au introdus formele ens/fiind/seiend anume pentru uzul metafizicienilor. Arta este un mijloc de expresie adecvat pentru sentimentul vieţii, iar metafizica – unul neadecvat (p.106/glicemia mea de azi, 30 decembrie 2011).

Fata şi-a pus vin cu apă. Alegerea lui Boboc, şah la heideggerieni? Mi-o fi convenit gyrarea poeziei pe cadavrul degonflat al metafizicii. Dumnezeu să ne defalsifice. Fata-mi ceruse un scenariu pentru filmele lor de an. I-am zis de piesele ei. Lili Hahami, la telefon – Ierusalim întâi, apoi Roma. Sălaş Dharamshala. Păzea, challenge day. Plata, că vrea să pierdem. O trezii şi pe Gabi. Tot câştigă toată lumea. Poate aducem, pe fugă, apă de la izvorul Eminescu.

Ce faci, dom’le, te-ai îmbrăcat de la 6. Ne-aşteaptă Mariana la 7, până luăm prăjitura, dacă o fi deschis, sau florile (când ţi-am zis aseară coafeză, ai făcut o figură în regie proprie. De două ori mi-ai găsit legitimaţia de serviciu – agenda mi-o recuperasei de la un zidar -, o dată la consulatul rus, a doua acum la ambasada Israelului – ce-oi mai pierde în Mexic?)

Povestiri din Ierusalim pe terasa Cătălin, cu poze securiste. Am pierdut acte înlocuibile. La o adică, abonamentul lunar de troleu făcea două beri (zilnice?), iar permisul de policlinică îl reduplic. Grele frunzişuri de verde şi apă în ţipătul papagalului noaptea. Regie matinală, Muşata pe Muşatin. Rathi m-a luat automatic în Renault, la Ribeiro – vine delegaţie parlamentară din India; eventual, inaugurarea formală a SCRI – invitaţie la noul restaurant Tandoori. Aurelian Pavelescu îmi aduce o invitaţie de la COŞ.

Mai 1993

NU AM FOST ÎNŢELES

Am povestit

despre trecerea anotimpurilor,

despre vânduta Eva

şi mărul ei păcătos,

şi mă întreb ce s-ar fi întâmplat

dacă ar fi muşcat din şarpe…

Am povestit chiar despre

taina noastră

aurind cuvintele.

Uitasem – cum a fost cu putinţă? –

de puntea şubrezită,

că pe fundul cupei

a mai rămas o picătură

din răcoarea eternităţii.

Mariana Gurza

  George Balica

“PORTRET”

As dori sa schitez un portret.Un portret al unui OM deosebit, care a stiut dintotdeauna sa fie la locul potrivit. GEORGE BALICA,  o prezenta si o voce speciala la Radio Timisoara.

Se vorbeste mult despre “puterea cuvantului”, asa cum indraznesc a aminti de “puterea simtirii”, a sufletului curat. Pe cele doua, le-am regasit in recitarea versurilor in direct la Radio Timisoara, sau la ocazii deosebite, lansari de carte, intalniri culturale. Alaturi de compozitorul Gheorghe Iovu, fiecare poem devenea simfonie.O simfonie a inimii.

GEORGE BALICA a stiut de fiecare data sa-mi priveasca sufletul. In momente grele, cand viata se juca cu mine, vocea sa inconfundabila imi transmitea prin unde gandul sau bun. Un indemn la VIATA!

Este omul care stie sa-mi transforme lacrima in suras.

Un munte de om, cu ochi blanzi, calzi, mereu intrebator…

Intuitia si inteligenta Domniei sale l-au ajutat sa razbata prin hatisuri. Stie sa pretuiasca oamenii! A invatat prin credinta sa, sa-i iubeasca, sa le stea alaturi.

Colaborand la CD-ul “Lacrima iubirii”, un dar ce insotea volumul de versuri cu acelasi nume, imi vine sa cred ca prietenia noastra s-a sudat si va rezista peste veacuri.

Sunt onorata prin tot ce mi-a daruit in ultimii ani. Un OM special care si-a gasit locul in universul meu sufletesc.

Iti multumesc GEO! “Lacrimile mele tacute” te vor urmari intr-un sirag de matanii…Si daca se vor rupe, va ramane blanda rugaciune…

MARIANA GURZA

22 Martie