Cuvânt și iubire

 

George Anca

IERUSALIM

*

Depresie în jur, nici Shakespeare. Să-mi fi muiat mâinile în Dunăre, ca fata, în Nistru. Mergi pe vârfuri. Pulbere-Dunăre-Lautreamont. Nici lor nu le e limpede. Mi-a spus şi ăsta că nu se sinucide. De credincios. Ai chicotit la ciorile din tablou. Ieri am făcut o conferinţă metapoetică. Lume atenta. Gazda a zis – minunatul discurs. Nu mă împuşcară, vezi.

Welcome to Elsinore. In so profound abysm. God, how mine eyes throw gazes to the east. Ce poezii nebunilor şi paji, femeile pe moarte, ca în Raj. M-ai ucis. Ei,da, ce-s eu, Shakespeare? Marea Moartă aşteaptă Sfântul Mormânt. Copii muriră de Purim, noi ne ducem la Ierusalim, la al doilea sabat în Ierusalim. Shalom, Jerusalem! Sarea înoată moartea. Cine vrea apă?

Vă datorez o lumânare. Mi-a dat, de zece şekeli, ieri opt, azi nouă lumânări. Te duci de 11 ori la bere şi o dată la sfântul mormânt. Fire-am piele de căprioară de mai nainte rescrisă, recurşi cu apa lemnului pe rămasul intact al pietrei. Îmi placi, Mediterano. Turuiam tatăl nostru mai ca pe ram-ram. Semne de pace explozivă biblic. Speriaţi-vă. Două leagăne în nemişcare.

*

De s-ar şti vreodată despre ce e vorba. Şi dacă războiul ne vrea în persoană. Desfacerea pomenii în autopsie. Descompusu-m-am în Ierusalim în semn de alte semne, cum vom fi lichidaţi sau lăsaţi de aceeaşi sămânţă. M-am retras.

Drama se face cămaşă. Furia creşte unghiile. Edentata cerşeşte patru şekeli pe engleză. Bere Macabee. Ruşi furioşi-unghioşi. 180 de păcate-şekeli lipsă. Ochi deschişi în apă – sentimentul mamei. Lunecasem pe stânci proptindu-mi capul într-o văgăună, are you all right, yes, are your sure? Viaţa devine poveste de furturi în pielea goală.

Soldaţii apărură în hotel ca asigurările de sănătate produse de Tomer în pustiu. Bătrân cu tichiuţă, în poarta casei Ben Gurion. Ne poartă marea pânzele albe. Parcul Spiegel, pămătuful Abesalom. Regress approach. L’illuminateur. Lupta cea mare, retradusă. Cât trăiesc, pierd bariu. Vis uitat. Milhama. Dacă începe cu 9, nu eşti din Tel Aviv. Am vrut să intru, n-aveam tichie. Am luat trei beri Macabee, rest 8 + 10 + 20 + 100, ajuns în cameră, caut să dau o datorie de 20, nimic, bine a zis Ben Gurion, când nu avem hoţii noştri nu putem fi ţară serioasă.

Nu e sfântă până n-a venit încă Mesia. Eşti evreu, nu, l-am cunoscut pe Ilie Grinberg, prieten cu Ceauşescu. Am intrat în mare după ea, şi am făcut temperatură. Când m-am măritat eu la Moineşti, nu ştiam că trebuie să-mi fie teamă că sunt evreică, şi nemţii ziceau zigoineri despre români, că nu ştiau să facă ce ziceau ei, eu ştiam germană şi traduceam, nu mă mai lăsau, Frau, vino şi ajută-ne. Fata trebuie să tragă de băieţi, o fecioară e ipohondră, tu eşti în 22, Reveca în 23 şi Yaşar în 24 noiembrie. Dacă pune mâna pe tine, pune pe tinere, şi dacă pune, eşti invitatul meu, astea vorbesc de nu te mai spală Iordanul.

Pe Jabotinski, motociclist întins pe spate, cu scuterul peste picioare, capul şi cămaşa în sânge. Îl ocolesc maşinile, doi îl feresc, lume puţină. Deodată mişcă. Nu e mort. Chiotul şuierător al salvării, fetele cu targa. Îi scot băieţii casca, au ridicat scuterul, genunchii în triunghiuri ţepene. Două perne ca de box, vârâte dedesubt, targă tare pe targa moale, glisat, suit, la vedere, anchilozat – exact cum eram eu când am venit prima oară în Israel. Eu trebuia să fiu în locul lui. Nu spune. În aceeaşi clipă erau sute, spun ce-am simţit. Şi eu am căzut cu bicicleta în Berkley.

*

Îmi dă o zi noaptea. M-aş da vieţii ne de pe lumea asta. Pe alţii, duşmănia de noi îi propulsează. Vă cunoaşteţi după alegerea cobailor. Mă trage de mânecă manuscrisul în persoană, sculpturalizat, Eli Ino, dacă inox e culoare, neasemănare-n zenit, chip şi asemănare în persoană. Cine mai intră în rugăciune? Dumnezeu, străinul cel mai mare.

Ai văzut soldaţii? Nu mă mai impresionează nimic. Măreţi faţă de civili. De la ONU. Does man progress in discarnate life? Nu poţi despărţi masa Ierusalimului de energie. Când eşti numai spirit, eşti toţi la un loc. Unde este Iisus acum? E acolo unde este Dumnezeu, peste tot şi nicăieri. Haiducii făceau o faptă rea şi una bună. Piaza rea nu văzuse soldaţii, eu da, i-am auzit vorbind nemţeşte, câte-o vorbă în engleză, ce mai, the Impending New Age of interplanetary exploration. Tabăra militară aproape goală, cu încăperi neumblate, de castru, dacă nu buzzattiene a la Masada.

I-or fi închis botul câinelui, că nu se mai aude, a sosit frizeriţa să-l tundă. Când îmi rânjeau şi mie stâncile căzând, iar cel ce m-a întrebat are you all right, yes, are you sure? înotase înaintea mea şi eu tocmai nu-l lăsasem să ajungă pe dig tot înainte, o tăiasem peste stânci. Nu cumva tot el era dansatorul indigen, înalt, pus pe contra româno-ruşilor mişculanţi? Îi crescuse doar chelia, nu m-oi fi bunghit data trecută.

Măcar şi cazarma goală adineauri, misiune sabbathică, eram în Ierusalim, săptămâna trecută. Ca şi acum aproape trei ani, ne-am plimbat pe corso-ul pustiu vinerei, spre 11 noaptea. Oraşul se popula cu tineri şi amintiri meridional-biblice. Voi acolo tundeţi. Ne întoarcem, încet-încet, la câinii noştri, chiar dacă povestirea asta, neaparţinându-mi, mă poate întoarce ea prin părţi contrapuse, între privelişti de pe plăci tectonice lunecânde, în de ele. Veniţi de pe Saturn, ziceai. Nadine, şi ea, că poate facem o bucată de drum împreună, până-n America, sau să rămân eu la Chicago, ea continuând, singură, până la L. A.

*

Congeografii de predispoziţii. Cum mi-aş fi ţinut repiraţia, potopindu-mă când mantric în Tatăl nostru, când mării-mormânt-sfântului pe bătăile inimii cu mamă. Până şi ima ima strigau copiii pe plajă, şi ei. Eu, în apă, în aer de smirnă, de-l înnebunea, ca pe dracu’, pe palmier (Tomer), cât să ridiculizeze pe fălosul călugăr grec ori scara de la stau quo, mai simpatizant, altfel, cu kopţii şi chelarul musulman.

Ambasadorul Tripathi mi-a trimis filmul Gandhi de Attenborrough, pe casetă, în ajunul căderii de la putere a Partidului Congresului – Janata zindabad, altfel, cum şi funcţionasem sub Morarji – plus revenirea Indirei, totuşi – da’ acum prea s-a pupat în piaţa Ti An Men Elţân cu Li Peng, seamănă a cauză efect. Regele părăsit, Ilaşcu părăsit, ţara părăsită. Ce le rămâne tinerilor, prin cine?

Bogdan l-a spălat, pe bunicu-său, fără ca ăl bătrân să-şi dea seama, de ramolit. Acum asistă la tunsoare. Eu am misiunea să nu dau drumul motanului, că-l irită pe Bulă. Mâncasem o ceapă – atunci s-o fi pripăşit pe canapea, surd, empatizând vibratoriu cu fratele câine. Trena verde bate orice nuntă.

Mai nicio glumă în literatura mea. Umor de nevoie, văicăreli contextuale, refuzul direcţiei. Nici raţiune, nici delir. Amalirism dolorist. Pretextualism fractal-clepsidric. Din Zarand, oi trece şi prin Fălticeni. Vară de păcate, visul frunzişurilor în floare. Când nu-ţi vine, n-ai timp să scrii, iar când, totuşi, îţi dai drumul, cum nu te mai interesează subiectul, nici pierderea labirintică nu te mai adie decât a la fie ce-o fi.

Dublul era de grup, cu obsesia zecelui în unu, cu paralelul, 20. Câte combinaţii şi acoperire, pe psihoză rămasă, de filaj-turnătorie în foc continuu, destructivism. Revers înnobilat, pe-o panoplie de agată, tomuri de comptains, roire de ţânţari, Sfinţii Apostoli. Aţi tuns şi telejurnalul, fetelor – mai bine, ne-om uita în alte părţi, poate chiar pe la Popescu. M-am uitat cu religiozitate la frunze. Chiar iarna parcă înfrunzeam ramurile din ochi, ori găseam paralelul bătrâneţii în tării. Toată săptămâna n-am avut loc în pustiu, nici în mine. M-au purtat, săraţi, destui soldaţi.

*

De ce trebuia să ajung a doua oară în ţara lui Israel? Jidanule, zice Liviu, şi, repede, o săptămână în Zarand. Cioara-n tei. Perechea ta de stăncuţe, în plop? Plaja Tela Aviv-ului cum aş mai uita-o? Spre neuitare şi dublajul esoteric. Scrisul frumos nu m-a găsit, dacă m-o fi căutat. De la contele Nelidov la Vâşinski.

Cheia însoţirilor spre Ierusalim ţi-am povestit-o abia acum, cât că şi acum trei ani o văzusem: icoana naşterii, cu stea, în iesle, cu Maira şi Iosif, el şi cu baston, cu aure, cu pruncul cel mai de lumină, înfăşăţel. Era la urcarea din locul cu candelă al naşterii, prin altar, mare, rară. Eu n-o mai ştiu decât din casa părintească, de i-am spus zilnicele rugăciuni ale copilăriei. Ce premii, ce habotnicie, ce scrisuri din Mu să mă mai comute la relele tulburări rituale?

Oi fi spus de zeci de ori Tatăl Nostru în Bethleem şi pe Golgota. Data trecută eram schilod şi m-am deznodat, acum ajunsesem întreg şi mi-era să nu mă frâng. L-am comparat pe Iov cu Arjuna. Icoana ne aduce Ierusalimului. M-am născut în lumina naşterii din icoană. Am trăit cum a dat icoana. Frică ne-a fost până la gândul lui Dumnezeu.

Ia-mi abulia. Pierde-mă în pierderea frunzelor. Piesele cele scrise n-au cum te împinge în scenă. Nemişcarea ta, şi la mine. Dezbară muzica în muţenie.

Gyr. Blestem Vitleem Ierusalim Heruvim Troii strigoii. Piatra mă înfulecă. Ne aşteaptă-n luceafăr Iisus. Vedenii gardienii.

Necomutat nadir. Ştampilă fără tuş. Blestem convertibil în naştere-moarte. Noduri atârnând de nadir nativ. Stând de vorbă mormânt la mormânt. Hanuman zboară cu un munte în apărarea lui Rama. În peşterile de la Marea Moartă, păstorul îşi face aripi de pergamente scrise mare vie. Masca deşertului, meditaţia la nimic, meditaţia măştii, nimicul deşertului.

Mai 1996

             Eram student cand m-am asezat in satul Cheia pentru una din vacantele de vara. Din prima dupa-amiaza am dat fuga la manastirea locului, sa-i cunosc vietuitorii. Staretul, parintele Arsenie, mi se infatisa ca o silueta fara pereche,, dupa cum nepereche ii era si duhul aprins de o dragoste pentru semeni rar intalnita. De statura nu prea inalta, cu madularele firave si marunte, pielea ce-i imbraca putina carne lasa sa se stravada prin ea mai dihai decat hartia de calc. Unghiile, la fel de transparente, atat de subtiri, ii acopera varfurile degetelor cat numai sa schimbe rosul sangelui in trandafiriu. Ochii sai senini, luminosi sau scanteietori, dupa simtamantul talmacit, ingaduiau si ei sa i se urmareasca launtrul, acela de nepipait, de nepatruns in cuvinte, indulcit de mierea prea multului har, cand zvacnitor in inalt, cand plutitor si niciodata inecat in malul unde ne impleticim noi cestilalti.

              Fata, umerii, pieptul, ba si pantecul, sub centura-i grea, cu insemnele lui Alfa si Omega pe catarama de metal, ii erau adiati de o barba de neimitat de vreun peruchier de pe pamant. Lata cat cuprinde, lunga cum nu s-a mai vazut, ezita intre alb, negru si carunt; mereu o cutreiera boarea, o rasfira, o involbura, o zvarlea catre spate, o readucea inainte-i; tortul ei canepiu avea un suflu propriu, o existenta de sine, un mod de a petrece prin lume de o originalitate netulburata. Ea desena in vazduh intrebari indreptate catre neclintirea brazilor; ea suguia cu norii nestatornici; ea se induiosa asupra firavelor ace verzi ale ierbii zdrobite; ea se mira de statornicia stancilor. Lucrarile stateau ca si cand parintele Arsenie ar fi vietuit dimpreuna cu barba sa in acelasi trup; dumneaei in dialog cu firea dimprejur; dumnealui adancit in Rugaciunea inimii, pe cand schimba vorbe cu cel din fata sa. Si niciodata nu puteai jura care il stapanea, intrecandu-l in taria vointei pe celalalt, “Maria” sa barba sau smeritul ieromonah si din partea cui inclina mai plina de indurare, de iertare si de intelegere Iubirea Divina.
Cat despre darulpreacuviosului parinte Arsenie de a cuvanta, de a incalzi sufletele, de a-si imprumuta putintica, insa atat de viguroasa lui energie aceluia cu care se confrunta, aceste puteri cu care era inzestrat il distingeau intre toti iubitorii Sfintei Fecioare, tocmind din infocatul sau slujitor un cavaler neasemuit si nemaibanuit in zilele noastre.

           Ca orice insingurat pentru Domnul, ajuns la o anumita treapta a imbunatatirii de sine, si mai presus decat oricare, staretul isi reducea trairile la esente si le modela in simboluri deschise tuturora si graitoare pentru toate urechile. Daca sunt dator sa il caracterizez, tot la cele incredintate de catre el insusi despre sine voi recurge.

           Nu arareori slujeam in lacasul pustiu. Cand treceam bine la inceputul Sfintei Liturghii, intra cersetorul orb care pazea zi de zi, pe din afara, pragul de piatra al bisericii. Ramanea drept si teapan, la usa. Iar eu ieseam pe Usile Imparatesti. Se uita cu ochii sai fara vedere int-ai mei. Fiecare stateam de straja la cate o vama -eu la aceea a Cerurilor, el la aceea a lumii. Eu il priveam si il vedeam. El ma privea si nu ma vedea. Adeseori imi ziceam ca, in schimb, vedea prin mine, mai departe, pana-n sanul lui Avraam. Sau: “Am ajuns eu, pacatosul de Arsenie, un calugar nestiut de nimeni, sa-L pomenesc lui Dumnezeu pe Stefan cel Mare, iar viata intru vesnicie a domnului fara prihana al Moldovei sa atarne de rostirea rugaciunilor mele, ca oricat de mic si de netrebnic sunt, m-a inzestrat Dumnezeu cu darul Sau si m-a uns preot peste vii si morti!”

          Precum se intelege lesne, parintele Arsenie mi se parea un stalp a Inaltului. Ei bine, anevoie de biruit, acest stalp, dupa cum era, fara nici a se frange, nici a se incovaia, a fost si el zvarlit in stransoarea umeda a gherlelor. Aidoma lemnului de stejar tinut in apa, asemenea trunchiurilor prabusite sub Lacul Rosu, de fiece data – deoarece in multe randuri fusese arestat – a iesit in fata valurilor tot mai intarit; se stie ca lemnul piatra se face in unda.

          Povestindu-mi el odata despre “Rugul aprins” si despre inaltatoarele convorbiri purtate intre membrii acestui grup, mi-a spus ca primejdia ateismului atoatestapanitor i-a pus in fata unei dileme: care se cuvinea sa fie hotararea manastirilor in acele vremuri ticalosite? Erau ele indatorate sa-si deschida larg portile catre lume, ca aceasta sa vina la tot ceasul sa se adape cu invatatura cea dreapta; sau, dimpotriva, monahii si monahiile urmau sa se retraga indaratul strasnicilor porti ghintuite si zavorate de catre sapte ori cate sapte, sa-si caute mantuirea de insi, ca si obstii? Dupa indelingate si aprigi sfatuiri de manii duhovnicesti, au ajuns a se incredinta ca deschiderea catre lume era calea crestineasca. Si au trait-o ca atare si cu belsugul dragostei de frati.

         Numai ca Dumnezeu, pare-mi-se, le pregatea, lor anume, intaistatatorii cugetarii ortodoxe romane, un al treilea drum, de nepus in cumpana si necunoscut atunci lor: sa fie afundati in temnite, ca Iona in pantecele chitului, unde ii asteapta o alta lume – aceea a jelaniei si a scrasnirii dintilor. Iata de ce parintele Sofian i se paruse atat de dulce veninul: il condusese de mana Dumnezeu Insusi.

MIHAI RĂDULESCU

 

Din vol. Iata duhovnicul: parintele Arsenie Papacioc/ed.ingrijita de ierom.Benedict Stancu.-Bucuresti:Ed.Sophia,2010
(pag.322-324)

 

Mihai Rădulescu şi nonviolenţa energetică,

                                                                                                                                                   de George Anca

Transcriam din Sundarya lahari / Frumoasa unduire de Shankaracharya, când Ben Todică mi-a transmis invitaţia de a vorbi despre Mihai Rădulescu. Tot aşa, Nicolae Bulz ar vrea o detaliere la un master course in psychology-sociology on energetic nonviolence , pe care i-l propusesem. L-aş lua, şi acum, părtaş pe făuritorul antropologiei stilistice, estetul literaturii detenţiei comuniste, scriitorul şi editorul Mihai Rădulescu.
Lui îi înroşea faţa soarele amurgului, aflaţi, mai mulţi, la masa de lucru a lui Romulus Vulcănescu, în Vatra Luminoasă. Ferestrele biroului lui Istrate Micescu, în toiul dimineţilor, îi proiectau peste aceeaşi melancolică mască prospeţimea Cişmigiului. N-am ajuns pe Claudiu, când suferea cu picioarele, cred că nici n-am vrut să-l văd schimbat (sigur nu la faţă).
Mă împrietenisem cu Dumitru Rădulescu, tatăl lui, nonagenar, dar, glumea Mircea Sântimbreanu, mai vioi decât fiul. Când, vreo patru ani, soţia sa (mama lui Mihai), fusese ţintită la pat, Dumitru a întocmit, îngrijind-o, dicţionarul personajelor lui Rebreanu, pe care l-am tipărit artizanal, ambiţionându-l, poate, pe Mihai, care, pornind editură pentru uzul foştilor camarazi de puşcărie politică, a retipărit, cu fală filială, opera tatălui. A şi scris nuvela (auto)detenţiei lui Rebreanu în beciul din palatul Kalinderu, asupra căreia (nu) l-am iscodit pe Nicolae Gheran, într-una din ediţiile zilelor Rebreanu la Bistriţa.
Şi antropologia teatrului shakesperean va fi fost tot frondă antiinerţială, parte din probabil singura libertate militantă a scriitorului, cea înglobând tragedia întemniţării pentru crezul său creştin românesc, anticomunist. Exegeza Acatistului Rugului Aprins de Sandu Tudor – din vecinătatea Luceafărului lui Eminescu – împreună cu istoria literaturii de detenţie, apărută în fascicole în revista „Permanenţe”, îl vor fi definit întru o datorie mistică, fără a-l împiedica să scrie afin şi despre pictura japoneză.
Ultima, cea de-a-suta strofă din Frumoasa unduire:

Mamă lauda aceasta compusă cu propriile-ţi cuvinte se aseamană
Închinării luminii către soare cu chiar razele lui
Ofrandei către luna cu apele revărsate din piatră de luna
Şi facerii pe plac oceanului cu propriile ape

Master course in psychology-sociology on energetic nonviolence? Văd că se ţine în România, pe 7 mai, cât că Rădulescu predase engleză la Institutul Teologic. Pornind, eventual de la energiile divine ale lui Stăniloae, aş putea face consideraţii despre antopologia stilistică a nonviolenţei ortodoxe la Mihai Rădulescu?
De ahimsa (nonviolenţă), în România a vorbit, în cunoştinţă de cauză, prima oară, Mircea Eliade, în articole, romane, jurnale şi memorii : “Prima floare care i se oferă acestuia este ahimsa, în sens propriu ea înseamnă non-violenţă” (“Introducere în tantrismul secret”); “Această extraordinară nebunie a Indiei, să iasă neînarmată în faţa tancurilor şi mitralierelor europene”; (în închisoare) “Am fost rugat şi eu să improvizez un curs de istoria religiilor şi să vorbesc despre Gandhi şi mişcarea naţionalistă indiană”; “Şeful Gărzii de Fier alesese calea nonviolenţei”; “Ce revoluţie naţională şi socială, în afară de cea a lui Gandhi, străbătută de duh creştin şi tolstoian – a îndrăznit să-şi facă “propagandă” cerând oamenilor să se apropie de călugări şi să fie în orice clipă aproape de moarte? Semnificaţia revoluţiei pe care o năzuieşte d. Corneliu Codreanu este atât de profund mistică încât succesul ei ar însemna încă odată victoria duhului creştin în Europa”.
Principii ale construcţiei sociale nonviolente. Ahimsa este principiul universal al unităţii. Toţi oamenii sunt membri ai aceleiaşi rase umane. Acesta este principiul unităţii umane.Toate fiinţele vii sunt înrudite între ele. Acesta este principiul unităţii fiinţelor vii. Acest simţ al unităţii a dat naştere simţului empatiei. Tăind iarba, Kamal, fiul vestitului poet mistic Kabir, a simţit “Aceeaşi forţă a vieţii curge în viaţă cum curge şi în mine. Cum pot eu, atunci, să tai iarba?” Un grup de cinci mii de lucrători pentru ahimsa pot fi înaintşii unei reconstrucţii sociale mai largi. În viaţă au succes numai cei buni la management.

Venitul moderat şi instruirea pentru serviciu

Focus central: omul sau banul . Potrivit anekanta, ce e nou e şi vechi, în continuitate există şi schimbare. Nimic nu este cu totul nou.
Natura umană. Mahavira spune Kama Kame, omul e libidinos. Pasiunea este un element de bază al naturii umane. Al doilea – pofta de avere, al treilea – credinţa religioasă, al patrulea – emoţia.
Acharya Mahapragya descifrează o teorie a perspectivei integrate la Chanakya, consilierul (mahamantri) regelui Chandragupta (acesta discipol al lui Bhagawan Mahavira):

Sukhsya mulam dharmah. Dharmasya mulam artha.
Arthamya mulam rajyah. Rajasya mulam indriya-jaya

Temeiul fericirii e religia. Temeiul religiei e avuţia.
Temeiul avuţiei e statul. Temeiul statului e controlul simţurilor

            Dorinţa necontrolată – ducând la bunăstare şi dezvoltare, potrivit economiei moderne, dorinţele nelimitate, excesul de confort plasează omul la periferie, iar banul devine forţa centrală.. Mahavira spune:

Iccha hu agasasama anantaya

Dorinţa este nesfârşită precum cerul

Mahavir spune: pune capăt luxului. Cântecele care trezesc pasiune nu sunt cântece, sunt bocete; dansurile şi piesele care trezesc pasiunea sunt batjocură; podoabele şi decoraţiile care provoacă exhibiţionism sunt o povară; pasiunea neînfrânată creşte nefericirea. În economia modernă, a lui Keynes, omul trebuie să devină avut, în economia lui Mahavir, omul trebuie să-şi trăiască viaţa paşnic şi fericit.
Conceptul economic al dezvoltării. Aşadar nevoile primare ale fiecăruia trebuie satisfăcute şi fiecare trebuie să-şi trăiască viaţa în fericire şi pace. Sărăcia nu e dezirabilă, săracul n-a fost vreodată plăcut cuiva. Kalidasa:

Arjuna a ars pădurea Khandava
Auritei Lanka i-a pus foc Hanuman
Kamadeva a fost ars de Shankara
Dar nimeni n-a ars sărăcia care arde pe toţi

            Gândirea economică trebuie să ţină seamă, după Mahavira, de următoarele puncte: 1. Ahimsa (nonviolenţa) şi puritatea mijloacelor 2. Ne-eroziunea valorilor morale 3. Limite interesului personal. Nici o religie nu pune piedică dezvoltării economice. Pe de altă parte, mecanizarea creează şomaj şi chiar meseria de preot ajunge să fie făcută de un robot. Mahavir a clasificat oamenii în trei categorii: cel ce are multe dorinţe (Mahechha), cel ce are puţine dorinţe (Alpechha), cel ce nu are dorinţe (Ichhajayi). Economia nonviolenţei, odată cu eradicarea sărăciei, aplică şi conceptul mahavirian de societate vrati (dedicată).

Economia nonviolenţei şi a păcii. Economia modernă nu e pentru nonviolenţă sau pace, ci pentru prosperitate. Gandhi s-a opus industrialismului şi concentrării capitalului, cerând descentralizarea industriei. Mahavira a dat trei direcţii în ce priveşte producţia: a nu se manufactura arme ale violenţei (ahimsappyane), a nu se asambla arme (asanjutahikarne), a nu se face instruire pentru muncă păcătoasă şi violenţă (apavkammovades).

Sărăcie şi şomaj. Omul are multe minţi şi abilităţi, nimeni nu e inferior, nici complet inutil (Mahavira). Sistemul economic modern are patru direcţii: eradicarea sărăciei, oprirea creşterii populaţiei, îmbunătăţirea mediului, eradicarea şomajului.Este o relaţie inversă între sărăcie şi creşterea populaţiei. Golirea satelor şi migrarea populaţiei în megaoraşe, ca şi filosofia deterministă cauzează şomaj. Urmând anekanta, filosofia lui Mahavir sintetizează soarta şi iniţiativa personală.

Ahimsa prakashan şi autoserviciul. Educaţia pentru serviciu s-a extins în diferite centre ale ahimsa prshikshan spre anul 2000, începând cu 250 meserii tehnice şi netehnice. Mica iniţiativă a rezultat în mii de oameni educaţi în autoserviciu în meserii precum cusut, lucru la calculator, beţe de tămâie, medicamente din produse de pădure, vopsitorie mehendi. Nu trebuie să devii ahimsak după găsirea unui serviciu. Un om flămând comite violenţă, dar nu este mai puţin violent un om bogat. Instruirea pentru purificarea emoţiilor este la fel de necesară ca instruirea pentru serviciu. Sunt organizate campusuri săptămânale şi lunare. (Glose apud Acharya Mahapragya).

George ANCA

Căruţa cu destine

                  

       O fetiţă plângea, chircită de frig, de foame. Se uita cu ochi curioşi la cei mari ce înghesuiau ce apucau într-o căruţă. Parcă frigul îi transformase lacrimile în stele. Privea sper cer, sperând, că mama, tata, îi vor intinde o mână, o vor ridica în braţe şi o vor aşeaza într-un pat cald. Mama, murise când începuse a gânguri, tatăl fusese luat de comunişti, găsindu-şi sfârşitul în închisoare, schingiuit, batjocorit… Începuse să plângă în hohote. Nu avea cine să o audă. Toţi preocupaţi de a fugi, de a mai salva câte ceva din faţa năvălitorilor. Era primăvara anului 1944. Fuga fusese singura salvare. Urcată în căruţă, speriată, nu ştia unde se vor opri. Asculta înfrigurată ropotul cailor, ca bătutul de inimi a celor speriaţi de urgia ce o lăsaseră în urmă. Nu înţelegea mare lucru, încercând cu ochii închişi să găsească răspunsuri printre lacrimi.
O căruţă cu destine frânte, fiecare enigmatică, tăioasă, neprevăzută. Un drum fără întoarcere, un drum spre necunoscut. Oare unde vor poposi? Care va fi casa lor? Vor avea vreodată o casă? Sau se vor întoarce la vatra lor? Unchiul Vasile uneori o privea milos. Era îngrijorat şi de copiii săi, zgribuliţi în căruţă, şi de soaţa sa care urma să nască.
Au mers ore în şir. Mai mult noaptea, pentru a nu fi zăriţi şi trimişi în Siberia. Se trezise brusc. Cineva încerca să coboare, să curme drumul fără o direcţie precisă. Erau undeva în Oltenia. Vocile şoptite nu ajungeau la ea. Mătuşa sa, pe care se baza, coborâse din căruţă, uitase de fetiţa orfană ce visa la un cămin cald. „De ce să-i fie fetiţa povară? Ar lua-o cineva de nevastă cu un prunc după ea?” Spera ca viaţa să-i ofere o nouă şansă. Se oprise în Craiova…
Fetiţa, realizând ce se întâmplă, începu din nou să plângă… O voce rece a oprit-o din tânguială. Cu ochii închişi spunea Îngeraşul, şi aşa, ascultând tropăitul cailor în noapte, adormi cu inima sângerând. Acum era singură, nu mai avea pe nimeni… Doar Cerul şi îngerii ei păzitori…
S-a trezit undeva prin Munţii Cernei, într-o pădure, unde ei, cei fugiţi, puteau să se odihnească feriţi, într-un sălaş… Pe fetiţă o trimiseseră să culeagă flori de câmp. Îi venise sorocul femeii însărcinate, mătuşii Catrina. Un scâncet de copil mic, un băieţel născut în pribegie. Rudele uitaseră pentru o clipă de pericol. O nouă viaţă, un nou început! Dumnezeu le dăduse un semn în acea pustietate.
Când li s-a dat vestea că-şi pot continua drumul, au pornit-o din nou, în căruţa lorcu „destine”.
Drumuri şi drumuri… Zile, zile de drum, cu puţină mămăligă şi brânză primită de la ciobani. Mariei nu-i era foame… Se întreba: „Încotro?” Oare drumul se va sfârşi vreodată? Sau toată viaţa va fi pe drum, într-o căruţă a prigoanei? Caii erau mai odihniţi. Micuţa Maria însă mai tristă. Toată atenţia era concentrată spre micuţul Radu. Noaptea nu mai dormea. Privea fără să vadă nimic dincolo de cer. Număra stelele şi încerca să-şi regăsească părinţii printr-un joc imaginar. Semnele cerului o bucurau.
Au oprit într-un sat cărăşan, la casa unui preot, unde primiseră adăpost şi cele trebuincioase călătorilor înfometaţi.
După câteva zile, căruţa cu refugiaţi plecase mai departe. Pe fetiţă o lăsaseră fată în casă la acea femeie omenoasă. De ce rudele să-şi mai asume şi responsabilitatea creşterii unui copil? Erau mulţi, nu ştiau nici ei ce-i va aştepta la capătul drumului. Fetiţa, cu ochii înlăcrimaţi privea în gol. Doar ea şi îngerul său păzitor cunoştea durerea singurătăţii. Îşi imagina că părinţii, de undeva de sus, îi ştergeau lacrimile…
Rugăciunile fetiţei au ajutat-o ca viaţa să-i ofere un cămin adevărat. Soţie, mamă, a ştiut ca durerea să şi-o transforme într-o bucurie a renaşterii.
Trecuseră 20 de ani. Într-o zi poştaşul lăsase în cutie o scrisoare venită din „Bănie”. Mătuşa din Craiova revenise. Cu emoţie firească, fetiţa de-altădată, acum femeie, se urcase în tren pentru a-şi revedea rudenia. Fără resentimente, cu bucurie şi emoţie. Pentru cea care dorea să-şi refacă viaţa, drumul i-a fost destul de îngreunat. O
situaţie precară, un soţ dificil, fără copii. În gară s-au recunoscut după un buchet de flori, flori culese de Maria, din grădina ei. Timpul le schimbase… Întîlnirea celor două s-a dovedit durabilă în timp. Nepoata şi-a sprijinit mătuşa, încercând să mai recupereze din timpul care ar fi trebuit să fie al afecţiunii.
…..
Anii, anii… Trecerea lor a marcat multe… Un telefon alarmant. Mătuşa intrase într-un fel de comă. Urcaţi în maşină, una din fiice împreună cu soţul său, au hotărât să facă ceea ce este creştineşte pentru cineva care urma să se stingă…
S-au oprit la Mănăstirea Lainici, un loc binecuvântat. La intrare un chip angelic le-a surâs. Un puşti de 10 ani, ce nu spunea nimic ci doar implora din priviri cu sfială şi tristeţe. S-au privit zâmbind, enigmatic. Acolo, în faţa icoanelor, a fost implorat Cel de Sus cu lacrimi şi rugăciuni fierbinţi, pentru sanătatea familiei, pentru Binele Neamului Românesc. Fiecare lacrimă a fost un strigăt, al nădejdii, al credinţei în puterea Cerului.
La ieşire au fost întâmpinaţi de acelaşi chip şăgalnic. Femeia se apropiase de copil. Inocenţa lui era dezarmantă. Fiind întrebat ce face în faţa mănăstirii, copilul şoptind a mărturisit că are nevoie de bani pentru medicamentele mamei sale bolnave de inimă… Nu ceruse nimic… Era ruşinat, copleşit. Cînd i s-a întins o bancnotă, speriat, nu
ştia ce să facă. Privea senin, ştia că putea merge acasă pentru a-şi salva mama.
Pe cei doi soţi i-a urmărit mult chipul acelui băiat.
Deşi iarnă, polei, ceaţă, drumul călătorilor parcă era curăţat de îngeri nevăzuţi. Ajunseseră la Craiova. Intrând în camera „muribundei”, cei doi au găsit un corp inert… Fusese şi preotul pentru spovedanie, lumânările erau pregătite… Medicul de familie plecat în concediu… Da, s-a hotărât plecarea imediată spre oraşul lor. Pregătiseră
un pat în spatele maşinii, şi mare le-a fost mirarea când primele semne de viaţă au revenit.
Acum mătuşa şi nepoata sunt din nou împreună. Nepoata fiind hărăzită să o vegheze atâta timp câte zile îi va da Dumnezeu.
O poveste de viaţă adevărată. Niciodată egoismul nu ne poate lăsa indiferenţi!
Există legi nescrise care dacă sunt neglijate în viaţă, faptele te urmăresc!
Puterea rugăciunii este extraordinară! Clipă de clipă, lângă Dumnezeu, cu
Dumnezeu, avem parte de miracole. Este suficient să crezi pentru a le putea vedea.

Mariana Gurza-Destine umbrite

 

Maria…

Gata! Nu mai vreau să plâng!
Privesc albumul îngălbenit de vreme şi mă ascund curioasă printre pagini. Am România Mare în ochi.
Am câmpul de in şi toloaca. Pe o prispă, un bătrân deapană amintiri. Sunt curioasă. Vreau să aud tot ce-mi spune. Vântul îmi întoarce paginile. Dintre pagini mă priveşte un preot, venit de la „descălecare”, din Ardeal, un
Plăvan. Da! El este cel ce a construit prima biserică în Cupca, un sat bucovinean. Bogat, cultivat, un om al munţilor, venit de a aduce binecuvântare. Generaţii s-au bucurat de prescura albă coaptă în cuptor.
Peste sat au început să se audă doinele. Şezătoarele în care tineri şi adulţi se bucurau de frumuseţea poveştilor spuse la gura sobei. Deseori se infiripau iubiri. Unele permise, altele nu. Aşa s-a întamplat şi cu Domnicuţa. Într-o seară frumoasă, privindu-l pe Calistrat s-a pierdut în ochii lui mari şi adânci…
S-au vazut odată, de două ori, până când tatăl, vigilent, i-a spus într-o zi: „Să nu te mai prind cu sărăntocul ăsta!”
Calistrat era cel mai frumos fecior din sat. Multe tinere îşi frângeau gâtul căutându-i privirea. Dar, şi lui îi era dragă Domnicuţa. Frumoasă, blondă, hotărâtă. Pe ascuns şi-au făcut planuri. Îşi trimiteau răvaşe prin cei mici, savurând clipa când puteau fi doar ei doi.
Într-o zi tatăl prinsese de veste despre întâlnirile ascunse ale Domnicuţei. Au încuiat-o în casă, la războiul de ţesut. Fiecare fată ştia să toarcă fuiorul, să ţese covoare înflorate, cum numai cei din Bucovina ştiu să împletească dorul.
Dar, într-o bună zi, Domnicuţa, fugise. Desculţă, prin câmpul de in, până la casa lui Calistrat. Aştepta un copil… Cei doi, şi-au jurat credinţă, şi au hotărât să lupte pentru iubirea lor, pentru ce avea să vie… Mentalitatea vremii nu le era potrivnică. O ruşine se abătuse peste familia mândră, peste sat. Babele începuseră să şoşotească. Tatăl nu-şi putea ridica privirea. Să-i dea fata… să nu i-o dea… nu ştia ce să facă. Fecior bun, harnic, dar prea sărac pentru neamul lor…
Într-o seară, îngândurat, s-a îndreptat spre casa învăţătorului. Singurul om în care avea încredere. Un intelectual care adusese „lumina” în sat, fiecare găsind răspunsuri la intrebările încâlcite.
Mergând agale către casă, omul parcă îmbătrânise brusc. Îşi iubea familia, soţia şi copii. Învăţătorul îi deschisese mintea. Să-şi lase fiica pe drumul ales, indiferent la răutăţi, la principiile ţărăneşti, şi hotărî să-i dea zestrea cuvenită pentru a-şi vedea fiica la casa sa. Să nu mai fie arătată cu degetul! Să nu mai râdă babele hâde că năpasta a dat peste casa lor… „Of! Doamne! Cum Dumnezeu lasă durere în inima de părinte? Cum să se curme o viaţă? Nu, nu-i drept în faţa Celui de Sus” — îşi spunea bărbatul, mergand aiurea pe uliţa satului, uitând să se oprească în faţa casei. „Şi cât, pământ să-i dea? Câte vaci? Fata lui trebuie să aibă de toate. Nu! Nu o poate lăsa aşa…” Totuşi se învoi cu viaţa nouă a fiicei sale… „De ce să sufere biata copchilă? Poate o fi bine! Flăcăul îi harnic, nimic de zis! O să le dea pământ, animale, o să-i ajute să aibă o gospodărie frumoasă!” Vestea a însufleţit casa. Toader, fratele Domnicuţei, începuse să cânte din fluier. Cânta dumnezeieşte! Nimeni nu era în sat ca el! S-au strâns tinerii şi au întins hora, până în zori. Domnicuţa era fericită. Era împreună cu alesul ei, şi începuse din nou să zâmbească. Calistrat era mândru şi mulţumit, deşi treburile ţării uneori îl mai puneau pe gânduri… Se mutaseră la el acasă.
Şi într-o zi Calistrat devenise tătic…Se născuse o fetiţă, cu nume de floare. Îi voi spune Maria…I se potriveşte mai mult. Sfânta Fecioară i-a fost me-reu alături. Dar, nunta, nu s-a mai făcut. Murise Domnicuţa.
Aşa, brusc, moartea a venit şi a luat-o. O frumuseţe de femeie în pragul fericirii! Gurile rele spun ca fetele din sat i-au făcut farmece, pentru a nu mai fi cu Calistrat… În cimitir, Calistrat îşi strângea cu putere fetiţa în braţe. Lacrimile erau uscate, gânguritul fetei era un fel de rămas bun, de la mama pe care nu o cunoscuse. Acolo, împietrit printre ceilalţi, privind lung chipul iubitei sale, îi promisese că nu-şi va părasi fiica niciodată. Cu Maria în braţe, Calistrat s-a îndreptat spre casă. Timpul nu sta locului. Se scurge precum apa de izvor. Maria crescuse. Tânarul bărbat avea nevoie de o soaţă. Şi într-o zi, Maria s-a trezit cu o străină în casă, ce-i devenise mamă vitregă. Femeia, rece, lipsită de tandreţe, nu a ştiut cum să-şi apropie fetiţa. În lipsa tatălui, mereu o alunga: „Du-te, pleacă la casa ta! Nu ai ce căuta aici!”
Maria tăcea. Fugea în poeniţa de in înflorit pentru a plânge de una singură… Nu îndrăznea să spună bunicilor nimica. Nici tatei. Se temea de femeia cea fără de inimă. Într-o zi, în toamna anului 1940, Calistrat a fost arestat de autorităţi, împreună cu alţi nouă tineri din sat, fiind denunţaţi că îşi pregătesc fuga peste graniţă… Printre care şi Nistor Plăvan, unchiul Mariei. Au fost judecaţi cu uşile închise, fără avocaţi, fără martori, condamnaţi de către un complet de judecată militar la mulţi ani de închisoare. Nimeni nu ştia nimic… Maria a fugit la casa bunicilor. Din când în când mai venea câte o veste de la tata, de la unul, de la altul… În inchisoare, Calistrat era măcinat de soarta Mariei. Îşi întreba fratele prin scrisori de Maria. „Ce face Maria?… Aveţi grijă de Maria!”

Soarta lui, nedreaptă ca a multora, s-a decis în acea închisoare a morţii. Bătut, ţinut cu picioarele în apă, schingiuit, şi-a dat duhul… Nu mai avea putere… nu mai avea pentru cine să trăiască… aflase că şi Maria murise…
Un martir al neamului Românesc.
După ridicarea lui Calistrat, soţia înnebunise. A dat foc casei. Un destin pe care ar trebui să-l înţeleg. Dar nu am puterea necesară… dacă dăruia puţină afecţiune Mariei, sfârşitul nu i-ar fi fost atât de crud… Micuţa Maria s-a adaptat repede în casa bunicilor. Îndrăgea mult fântâna din faţa casei, cu apa cea mai bună din sat. Fântână, care astăzi nu mai există. Au dispărut şi bravi români, au pierit şi fântânile… Ce straniu! Probabil acea apă de izvor s-a scurs nevăzut spre ei, spre a-i răcori…Dar, venise momentul refugiului… Clădiri în flăcări, oameni ucişi, „provincii răstignite”, sate şi oraşe făcute scrum, dărăpănate. „Populaţia înebunită de groaza prigoanei şi a furiei de distrugere a hoardelor bolşevice”. Maria suită într-o căruţă plină cu rudenii, pentru a pleca în necunoscut… „Oare de ce?” Unde mergem? Se întreba îngândurată Maria.
Nimeni nu mai ştia nimic despre micuţa fetiţă orfană… Calistrat şi cei rămaşi au crezut că Maria murise…
Multă hărmălaie! Unii îşi ascundeau în pământ bunurile. Alţii, încărcau căruţele cu ce apucau… Bunicul rămăsese pe loc… Dorea să fie sigur că ai lui vor pleca în siguranţă.
….
Pe prispă stând, l-am privit în tăcere pe cel din faţa mea. Colţurile hărţii României Mari îmi frigeau degetele. O durere mută s-a instalat nefiresc. Îmi era frig. Bătrânul mi-a adus o pătură. „Fată, lasă albumul, ai îngheţat” — îmi şopti îngândurat.
„De ce nu mergi la casa învăţătorului?” — mă întrebă privindu-mă pieziş…
Da, drumul spre lumină! Aşa voi face! Trebuie să înţeleg misterul unui destin!
Bătrânul, m-a urmărit lung cu privirea… mă îndreptam spre casa aceea plină de flori. În faţă, o fântână ţărănească. Oare nu era fântâna Mariei? Lângă fântână o troiţă, o lumânare aprinsă… Mă ridic şi citesc cu emoţie: „Ridicată în cinstea românilor căzuţi la datorie”. Cad în genunchi şi mă rog. Pentru Calistrat, Arcadie, Nistor, pentru Domnicuţa, pentru toţi cei ce au pierit…
Mă inundă de undeva o fierbinţeală. Cad… Nu mai simt nimic…
Deschid ochii. În faţa mea două chipuri angelice. Un bărbat şi o femeie. Femeia de o frumuseţe nepământească, bărbatul, cu ochi luminoşi în care puteam să citesc universul.
„Unde sunt?” — întreb şoptit.
Ajunsesem ACASĂ! Acasă la Maria!

Mariana Gurza-Destine umbrite

 În amurg -Emilia Ţuţuianu

                     – poeme –

NELINISTE

Tristetile noptilor sunt
neîngaduitoare,
Ele se nasc din trairile zilelor,
si mor din dorurile neîmplinite.
De aceea nu ne iarta,
ci ne împovareaza…
cu dorinta cunoasterii de sine.

MÃRIMEA TIMPULUI

Zilele si noptile se masoara cu ora.
Unele sunt scurte, altele sunt lungi,
Dar marimea lor nu depinde de ora
Ci, doar de telul la care vrei s-ajungi.
Eu vreau zile si nopti ca la Polul Nord
Poate ca atunci voi avea Timp
Sa Traiesc, sa Gândesc, sa Iubesc
Dar, poate ca nici atunci,
fiindca,
Sase luni noapte, sase luni zi,
Se masoara tot cu ora
…………………………….
Nu-mi ramâne decât timpul
Transformat în Eternitate

VIATA SI MOARTEA
În zori, când soarele cu soapte se rasfrânge,
Lumina cu stelite piteste-n ea ivirea…
Suav parfum de roze marturisesc iubirea,
Si-n tacute vise, chemarea lor se frânge..
Lumina cu stelite piteste-n ea ivirea…
Clipa stravezie ca amintire trece,
Si-n în tacute vise, chemarea lor se frânge..
Pamântul reînvie ca dintr-o lume rece.
Clipa stravezie ca amintire trece,
Cu gânduri grele, crengi de cais s-apleca,
Pamântul reînvie ca dintr-o lume rece,
Sa le adune-n vise ce vin, traiesc si pleaca.
Cu gânduri grele, crengi de cais s-apleca,
Îmbratisând pamântul cu amagiri desarte,
Sa le adune-n vise ce vin, traiesc si pleaca,
Tot ce a fost viata si neatins de moarte.

ILUZIE

Când a cazut o petala,
m-am bucurat.
Am crezut ca va creste
Fructul.
Am asteptat…,dar
el n-a mai aparut.
Atunci mi-am dat seama,
cât de mult am cerut!

 DESTIN

Pasesc, privind tot înainte,

Prin frunzele ce cad fosnind-

Crâmpei de vise ostenite,

Tresar sub pasu-mi obosit

Zadarnic ochii mei mai cata,

Prin vechiul Aladin ochean –

O razã limpede, curatã,

Pe care-o vreau…dar n-o mai am!
Stingher tu treci pe lânga mine,
Si ierni aduci si vânturi reci…
Oh !…te cunosc atât de bine,
Destin al meu, la cine pleci?

SECVENŢE

De câte ori ninge cu flori de măr,

simt că trăiesc miracolul devenirii…
Le iau în palme, le sarut
dar ele se metamorfozeazaă
În lacrimi, ce cad una câte una…
pentru a îmbraţisa pamântul
cu flacara Iubirii…

Este salutar acest volum de versuri , “Raze de suflet pentru Sara“, purtand semnatura Vasilicai Grigoras. aparut la Editura Thalia, Vaslui, 2012 .Dragostea bunicilor este unica.Din inima lor plapanda se revarsa mereu “raze de suflet”, pentru cei  leganati in cantec si poveste…Prezenta bunicilor este o adevarata binecuvantare…O spun cu tristete, gandindu-ma la bunicii mei pe care nu i-am cunoscut…Cartile pentru copii sunt azi o necesitate.Viitorul lor, fiind izbanda noastra! Doar prin educatie si cultura vom avea tinere vlastare de nadejde.Si cine ar putea scrie mai bine pentru un copil decat un bunic? Vasilica Grigoras , un critic subtil, de o sensibilitate nobila, stie sa daruiasca din prea plinu-i sufletesc.

Un dar special din partea Vasilicai Grigoras de ziua Sarei.

Sa-i spunem si noi : LA MULTI ANI, SARA VICTORIA!

Cuvintele autoarei  sunt concludente.

Mariana G.

09.01.2012

DEDICAŢIE:

“Nepoatei mele Sara Victoria, un dar de suflet pentru aniversarea a şase ani. Îi mulţumesc că este un copil cu totul special şi că-mi oferă prilejul de a-mi retrăi copilăria alături de ea şi împreună cu ea.

Îi doresc din adâncul sufletului o viaţă plină de darurile Domnului: credinţă lumină, iubire. “

 

BUCURIILE  IERNII

 

După  toamna plumburie

Vine iarna argintie,

Care intră triumfală,

În caleaşca ei regală.

Falnică şi luminoasă,

Scutură neaua pufoasă,

De pe albul ei cojoc

Şi-o face covor de joc.

 

-Dragi fetiţe şi băieţi

Zarea-i plină de nămeţi,

Ce v-aşteaptă să veniţi

Zarva iernii s-o porniţi.

Sus, pe deal e-un derdeluş

Numai bun de săniuş.

Ori pe schiuri să zburaţi

Precum zmeii-naripaţi.

 

Sau veniţi lângă arcadă

Să vă bateţi cu zăpadă.

Şi apoi când obosiţi,

Om de nea să construiţi.

Ori pe-oglinda lacului

Să daţi viaţă dansului.

 

AL CUI ESTE SOARELE?

 

Doi copii la mare

Se certau în gura mare.

-Soarele e-al meu!

-Ba nu, e al meu!

 

Dar când cearta era-n toi,

Zbură pe lângă cei doi

Un fluture cu-aripi poleite,

Pudrate de raze-nsorite.

 

Din senin apăru şi-o albină,

Rochia de polen era plină

Bâzâitul oprindu-şi pe dată

Să tragă cu urechea la ceartă.

 

-Ei, dragi copii, încetaţi,

Că degeaba vă certaţi.

Soarele de viaţă dătător

Este-al nostru, al tuturor.

 

 

ÎN ZORI DE ZI

 

La fereastră, lâng-o glastră,

Bate-o pasăre măiastră.

Cip-cirip, cip-cirip,

Te-ai trezit copil iubit?

 

Dar copilul se foieşte,

Geana  somnului clipeşte

Şi zăreşte-o  păsărea

Cu penele-i de albăstrea,

 

Cu vocea-i de catifea,

Şi dulce ca o acadea.

Şi-n al dimineţii prag

Iese afară cu mult drag.

 

Se scaldă–n a sa grădină

Într-o mare de lumină,

În mirosul de zorele

Pe placul inimii sale.

 

 

FAMILIA MEA

Mama este numai una
Şi a mea este Alina.
Victor este tatăl meu,
Iar Victoria sunt eu.

Cînd mă ceartă bunăoară
Eu cer repede iertare.
Şi promit că sunt cuminte
Ş-ascult doară din cuvinte.

Lesne este a  promite,
Dar mai greu a ţine minte.
Mami, tatei îi şopti:
Doar am fost şi noi copii.

Mă-ngrijesc, mă ocrotesc,
De aceea îi iubesc.
Este mare veselie
La mine în familie.

 

SFATURILE BUNICII

Când eşti mic,
Nu ştii nimic.
Cauţi şi nu găseşti,
Uneori mai şi greşeşti.

Nu înţelegeam de ce mereu
Nu pot să fac ce vreau eu.
Tare greu mi s-a părut
Toate cele de ştiut.

Până când bunica Ica,
A vorbit cu mititica,
Că cel mai bun lucru este
Ce se-nvaţă din poveţe.

Că pentru orice copil, se spune,
Există maniere bune.
Însă repede declar
Că nu-mi este foarte clar.

Dar bunica iubitoare
Mi-a spus să am răbdare.
Ba, mai mult, ea mi-a vorbit
Într- un mod mai desluşit.

Toate cele învăţăm,
Trebuie doar s-ascultăm.
Asta-i cheia potrivită
Pentr-o minte iscusită.
Eu o cred pe bunica mea
Şi-am s-ascult mereu de ea.
Aşa au ascultat şi părinţii mei,
Tare mândră sunt de ei!