Cuvânt și iubire

 

                AM  RENĂSCUT, DOAMNE

 

Am renăscut, Doamne

Odată cu învierea Ta.

Cu sufletul curăţat,

Mi-am îndreptat gândul spre Tine.

Tu cel ce te-ai jertfit

Ne-ai lăsat iubirea,

Şi puterea de a deveni copil

Odată cu cel din icoana Maicii Domnului.

Cu el am renăscut, Doamne,

Mai puternică, mai tenace

Având cuvântul Tău drept scut.

 

 

MĂ UIT SPRE CER

 

Născându-mă din nou,

Iată-mă!

Am trecut prin furcile unui vis urât.

Neştiută de nimeni,

m-am împresurat în suferinţa-mi mută,

Dar acum, Doamne, mă desfăt

cu darul tău de viaţă nouă,

să pot râde, să pot plânge,

să pot lupta, să trăiesc,

precum în neclintirea lor stâncile.

 

CELE DOUĂ LUMI

 

Între viaţă şi moarte

un prag fragil…

Păşesc pe el

în cele două universuri.

Aş mai rămâne în viaţă,

unde e prezentul şi viitorul.

Dincolo…

E timp şi pentru dincolo…

Acolo vom da vămi văzduhului,

pentru popasul veşnic.

Dumnezeu, va avea El grijă de noi!

Ne va ţine de mână

Aici,

Acolo,

O eternitate…

 

 

AM RĂMAS ÎN LUMINĂ

 

Doamne, ce mult lumină

dai acestei lumi în agonie.

Şi însetatei de mine,

mi-au dat să beau din apa vie…

Când sângele a ţâşnit

ca într-un plâns,

m-ai purtat spre lumi necunoscute

ca să o iubesc şi mai tare pe-a mea.

În ea m-am întors, alăturea cu Tine

deasupra cu cerul înseninat.

Ocolisem moartea…

 

NU ŞTIU CINE EŞTI

 

Doctore,

împresurat de moarte

ţi-am întâlnit privirea.

Mă trezisem printr-o adiere

de nufăr alb, plutitor

şi-am ştiut că mă vei ajuta să cânt

toate cântecele necântate,

să simt toate ritmurile nejucate…

Doctore,

nu ştiu cine eşti.

Mi-ai lăsat gândul timid

spre frunze albastre,

şi-n rugăciunea mea

tu vei duce apa vie

pentru toţi

cei între naştere

şi înviere.

 

TRESTIA  LUI  PASCAL

 

Ca trestia mă îndoiesc

de tot ce văd.

Dar sufletul meu plimbă renii

prin deşertul Polului Nord,

locuit de fantasmele malefice,

fără să ştie că dincolo de toate

noi suntem noi,

trestiile râurilor

cu gând spre izvoare.

 

 

SFIDARE

 

Pe malurile timpului,

vremea rece şi ploaia

răcoresc suflete.

Unii zidesc palate în sfidare

fără să întoarcă privirea,

fără să le pese de molimă,

de cancer, de tot ce ucide

în noi şi printre noi.

iar eu, cu rugul întrebării

încotro

prea rar

pricep sensul cuvintelor

care scriu

numele pomeniţilor.

 

ZBUCIUM MUT

 

Ca să mă păcăleasă,

Doamna cea Neagră,

s-a îmbrăcat în mireasă.

Nuntea laolaltă cu primăvara,

cu vântul cel nestăpânit,

nuntea

cu dragoatea mea de viaţă.

Mi-am dat seama că nu e

ea aleasa, când i-am dat

vălul alb la o parte şi

prin fereastra sufletului ei,

a ieşit un porumbel negru,

în cioc cu şiragul meu

de lacrimi fierbinţi,

ca lava unui vulcan.

Mi-a fost teamă

atunci să nu ard cu ele

tot ce aveam mai drag.

 

 

 

RUGĂ PENTRU UN PRIETEN

 

Între naştere şi moarte,

ştii,

anii se adună, mărgele albe,

sau negre,

sau colorate.

Ca pe mătănii,

Dumnezeu mereu îi numără :

jumătate sunt de izbândă

şi de trumf,

jumătate de cumpănă.

Jumătate sunt ai inimii tale,

jumătate ai inimilor altora.

Ai lui Dumnezeu, toţi.

 

ÎNLĂNŢUIRE

 

Jocul de-a dragostea ?!

Cine nu-l ştie ?

Cu noi, promişi unul altuia,

cu noi, juraţi aceluiaşi Dumnezeu,

cu frunţile încununate de acelaşi senin,

de aceeaşi rază de soare…

Cu poveri purtate pe rând,

sau în acelaşi timp…

Cine nu-l cunoaşte?

 

 

LA SUSENII BÂRGĂULUI

 

Zi de vară, zi frumoasă,

m-a adus în prag umbrit,

pe la bistriţeni pe-acasă,

într-un drag lăcaş sfinţit.

 

Te-am surprins mai de departe,

îmbrăcat în straie negre,

clopul era cât un soare,

chipul un senin cu stele.

 

Şi-n surâsul tău blajin,

am îngenuncheat sfios,

aşteptând un har divin,

implorându-l pe Hristos.

 

Şi-am simţit căldura sfântă

trupu-mi s-a cutremurat.

Printre lacrimi, ruga mea curată

spre tine, Doamna s-a-ndreptat.

 

RUGĂ PENTRU COPII

 

Doamne, Dumnezeul milelor,

mângâie chemarea suspinelor,

dă-le odihnă, în fragede altare.

Să prindă un mileniu

de sub zăpezi verdele primăverii.

Să treacă lin

prin schimbătoare anotimpuri,

prin luminata câmpie,

prin luminata viaţă.

 

IUBIREA MEA

 

Binecunoscuta dragoste,

– o stare de veghe –,

întoarsă la mine cu faţa,

mi-e soră geamănă.

 

Cât de mult semăn cu ea…

urma ei desculţă,

calcă în urma mea,

somnul ei umple

nesomnul nopţilor mele…

 

PLÂNG ÎN PRAG DE SEARĂ

 

în grădina sufletul meu

şi-a făcut cuib o pasăre cântătoare.

 

Are ceva de rugăciune,

de chemare,

în dialogul ei

cu iasomia,

cu vântul,

cu gândul…

 

Şi-a depus oul albastru

în orbita de aur fals,

şi cântul ei s-a limpezit

ca privirea mea

după prima ploaie de lacrimi.

 

FRAGILITATEA GÂNDULUI

 

Spre zări, drumul şi viaţa

şi două inimi nedespărţite.

Eu-tu,

o pasăre cu două perechi de aripi

armonizate pentru

un singur zbor.

Marama mirilor

când îi trece pragul  la cununie

o purtăm indiferenţi şi tăcuţi.

Uităm că suntem unul,

meniţi să fim împreună.

 

UNIVERSUL FIECĂRUIA

 

Trecutei zilei de ieri

i-am cerut socoteală,

dacă s-a petrecut

în cântec şi culoare,

dacă magicul univers

i-a desluşit vreo enigmă.

Mi-a spus că ora astrală

s-a prelins prea repede,

că orga şi-a terminat

prea devreme notele

şi că doar lumina ei

s-a-nălţat la cer

în cuvântul lui Hristos.

 

ENIGMATIC E TOTUL

 

Vorbele se aşază straniu

între viaţă şi alt univers.

Abisul?! Fie cât mai departe!

Să citim despre el în cărţi!

 

Acum suntem aici, în tabloul

cu iarna albă,

mâine vom în cel cu verdele-verde.

Desigur vor înflorii şi caişi,

se vor coace,

câmpiile vor rodi şi ele,

ca-n fiecare an.

Vom fi aici să le culegem.

Durerile, trecătoare,

şi ele vor rămâne singure.

 

ÎMBRĂŢIŞAŢI  DE  MARE

 

Despre clipe de iubire rătăcită,

în exclusivitate,

pentru un tablou cu două plecări,

mi-am rezervat dreptul de autor.

 

Mi-e frică să nu spulber

starea de strălucire,

nemărginerea mării,

noi neodihniţi,

îngenunchiaţi,

jurându-ne credinţă.

 

DISPERAREA TINEREŢII

 

 

Când am vrut să pictez adolescenta

penelul meu era vopsit în verde.

Îi mai trebuia un pic de galben

să-i fac aripi de flutur…

Tinereţea era o femeie

cu nuanţe de albastru,

cu roşu aprins…

urcând semeaţă

către Palatul de cristal.

Nu cunoştea că poate fi zidită

ca Ana lui Manole

într-o temniţă greu de dărâmat.

Pentru alte vârste n-am căutat culori…

 

ÎNCĂPĂŢÂNARE

 

 

Nu privi înapoi,

n-ai ce vedea.

Sunt eu,

o umbră albastră

alunecând agale

pe alei deja nuntite.

Nu asculta,

e gândul meu

măcinat de-o dragoste verde.

Nu vei auzi niciodată

şoaptele mele

metamorfozate în boabe aurii.

Nu te uita în ochii mei:

vei vedea doar orbirea nopţii.

Aşa… eu mă voi pierde în labirituri,

tânjind după îmbrăţişarea ta.

 

ETERNITATE

 

Se-nchipuie o inimă mare

cât să cuprindă toată viaţa mea.

Voiam să-ţi spun, ah!

voiam să-ţi spun că am murit destul

trecând

pe lângă mine de multe ori

fără să mă recunosc.

 

Când m-am văzut în oglindă

lipsea mărturisirea de seară,

cu tu iubitul şi eu

mărturisitoarea iubirii.

 

Şi-am mai văzut acolo

răbdătoarea femeie

aşteptând

mirosul de floare nenumită…

 

MĂ UIMEŞTI, PRIETENE

 

cu dorinţa ta de a merge

pe urmele sfinţilor,

de a te întoarce spre tine însuţi.

Dar nu-mi vorbeşti

despre pelerinii împroşcaţi

cu noroi.

În lumea ta interioară

ai un răspuns,

aşa cum şi eu îl am

în zilele cernite

când totul pare

că-mi scapă printre degete.

 

DOINA

 

I-am spus cerului cer,

doinei doină.

Cuibărită-n inima mea

s-au topită-n azurul dimineţilor,

în lumina din mine,

în bucuria,

în forţa

cu care am vrut să zbor.

Pe marginea cerului,

Doina

va rămâne steaua mea.

 

IMAGINEA INFINITULUI

 

 

Terminaseşi cartea „răzbelului”

aşa mi te-am întipărit în inima mea,

ca pe-o stea

sub lumina gândului tău

bun de pus pe rana copilului

ce-ai rămas.

Spune-mi ce-ai văzut

în altă viaţă ?

Ai reuşit să numeri stelele,

să te-mpodobeşti

cu nestemata dăruită ?

Sau ai rămas doar cu imaginea

infinitului?

 

POATE N-AR FI FOST NIMIC

 

Pentru că lucrurile

cunosc un adevăr al lor,

bine e

măcar acum,

ochiul meu să privească

în sinele meu,

încercând să înţeleagă

de ce s-a legat viaţa mea

de streaşina lumii,

cum se leagă naşterea de viaţă

şi de moarte.

 

 

TU, EŞTI O TRISTEŢE

 

 

Dacă mi-ai încredinţat

cheia inimii tale,

o să intru din când în când

să ţi-o cercetez.

Clipa e un şarpe năpârlit,

tu o ţii în mână

ca pe-o nestemată de preţ.

Când ai prilejul să adulmeci

cu ea destinul,

a rămas doar pielea şarpelui

pe frunzele ofilite.

 

 

DOR

 

Spre lumea Lui

toate podurile au fost ridicate.

Trebuia să dau vamă

şi timpului,

şi icoanelor vindecătoare,

şi ultimului cal

ce rupsese zăbala.

Ultimul ban,

fierbinte din palma mea

a rămas

ca un cântec pe buze

când te surprinde

asemănarea perfectă

cu cel din vis.

 

 

 

Ultimul strigat- Recita George Balica

Caderea stelelor-Recita George Balica

MARIANA GURZA – versuri Ultimul strigat. Ed. Eubeea 2006-Recita George Balica

Lacrima iubirii

 

(Şoapte gândite – Mariana Gurza , Timişoara, 2006)

 

ŞOAPTE GÂNDITE

 

De-atâtea ori te-am visat

în nopţile târzii

şi te-am iubit

dorindu-te.

De-atâtea ori cu glasul rugător

te întrebam

 de vrei sau nu

să afli al meu dor.

De-atâtea ori m-am cuibărit

la pieptul tău

şi te-am chemat şoptit.

Oare vei veni?

Apleacă-te ca un şuvoi de ape

şi lasă-ţi inima să cânte,

sufletul să mi-l încălzeacă,

iubitul  meu de-o viaţă.

 

VIS DIAFAN

 

Ţi-as pune haina înserării

pe trupul gingaş dezgolit,

ţi-as sădi pe sâni

iubiri aprinse în zenit.

Ţi-aş pune dragoste pe pleoape,

fagure de miere în cuvânt,

te-aş lăsa pe lespezile albe

înveşmântată-n cânt.

Ţi-as da în dar poeme ninse

ghirlande fluturânde în amor,

ţi-as împleti din vise

diademe mari de dor.

Ţi-as pune haina de lumină

pe chipul vesel şi senin,

aş cere lumii să se-nchine

în faţa eului sublim.

LACRIMA IUBIRII

 

 

Puntea dintre noi

a rămas o şoaptă,

în adierea caldă, a iubirii.

Puntea dintre tine şi mine

valsează la fiecare gând,

la fiecare tumult în noapte.

A rămas aceeaşi,

chiar dacă durerile nărăvaşe

ne-au învăluit în umbră.

Puntea dintre tine şi mine,

nu există

decât în visul meu,

de nufăr indrăgostit,

purtat pe lacrima iubirii

 

VIS EROTIC

 

Prin fumul de ţigară scriu,

(-Ce viciu aiurea, printre scribi-)

Când toate gândurile-ţi vin,

Sorbind şi un pocal cu vin.

Şi toate se adună într-o plăcere,

Simţind nevoia de iubire;

Cu ochii disperaţi aştept,

Iubitul, ca să-mi vină

Şi simt, cum nu mai cuget,

şi sângele-mi pulsează-n venă

Aşteptându-l lângă mare,

Cu cearceaful pregătit,

Cu trupu-mi dezgolit,

Să-l pot feri de soare.

Şi ascunşi printre nisipuri

Vom uni a noastre trupuri,

Vom sorbi nectar de aur

Şi vom uita de toate.

Şi doar noi doi vom fi;

Frenetic ne vom iubi,

Cum nimeni n-a făcut-o niciodată,

Pe-o plajă caldă, şi-nflorată

Suspinele ne vor trezi

Ameţiţi de dragostea adevărată.

Dar ştiu că-n fiecare zi

Mă voi dărui lui, toată.

SMERENIE

        (Fiului meu Vlad)

 

 

Sunt ca o frunză înourată

Căzută la picioarele tale Iisuse,

Doar rugăciuniile îmi dau putere

După atâta zbucium şi durere.

Mi-e drag copilul meu, azi iarăşi încercat

Şi nu-mi pot stăvili pornirea;

Din lacrimi un înger am îngemănat

Să-i fie lui alături mângâiere.

Nu ştiu dacă sfinţii mi-au auzit ruga,

Dar ştiu că dincolo de nouri

Privirea sfântă şi blajină

Veghează şi este printre noi.

 

 

 

 

Lacrima iubirii

Lacrimi tacute

 

Dorindu-se o antologie, „Lacrima iubirii” adună cu largheţe, lângă ineditele care ne întâmpină, „iluziile călătoare” care rătăceau şi în precedentele cărţi (patru la număr) ale poetei.

Cu o sinceritate nudă, d-na Mariana Gurza se confesează şi se risipeşte, îşi comunică blânda iubire o minune care hrăneşte suferinţa de fiecare zi şi râvneşte, cu încăpăţânare, la o lume neîntinată, edenică, stăpânită de un vis azuriu. Totuşi „otrava iubirii” se insinuează în text conferindu-i dramatism prin adierile thanaticului muşcător. În evident progres, autoarea testează clapele unui Eros deloc vinovat, oferind lumii, cu generozitate, povara de bunătate şi frumos, o întremătoare merinde sufletească.

Devenim, astfel mai buni? Din păcate, nu; dar „Lacrima iubirii” în acest sens „lucrează”.

                                                                                                                        ADRIAN DINU RACHIERU

 

(Lacrima iubirii – poezii de dragoste – Editura ARTPRESS, Timişoara, 2003)

Lacrimi tacute

MARIANA GURZA – Poezii – 12 .11.2000_ 04.03.2001

                 Recită : GEORGE BALICA _ RADIO TIMISOARA

                LACRIMI TĂCUTE

 

Lacrimile tale tăcute

le-am adunat în cupe de cristal.

Eşti frumoasă!

Aş fi dorit să-ţi dăruiesc

tainica licoare a dorului  nesfârşit.

 

“Iubirea”, floarea vieţii adevărate,

te învăluie şi clocoteşte

şi acum în tumultul fraged

când suntem cu toţii mai trişti…

Boarea zilei de azi este un balsam

aşa cum în fiecare primăvară

lacrima iubirii şi-a pus sărutul

în inima mea

ce îngenunghează,

cutezând a te iubi aşa cum o fac

ani de-a rândul,

sărutându-ţi,

fără să vezi, urma paşilor .

 

Gândul meu este plin de iubire;

iubirea fiind tu,

“eul” tău este pretutindeni,

aşa cum îl simţim noi.

Ochii mei trişti,

trişti de prea multă dragoste,

rătăcesc în miez de noapte,

cautându-te…

Doar Eternul Dumnezeu

mai poate

rivaliza

cu marea dragoste a vieţii mele.

                                 22.03.2000

 MARIANA GURZA – POEZII DE DRAGOSTE – 23.12.2001 si 07.04.2002

RECITĂ GEORGE BALICA

           

           ALERG ŞI TOT ALERG…

 

Nu ştiu ce drumuri s-aleg

 

întortocheat mi-e gândul

 

alerg şi tot alerg

 

incertitudine este totul.

 

Speranţa clipeşte uşor

 

venită de la Dumnezeire

 

dar eu simt cum mor

 

rătăcind în nemărginire.

 

Speriat şi dezamăgit

 

îmi caut salvarea în durere

 

Doamne, ce viaţă tristă

 

când puterea încet se stinge…

 

            ILUZII CĂLĂTOARE

 

Am lăsat în urmă marea,

am lăsat cerul albastru

şi norii înfometaţi.

Am lăsat în urmă

marea iubirii mele de demult

şi am întins braţele pline de flori

fără putere şi cuvînt.

Am rămas suspendat

în incertitudini

şi-am făcut loc ploii reci

să-mi ude

iluziile călătoare.

 

           FIORUL IUBIRII

 

Încerc să pătrund în gândul tău,

să te desprind din tenebre,

să ştiu, să te pot ajuta,

alungându-ţi umbrele.

Nisipul mişcător,

pe care îl simt ,

mă face să cred

că în curând

nu ne vom mai zări

fiind cufundaţi în adâncuri.

Mă înfior şi nu vreau să întâlnesc

clipa

când vom fi desprinşi cu totul

de tot ceea ce ne leagă,

numai pentru un moft,

sau pentru o afacere rentabilă.

Dragostea nu poate fi o afacere

aşa cum indiferenţa nu poate fi iubire.

Suferim în fiecare zi,

plătind un preţ mult prea mare,

pentru că suntem încăpăţânaţi

şi credem încă în iubire.

      

  CHEMĂRI TAINICE

 

Am adormit

pe apa ce şiroia-n cascadă,

pe-un pat de nuferi

ce se pierdeau în vis,

am adormit

cu dorul doinei lângă mine

culegând vis după vis,

ascultând tăcerea nopţii

şi-acel glas mânios de ape

ce-aducea de pe lungi ţărmuri

un şuvoi pribeag de şoapte.

Cu gândul înfierbântat

te-am chemat,

te-am aşteptat,

pe un pat de nuferi albi.

 

 

 

Întâmpinare

O carte tristă, covârşită de reaua întocmire a lumii dar încercând a semăna iubire şi bunătate printre semeni propune Mariana Gurza, o poetă sensibilă, rănită de potopul dezamăgirilor şi acuzând acum,bântuită de teama de întuneric, gheara fricii.

Adunând gânduri rătăcite şi cuvinte foşnitoare, obosită de existenţă, ea ar dori ca lumea să se schimbe dar nu devine, din această pricină, un revoltat – anarhist. Răul adulmecă, speranţa pâlpâie şi depănând „o filă de poveste” poeta îngână un cântec plăpând, pribeag, izvorând din prea-plinul fiinţei sale, cercând a transporta spre cititor „lumina dăruită din iubiri”. Aflându-şi adăpost în cuibul familial ea priveşte acuzator lumea fără a elibera şuvoiul imprecaţiilor şi îşi revarsă tămăduitor afecţiunea. Acceptă, aşadar, deloc temătoare, povara care, dintotdeauna, apasă pe umerii Poeţilor şi suferă în numele tuturor; fie că e vorba de Bucovina înstrăinată, de cei grăbiţi, plecaţi „dincolo”, de dascălul de ieri care a provocat-o pe „aripi de vers” sau de răutăţile de azi, în asalt. Reazemul sufletesc îl găseşte mereu acasă. Motiv pentru care volumul de faţă ni se oferă ca un album de familie, uşor romanţios, departe de sentimentalismul clovnesc, exhibiţionist ori superbia zgomotoasă a celor poftitori de glorie (literară), iscând gesturi insurecţionale. Refugiindu-se în poezie, Mariana Gurza – acum stăpanită de teme obsesive – se divulgă fără rest.

                                                                                                Adrian Dinu RACHIERU

(Mariana Gurza – Lumini şi umbre, Timişoara, Editura „AUGUSTA”, 2001)

Nu-mi lua Doamne vazul….Recita George Balica

NU-MI LUA DOAMNE VĂZUL

 

Stau, îngenunchiată în faţa Ta, Doamne,

Şi te implor să-mi mai laşi lumina,

Să mă mai pot bucura de darurile tale,

Să mai pot gusta din sfânta taină.

Nu ştiu, Doamne, unde am greşit

Vălul care acum mă ameninţă,

Îl simt tot mai întunecos, cumplit,

Şi mă agăţ, de tot ce-n viaţă am iubit.

Nu-mi lua Doamne văzul !

Lasă-mă, să-mi mai încerc privirea,

Şi cu iubire, să-mi spăl ochii,

Cu dragoste să-mi alung durerea.

Ce tristă sunt, şi-nlăcrimată,

Când stau în faţa ta, îngenunchiată,

Şi te implor să-mi dai vederea,

Aşa cum ea a fost odată…

 

        LACRIMI SFINŢITE

                (Soţului meu Vasile)

 

Ce-ţi spun ochii mei,  iubitule,

Acum ,când sângerează,

Fără a mai putea plânge,

Cu lacrimi sfinţite,

Pe care ţi le dăruiam în noapte ?

Ce-ţi spun ochii mei, iubitule,

Când sufăr atât de mult,

Fără a avea putere să-ţi spun,

Că întunericul mă cuprinde

Şi teama mă copleşeşte ?

Tu vei rămâne irisul meu,

Prin tine voi vedea

lumina iubirii ;

Şi voi bâjbâii, sperând,

Că mă vei vrea,

Aşa cum sunt,

Plină de lacrimi,

Şi durere…

 

                   SUFERINŢĂ

 

De ce Doamne mi-ai dat durere

Când fiinţa-mi simt cum piere,

Când ura ce mă înconjoară

O simt flămândă ca o fiară.

De ce Doamne nu îi luminezi

Pe cei ce au alţi dumnezei,

Pe cei ce-ncearcă să distrugă

O lume plămădită prin a Ta rugă.

De ce durerea simt cum arde

Şi sufletul curat mi-l fierbe.

Nu mai am suflare şi-n tăcere,

Lacrima e apă curgătoare.

O punte de-aş face din cuvânt

M-aş strecura prin vânt

Şi-aş pătrunde printre nori

Să-mi aduc zâmbetul din zori.

Şi tot mă rog la Cel de sus

Să-mi facă sufletul supus

Să pot înfrânge răutatea

S-adun în juru-mi bunătatea.

Şi sper în fiecare clipă

Lumea să se schimbe

Să uit de plâns, să-mi uit durerea,

Să-mi capăt înapoi iertarea.

 

 

                     SPECTACOL

 

Ne învârtim în cercuri acrobatice,

Fiecare vrea să pară mai tenace,

Nu ştim nici când să ne oprim,

Dar spectaculos ne rostogolim.

Politica a devenit o poezie,

Rima este mai mult împerecheată

Versu-i plin de promisiuni şi nostalgie,

Ritmul e alert şi strofa deja globalizată…

 

 

                    DOAR EU…

 

 

Doar eu, în tăcere,

Veghez a mea durere;

Şi nu pot spune nimănui:

Sunt prietena cuvântului.

Doar eu, cu lacrima pe geană,

Sufăr, şi mi-e teamă.

Ce va fi, când voi pleca?

Şi de va fi să mor,

Voi merge pe pridvor,

Acolo, printre munţi,

Unde sunt ai mei moşi.

Şi voi sta în poala lor,

Legănată visător,

Şi voi cânta din nai,

Ca pe la noi pe plai.

Şi inul înflorit îmi va şopti,

Ce fac ai mei copii,

Ce face dragul meu iubit,

În nopţiile târzii…

                     BALADĂ PENTRU UN PRIETEN

Aş vrea să-ţi dăruiesc lumina,

Doina din dulcea Bucovină,

Râurile albe şi codrii visători,

Iubirile tăcute dintre nori.

Aş vrea să-ţi cânt balada veche,

Născută de-ai noştrii, în serile de veghe.

 

Dar ce mic e-al meu cuvânt,

În faţa muntelui cel sfânt,

Nimeni nu ştie ce dor cumplit,

Umblă prin lume, rătăcit…

 

Răcoarea ce o simţi te înfioară,

Aidoma florilor de primăvară,

Cugetul curat şi pătrunzător,

Hoinar, porneşte-n zbor.

Iar spre fraţii noştrii năpăstuiţi;

E tare greu, să fim ,din nou ,uniţi…

Rămâi doar printre noi acelaşi,

Urmaş de suflet a lui Ştefan…

15.09.2001

                     MI-E DOR DE DULCEA BUCOVINĂ

Privirea se caţără spre piscuri,

Mângâind înaltul în veşmânt.

Aş vrea să strig, să am putere,

Să-mi chem strămoşii în mormânt.

Mi-e dor de dulcea Bucovină,

De fraţii mei însinguraţi

Ce nu au nici o vină,

C-am fost de alţii alungaţi.

Speram, să primesc lumina

În ţara mea, binecuvântată

Dar m-am trezit străină,

Cu inima-mi sfărâmată.

Uităm să fim români.

Egoismul ne împresoară.

Sărmani bucovineni,

Rătăciţi prin ţară,

De ce simt că totul e povară?

 

M-APLEC

 

 

M-aplec

cu fruntea-mi

spre zidurile binecuvântate,

lăcaşuri bucovine,

lăcaşuri de amar,

m-aplec spre tine

Doamne,

cu ruga sfântă

pentru neam…

                        Suceviţa 1998

 

TATĂ, MI-E DOR DE TINE

 

Mi-e dor de tine tată, mi-e tare dor

şi Doamne, grea este despărţirea,

şi n-am ştiut că o să mori,

dorindu-te mereu, aievea.

 

Nu ştiu dacă am greşit vreodată

şi tare-aş vrea ca să mă ierţi,

să fiu cu inima-mpăcată

că te-odihneşti printre cei drepţi.

 

 

PLAI DE DOR

 

Frumoasă,

ai pătruns în sufletul meu,

ca o pasăre măiastră

Bucovină,

plai de doină,

plai de dor…

Sfânt şi binecuvântat

îţi este neamul,

neam nemuritor.

Frumoasă,

te-ai cuibărit în gând

ctitorindu-ţi

urmaşii

prin iubiri…                

 

NEAM STRĂBUN

 

Spre tine mă îndrept

cu braţe de flori

cu râs de fecioară

cu dor.

Spre tine m-aplec

cu palmele cuprinzându-te

iubindu-te în mine,

dorindu-te

neam străbun.

Spre tine păşesc

culegând în tihnă

mângâieri moldave,

luptând cu mine,

 zbătându-mă

 în lanţuri înroşite,                

neputincios…

 

DEZRĂDĂCINARE

 

Dezrădăcinată, umilită

m-am aruncat pe-al vieţii drum

doamne de mulţi am fost rănită

pentru-al meu neam străbun.

 

Nu am ştiut să mă aplec

decât în faţa crucii tale Doamne

şi tristă-am preferat să plec,

urmărită de canoane.

 

în versuri doar m-am regăsit

sperând la bine şi iertare,

zadarnic gând, neam sortit

trăind şi-acum în disperare.

 

UNDE EŞTI BUNICULE?

 

Unde eşti bunicule, uitat printre străini

aruncat într-un colţ de pământ,

ţi-o fi pus cineva o cruce,

fiind român,

sau te-au batjocorit

şi te-au făcut scrum?

Ridică-te din mormânt şi spune,

ce haină e haina în ţara-nstrăinată

strigă cât poţi să te-audă

Ardealul , Banatul,

ce moş bucovinean ar fi avut Regatul!

De ce te-au schingiuit, biet român

şi tălpile bătute ţi-au fost,

fără hrană, fără apa,

cu capu-n jos?

Ridică-te şi povesteşte-mi,

ce ţi-a făcut străinul

de ce ne-am îndepărtat din nou?

Ce-ţi spun sfinţii în adâncuri,

ce mai face Cernăuţiul?

 

 

 

SCOICA DE CRISTAL

                                   (Fiicei mele Ioana)

 

Unduioasă te cuprind

Te înfăşor în plete

Vreau să descopăr în tine

Alte taine,

Alte adâncuri.

O lacrimă

Aş vrea să o păstrez

Într-o scoică de cristal

Şi atunci când nu voi mai fi,

O voi ţine strâns

În pumnul meu

Până ne vom regăsi

Pe acelaşi mal…

 MĂ TOPESC CA O LUMANARE

 

Mă topesc ca o lumânare

În faţa lumii sfidătoare

Şi simt cum puterile mă lasă

Furându-mi ani de viaţă.

De ce m-oi fi născut, nu ştiu

De viaţa mea este tot chin

Şi plînsul cristalin se-nalţă

La o singură fereastră

Unde ştiu că Maica Sfântă

Lăcrimează şi m-ajută

De-o fi să plec,

Poate voi fi iertată…

 

                  

 

 

 

 

Întâmpinare

Este cel puţin ciudată osârdia lirică a naţiei într-o vreme care acuză, zgomotos, dificultăţile tranziţiei.Iată, binomul tranziţie-pozie, în pofida contextului depresiv, a lamentaţiilor nesfârşite încurajează – observăm – elanul liric; chiar pană într-acolo încât densificarea poeţilor (ceea ce nu înseamnă, automat, înmulţirea vârfurilor) produce – cum zicea un critic acid – poezia fiecăruia. Adică, pentru sine şi, eventual, dacă se vor îndemna la efortul lecturii, cercul de amici. Dar azi, în plină tiranie a audiovizualului, în societatea spectacolului, sub narcoza divertismentului mai avem nevoie de poezie? Se pare că da.

Cu Mariana Gurza lucrurile stau însă altfel. Sertaristă convinsă, poeta noastră publică, se adună într-o carte sub presiunea apropiaţilor. Nu este o industrioasă.Ea îşi ascunde vulnerabilitatea acuzând răceala „stropului de lume „; se revanşează prin poezie, turnând în pagină preaplinul afectiv şi încearcă, într-o epocă ce condamnă la dezvrăjirea lumii, aruncându-ne într-o nouă glaciaţiune (lirică) să ne oblige să gustăm re-romantizarea ei. Mariana Gurza îşi scrie “cu fâşii de lumină “ gândurile. Ne face părtaşi la neliniştile care o împresoară, cheamă – cu ochii în gol, privind dincolo de suflet – cuvintele magice, îmblânzite de o inimă cântătoare. Locuieşte într-o aşteptare “chinuită de gând”. Dar bucovineanca (făcându-şi din obârşie blazon) ştie că astfel de chemări tainice nu pot opri timpul. “Clepsidra curge” – ne avertizează cu delicateţe şi durând punţi între semeni risipeşte căldura, se dăruieşte, vrea să-şi înfrângă neputinţa. Oglinzile efemere, lacrimile şi chemările, bucuria renaşterii rezonează pentru cei împovăraţi. Mesajul poetei nu întâlneşte un câmp sterp, nu se izbeşte de zidul indiferenţei; mai mult, vrea să detoneze egoismul din jur. Cu această credinţă, Mariana Gurza, refuzând poezia care decapitează afectul (cinică şi gureşă, făcând reţetă) ori cea clonată, fără identitate, îmbracând uniforma generaţiei vrea să depună mărturie. Ea se încrdinţează paginii din “nevoia de a sfida tăcerea”. Răul adulmecă, teama prăbuşirii o încearcă şi, din perspectivă globalistă, poeta trage un semnal de alarmă. Dar Mariana Gurza e mai aproape de poezie cand exploatează filonul erotic. E un spirit neliniştit care suferă de prea multă iubire! Şi tot poeta ştie prea bine că “e cumplit cand suferinţa te îndepărtează“. Prin scris, protejand “lacrima iubirii” ea se livrează fără rest şi se iluzionează că într-o lume rea, plină de ură, care – prin unele voci (precum cea a semnatarei volumului) – “îşi plange dorul” şi visează, poezia ne luminează şi ne apropie.

Este, poate fi şi un leac împotriva tristeţii ? Prin versurile sale, Mariana Gurza, “culegând vis după vis” ne obligă să sperăm să să credem că poezia vindecă răul acestei lumi, o lume (vezi Speranţa) plină de erori. Să-i mulţumim pentru acest mesaj paradoxal tonic, sfidând “labirinturile fumegânde”.

                                                                              ADRIAN DINU RACHIERU

 

(Mariana Gurza – Nevoia de a sfida tăcerea, Editura “AUGUSTA”, Timişoara, 2000)

 

“…Aşadar cine este Mariana Gurza ? Deşi s-a născut în oraşul bănăţean Oţelul Roşu, este bucovineancă prin părinţii săi, avînd o vocaţie nativă pentru poezie… Pentru Mariana Gurza poezia este un mod de a trăi – a suferi, a râde, a plânge, a sfida uitarea, tăcerea…Autoarea trăieşte în poezie cele mai variate sentimente, speră şi visează, suferă şi radiază ca orice spirit profund şi vulnerabil. Poezia este o trăire totală, un univers antinomic – între bine şi rău, între lumină şi întuneric, între veghe şi somn, între tăcere şi strigăt…Imboldul creaţiei e veşnic, sufletul e mereu deschis spre lume, iar cuvântul trebuie cu asiduitate căutat…Mariana Gurza ne promite astfel că tăcerea nu-i va putea zăgăzui sufletul…

                                                Eleonora SCHIPOR

                                                                (Plai Românesc-Decembrie 1999 , Cernăuţi)

Noi, în prag de mileniu

 

 

Clepsidra curge sfidând anotimpul

nu ştiu mâine de am să mă trezesc,

lumea chinuită şi tot răul

m-adulmecă,

m-ameninţă,

deşi eu vreau ca să trăiesc.

Paşii sunt tot mai incomozi

teama prăbuşirii e aproape,

pe străzi se plimbă mulţi nerozi

dorind ca lumea s-o îngroape.

Cei ce vor globul să-l urnească

prin uneltiri,

şi alte înşelăciuni

nu au credinţă, ştiu doar să urască

nu au teamă nici de marile minuni.

Mileniul se apropie plin de sine

cugetătorii ambundă-n frenezie

sfârşitul îl prevăd din vise

şi nimeni nu mai crede -n nemurire.

Globalizarea ne pândeşte

mi-e teamă pentru Neamul Românesc

curând vom fi o filă de poveste

în almanahul pământesc.

2000

               

                            Ne-am pierdut cu firea

 

 

Ne-am pierdut cu firea,

acum

când apele sunt otrăvite

nu de cianură

ci de o otravă mult mai puternică

numită: “ură”.

Ne-am pierdut în mulţime

pentru a ne regăsi prietenii

care ne-au fost alături odată, dar

ne-am ascuns după scuze barbare

numai pentru a mai salva

un orgoliu.

Nu mai este timp pentru nimic

 poate pentru o cacialma

dacă este rentabilă şi colorată.

Ne-am pierdut şi ne pierdem

uitând să preţuim

omul de lângă noi

de dragul unui algoritm…

 2000

 

 

Paşi incerţi

 

Fulguieşte încet, zăpada se topeşte,

frigul din nou se cuibăreşte,

în casele triste, pline de amărăciune.

Nici tomberoanele nu mai sunt aşa pline,

au grijă nevoiaşii

să facă treaba altora

adunând pâinea cea de toate zilele.

Ce putem face împotriva tristeţii,

când ştim că totul merge pe dos

şi ne simţim tot mai neputincioşi

de avalanşa jucăuşă a ordonanţelor

scoase  din jobenul scamatorilor noştrii.

Am intrat în delir,

plângem şi râdem

la fiecare ridicare de baghetă…

2000

Şomerul singuratic

 

E frig în casă, în trupu-i ger,

golit de vise şi speranţe,

pierdut

se plimbă un şomer

cu lacrimile îngheţate.

E greu să meargă mai departe,

când buzunarul îi lipseşte

urzeşte iar minciuni frumose

gândindu-se la ce-o să pună iar pe masă

copiilor neînţelegători.

Şi iar privind cerul rugător

cerşind din mila cea creştină

ar vrea un trai mai bun, un ban cinstit

nu să mai cerşească în bisericile pline.

Iar nu i-a venit şomajul,

vârsta nu-i  permite să muncească,

căci vezi doamne,

dacă nu eşti tânăr

nu mai ai azi nici o şansă.

Din când în când un trecător

la fel de trist

îi pune un bănuţ în mână

Sărac şomer, umil  începi să plângi

şi fugi speriat s-aprinzi o lumânare;

căci Doamne, bine-i printre sfinţi

când doar lor poţi să le spui ce doare!

2000

 

                             Nevoia de a sfida tăcerea

 

E cumplit acum cănd suferinţa te îndepărtează

Fără putinţa de a face ceva,

Pentru cei trişti şi împovăraţi,

Pentru cei însetaţi.

Neputinţa mă înverşunează

Doar cuvântul mă descătuşează

Când singură

Cu ochii în gol

Privesc dincolo de suflet

Sperând să pot dezmorţi un orgoliu,

s-aduc lumină şi speranţă

în ţara mea azi zguduită

de politică

şi umilinţă.

2000

                            Speranţa

 

                             Spre infinit m-aş duce

                             cu un cântec de dor păgân,

                             şi-n lacrimi tremurânde,

                             aş semăna iubiri;

                             m-aş prinde printre stele

                             cu mâinile de flori,

                             şi-aş îngenunchia o lume,

                             o lume plină de erori.

*

 

MANIFEST

Nu, nu pot renunţa la puterea cuvântului. NU pot privi liniştită la ceea ce se întâmplă într-o societate bolnavă de prea multă politică. Poate m-am îmbolnăvit şi eu de “politicus” o boală grea care uneori ne face meschini şi orbi în faţa realităţii. Nu pot să accept ceea ce se impune prin pierderea demnităţii umane.

Am adunat în mine de-a lungul timpului prea multă iubire, speranţă, mult zbucium şi de ce nu , revoltă. În numele adevărului meu, a simţirii vis-à-vis de această periodă tranzitorie (care parcă nu se mai sfârşeşte) dorinţa de reformă, de schimbare, a devenit dintr-odată dureroasă, neconcretizându-se. Nu se face nimic (sau încercăm să facem?), pentru a plămădi singuri valori, fără a mai sta cu mâna-ntinsă la mesele puterii. De ce nu învăţăm din nou arta construcţiei prin prisma libertăţii actuale, pentru a ne putea lansa singuri în renaşterea românească ? Restructurăm în fiecare zi, dar uităm totuşi să mai adăugăm câte-o cărămidă acolo unde singuri o putem pune pentru a mai economisi „ o ordonanţă” sau două…

Mă doare indiferenţa faţă de valorile existente, mă doare această rătăcire la nivelul politicului. Această durere o simt din ce în ce mai acut ca om ca român, care înţelege noua structură, dar care nu poate accepta ceea ce se întâmplă lângă noi. Demnitatea noastră poate fi mai presus de cele mai mari interese şi mă gândesc cu stupoare la momentul, când, ne-am putea îndepărta de cei care până ieri îi consideram fraţi.

În 1915 unchiul meu, ziaristul Vasile Plăvan scria în cotidianele vremii îngrijorat de soarta sârbilor :

“Natura îmbracă a doua haină de toamnă de când se aude dialectica macabră a tunurilor. Această dialectică nu se resimte de oboseală, vocea ei se menţine la aceeaşi înălţime, căci puterea nu îi sub formă de muniţiuni fabricate de ştiinţa omenească – o înviorează, ba îi ridică timbrul din ce în ce mai tare, mai obsedant. Naţiunile care, clipă de clipă, încet, dar continuu, şi-au întrupat geniul, energia în monumemte de artă, în invenţiuni de tot soiul spre folosul omenirii, în poezie, în pictură, în arhitectură, se întrec acum să distrugă, parcă ar fi cuprinse de nebunie, produsele efecturilor lor din timp de pace. Vremile acestea, cari ni-i dat să le trăim, sunt cele mai lugubre, cum ne arată răbojul istoriei. Sufletul plin de milă şi bunătate, iubitor de adevăr şi dreptate este exterminat. Se pare că revine pe pământ era dinainte de arătarea zărilor creştinismului…”

(fragment din vol.”Boabe de lacrimi” ,Vasile Plăvan, 10 octombrie 1915)

M-am oprit asupra celor scrise cu presentimentul că istoria se repetă.

Poezia, acest manifest al gândului, în cazul meu, poate să fie o salvare sufletească. Pledez pentru integritate morală, pentru iubire şi adevăr şi nu pot accepta ideea, că mâine putem deveni mai răi, mai intoleranţi, mai inconştienţi. În noi se ascund valori şi vreau să cred că atunci când toţi le vom descoperi, vom realiza că numai prin noi, prin demnitate şi dăruire ne putem ridica şi salva. O reformă morală la nivel de individ începând chiar din sferele superioare al politicului, ar fi revelatoare. Dar, până atunci, voi încerca să plutesc în universul poeziei sau „proeziei” simţindu-mă în felul acesta protejată sau ameninţată de marii inchizitori….

Mariana Gurza

Timişoara

27.04.1999

  (Prefaţă – GÂNDURI NOCTURNE, Editura “AUGUSTA”,TIMIŞOARA, 1999)

 

 

MOTTO :

“Am văzut că totul se reducea radical la politică, şi că, oricum am lua lucrurile, nici un popor nu poate fi vreodată decât ceea ce conducerea sa îl va face să fie.

”J.J.Rousseau, < Confession>(cartea a IX-a)

                    PLOUĂ CU DEZAMĂGIRI

 

Plouă cu dezamagiri,

umbrela e mult prea mică

nu am unde să mă adăpostesc;

bisericile sunt pline,

icoanele tăcut lăcrimează,

doar eu speriată

plutesc

fără să ştiu

unde voi ajunge.

Plouă cu dezamăgiri

pe sufletul meu,

şi-n lacrima amară

mă ascund nedumerită

neînţelegând,

de unde atâta durere?

       1999

 Ploua cu dezamagiri…Recita George Balica

 “POLITICUS”

 

Ne-am îmbolnăvit de mizerii,

de prea multă politică;

medicamentele nu ajung

pentru a trata toate bolile.

Cei mai fericiţi sunt cei din ospicii,

care trăiesc fără frământări,

dar şi ei în spitale zgribulţi de frig

cerşesc o coajă de pâine la asistente.

Ne-am îmbolnăvit cu toţii de ,,politicus”,

o boală fără leac acum când în spitale

nu mai sunt algocalmine,

nu mai sunt leacuri pentru somn.

Suntem sortiţi să rămânem treji

sperând ca odată cu o nouă zi

durerile vor înceta…

1999

 

                            CAPITALISM REBEL

 

Ne înfricoşează şomajul,

disponibilizarea,

nu cunoaştem încă

preţul unui capitalism;

e dură viaţa;

ne-am obişnuit cu libertatea,

dar teamă n-i

de sclavagism…

N-am fost născuţi pentru trudit

 ca robi în altă parte,

 vrem şansa noastră de muncit

 aici,  nu prin străinătate.

 E prea mănos pământul,

 Azi, prea însingurat;

  ţaranul şi-a sămănat ogorul,

  dar apele l-au luat.

   N-i teamă seara să ieşim,

   bântuţi de fel de fel…

   nu ştim nicicând ce-ntâlnim,

   capitalism rebel…

        1998

                   ZILE AMARE

 

Greşim în fiecare zi, plătim un preţ,

nu încercăm să ne-ndreptăm

nevoile sunt mari şi noi răzleţi

luptăm cetatea să ne-o înălţăm.

Strângem tot mai des cureaua,

durerile de mijloc ne-nconvoaie,

dar am învăţat ce-i disperarea,

ştim de ce -avem nevoie fiecare.

 Zilele sunt tot mai amare,

 doar ochii copiilor ne fericesc,

ne poartă spre răsărit de soare

cănd  îi vedem cum cresc…      

     1999

 

                                   SCHIMBARE

 

Toţi am dorit să ne schimbăm,

avem veşminte colorate,

n-i teamă să ne pronunţăm,

deşi gândim aproape.

Sunt mulţi ce folosesc demagogia,

noi trişti şi neputincioşi,

ne întrebăm care-ar fi culoarea

mâine,când vor fi alţii aleşi.

Pe cine te mai poţi baza,

când totul este în mişcare,

efectul îl vedem, dar cauza,

e mult prea înşelătoare…

1998

 

                                  VREMURI TULBURI

 Crudă şi neputincioasă mă zbat

 pentru supravieţuire,

 Vremurile sunt tulburi şi-i  multă amăgire,

 Ne strecurăm prin labirinturi fumegânde

 Lasând  speranţele flămânde.

 Mă uit în jur şi mă-nfior Stăpâne

 De-atâta ură şi amărăciune

Pentru această lume bizar alcătuită

Mă simt prădată, umilită.

 Nu este drept să ne chinuim pruncii

 Prin neajunsuri, sărăcii,

 Vreau liniştea cea rece din adâncuri,

  Şi pentru ei, doar bucurii.

        1998

             

                              INDIFERENŢĂ

 Trecătorule,

 priveşte în jurul tău

 şi spune-mi ce vezi.

Cum arată ochii copiilor,

a bătrânilor,

cât de elegante sunt mamele,

mamele noastre?

Ce simţi când vezi atâta tristeţe

ce simţi când vine un biet copil

şi-ţi cere un ban pentru un corn?

Mă întreb şi eu  ce ne-a schimbat

de-am devenit atât de indiferenţi

faţă de cei pe care îi vedem zilnic

zgribuliţi şi tulburaţi

de mersul rapid al anotimpurilor.

  1999

                                INCERTITUDINI

Suntem prinşi în incertitudini,

fără speranţă şi fără nici un ţel

teama zbuciumată a zilei de mâine

macină intens Neamul meu.

 

Cu ce-ai greşit frumoasă ţară,

de tornade eşti înconjurată,

şi noi români cu inimă amară

ne plângem patria trădată.

 

De vei opri Doamne îndată

căderea oropsitului popor,

vom ştii că ţara e iertată

şi temerile se vor duce-n nor.

    1998

                  

                              MANIFEST PENTRU VIAŢĂ

Lăsaţi caii să zburde pe câmpiile-ntinse

Liberi în jocul nebunesc de altă dată,

Fără poveri şi fără lanţuri groase

Să simtă ce-i aceea viaţă.

 

Lăsaţi florile să crească unde e verde

Şi mugurii păstraţi înrouraţi de zori,

Să nască în soarele viselor crude,

În viaţa aceasta plină de erori.

 

Lăsaţi-mi gândul neîntinat

Dogorind în iubiri pierdute,

Lăsaţi-mi sufletul curat

Şi  visele plăpânde…

 

 

                                  POET PRIBEAG

 

Pribeag

este poetul printre inocenţi,

nimeni nu-l mai preţuieşte;

nu este timp pentru poeţi,

banul

azi pe mulţi îi ispiteşte.

Cine-i omul

care se avântă pe lună

doar c- un vin şi o femeie -n gând?

Sărman poet,

viaţa ţi-e plină!

deşi carţile în rafturi plâng.

Îmbrăcat

în vers şi cântec,

nu-ţi alunga pornirea,

avem nevoie de multa poezie,

acum când iar domneşte

ipocrizia.

Cuvântul îşi va găsi menirea

prin sămânţa bine însămânţată

avem nevoie de cultura noastră

nu de cea de alţii

importată.

                                AMĂRĂCIUNE

 

Năpăstuiţi mai suntem pe planetă

Ne vor mânca în zori şacalii

Căci vindem suflete la o tonetă

Interesându-ne doar banii.

 

De ce atâta muncă în zadar

Când viaţa în vârtej te duce

De ce să taci, de ce să furăm iar

Când totul e la o răscruce.

 

Năpăstuiţi voi pământeni

Săraci la suflet şi la gând

Lacomi şi cruzi pentru averi

Fugiţi în gloată spre mormânt.

                                              ÎNSTRĂINARE

Am pierdut conştient demnitatea,

rătăcind istoria prin străini,

vrem să reclădim democraţia

cu preţul trădării fratelui vecin.

Stăm iar cu mâna-ntinsă

la marile puteri perene

căci doar-doar primim o şansă

de a intra în sfere europene.

 

E mult prea mare preţul,

poporul meu e prea sărac,

am fi obţinut din nou respectul

prin demnitatea neamului dac.

27.04.1999

                                                        GANDURI NOCTURNE

 

Te simt lângă mine iubite,

vreau să te trezesc,

dar somnul ţi-e lin,

gândurile-mi plutesc.

Pari o filă de poveste,

şi din răsuflarea ta

simt iubirea ce mă copleşeşte

acum,

când am nevoie iar de ea.

Ea îmi alină dorul

Şi-mi îmbracă teama

în rochie de mireasă

acum în miez de noapte

când inutil mă răzvrătesc…

 

                                             CORUPŢIE

 

Corupţi , striviţi tot ce e bun

în ţara mea dintotdeauna,

nu ţineţi cont de cel nebun

ce singur îşi plânge durerea.

Nu vă ajunge cât furaţi

fără să vă pese de naţiune?

Rămân doar cei mai îmbuibaţi

de belşug şi prea mult bine.

Va fi o vreme când o judecată,

răspunsul îl va da unui norod

pentru fiecare piatră spartă,

pentru fiecare mort.

Nu vi-i teamă de Dumnezeire

pentru tot ce batjocoriţi?

Veniţi-vă în fire

voi ce guvernaţi!

 

 

                                 Nemulţumiri

 

 

Sunt mulţi nemulţumiţi de viaţă,

trudind pentru o pâine,

oare care este -a noastră soartă,

ce va fi şi mâine?

Arşiţa ne-a pârjolit pământul,

apele s-au revoltat neputincios

românul nost’ săracul,

din cinstit, a ajuns hoţ.

Bolile ne-au înconjurat,

munţii se înclină,

satele le-am izolat

şi le-am lăsat fără lumină.

Plânsul ţese iar speranţă

tămâind din nou ogoruL

ruga noastră cea creştină

va salva din nou poporul.

1999

                                      Inconştienţa

 

Limita inconştienţei cine-o va găsi

acum când suntem la răscruce?

cine va da răspuns pentru multe sărăcii

ce-mi zbuciumă neamul şi îl duce?

Suntem prea mici în marea bătălie,

pe care alţii o pornesc abrupt

Ce se va-ntâmla cu-această glie

când azi dăm totul cu-mprumut?

Nu mai avem nimic bun,totu-i putrgai?

Unii vând străinilor în disperare;

Noi rămânem cu bruma noastră de mălai,

plângând la mormântul lui Stefan cel Mare.

Oare nu ştim să preţuim pământul

ce ne-a fost dat din veacuri de strămoşi?

Ce trebă-avem noi cu străinul

şi cu alţi rechini scorţoşi?

1998

 

– 120 de ani de la naşterea lui Vasile Plăvan, 24 noiembrie 1889 –

 

Stăpânirea habsburgică din Bucovina avea propriile interese, cu totul altele decât cele pentru binele şi propăşirea românilor. Acţiona printr-o masivă colonizare cu populaţii neromâneşti, scopul final fiind distrugerea caracterului românesc al acelui teritoriu.
La această grea povară a populaţiei româneşti din dulcea Bucovină, se adăuga şi faptul că teritoriul său fusese teatru de război între trupele ruseşti şi cele ale puterilor centrale. Astfel după Marea Unire din 1918, situaţia populaţiei era dintre cele mai grele. Locuitorii satelor trăiau în mizerie, iar intelectualii bucovineni erau împrăştiaţi în toate părţile.
„În Cernăuţi şi în Bucovina au rămas (în 1918) numai foarte puţini intelectuali români şi asupra lor a căzut toată greutatea acestor zile istorice” consemna Constantin Loghin în anul 1943.
Lumea de azi este preocupată de griji de alt ordin decât a-şi consfinţi înaintaşii şi se apleacă doar accidental şi episodic asupra cinstirii acestora. De prea puţine ori se vorbeşte despre adevăraţii bărbaţi ai neamului, şi asta doar cu ocazia unor evenimente: aniversări, comemorări etc.

Noi, cei de astăzi suntem vlăstare, mlădiţe ale acelor rădăcini „dezrădăcinate”, care au trudit şi sângerat şi este de datoria noastră să facem corecţiile şi restituirile cuvenite. Cred că este timpul să ne construim o „Arcă a lui Noe” şi să salvăm ce se mai poate salva din tezaurul românesc istoric, cultural, spiritual.
Unul dintre marii bărbaţi români care a trăit şi activat în Bucovina la sfârşit de secol 19 şi începutul secolului 20 a fost avocatul, publicistul şi gazetarul Vasile Plăvan.
A văzut lumina zilei la 24 noiembrie 1889, în comuna Cupca, judeţul Storojineţ, într-o familie de ţărani înstăriţi.
Iubita sa mamă l-a crescut în evlavia neamului românesc, în spiritul unor idei şi crezuri clare, concentrate pe respectarea şi revendicarea drepturilor naturale ale românilor. A avut o educaţie aleasă. După primele patru clase primare din comuna natală, a frecventat cursurile secundare la Liceul nr. 3 de stat din Cernăuţi, apoi a studiat dreptul la Universitatea din Cernăuţi, formaţie care răspundea pe deplin dorinţei şi voinţei sale de adevăr, dreptate, justiţie.
Figura lui Vasile Plăvan, ocupă un loc important în viaţa şi societatea Bucovinei. Nu a fost doar martor la ceea ce se întâmpla în Bucovina vremii sale, ci un participant activ la viaţa socială. Privind în adâncul sufletului său, Vasile Plăvan a văzut revolta românilor bucovineni împotriva stării de suferinţă, umilinţă şi defăimare şi a descoperit dorinţa de a lupta pentru binele acestora.
Nu a plecat fruntea în faţa celui viclean, nu s-a îngrozit de ameniţările celor care-şi hrăneau lăcomia din măruntaiele scumpei patrii şi scurgeau măduva ţării adunând toate veniturile ei fără a face vreo îmbunătăţire a stării populaţiei.
Având un orizont larg de înţelegere a contextului istoric, Plăvan, alături de mari intelectuali români au refuzat să fie supuşi unui regim politic străin, militând şi acţionând pentru unitatea românilor şi unirea cu patria mamă.
Era convins că astfel vor slăbi şi pieri deşărtăciunile ca negura nopţii, împrăştiată de soarele dreptăţii. Considera că românii au trăit destul în obedienţă, în privare de drepturi, că îndeajuns au fost blasfemiate aşezămintele cele mai sfinte, îndestul s-a împlântat mâna în sânge nevinovat, îndestul românii au fost adăpaţi cu lacrimi.
Format în atmosfera tumultoasă a luptelor de idei care-i confruntau pe românii din Bucovina cu monarhia austro-ungară a fost promotorul eroismului şi patriotismului curat. În opinia sa, patria nu este pământul în care trăim din întâmplare, ci e pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintaşilor care au vorbit aceeaşi limbă, care au avut aceleaşi doruri, aceleaşi suferinţe, aceleaşi aspiraţii. Şi mai ştia că pentru dăinuirea unui neam este nevoie, mai întâi de toate de păstrarea credinţei strămoşeşti, sfânta cuminicătură a sufletelor, calda rugăciune a celor care au fost şi nu mai sunt decât ţărână şi oase. În cugetul curat al lui Vasile Plăvan şi al celorlalţi intelectuali bucovineni ai vremii a fost lupta sfântă, închinată sorţii copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor.
Dedicându-şi întreaga viaţă activităţii de propăşire a naţiuni şi unirii, a insistat obsedant pe ceea ce era esenţial pentru toţi românii din Bucovina, pe ceea ce însemna împlinirea unui ideal colectiv. Vasile Plăvan a fost o „vioară” importantă în „orchestra„ revenirii Bucovinei la vatra străbună.
Vasile Plăvan şi-a ales ca armă de luptă condeiul, pe care l-a mânuit cu har, pricepere şi dăruire ca redactor şi redactor şef al ziarului „Glasul Bucovinei” (1926-1939), la „Voluntarul Bucovinean” şi colaborator la mai multe periodice ale vremii. Şi-a exprimat opiniile, ideile în mod clar, sub cea mai potrivită formă pentru a fi receptate de cât mai mulţi români. Ceea ce a scris avea ecou în conştiinţa contemporanilor săi şi-i mobiliza pentru a se alătura cauzei comune.
În paginile revistelor şi ziarelor la care a publicat, a scris despre obiceiurile, datinile şi portul românilor, despre cântecele şi doinele care întreţineau flacăra vie a românismului.
A scris despre ocupaţiile lor: creşterea animalelor, albinăritul, grădinăritul, cultura cerealelor, despre împroprietăriri, reforma agrară, dar cel mai mult a scris despre viaţa dură şi nedreaptă a ţăranilor români neaoşi.
A scris despre locurile sfinte şi binecuvântate de Dumnezeu din Bucovina, înălţătoare lăcaşuri ortodoxe româneşti.
A scris despre rolul intelectualilor în viaţa bucovinenilor. Cu mare drag povesteşte despre învăţătorul Dionisie Mitrofanovici, „luminător sătesc”, despre copiii şi tinerii satelor, care, deşi sfâşiaţi de dorul de părinţi şi leagănul copilăriei, au plecat la şcoli în oraşele Cernăuţi, Suceava, Rădăuţi şi au ajuns oameni învăţaţi, instruiţi şi educaţi în iubire de neam.
A scris despre ziarul „Glasul Bucovinei”, pe care-l considera „îndrumătorul prevăzător al vieţii publice din Bucovina”. A făcut referiri la înnoirile pe plan cultural, economic, financiar, bisericesc şi politic realizate la “îndemnul oamenilor cugetători cu serioasă pregătire ştiinţifică adunaţi în jurul ziarului Glasul Bucovinei“ – V. Plăvan, Boabe de lacrimi, 1936.
Dar cel mai mult a scris despre dezrădăcinare, despre suferinţa şi lacrimile tăcute ale celor ce şi-au lăsat în urmă vatra şi toloaca, căutând în zadar „mlădiţe de săcară”, scene din vremurile de bejenie ale ultimului război trăit, a vieţii româneşti din Bucovina din timpul stăpânirii străine.
„În cursul celor 13 ani de muncă în redacţia ziarului „Glasul Bucovinei”am stăruit pentru întărirea elementului de baştină aici în Bucovina, pe temeiul credinţei străbune în Dumnezeu, în cinste, corectitudine şi mai ales în jertfă neprecupeţită pentru interesele superioare ale Statului. M-am încredinţat că meşteşugul scrisului zilnic mistueşte puterile omului mai mult decât alte îndeletniciri.” – V. Plăvan, Boabe de lacrimi, 1936
Având un condei iscusit şi ascuţit, prezentând trivialitatea vieţii în condiţiile revărsării „puhoaielelor” străine care au subjugat şi oprimat populaţia românească a stârnit ura şi duşmănia celor care nu vroiau binele ţării. A suportat rigori şi umiliri, a înfruntat suferinţa pentru împlinirea idealului. “Avocatul şi ziaristul Vasile Plăvan, întoarce lutului ce a fost a lutului, – iar veacului celui fără sfârşit un suflet nepătat. Dumnezeu Atotputernicul deie odihnă de rai acestui om care n-a avut parte decât de suferinţă în blânda-i trecere prin văile de resemnare ale vieţii“ – Glasul Bucovinei, nr.5535 din 26 ian.1939
Deşi a fost un neobosit şi vehement luptător pentru binele românilor din Bucovina, era un bărbat generos şi prietenos: „Blând cu cei netrebnici, conciliant cu cei răi şi ignobili, blajin faţă de toţi hulitorii şi certătorii de profesie şi iertător faţă de toţi cari l-au nedreptăţit sau persecutat şi l-au jignit, Vasile Plăvan a fost întrega lui viaţă un îmblînzit fanatic al idealului şi în acelaşi timp o nefericită victimă a credinţei lui sufleteşti că oamenii sînt mai buni decât se învederează în josnicia lor de toate zilele.” – Ziarul „Suceava”, nr. 20, din 27.ian.1939, din Cernăuţi.
Avocatul Vasile Plăvan “a fost un entuziast şi un idealist de o aristocratică nobleţe sufletească, de distincţie morală, de bunătate şi necuprinsă omenie. La 49 de ani s-a stins, lăsând în urmă o luminoasă pildă de virtute, un nume de o rară puritate şi un exemplu de adevărat românism” – Mariana Gurza, Destine umbrite, 2008.
Vocile celor care l-au cunoscut cu adevărat au vorbit cu admiraţie, căldură şi respect, conturând şi confirmând autenticul portret al lui Vasile Plăvan. „Vasile Plăvan a fost un om întreg în numeroasele ipostaze profesionale ale sbuciumatei sale vieţi, epuizându-şi treptat resursele vigoarei, energiei şi a sănătăţii sale spre a fi doborât în cele din urmă de mistuitoarea suferinţă a trupului său, vlăguit de toată gama durerilor fizice şi sufleteşti”- Ziarul „Suceava”, nr. 20, din 27.ian.1939, din Cernăuţi.
Prin întreaga sa viaţă şi activitate a lăsat neamului o moştenire de preţ: “Anii de muncă prestată, zi de zi, în coloanele acestui Glas al Bucovinei, – ani grei ca povara unui munte pe sub care trebuie să răzbaţi cu condeiul muiat nu atât în cerneală, cât mai ales în suflet şi în sânge, sunt cea mai frumoasă moştenire pe care redactorul-şef Vasile Plăvan o lasă presei noastre provinciale” – Glasul Bucovinei, nr.5535 din 26 ian.1939.
Pentru toate meritele şi sacrificiile făcute pentru binele ţării şi a românilor “Mult regretatul defunct [Vasile Plăvan] fiind decorat cu medalia “Regele Ferdinand! “cu spadă” pe panglică, onorurile au fost date de către un pluton din Reg. 4 Pionieri” – Glasul Bucovinei, nr.5536 din 27 ianuarie 1939.
Simţind seva neamului din care se ridică, poeta Mariana Gurza, cu o dorinţă fierbinte de a face restituiri în memoria unchiului său Vasile Plăvan cercetează o parte din documentele referitoare la personalitatea acestuia. Prin revenirea şi aplecarea pioasă asupra vieţii şi activităţii gazetarului completează biografia cu detalii, cu sublinieri refiefate de trăsături, cu contribuţii esenţiale la destinul bucovinenilor epocii sale. Toate acestea ne conving că a fost „un om cât o… Epocă Istorică. Un om cât sufletul neamului” – Mariana Gurza, Destine umbrite, 2008.
Într-o ediţie îngrijită şi prefaţată de poetă apare lucrarea lui V. Plăvan, intitulată „Boabe de lacrimi”, la editura Carpathia Press, 2007, cu sprijinul şi susţinerea necondiţionată a cărturarului Artur Silvestri. Acest lucru nu este incidental, ci este o cuprindere a unui program amplu al Asociaţiei Române pentru Patrimoniu de a aduce în lumina lecturii „Cărţi ce puteau să nu existe” prin revista „de autor” „Floarea Darurilor”.
Este un truism a spune că nimic nu este întâmplător. În luna noiembrie sunt comemorate două mari personalităţi ale neamului: 120 de ani de la naşterea lui Vasile Plăvan şi un an de la trecerea în eternitate a scriitorului şi filosofului Artur Silvestri. Acesta s-a preocupat îndeaproape de reparaţia morală a numelui şi personalităţii lui Vasile Plăvan prin reconsiderarea vieţii, activităţii şi operei gazetarului.
Destine asemănătoare, vieţi de zbucium datorate iubirii lor nemărginite faţă de neam şi ţară, cu „doriri de bine” pentru toţi românii de pretutindeni, cum spunea Artur Silvestri, dar din păcate, cu un apus prematur pentru amândoi. Soarele lor s-a ascuns prea devreme, după un munte de griji şi zbateri. Însă stelele lor strălucesc peste timp, peste vremuri şi peste locuri. Lumina lor, spiritul lor vor fi veşnic vii pentru multe generaţii.
Împlini-se-va visul, idealul acestor mari bărbaţi români! Fie ca tineretul să se apropie mai mult de istoria neamului, să discearnă adevărul de minciună, de fals şi cu luciditate să acţioneze numai în interesul poporului, al românilor de pretutindeni şi al României.
“Să nu uităm nimic din ceea ce au făcut cei din rudenie cu noi!”, spune renumitul om cu o cultură enciclopedică, Artur Silvestri într-un interviu la Radio Timişoara.
Să nu-l uităm pe VASILE PLĂVAN!
Să nu ne uităm adevăraţii bărbaţi ai neamului românesc!
Să adăugăm numele lor în cartea de onoare şi de suflet a neamului!
Înclinându-mă în faţa culturii enciclopedice a profesorului universitar doctor Artur Silvestri, las să glăsuiască încă odată ceea ce a gândit, a simţit şi a aşternut pe hârtie despre Vasile Plăvan, considerându-l UN SLAVICI DE BUCOVINA.
“Indiferent dacă este o restituire cu greutate sau o completare de întreg cultural prin alăturarea tuturor producţiilor exprimate, „Boabe de lacrimi“ de Vasile Plăvan îngăduie o discuţie obligatorie (care, însă, nu se face la noi) în materie de istoriografie literară şi de acces la documentul original. Căci, de fapt, deşi acesta este un „caz“ de scriitor uitat şi cu operă risipită din ignoranţă, nepăsare ori rea-voinţă, „canonul semi-uitării“ pare că s-a impus într-un mod şocant în această literatură care nu-i capabilă nici până astăzi să aibă măcar un singur autor cu ediţie de „opere complete“ aşa cum pretutindeni în societăţile aşezate este normă nediscutabilă. Arareori doar câte un spirit scormonitor ori sentimental reciteşte cărţi vechi ce abia dacă se mai ţin în cotoare sau răsfoieşte ziare şi reviste din vremuri parcă antice şi mai descoperă câte un nume, câte o creaţie fără „cotă“ ori idei rămase fără descendenţi; şi se miră. Acum, „restituirea“ nu apare întâmplător ci îi aparţine Marianei Gurza care, fiindu-i „rudenie“, ilustrează tipologia „urmaşului veghetor“, rară şi ea la noi, unde uitarea şi risipa au devenit regulă de fier şi atitudinea cea mai răspândită. La drept vorbind, Vasile Plăvan merită o ediţie nouă şi poate că în viitor chiar şi o ediţie integrală dacă năzuinţa de a nu-i lăsa numele să revină în penumbră de unde iese acum, se va însoţi şi de un efort bibliografic nu de tot mărunt. Dar va fi nevoie de căutări în revistele bucovinene de acum aproape un veac şi poate, dacă va interveni şi norocul, de investigaţii lungi şi anevoiase în arhive unde adeseori trebuie căutat acul în carul cu fân”.

„Boabe de lacrimi“ confirmă un „autor de epocă“. Proza lui este în chip izbitor sămănătoristă, eticistă şi „iorghistă“, arătându-ne un fel de Slavici de Bucovina însă mai degrabă un Slavici de „Popa Tanda“ decât cel din americanismul „Morii cu Noroc“. Această constatare se impune. Însă perspectiva curentă ce dispreţuieşte astfel de producţii sub cuvânt că ar fi „primitive“ şi ilustrând un ţărănism înapoiat trebuie înlăturată. Originea ei este, însă, surprinzătoare căci deşi aşezat în categoria „dosarelor clasate“, sămănătorismul nu cunoaşte până astăzi chiar decât examinări ideologice şi contestaţii doctrinare (ce vor trebui şi ele explicate cândva) şi nici o analiză de perspective estetice şi de integrări în evoluţii de ansamblu. Cine se va încerca în această materie va întâlni, totuşi, realităţi neobişnuite de unde s-ar putea să rezulte altfel de legături cu producţiunile anterioare sau cu cele ce i-au urmat căci „sămănătorismul“ se va înţelege cu vremea drept o viziune antropologică, a omului pur şi a „bunului sălbatic“, anticipând un fel de ecologie care astăzi dacă ar fi cunoscută ar avea adepţi şi susţinători. Scenele etnografice fără cine ştie ce însemnătate estetică, invocate frecvent în felul argumentelor de scăzământ, nu sunt însă înţelese cu lărgime şi bineînţeles că se greşeşte.

Esteticeşte, acestea sunt mai degrabă scheme de pictură settecentescă, traducând o viziune de Fragonard de sat ce pictează viconţi în iţari şi momente de calendar al unei realităţi stilizate şi epurate de incidental prin reducerea la canonic. Acelaşi utopism de umanitate idealizată apare şi aici, deşi materia este diferită. „Se făcea că Radu se întorcea din ţarină pe cărări umbrite de spice de săcară îndoite. Amurgul se lăsase peste sat. Holdele erau trecute de pieptul omului. Bătute alintat de zefir, se legănau încet într-un susur molcom. Cârduri de vite veneau de la păşune, mugind prelung ca să spargă tăcerea satului. Dintre ogoarele încărcate de roadă se desprindea, ca un farmec sfânt, doina ciobanului care şi-a pierdut turma. O cânta din fluer flăcăul Toader Căprarul care se întorcea de la lucru cu carul cu boi. Cum în tot satul nu se găsea flăcău care să cânte doina ciobanului cu şartul lui Toader Căprarul, bătrâni şi tineri se topeau în admiraţie pentru flăcăul acesta care tălmăcea cu foc jalea acestui cântec apucat din bătrâni.Valurile doinei pline de alean se revărsau peste sat şi fetele se adunau botei şi rămâneau în loc prăpădite ca să asculte cu ochii în lacrimi glasul fluerului. La rădăcina tufanilor din pădurici, licuricii îşi îmbiau lumina miraculoasă, podoabă cerească prinsă pe hlamida violetă a amurgului. Era atâta voe bună în sat şi atâta mulţumire…“

Dar prozatorul nu era un „sămănătorist“ iar adaosurile faţă de „sămănătorismul“ clasic, de altminteri până astăzi rău înţeles şi condamnat în doctrină fără nici măcar o idee de examen în sfera valorilor estetice, există şi au importanţa lor. Întâiul ar fi stratul de atitudini cu străvechime şi invocând reminiscenţe de arhaicitate ce nu sunt nici simplificări şi nici desen decorativ fără conţinut. O reverie a sufletelor candide se observă adeseori iar semnele originarului apar din toate părţile şi se impun. Secera totemică, satul mitic, „soroacele“, ursita, mulţimea de superstiţii, de frici de neolitic şi de reacţii codificate se includ aici dar în felul unui „sadovenism congenital“ al literaturii române care în alte părţi s-a dezvoltat în creaţie indigenistă şi în „realism magic“ sud-american. Prozatorul nu înaintează însă în această direcţie. El picură în substanţa lui afectivă multă doctrină şi element de tradiţie regională cultivată într-un chip aproape secret, ca şi cum ar constitui „cărţile sacre“.
„Eminescianitatea“ se impune ca atitudine şi se confirmă până şi în evocările „drumului de fier“ văzut deopotrivă în felul „Doinei“ dar şi al lui Sadoveanu, ca un agent coroziv al alienării şi al „sfârşitului poveştii“.
Însă „eminescian“ este şi presentimentul dramei colective, descrierea „încercărilor“ ce cuprind un popor care parcă a traversat deşertul simbolic dar nu s-a ridicat încă mai sus de „blestemul sub-istoriei“. Acesta este regimul de „supus austriac“, o invenţie modernă ce pune laolaltă într-o mixtură de neînţeles atât pe „cives“ cât şi pe „foederatus“, pe cetăţean şi pe barbar. Observaţiile au, în această temă, ceva implacabil deşi se aşează până azi într-o linie de sursologie eretică, mai cu seamă atunci când se invocă „măsurile sistematice pentru strâpirea elementului românesc“ şi, prin aceasta, o „păgânizare“ înţeleasă astăzi mai bine când tradiţia „amestecului“ pare a triumfa. De altminteri, „babelismul“ de imperiu în amurg se întrevede pretutindeni, acesta fiind, de fapt, „cernăuţismul“ elogiat de unii apologeţi recenţi, prea de tot ignoranţi în materie însă predispuşi a face agitaţie şi prozelitism pentru un „multiculturalism“ neconţinutistic.

Accentul acestei literaturi este eticist şi doctrinar, cultivând un rousseauism etnic izbitor. Dar şi aici pătrund scene din tablourile de viaţă cotidiană, litografii şi decor. Câteva din aceste creaţii cu gen indistinct, unde memorialistica se alătură cu proza etnografică, sunt memorabile nu atât prin forţa de a evoca portretistic ci prin document de viaţă istorică şi prin atitudinea ce defineşte rostul omului în univers. „Modelul“ şi „exemplul“ sunt aici capitale şi constituie, mai cu seamă prin mica bijuterie eticistă „Dionisie Mitrofanovici“, punctul cel mai înalt al creaţiei acestui autor de „portrete morale“ şi de apologuri de uz didactic, mai degrabă însă apte a fi citite „în prispa bisericii“.
În fond, Vasile Plăvan era un cărturar de speţă practică, în tradiţie bucovineană unde ştiinţa de carte nu a condus la un gen contemplativ. Era, deopotrivă, un om citit (evoca între altele pe Carlyle, al cărui messianism al „omului mare“ presimţit şi de Alexandru Haşdeu, îi va fi plăcut) şi „cu formula vie“, având înţelegere a vieţii, pătrunzător. Iar dacă i s-ar fi îngăduit să se exprime cu lărgime şi în etape lungi, poate că ar fi devenit şi un scriitor ce contează căci avea un talent simţit printre rânduri, între altele şi prin aceste pagini de linişte buzzatiană, de felul celor din „Deşertul Tătarilor“. „Cum păşeam pe drum, un cântec frumos a-nfiorat tăcerea serii ce se lăsase de-abinelea. Cântecul venea din sus, dinspre ţarină, şi se desluşea din ce în ce mai bine. Era atâta duioşie în el, atât alean stingher, că m-am oprit locului să-l ascult. Se cunoştea că nu era cântec românesc. Rusoaice veneau cu sapa de-a umăru de la praşilă. Un ciopor de fete se desfăşurase de-acurmezişul drumului şi se mişcă alene cântând în două voci, prin mijlocul satului. Eşeau femeile la porţi de ascultau împietrite acel cântec de jale.

Cântecul de mult se pierduse în vale ci eu tot stam pe loc ascultând melodia ce-mi rămase în auz. Şi multă vreme m-a urmărit acea vrajă a cântecului de stepă. Se născuse în pustiul stepei, căci trăgănările lui prelungi şi stridente aminteau imensitatea stepei cu monotonia obositoare. Acolo pe stepă, în cântece de acestea îşi varsă amarul inimii cazacii. Şi cum vremurile au urzit ca straja Moldovei de la Nistru să dea până la Prut, lăsând cu nestânsă durere o parte din hotar în sama străinului, acesta hâlpav s-a sforţat să dea cu sila acelui colţ de Moldovă tiparul său, felul de viaţă al său.
Dar duhul acelora cari dorm somnul de veci în acel pământ, s-a împotrivit opintirilor duşmanului. Şi cu toate că acesta a gospodărit, după năravul său, un veac şi mai bine între Prut şi Nistru, nimic nu l-a ispitit pe Moldovean să-şi schimbe datinile. Moldoveanul legat de glie a rămas acelaş. Cântecul său de jale nu l-a dat pe cântecele ruseşti.

De departe, din fundurile Ucrainei, luna îşi arăta discul roşu, învăluind în taină satul. La tabăra de lângă cetate soldaţii dorm în jurul vetrelor de foc. De undeva se desprinde o doină oltenească, zisă din caval. Nimic nu se mişcă, drumurile sunt pustii, doar vre-un câine latră din când în când. Pe coama cetăţii Tighina, mândru, cu arma la umăr, păşeşte soldatul român: straja Moldovei e iar la Nistru!“ (ARTUR SILVESTRI, martie 2007)

VASILICA GRIGORAS