Cuvânt și iubire

Sunt robul iubirii

 

Sunt robul iubirii
cu miros de iasomie
și gust de trandafiri !
Sunt robul iubirii
unei oaze de cleștar
învelită-n nuferi albi
ce strâng la piept
pentru culcuș de seară
iubiri de mult uitate
de prinți și de regine
ce doar luna …și nufărul le știe !
Năluca lor în noapte
plutește peste ape
Iar salcia la mal …
ascultă a lor șoapte!
O broască-n stufăriș
le cântă la țambal
iar la chitară ,un greier mic
o acompaniază formând un grup hilar !
Dar răsăritul, cu o rază
Destramă vraja de pe lac
Doar nufărul rămâne
Tot el… imaculat ,
îndrăgostit ca mine,
de vise ș-amintiri
cu miros de iasomie
și gust de trandafiri !

———————————

Mariana Zorița PURICE

22 iunie, 2018

Nu ştiu câte lumini şi umbre se succed, ştiu doar că sunt un om al luminii pe care o absorb prin toţi porii şi ea îmi inundă sufletul încât acesta devine un flux de bule cristaline care se ridică şi împarte raze peste pământul din care izvorăsc în fântâni apele fermecate ale gândului împlinit. Cu fiecare picătură pe care o beau mă împărtăşesc în credinţa că totul vine filtrat ca un nimb în care se nasc contururile visului ce urmăresc să se înfăptuiască îngemănarea cuvântului dăruit la început de creator pentru a reflecta tot ce-i mai frumos şi adevărat în modul de a trăi şi spera, ca arta lui să se apropie de perfecţiune.

Umbrele uneori odihnitoare şi răcoroase dar şi pline de neprevăzut şi ameninţare le privesc cu detaşare ca pe o stavilă în faţa pornirii unei lumini prea exuberante şi vorace pentru propriile binefaceri. Iubirea mea le îmbrăşişază deopotrivă pentru substanţa vie care se regenerează şi diversifică natural dar nu le iartă nici pentru efectele ueori dezastruoase cînd nu se găsesc mijloacele de prevenire şi înlăturare a lor.

Lumini şi umbre se regăsesc în fiecare activitate umană, în fiecare credinţă şi timp.Totul este să domnească echilibrul dintre ele şi fiecare să se manifeste mai mult prin pozitivismul său. Nicio nefericire a cuiva nu mă poate decât întrista şi orice rugă cu lacrimi aprinse în faţa altarului Dumnezeului nostru mă linişteşte. Îngenunchez cu rugăminţi fierbinţi pentru izbăvirea de focul ghenei ori de umbra morţii.

Şi care umbră e mai sumbră decât cea a morţii în momente de cumpănă pentru existenţa ta ca fiinţă gânditoare dotată cu resurse de credinţă în propria reuşită şi izbăvire la lumină ca pasărea phoenix în zbor. Merg mai departe cu toată încrederea că cineva mă dirijează pe drumul cel adevărat cu simţiri şi fapte pe măsura aspiraţiilor celor care mi-au dat viaţă şi m-au crescut şi educat. Societatea cu hăţişurile ei la tot pasul mă poate rătăci oricând dacă nu exersez voinţa de a fi stăpân şi liber pe destinul hărăzit. În mine orice rană dobândită din greşală e un mod al voinţei fructificată în lupta pentru vindecare. Iubirea e o formă de sănătate a sufletului pentru aproapele meu, o manifestare a trăirii în inima celuilalt cu care mă însoţesc în zidirea frumosului acestei vieţi dătătoare de împliniri. Cred că lumina cuvântului e şi ea un mod de al asocia şi îmbrăca cu tăcerea şi pioşenia cuvenită, în hainele vorbelor alese cu miez de înţelegere plăcută semenilor.
Mirosul pâinii dătătoare de siguranţă îl simţi din adierea vântului peste lanurile câmpiei, din ierburile coapte şi din livezile cu pomi ale căror fructe îţi oferă în anotimpurile nuntirii lor prinosul realizării şi al bucuriei. Munţii tac şi privesc cu semeţie depărtările, îţi oferă întotdeauna încrederea curăţiei înălţimilor de gând şi faptă, aerul acela ozonat în care te simţi purificat de toate relele lumii. Lumini şi umbre se regăsesc în fiecare dintre noi, deaceea e necesară măsura şi echilibrul care le face dătătoare de speranţă şi îndeamnă la permanentă căutare în resorturile intime pentru cultivarea înţelepciunii. Ce frumos este când se spune despre un om că este luminat şi nu prea când stă în umbra altuia. ,,Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creşte nimic)”. spunea Brâncuşi.

———————————

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Sibiu

23 iunie, 2018

 ,,Rănirea unui duşman te coboară mai prejos decât el. Răzbunarea te face egalul lui. Iertarea te ridică deasupra lui”.

Benjamin Franklin

Sunt momente în care am dori să rescriem anumite capitole ale vieţii noastre, unele dureroase, altele ruşinoase, altele insurmontabile. S-a dovedit că durerea  emoţională  nerezolvată creează haos în sistemul imunitar. În acest sens, pacea cu trecutul nostru se impune ca o necesitate absolută. Mulţi dintre noi preferăm să ne uităm mereu înapoi, cu părere de rău, la situaţiile şi oamenii nepotriviţi. Dar, dacă am schimba  felul în care ne raportăm la acesttrecut, am putea să-l recatalogăm, întrebându-ne altfel: „În ce fel m-a făcut trecutul meu mai puternic? Ce calităţi mi s-au dezvoltat în provocările trecutului? Ce defecte amputut descoperi la mine? Cum am reuşit să administrez perioadele dificile? La ce ar mai trebui să lucrez acum ca să devin mai performant în ceea ce fac? Ce ştiu acum şi nu ştiam atunci? Pe cine aş putea să ajut cu experienţa mea?“  Simţim deseori acut sentimentul de vinovăţie sau ruşine când privim la trecutul nostru. Însă, analizând conştient, putem face o diferenţă între vinovăţie şi ruşine, fiindcă atunci când ne simţim prost faţăde ceea ce am făcut, este un sentiment sănătos (vinovăţie). Aproape toţi oamenii avem lucruri pe care am vrea să le schimbăm în vieţile noastre, dar, Dumnezeu când ne-a creat, a spus: ”Iată că toate erau foarte bune. ”(Geneza 1:31)

        Aşa că El ne vede altfel. De aici rezultă o acţiune pe care o putem implementa cu toţii la nivel mental: a ne accepta trecutul şi a nu mai repeta greşelile. Numai un Dumnezeu iertător poate încuraja astfel:         ” Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-I ţine în seamă Domnul nelegiuirea.” (Psalm 31:1-2) Deci, dacă Dumnezeu ne iartă, atunci putem să ne iertămşi noi, deoarece avem această capacitate. Apoi, am mai avea o opţiune vizavi de trecutul nostru: să ne transformăm durerea în câştig.

     Vindecarea presupune teamă, tristeţe, mânie, frustrare, neîmplinire. Ea cere timp, dar aduce mai multă fericire decât orice trecut despre care îţi aminteşti. Vindecarea şi acceptarea trecutului poate lucra atât de puternic, încât omul să urce pe treptele înalte de dezvoltare personală impresionante. ”Iată, Eu fac toate lucrările noi.” (Apocalipsa 21:5)

      Misionara Helen Roseveare, în timp ce lucra în Congo,a fost violată foarte brutal. Scriind despre teama ei, această  femeie spune: „Trebuie să mă întreb: pot să-I mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat această experienţă, chiar dacă nu-mi spune de ce?“ De multe ori, mi-am pus întrebarea aceasta şi eu:       „Doamne, nu înţeleg de ce a trebuit să trec mai mult de zece ani printr-o depresie cumplită, printr-o viaţă dură şi neimaginat de grea, prin două căsnicii nefericite, două divorţuri traumatizante, soldate cu două tentative de suicid, care au avut ca şi consecinţe devastatoare, câte 5 zile de comă profundă?      M-am întrebat, am aşteptat să văd de ce, dar, uneori, Dumnezeu alege să tacă. Din experienţa mea de viaţă, am aflat altceva însă: că El face toate lucrurile noi. Secretul nu stă în răspunsuri, ci în acceptare. Însă, să ştii, să fii sigur, să fii conştient că în mijlocul a tot ceea ce s-a întâmplat, se întâmplă şi se va întâmpla, Dumnezeu stă în control. Atunci ai două alternative: fie te gândeşti la asta şi te hotărăşti să trăieşti din nou, fie vei trece prin viaţă crezând că nu ai avut parte de un curs corect.

        Aşa că te îndemn, dragă cititorule, să îngropi trecutul tău sau trăieşti cu fantomele lui!  A readuce mereu în minte vechile suferinţe este ca şi cum te-ai uita la acelaşi film, sperând să aibă altfel de final.Când dai vina pe tine sau pe ceilalţi, te legi de trecut şi diminuezi stima de sine şi aşa scăzută. Când dai vina pe Dumnezeu, puterea Sa se întrerupe în dreptul vieţii tale, apoi îndoiala vine în locul încrederii, apare amărăciunea şi, odată cu ea, apare şi cinismul. Când dai vina doar pe alţii, măreşti distanţa dintre ei şitine şi elimini singura opţiune care ar putea funcţiona pentru a te regla emoţional – iertarea. Când te încrezi însă în Dumnezeu, atunci doar El te poate reabilita, vindeca, elibera şi ierta. Dumnezeu promite că:” Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” (Apocalipsa 21:5)

          În cazul vieţii mele, El a făcut toate lucrurile noi, m-a vindecat de depresie, m-a ajutat prin oameni competenţi, m-a dus pe un drum nou şi mi-a dat misiunea să scriu, ceea ce fac cu mare pasiune pentru ceilalţi oameni. Iartă şi mergi mai departe!

————————————

Aurelia GROSU

Galaţi

                    (Din cartea ” Picături de suflet în contul înțelepciunii tale”, 2014)

România-Provence

Învăţând sanscrita (cu) Eminescu

Faust Brădescu nuvelist

Între psiholingvistică  și  psiholiteratură 

Publicistul Buzinschi   

Inaugurarea întâlnirilor cu scriitori

Ne-a iubit

Biblioteca Pedagogică Națională

Ne-a iubit

Aromân în China

 Orfeu în literatura română şi universală

 

“Oucitanio Padanio: mume coumbat?”/“Occitanie-Padanie: meme combat?” (“Occitania-Padania: aceeaşi luptă?”) articol în provensală şi franceză apărut în numărul pe ianuarie al revistei “Me Dison Prouvenco”/ “Mon nom est Provence”, sub semnătura lui Remi Venture, eufonizează – şi în Română? – sufixul comun al unor toposuri prinse între globalism şi autonomism: Occitania-Padania (cf. Transilvania), -nio, -nie, -nia. În cometariul său, autorul vocalizează, de fapt, sufixul: “io”, “ie” (“ia”). Marşul nu către, dar contra Romei al Padaniei (pe Pad) şi “globalismul occitan” (d’Oc), “aceeaşi luptă”, se complică prin “ecumenismul” chiar al unor “compagnons de route” provensali tocmai întru suprimarea frumosului nume “de Provence”. De altfel, motto-ul revistei este “Uno Regioun, Uno Identita, Uno lengo” – Pentru recunoaşterea limbii provensale codificate de Frederic Mistral, acest nr. 12 fiind dedicat oraşului Avignon, faimos prin Universitatea sa şi Palatul Papilor.

De departe, cel mai la timp şi, discret, îndătinat tezaur Român-provensal este Albumul Macedo-Român, din 1980, publicat de V.A. Urechia, o vastă antologie incluzînd sonetul România de Frederic Mistral. Murnu, Capidan, Papahagi s-ar trage din sutana călugărului Averchie – „Şi eu sunt (a)Român” –, este de părere Emil Bratu, editorul Caietelor Şcolii de la Sfinţii Apostoli.

Păcat că unii aRomâni privesc România cum priveşte Provenţa Occitania, i.e. Franţa, iar Şaguna e folclorizat antisinodal pentru „un Ardeal” via Sibiu. Vandaluzia, Longobardia, Sibilia? Tot la hazard am inclus versurile mele „provensale” în cartea Maroc după tată, altfel dedicată d-nei Annie Mauron (maur…)

Provence (în absolut, dar în franceză) şi (pentru) România, sunt toposurile unei convenţii pe care am semnat-o împreună cu poetul Remi Venture, între Biblioteca Municipală Naţională din Saint-Remi-de-Provence şi Biblioteca Pedagogică Naţională din Bucureşti, ţintind spre: căutarea şi strîngerea documentelor scrise (manuscrise, corespondenţă, opere literare) referitoare la relaţiile dintre Provence şi România, coediţii trilingve (în limbile Română, provensală, franceză) ale acelor documente etc. De fapt, punctul de plecare a fost organizarea unei expoziţii cuprinzînd corespondenţa dintre Frederic Mistral şi scriitorii Români. La Maillane, printre cele 60 000 de scrisori primite de laureatul premiului Nobel se află şi cele Româneşti, mai ales de la Vasile Alecsandri şi Carmen Sylva, pentru „francezi”/provensali atracţia constituind-o fondul epistolar mistralian de la Biblioteca Academiei Române. Se dorea şi o publicaţie bilingvă a corespondenţei.

„Cele două părţi – continuă Convenţia – vor studia posibilităţile de realizare a coediţiilor bilingve sau trilingve (în limbile provensală, franceză şi Română) a operelor literare realizate de scriitori sau poeţi în viaţă şi avînd rezidenţa în sudul Franţei sau în România”. Se preconizează întîlniri bianuale, intervenţii solidare pentru sprijin pe lîngă organismele competente din Franţa şi România, pe lîngă cele internaţionale (Europa, Unesco).

Ne întîlnim, oricum, în francofonie, în context cu belles etrangeres franco-Române, forumul „Nouvelles Technologies et Francophonie”, Timişoara, 22-23 martie 2006 (am propus o intervenţie „Spre o tehnologie a re/cunoaşterii”), un proiect franco-Român, dedicat literaturii pentru copii cu participarea d-nei Genevieve Patte, la iniţiativa d-nei Marina Debattista din Seatle.

Învăţând sanscrita (cu) Eminescu

“Scrisoare divină” este traducerea eminesciană pentru numele alfabetului devanagari. Dacă valabilitatea caracterelor tipografice respective  fusese o problemă, la începuturi, pentru înşişi urmaşii lui Gutenberg, lui Eminescu i-a fost dat să rescrie, de mână, după tiparul berlinez ‘In der Nicolaischen Buchandlung’, editorul cărţii Kritische Grammatik der Sanskrita-Sprache in kurzerer Fassung von Franz Bopp, Zweite Ausgabe, 1845, devenită, în înscrisul lui I.Nădejde, “ Compunere/Traducere De Mihail Eminescu. Gramateca sanscrită. Vol.1.  Iaşi, 1886. În biblioteca de Iaşi”. Soarta a vrut ca publicarea, pentru prima oară, în 1983, să se facă în facsimil (însoţit de transliterarea, tipărită, în alfabet latin) – M. Eminescu, Opere, XIV.Traduceri filozofice,istorice şi ştiinţifice. Hurmuzaki. Rotscher. Kant. Leskien. Bopp. Articole şi excerpte. Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 509 – 896 (unele citate, în continuare, vor indica, în paranteză, pagina la care se află în această ediţie). Editorii, Petru Creţia şi Amita Bhose, au introdus cercetătorii şi cititorii în laboratorul, cu totul surprinzător pentru cultura română, al lui Mihai Eminescu, traducătorul. Preocuparea pentru sanscrită apărea, misterios şi poate terapeutic, drept un final de operă în eternitate, dacă nu un accident, o curiozitate, cum se perpetuase în percepţia eminescologilor vreme de peste un veac. Cum să (nu) fi încununat sanscrita opere de căpătâi de istorie naţională, artă dramatică, filosofie transcendentală, paleoslavă, traduse de Eminescu din germană în română?

În afara tiparului devanagari, poate că nu lipseşte nimic din gramatică în varianta din ediţia critică naţională menţionată mai sus. Luăm parte chiar la un spectacol, o leela, (‘lela’ lui Budai-Deleanu?) româno-sanscrită. Deschizând volumul la paginile manuscrise în devanagari ale lui Eminescu, profesorul Satya Vrat Shastri a avut o revelaţie, din care şi-a revenit parcă anume pentru a-i relata, pe nerăsuflate, soţiei sale, Usha, specialistă, ca şi dânsul, în sanscrită, ce a văzut. Devanagari fiind un alfabet numai de majuscule, scrisul lui Eminescu îi va fi apărut ca un tipar empatic. Se va întâmpla la fel oricărui indian care va avea cartea aceasta tipărită în mână, iar orice român care se va alfabetiza în devanagari cu ajutorul lui Eminescu va fi la înălţime, ca să spunem doar clasa.

Atât pentru Bopp cât, crede Amita Bhose, şi pentru Eminescu, utilizarea alfabetului devanagari ţine, la ei, de vizual, pronunţia corespondentă neinteresând în aparenţă. Acelaşi Satya Vrat Shastri, aflat în România cu prilejul conferirii doctoratului honoris causa al Univerităţii din Oradea, a oferit, prin viu grai, ore întregi, echivalenţe sanscrite la cuvintele romanes dintr-un dicţionar pregătit de Luminiţa Cioabă, pe care aceasta i-l rostea ca într-o transă.

Dacă transcrierea porţiunii în devanagari din gramatica sanscrită acoperă o zonă grafică enigmatică în biografia scrisului eminescian, în orice caz manuscrisul se poate citi şi ca o partitură, ştime psiho-poetice ale propriului melos indo-european, iar tipărirea lor, făcându-le poate mai greu, pentru români, de decriptat ori de omologat acordurilor propriei poezii şi poetici, ne poartă în sacristia sanscrită a ştiinţei paniniene a gramaticii, via Franz Bopp. Întârzierea, până acum, a tiparului şi a punerii separate, în volum, la dispoziţia mult mai multor interesaţi decât s-ar crede, a acestei gramatici sanscrite eminesciene adaugă, prin nelămurirea misterelor marilor întâlniri întru logos-vac, o atractivitate proaspătă, o descoperire redimensionată la standarde globale în care India lui Eminescu, reimaginată cosmic, româneşte, abia se confirmă, contrapunctic, prin traducerea finală, ca însăşi viaţa lui nestrăină universului, peste moarte şi avatar.

Am asistat, câţiva ani, în India, la confirmări, în “traducere”, ale lui Eminescu. Mahendra Dave se credea chiar un avatar, în…gujarati. Ascultând traducerea proprie, Divyagrahah, incantată de Urmila Rani Trikha, Sergiu Al-George a murmurat, fără cea mai vagă ostentaţie: parcă aud pentru prima oară Luceafărul lui Eminescu. Departe de a fi fost un sacrilegiu, acea întoarcere la scrisoarea divină, în palimpsest de sonorităţi, va fi simfonizat în auzul indianistului nostru – specialist în foniatrie! – scriitura eminesciană, românească şi totdeodată, în auz, sanscrită. Avatarurile – mai multe în România – ale versiunii în devanagari, tipărite oarecum în ‘samizdat’, neincluse în ediţiile ‘oficiale’ încă, se vor fi însumat amânărilor publicării gramaticii.

În India, traducerea Luceafărului a circulat ca o operă a locului, lansările bucurându-se de tonalităţi irepetabile. Parcă în replică la transcrierea paradigmelor gramaticii sanscrite, mai mulţi poeţi indieni au recompus poeme de inspiraţie indiană ale lui Eminescu. Imnul originii, din Rigveda, tradus în germană, de aici în română, de către Eminescu, rescris în începutul Scrisorii I, (re)tradus în sanscrită de Rafik Vihari Joshi, se regăseşte într-o spirală, într-o singularitate ce poate decima constelaţii.

Geniului de gramatician al lui Bopp, traducătorul său, Eminescu, i-a răspuns cu ultimele eforturi, testamentare, retrospectiv şi premonitoriu. Ne aflăm în faţa unui cod supragramatical, o comunicare între începutul şi sfârşitul limbilor, cu punerea în vedetă a recunoaşterii, abhijnana (Kalidasa), de sine a culturilor prin celălalt, prin cel dintâi, acelaşi cu cel din urmă: “împresurat din toate părţile de boală, redus prin forţa lucrurilor la o funcţie subalternă, devenit incapabil de o activitate creativă, Eminescu a avut totuşi energia, disciplina şi elanul intelectual de a se confrunta cu o lucrare dificilă între toate şi, biruindu-şi şi încheindu-şi soarta, de a-şi apropia într-un chip admirabil limba ideală a aspiraţiilor sale cele mai adânci” (Petru Creţia, ed.cit. p.62). “Grija şi exactitatea cu care a tradus Gramatica lui Franz Bopp dezvăluie că, cel puţin în perioada traducerii, Eminescu poseda cunoştinţele teoretice despre limba sanscrită la cel mai bun nivel al ştiinţei vremii sale” (Amita Bhose, în ediţia citată, p. 1017). Or, ‘perioada traducerii’ este fie între 1874-1876, după unii, fie 1884-1886, după alţii, în aceeaşi fatidică bibliotecă ieşeană, azi “Mihai Eminescu”, cât s-ar putea grafia şi în devanagari cum îşi plănuise cartea de vizită, alfabet în care i-au cunoscut numele sute de studenţi indieni.

Să fi rămas Eminescu ‘copist şi sufleor’ şi în sanscrită? Tocmai când se îndreptăţeşte  “ocupaţiunea mea, care întotdeauna va rămânea ştiinţifică şi literară”, cum i-a scris lui Maiorescu, dar şi-o va fi spus-o mai ales sieşi, precum i s-ar fi putut adresa şi lui Kalidasa, poet-kavi dar şi almkarika (poetician, ca şi Eminescu).

Tema-rasa şi sunetul-dhvani străbat sanscrit întreaga creaţie a lui Eminescu, de la plânsul antropomorf al izvorului-naşterii la dorul-avatar al solului către Zalmoxis, blestemat de formă în Nirvana/Rugăciunea unui dac.

Sanscritismului de fond al operei, al morţii tuturor eroilor din Mahabharata, i se contrapune, rece, ritual, gramatica sanscrită, de pe urmă şi, în acest târziu, dintru început, reîncepere în învăţarea spiritului primordial cu Eminescu, într-un timp când devanagari este la îndemână, electronic, ubicuu. Dacă în ediţia facsimilată, pentru cititorul român abia transliterarea declanşa fonetismul, originalul lui Bopp şi devenirea traducţional simbolică la Eminescu duc spre semnul vizual şi sonor al rădăcinii atotputernice.

O gramatică şi un glosar ale zeilor: Siva; “Puradanishas m. un nume al lui Indra (ad litteram ‘muşcător de cetăţi’, comp. Purandara ‘despicător de cetăţi’; “Shvetah, un comune al lui Indra (ad litteram ‘având cai albi’; “Indraani, Varunaani, Rudraani, soţiile lui Indra, Varuna, Rudra”; “dharmavid” m.f.n. ‘cunoscător de datorii’; ”acyuta 1) adj. firmus, trop. excelsus, divinus, augustus 2) nomen Vis’nus et Kris’ni”; ”ishvara m. 1) dominus 2) nomen Sivi 3) adj. potens, capax, par”; “ishvari f. 1) domina 2)nomen Durgae, Shivi uxores”…

Mahabharata este citată pentru exemplificarea numeralului; traducerea lui Eminescu, din sanscrită (în devanagari) şi germană: “Dronas răni pe Pandawas, o, rege, cu 25 Kripa, cu 50 de săgeţi, pe Durjodhanas cu 64 şi pe Saljas cu 9, pe Draunis tigrul-bărbat cu 3 săgeţi, Arthajanis cu trei săgeţi” (p.786).

Pentru Eminescu, sanscrita a fost o realitate, aşa cum este pentru Kalidasa. Kali îl întâlneşte pe Călin.

 

 Faust Brădescu nuvelist

 

R  A  M    K  A L U   A D I  Nuvele EDITURA “CARPAŢII”    MADRID     1957

                …”În Turnul cel Mare, departe de lume, de sgomot şi ispite, Ram Kalu Adi, cititorul de stele al prea puternicului Asurbanipal, împărat şi stăpânitor al Asirilor, îşi împlineşte straja din fiece noapte.”…

            Floare albastră?…”câmpiile asire”? Flash: în India International Centre, pianistul florentin orb îşi sfârşise concertul de Bach şi, în picioare, mulţumea aplauzelor ca şi musonice, când fiinţa i-a fost cuprinsă, din ce în ce, de teroare, pe cât se apropiau, se apropiau, se apropiau paşi neaşteptaţi, ca din altă lume: cum de n-a murit, de fericire,însă, pe care ne-o vădea tuturor,când pe umeri i se aşezase ghirlanda în ofrandă asurzitoare, mângâind cu mâna de devi noaptea nopţilor, ochii ochilor lui…

            …”Nimic din tot ce înainte îl făcea să se bucure de singutătatea măreaţă a Turnului de veghe, nimic nu-l mai atrage. Nici vântul ce-i apropie depărtările… Nici fiarele ce-i hrăneau imaginaţia… Nici clipocitul molcom al Eufratului, bătrân povestitor al imensei împărţii… Nici măcar stelele, stelele ce i-au fost ani de-a rândul surori şi confidente, stelele ce-l legau de sacralitatea infinitului şi de imortalitatea zeilor.”…

            Da, cititorule, ai deschis ochii în noptatic, astral romantism, fecioara focului sacru, raza de lună Narda-Ly i-a surpat în păcat veghea lui Ram, “Şi aşa veni pe lume, sub semnul păcatului, Zoroestru, cel ce prin înţelepciune şi dăruire de sine, păcatul a înfrânt.” Final cu pianist orb, Radule (vorbeam cu el, Radu-Dan Vlad, ce tocmai se ocupa de prezenta ediţie, pe care i-a lăsat-o în lucru Marianei), nu chiar, că-n ultima nuvelă, a noua, Gherasim, ne găsim într-un film (cu semn schimbat faţă de cele ale lui Sergiu Nicolaescu), unde un desant de camarazi cu misiunea dinamitării barajului de la Bicaz, egal a comunismului (Radu dă din cap, asta e, adică) omoară “comunişti”: “Şi astfel, rândurile luptătorilor nu vor fi niciodată rărite, căci locurile celor căzuţi vor fi mereu, mereu, luate de alţii, până la biruinţa cea mare.”

            Read More »

Curcubeu predestinat

 

Curcubeul vestitor
A pătruns pin norul gros,
Să vestească despre noaptea
Care, iată,s-a întors.

 

Cu alai de stele-aprinse,
Pe-aripi de-angeline clipe,
Feeria pretutindeni
Să v-aducă numai bine!

 

Despre legile nescrise,
Cum nu cred cei ce le-ar scrie,
Dumnezeu păzi-va cerul,
Plin de linişte-n vecie.

 

Precum cerul şi pământul,
Peste care, omul dalb
Va păşi pe calea sorţii,
Luminând gânduri ce cad,

 

Să pătrundă pretutindeni,
În a inimii bătaie,
Viaţa fie armonie,
Armă ce furtuni îndoaie!

 

Nici departe, nici aproape
Nu vom şti de clipa vie,
Dacă nu avem credinţă
Şi un strop de armonie.

 

Ceea ce-i predestinat,
Sufletelor pentru viaţă,
Să devină realitate-n
Noapte-apoi, în dimineaţă!

 

Liber să privim spre cer,
Cum, credinţa ştie bine
Să-l unească cu pământul…
Noapte bună-ţi zic, creştine!

 

Noapte bună, fiii mei,
Viaţa mea dintotdeauna,
Anii voştrii-s anii mei,
Cum e soarele cu luna!

——————————-

Mariana POPAN

Baia Mare

21 iunie, 2018

Bangkok

Distrat și risipit
etern și sfânt orașul
cu străluciri de aur
în fum și neguri zace.

E oare cu putință să pălească
a perlei scânteiere sidefată
dând lustru prăfuitei și strâmtei noastre lumi?
Frumosul Chao Phraya continuă să curgă
în timp ce soarele se-așterne în amurg.

Pălind discret în verde,
pământul urgisit se ofilește
sub greul templelor și-naltelor zidiri,
sub străzile de-a pururi trepidante.

Bangkok se zvârcolește
în haosul perpetuu.
De-i zi sau noapte-abia se mai ghicește,
în capitala țării mele!

Naowarat Pongpaiboon, Tailanda (1940)

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

VIROZĂ DE VIAȚĂ

 

În viață azi, de viață fii bolnav
Așa, încât să nu te poți trata
Să arzi în focul ei atât de grav
Îndrăgostindu-te, să nu știi limita.

 

Să te rotești în vals de primăvară
Să zbori în albul florilor de mai
S-alergi desculț prin rouă, -a căta oară
Iar cerul albăstriu să-ți pară rai.

 

În zbaterea oceanului gigantic,
Dansând febril pe-un colț ciobit de stea,
Plantează astăzi zâmbete, romantic,
Pe pleoapa celui ce e-n fața ta.

 

N-ai teamă de căderi si de eșecuri,
Din ele trambuline poți să faci,
E-atât de omenesc să ,,calci pe becuri”,
Și îngeresc când doare rău să taci.

 

S-alergi în zori de zi prin cruda ceață,
Lăptoasei bezne să-i zâmbesti frumos…
Viroză incurabilă de viață,
Ce sufletul ți-l face sănătos.

 

PRIETENILOR MEI DIN DEPĂRTARE

 

Am observat că-n lumea asta mare
Când eu mă simt un pic mai necăjită
Sunt oameni buni la mare depărtare
Ce-ar vrea să mă știe fericită.

 

Ei au în suflet raze de lumină
O inimă de-o bunătate rară
Putere-mi dă privirea lor senină
Când mă inundă lacrima amară.

 

Sunt picătură proaspătă de viață
Un curcubeu pe bolta cea cerească
Un strop de rouă dis-de-dimineață
O floare fină ce vrea să înflorească.

 

Prietene, dă-mi mâna să te simt aproape
Se-nghesuie cuvintele în mine
Mi-e zâmbetul o lacrimă sub pleoape
Un strop de azi în clipa unui mâine.

 

EU NU ȘTIU MÂINE CE VA FI

 

Eu nu știu mâine ce va fi…
Dar astăzi știu doar ce iubesc:
Mi-e dragă viața-n zori de zi
Și orice clipă prețuiesc!

 

Mă urc pe-o rază dimineața,
Știind c-așa ajung la soare…
Încep timid să-i sărut fața,
Apoi mă-ntorc spre zburătoare…

 

Planează lin înaltul zării,
Alunecând ușor prin nori –
Sunt rezultatele Creării,
A Celui ce ne dă fiori…

 

Mă-ncantă trilurile toate,
Mi-e sufletul pe-o undă fină
În Univers de bunătate,
Pictat pe bolta cea senină…

 

Se zbuciumă în zbor zefirii,
Mânați de-un dor de primăvară.
Azi trag perdeaua amintirii
Ce sufletului-e povară…

 

Cobor atent să admir pomii,
Care aproape dau în floare
Și simt deja savoare-aromii
Ce vrea să intre în vigoare…

 

Viața noastră-i un miracol,
Un dar primit din veșnicie,
Iar noi-actori într-un spectacol,
O oază de cucernicie…

 

Și azi iubesc un fir de iarbă,
Un zumzet simplu de albină,
Căldura care-ar vrea să soarbă
Răcoarea apei din fântână,

 

O rază plină de mister,
O lacrimă pe bolta-albastră,
Un nor răzleț plutind pe cer,
Un zâmbet din privirea noastră…

 

Eu astăzi clipă prețuiesc!
Mi-e dragă orișicare zi
Și viața mult eu o iubesc,
Dar mâine… nu știu ce va fi…

 

SUFLETU-MI RENAȘTE

 

Mi-am scuturat tristețea de pe suflet,
Atât de veche,atât de ofilită,
Și-n loc, iubire-am să-mi presar, cu cântec
Privirea vreau să-mi fie însorită.

 

Să-mi cânte răsăritul fericire,
Prezentul meu să uite de trecut
Ce e frumos, sorbindu-se-n uimire,
Să-alunge răul care m-a durut.

 

Se pare că de viață m-am îndrăgostit.
Ploaia-și croiește calea dinspre nori
Îmi spală sufletul de tot ce m-a rănit,
Lăsând în loc doar glasuri de viori…

 

Eu mă cufund în răsărit de soare,
Lumina sfânta-mi este mângâierea.
De nu mi-ar fi dat soarta poame-amare,
N-aș fi-nțeles ce dulce este mierea!

 

SINGURĂTATE

 

Singurătate… marginea lumii,
Lacrimi ce-ndreaptă spre cer,
Gânduri în pragul genunii
Vise ascunse-n mister…

 

Singurătate…dor…alinare,
Nori ce lumina-împresoară
Ori sentiment care doare,
Ciorchine cu poamă amară.

 

Singurătate… clipă din viață,
Taină în universuri,
Rouă de dimineață,
Geamăt cu-o mie de sensuri…

 

Singurătate…un hău sub picioare
Astăzi ne-nghite. De ce, de ce oare?!

——————————————-

Ala MUNTEAN-AZOVTEV

21 iunie, 2018