Cuvânt și iubire

Polycephaly – Greek mythology

• Greek mythology contains a number of multi-headed creatures. Typhon, a vast grisly monster with a hundred heads and a hundred serpents issuing from his thighs, is often described as having several offspring with Echidna, a creature with the body of a serpent but the face of a beautiful woman.-headed dragon that guards the garden of the Hesperides

Polycephaly – Other mythologies

Romanian myths part of international culture

Personages in folk literature

Heroes

• Baba Novac

Rama from Carpathians

International Ramayana meet in Romania

(By Surender Bhutani, Indo-Asian News Service | 22 September 2006 | 10:43am) 

Gheorghe Şeitan: „Rama din Carpaţi şi legendarul Negru-Vodă“

Their offspring account for all the major monsters of Greek mythos, including:

Polycephaly – Greek mythology

Polycephaly – Other mythologies

List of folk dances

George Anca

http://georgeanca.blogspot.com/

http://georgeanca.blogspot.com/

Emilia Ţuţuianu – absolventă a Liceului “Roman-Vodă” din oraşul Roman, licenţiată a Universităţii “Al.I.Cuza” din Iaşi, Facultatea  de Filozofie, Secţia Relaţii Publice (2005), specializarea socio-psihopedagogie. Consemnată  în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, de Ion Rotaru: „Apreciez mult de tot delicateţa, inefabilul şi suavul lirism, nu neapărat în descendenţa Dumitru Anghel ori Şt.Iosif ci într-un chip cu totul original, absolut personal..pe care îl ascunde, fericită proprietară a unei comori inestimabile… Îi profetizez o mare, strălucită carieră de prozatoare…lirică“. Iar prof. univ. dr. emerit Tudor Ghideanu notează: „Aidoma revelaţiei lui Dan Laurenţiu, regretatul poet-filosof, cu ale sale Poziţia aştrilor, şi mai ales cu Ave Eva, Emilia Ţuţuianu pluteşte între astral şi teluric, între solar şi floral, între ardere şi îngheţ, într-un monism de creaţie ce-şi serbează, deopotrivă triumful şi neliniştile de amurg”. Obţine locul II la concursul “Dor de Dor”, Ipoteşti 2010, secţinea reportaj literar.

Acasă

O frunză…şi-ncă o frunză…şi apoi, rar şi încet, altele se deprindeau din coroana copacului din faţa Universităţii, întorcându-se spre pământul care le hrănise. Nu, nu mai voiau să fie regine, să privească de sus lumea, voiau să se amestece cu iarba verde de acasă,   cu ghinda, cu castanele care-şi anunţau venirea pe pământ cu pocnete ce marcau triumful coacerii fructului.

Doreau să fie una cu pământul, să simtă şi ele paşii grei ai oamenilor împovăraţi de gânduri.

Privind la jocul frunzelor, Ioana îşi dădu seama că îi plăcuse întotdeauna toamna.  Pentru ea era un anotimp ciudat: bogat şi trist, paradoxal – vesel şi plin de regrete.

Simţea chemarea …

Locurile copilăriei o doreau.

Gata!…Hotărârea a fost luată!…Va porni spre casa bunicilor, cuibul fericirii ei.   

Ajunse spre seară, când soarele scăpăta spre asfinţit, aruncând ca un bulgăre de foc ultimele raze de soare peste casa de la poalele muntelui…

Crepusculul cobora în cascadă de nori negri

Acel negru al dezolării neputincioase, care izbucneşte parcă din dezlănţuirea lăuntrului…

Cu aviditatea orbului, Ioana privea cerul pentru a-i fura o fărâmă de lumină.

Pe andaluziene cărări de aducere aminte, pornea singură, în liniştea nopţii…

Se trezeau în ea toate amărăciunile, şi amintirile  unei vieţi, ce a trecut ca tăvălugul peste fiinţa ei,  lăsând în urmă şanţuri adânci.

 „Viaţa se iveşte din pământ şi dacă nu iubeşti viaţa, rădăcinile tale nu se vor putea înfinge niciodată destul de adânc pentru a zămisli ce-i frumos şi drept. Fiecare fiinţă este un  pom …”  aude de departe, peste timp, glasul bunicului…

Păşind prin iarba mătăsoasă spre iazul copilăriei sale, copleşită de emoţiile trecutului, parcă îi aude vocea caldă, blândă  cu care o răsfăţa…

Dragostea bunicilor i-a aprins în suflet o lumină, ce i-a încălzit fiorul amintirilor…

Acum totul se schimbase, trecuse, şi orice ar fi făcut nu o mai putea ajuta. Sufletul îi era plin de gânduri şi frig…Strângând pumnii şi închizând ochii, simţi că nu mai are pe cine chema, pe cine striga…

„Când lumina din suflet arde, lumea toată se umple de iubire”. – aude vocea bunicii ce-i trezeşte în interiorul fiinţei fioruri adânci…Cohorte temporale ale unor defilări de imagini secvenţiale, se succedau prin sufletul ei…Era ca o relaţie comunicaţională bilaterală, între trecut şi prezent, care o  învăluia şi o copleşea în egală măsură.

Gândindu-se la viaţa bunicilor ei, îşi dădu seama că nu va putea exista o explicaţie simplă a tot ceea ce a fost.

Bunica făcea parte dintre bătrânii înţelepţi ai timpurilor. Poate că visase să ajungă ceva în viaţă…dar lumea satului, avea pe-atunci legile ei nescrise.

O fată era măritată de la vârstă timpurie. Ceva zestre.. şi-un om gospodar.. şi gata – la căsătorie!.

Dar, ea era însetată de cunoaştere. Îi plăcea să citească foarte mult. Îşi formase o mică bibliotecă pe care o considera un bun numai al ei, un altar, la care ea nu înălţa rugăciuni, ci primea sentimente, trăiri şi descoperea taine,  pe care nu şi le putea explica.

Acolo Ioana a citit primele cărţi. În rafturile ce miroseau încă a lemn de brad i-a descoperit pe I.Creangă, M.Eminescu, A.Vlahuţă, M.Eliade,I.Slavici, C.Negruzzi, R.Cioflec, C.Ghiban, dar şi pe Balzac (cu toată istoria pitorească a Franţei, începând cu sec. al XIV şi ajungând până în sec al XVII-lea), apoi V.Hugo cu cartea sa „Omul care râde”, o carte la care de multe ori s-a oprit descifrând noi şi noi sensuri despre viaţă – şi pe care bunica o compara cu acea imagine „mască” ce   fiecare om o poartă în adâncurile sale – dar şi pe A.Dumas, S.A.Tokarev, şi mulţi alţii.

Ioana întinse o mână …luă o carte – fila-i îngălbenită- şi-i pare că în ea regăseşte umbra degetelor aspre de muncă ale fiinţei îndrăgite de ea. Simte din    nou mirosul de măr, apoi ca-ntr-o avalanşă de parfumuri se cufundă în mireasma  perelor busuioace, a gutuilor şi acea mireasmă o face să retrăiască clipele nemuritoare ce i le-a dăruit ea – bunica.

Anii, timpul, ploaia, a luat câte ceva….Multe au intrat în pământ, dar restul a devenit parfumul amintirilor, de care nu se va putea despărţi niciodată.

Aveau o casă mică, cu pereţii albi, cu un pătul pentru fân şi animale, în care nu de puţine ori se ascundea, pentru a-i face să o caute…

În faţa casei se întindea o pădure tânără de brad peste care se revărsa cerul cu norii pufoşi şi albi  ca nişte fesuri de pitici.

De cum venea primăvara toate se trezeau  din somnul iernii: copacii, tufişurile, stâncile, totul mişca, se frământa prinzând viaţă…Verdele copacilor devenea intens şi mireasma pământului pătrundea până în adâncurile fiinţei ei…Atunci, Ioana avea senzaţia că inima ei era o colibă cu miros de măr, în care căuta mereu, ca un pisoi care adulmecă imaginile celor dragi…

Lângă casă se întindea o livadă de meri…Acea livadă a devenit un contor al timpului, al copilăriei, al vieţii …

Ioana ştia că livada a fost munca şi bucuria bunicului. În limbajul aspectului, al formei, a culorii, fiecare copac îi destăinuia frământările lui.     

În ochii albaştri, cu o privire care urca încet pe  sub pleoape, Ioana a   simţit  toată dragostea şi înţelegerea pe care  bunicul o avea pentru livada lui.

Era micuţ, cu talia mlădioasă şi mersul legănat…Faţa îi era plinuţă, veşnic agitată – când blândă, când aprigă…Mâinile mari, osoase, arse de soare, erau cartea deschisă asupra trăirilor din suflet…Ele conturau gesturile, vorbele, gândurile…

Axioma după care se orienta în viaţă pornea de la dragoste, dragostea lui pentru femeia lui, pentru copii lui, pentru livada lui.

„Numai dragostea e cea care te leagă de  cei de lângă tine.. şi de  viaţa”- spunea adesea el.

Minciuna, penibilul, era ceva străin de existenţa lui…A trăit simplu, dezvoltându-ţi calităţile dăruite de Dumnezeu, şi a lăsat în urmă amintirea datoriei împlinite.

       Afinitatea dintre bunici a fost mereu pentru Ioana o taină…Dăruindu-şi totul, ei şi-au clădit un adăpost pentru o  iubire de o viaţă. În ziua când femeia i-a plecat spre stele, cel rămas a continuat să existe doar ca un suflet rupt în două…

„Fiecare om are un înger, lui trebuie să-i spunem tot adevărul, altfel el nu mai trece să te vadă” – spunea bunica.

Şi, nu puţine au fost  nopţile ce au trecut prin sufletul bunicului,  vorbindu-i acelui înger despre singurătatea lui!

Ioana se ridică…Iazul reflecta lumina lunii şi farmecul nopţii o durea…Frumuseţea acelor locuri lovea asemenea unei săbii cu două tăiuşuri…

Iubea acest loc!.. Venise aici pentru a prinde curaj…Dar toţi plecaseră în lumea umbrelor…Numai pădurile rămaseră…

Întrebări chinuitoare o înăbuşeau…Aici era casa ei ! Rădăcinile fiinţei ei.

„Când eşti dezamăgită, când sufletul ţi-e ostenit de necazuri să nu adormi, să deschizi ochii, să te uiţi la tot ce-i viu în jurul tău şi să-ţi spui: vreau să fac cutare şi cutare lucru. Şi cu răbdare şi muncă ai să reuşeşti. Altminteri… ” – se auzi de  departe glasul bunicului…

Acum înţelegea dezamăgirea, singurătatea, durerea pricinuită de nimicuri…Simţea mirosul răşinii şi simţea că aici era locul ei, căminul ei…Dar nu mai erau cei care îi dăruiseră atâta iubire, atâta bunătate…Cei care o învăţaseră că dragostea trebuie să fie curată  nu numai în ochii lumii, ci în faţa propriei sale conştiinţe, şi că trebuie împărtăşită cu cinste…

Gândul acesta era ca o orgă ale cărei sunete armonioase  ţâşneau în acorduri şi dezacorduri cu întreaga ei fiinţă …

Ghemuindu-se în ea, Ioana, copleşită de scurgerea materială a timpului, simţi în  trupul şi sufletul ei puterea aripilor pentru un nou zbor…

Un sturz cânta în desişul pădurii şi cântecul lui părea a spune „priveşte, sunt fericit, viaţa e atât de frumoasă”  – se cutremură uşor, ca şi cum s-ar fi împlinit o profeţie…

Clopotele mănăstirii Râşca răsunau în noapte…Cu privirea pierdută pe cerul întunecat Ioana simţea puternic mirosul de iarbă, de răşină de brad, simţea răsuflarea pământului.Se gândeşte pentru o clipă, răzleţ, la povestea gnosticilor care vorbesc despre coborârea sufletelor printre planete către pământ, adunând în drumul lor elementele de care are nevoie pentru viaţa umană…

Trăise destule întâmplări care să o pună în gardă împotriva  acelor „calităţi” întâlnite la oameni…

Nu mai era copila facil încrezătoare din tinereţe. Întâmplări dureroase, sau fericite i-au marcat viaţa, răsplătind-o cu  galoanele maturizării…

Copilăria fusese un scurt şi mic eden. Doar dragostea bunicilor a rămas reală, caldă, adevărată în faţa timpului care a trecut…Ea i-a dăruit mirosul de măr al vieţii, al iubirii, al plenitudinii…A făcut-o să reziste sugestibilităţii înrobitoare, tentaţiilor contaminatoare, trecând peste obstacole cu multă înţelegere şi răbdare….Pentru o clipă îi veni în minte o mică întâmplare pe care a trăit-o demult, când era doar la o fragedă vârstă   a  înţelesurilor.

Urma cursurile de balet…Trecând prin dificultăţi materiale nu a putut să-şi cumpere încălţămintea necesară…Şi-a cusut atunci, cu ajutorul unei croitorese pricepute, o pereche de opincuţe albe de vinilin, pe care spera să le poarte, până şi-ar fi cumpărat altele. .…Dar nu a fost să fie aşa. Profesoara care o antrena, când a zărit „creaţia” din picioarele ei a izbucnit în modulaţii sonore: „ce înseamnă asta?.. e o jignire adusăsportului… să nu mai intri în clasă…”- cuvintele curgeau pe un ton ofensat şi se înfigeau în sufletul copilului de câţiva anişori.

Peste câteva zile, locul ei era ocupat de altcineva, care purta în picioare ceea ce profesoara dorea să vadă…Cei zece ani de efort fuseseră aproape zadarnici…Un vis s-a frânt, un vis s-a spulberat,

Când a intrat la balet a concurat cu nepoata profesoarei şi s-a dovedit a fi mai bună…La vârsta aceea nu putea înţelege ce este forţa invidiei.. Peste ani, Ioana s-a întrebat mereu  ce putuse avea comun  firea aceea ghimpoasă, cu sensibilitatea unui astfel de arte…

Probabil că, incapacitatea de a vedea necesitatea şi valoarea în propria-i viaţă a dus-o spre o hipermetropie a sufletului.

Pentru Ioana, baletul însemnase emoţii tulburătoare, calea spre viaţă, profunzime, maturitate, forţa motivatoare a vieţii însăşi.

Pentru profesoară, oare, ce însemnase?… s-a întrebat nu de puţine ori Ioana.   

Întâlnind-o pe stradă, la câteva zile de la acel incident, şi salutând-o nu i-a răspuns decât cu un zâmbet onctuos de fatuitate…Atunci a simţit, pentru prima dată, cum mirosul de măr din sufletul ei dispare…

Acel comportament, încălcarea celei mai elementare etici, era ceva greu de acceptat pentru un copil aflat la început de drum…

Soarta, viaţa i-a mai oferit astfel de scene …Şi chiar mai rău…

Anii au trecut, lăsând în urma lor brazda adâncă a paşilor lor…

Într-o zi Ioana a întâlnit un om. Un om ce a devenit un fel de secret al sufletului ei…

Bătaia de inimă, care a însoţit acel secret, a generat dorinţa uriaşă de a ierta şi de iubi pe toată lumea…

Sentimentele pentru el o făcură să-şi cunoască propriul ei suflet, în care descifra sensuri noi, tainice, mai adânci ca sevele pământului…Era a o briză adusă de mare, fără ca privirea să zărească ţărmul.

Era iubirea..

Îi admira osteneala mâinilor lui, casa, livada care, erau ferestre deschise spre florile de măr a sufletului ei….În fiecare copac, din livada lui, ea vedea o ucenicie a voinţei, o răbufnire a curajului, o dăruire  către pământul din care îşi trăgea puterea…

Poteci lungi, cu peluze străjuite de meri se pierdeau departe, fără a le putea cuprinde cu privirea…Rădăcinile adânci ale copacilor smulgeau pământului acea sevă, care se revărsa în ramurile ce se înălţau spre lumină, ca nişte emisari ai fiinţei lui…O putere neînţeleasă, pe care nu o vedea dar o simţea în adâncul fiinţei ei, a unit-o cu el şi i-a umplut sufletul dincolo de voinţă.

Emisarii aceia au trecut, lăsând în urmă apusurile rănite, nopţile albe, dimineţile cenuşii…

Amintiri frumoase îşi făceau drum fără milă prin trupul zbuciumat al Ioanei…Trecutul devenea  totuna cu frunzele de toamnă, pe care un val repede şi tulbure le aşeza la picioarele ei …

Casa bătrânească, bătută cu şiţă şi înnegrită de ploi, atinsă de mâna timpului, o privea acum străin, cu umerii obosiţi de atâtea încercări…

Grajdul, pătulul pentru fân nu mai exista…Livada răspândea în noapte o pace adâncă. Ferindu-se de tot ceea ce o putea atinge,

Ioana se simţi vinovată că tulbură cu supărările ei acea pace sfântă, care era dincolo de cunoaştere şi înţelegere…Liniştea pe care o simţea, dar din care se excludea pe ea, pentru că cei care o reprezenta nu mai existau, o învăluia uşor, cu singurătatea nopţii…

Măicuţa

Mănăstirile – lăcaşuri de rugăciune şi puritate spirituală – te cheamă să-ţi găseşti liniştea pierdută sau să-ţi aminteşti, când eşti fericit, că totul vine de la Dumnezeu.

Aşezate în zone picturale, peisajul ce-ţi îmbată privirea, aerul sănătos ce-ţi umple trupul, devin o osmoză perfectă cu rugăciunile măicuţelor  înălţate către ceruri, pentru ca Divinitatea să-şi reverse asupra omenirii harurile ei.

În popasul de la Agapia simţi toate acestea…

Uiţi de viaţa cotidiană, cu cerinţele, cu împlinirile şi neîmplinirile  ei. Trăieşti într-o altă lume, în care esenţa trăirii este religia. Ochii tăi caută mereu – dimineaţa şi seara – iar în zilele de sărbătoare şi la prânz , şirul de femei, care-au părăsit tot ce-i lumesc şi s-au unit cu Cristos.

Tresari – pasul lor e uşor, faţa lor e veselă, mersul grăbit. Pentru ele nu există minutul întârzierii, fiindcă dangătul clopotului ce anunţă utrenia sau vecernia face parte din fiinţa lor.

Iarna se luptă cu nămeţii, iar vara, cu vestimentaţia lor pe care n-o pot schimba nici când sunt zile toride.

Ele se luptă cu natura, cu ele însele, pentru a purta neîntinată dăruirea lor sacralităţii.

Din şirul de măicuţe se desprinde imaginea Ştefanei – cea care mi-a fost prietenă şi ocrotitoare şi care, dincolo de moarte va rămâne mereu în sufletul meu ca un prototip al luptei dintre omenesc şi sacru. O perioadă grea din viaţa ei mi-a confirmat ce-nseamnă puterea credinţei, a înţelegerii …şi a acceptării   

Nu mai ştiu exact când a început acel proces transformator în alchimia sufletului ei, obnubilaţia şi lupta interioară imperceptibilă pentru cei din jur, dar care în interior surpa, îşi făcea loc şi devora întreaga-i fiinţă.

Poate din ziua în care a aflat că mai are puţin de trăit…!

Din ziua aceea, teama a dus-o spre un tărâm dominat de durere şi singurătate.

Poate, din ziua aceea, suferinţa nu a mai putut fi înţeleasă cu ajutorul raţiunii …Mă gândesc acum cu strângere de inimă la toţi acei ani, la acele interminabile nopţi, când lacrimi fierbinţi udau perna ei, când boala săpa adânc în trupul  ostenit şi nu avea cu cine să discute, să-i ceară un sfat, sau să-i împărtăşească un gând.

Singură…

Trăind ceva diferit de felul de credinţă despre care învăţase …Dăruindu-i iubirea lui Dumnezeu şi-a clădit din ea un adăpost de pace, ce constituia o siguranţă în tot ceea ce făcea…Siguranţa aceea dispăruse …Acum teama o alunga din acel adăpost…

Legea dragostei era încălcată.

Crezul vieţii ei a fost dominat de ordine,  echilibru, şi corectitudine…Acum echilibrul se surpa,  iar acordul încheiat se clătina …

În tinereţe fusese o femeie puternică, robustă, gata să muncească de la ivirea zorilor până târziu în noapte…Pe chipul ei era mereu un surâs, care dădea farmec aparte trăsăturilor aspre…Purta o rochie de tafta neagră, care foşnea la cea mai mică mişcare, un sovon negru îi acoperea fruntea şi obrajii, iar ochii mari neliniştiţi,  răspândeau în jur o mare bunătate.

Maica Ştefania te întâmpina întotdeauna cu multă generozitate şi căldură  când îi treceai pragul casei.

Mergeam la prietena mea în fiecare vară, când zilele erau pline de căldura şi lumina soarelui…Doream revenirea în acele locuri, ca o pecetluire a unei iubiri pe care am trăit-o şi am admis-o în sufletul meu pentru totdeauna…Casa măicuţei Ştefania era un mic eden .. Camera ei era deosebită prin prezenţa busuiocului care domnea  tot timpul într-o vază albă  de pe masa rotundă din mijlocul camerei…Scaune de palisandru cu spătar înalt, înconjurau măsuţa.. În  colţul camerei, păstra o vitrină foarte veche, de generaţii întregi, care era plină de mici comori: iconiţe, cutiuţe cu smirnă şi tămâie…iar o candelă mică, aprinsă tot timpul, revărsa în jur o lumină blândă, ce învăluia camera într-o linişte şi pace duhovnicească adâncă.

Aveam obiceiul să stăm de vorbă în fiecare seară în balconul casei, să privim apusul de soare de la Agapia…Petunii multicolore ajungeau până la balconul nostru, învăluindu-ne în mireasma lor…

O putere ocultă, cu imnuri pastorale se revărsa noaptea şi transparenţa ei era aşa de uşoară, încât pătrundeai cu privirea sufletului şoaptele pline de modulaţii ale îngerilor ce străjuiau pădurea din spatele casei…

Nu mă gândeam la ceva anume, nu puteam să mă gândesc, mă contopeam cu natura şi mă înfioram odată cu faldurile pădurii, odată cu şipotul apei, cu razele curate ale lunii ce se revărsau în cascada de lumină peste Agapia, de parcă nu eram eu, eram toate acestea laolaltă.

Şi deodată, totul s-a schimbat …Nimic din ceea ce simţeam nu a mai avut o semnificaţie simplă… Zi de zi măicuţa Ştefania devenea o altă fiinţă…Ceva ce era inseparabil de boala ei … Ceea ce pierduse, risipind în obsesii şi stări anxioase, implacabile se risipi…

Analiza lucrurilor nu o putea duce prea departe, dar iubirea îi putea aduna sufletul la un loc…

Nu putea eluda destinul prin orbire sau inacceptare… Trăiri abisale, străine până atunci, au provocat prefaceri profunde, reevaluări radicale, nebănuite…Nevoită să privească în propria-i inimă, fără precepte teologice şi fără ochelari spirituali, a înţeles în cele din urmă că viaţa este o emulaţie, ce-şi trage seva din adâncurile fiinţei noastre, din iubire şi recunoştinţă…Când a înţeles asta s-a eliberat de temeri…

Acceptarea avea nevoie de linişte, de dragoste şi numai din interior putea primi asta…

Ornicul timpului rămas era pe  sfârşite …

În seara aceea maica Ştefania strângea în mână un buchet de vâzdoage…

Abundenţa trandafirilor risipiţi pretutindeni umplea grădina de o mireasmă ameţitoare…

Zâmbetul larg, luminos, dispăruse de pe faţa ei şi o pace plină de resemnare îi luase locul…

„-Viaţa ne risipeşte, ne amăgeşte cu multe năluci – începu ea cu o voce şoptită – şi povara grijilor face uneori să uităm ceea ce Dumnezeu aşteptă de le noi. Să nu uiţi niciodată că, numai în credinţă şi iubire putem fi împăcaţi, fericiţi…numai ele te pot ajuta să păstrezi curăţenia şi candoarea sufletului”….Cuvintele ei zburau în noapte, îmbrăţişând tăcerea şi liniştea sufletului şi am înţeles atunci că aştepta somnul în care să-şi poată odihni  gândurile grele. La ce bun să spun că nici o suferinţă nu poate să atingă deznădejdea?

Labirintul

La început, în fiinţa-mi de lut

s-a pitit tainic iubirea..

Şi-n rădăcinile adânci ale ei,

viaţa a luat forma aripilor albe

 Timpul, fără a-şi schimba măsura,

Ghemul Ariadnei l-a desfăcut,

încet, de la sine…  

Şi, din Cunoaştere, a izvorât

lumina înţelepciunii,

Din Adevăr s-a zămislit

lumina dragostei,

Contopindu-se cu materia

Şi atunci a izbucnit

flacăra  sufletului

Ca Persefona  am străbătut labirintul,

şi am simţit în ceafă, răsuflarea-i rece

Şi cu fiecare pas cutezat,  se deschidea

adânc, rana de sub pleoape..

De secera lunii  am atârnat,

ispita „capitulării laşe”…

Şi-n inima mică, ca un fruct,

am adunat izvoare de cristale

Ce au săpat adânc, în suflet,

                  Cetatea Luminii!

 

                           Destin    

Păşesc, privind tot înainte,

Prin frunzele ce cad foşnind-

Crâmpei de vise ostenite,

Tresar sub pasu-mi obosit

Zadarnic ochii mei mai cată,

Prin vechiul Aladin ochean –

O razã limpede, curatã,

Pe care-o vreau…dar n-o mai am!

Stingher tu treci pe lângă mine,

Şi ierni aduci şi vânturi reci…

Oh !…te cunosc atât de bine,

Destin al meu, la cine pleci?

     Pioşenie

Motto: Ieşi-va duhul lor şi

se vor întoarce în pământ.

În ziua aceea vor pieri

toate gândurile lor.

(Ps.145,4)

Mă-ndrept spre casa bunicilor,

Dar ea mă primeşte pustie şi goală.

Mă-ntorc spre căminul părinţilor

       ca o pasăre care,

       după ce şi-a luat zborul,

       îşi caută cuibul plin de

       penele ce i-au căzut din aripi.

Mă-ntorc la fiinţa iubită,

       cu sufletul plin de dragoste,

       să-i spun c-a fost cu mine mereu!

Mă-ntorc, spre tot ce-a fost

       tristeţe şi bucurie…              

                        şi

Vreau să retrăiesc totul…

       pentru că timpul devine un hoţ

       al vârstelor şi fuge…fuge…fuge

              şi

Atunci, mă voi întoarce către

      pământul care mi-a dat fiinţa…

             „din pământ eşti

              şi în pământ vei  merge!”

 Secvenţe

De câte ori ninge cu flori de măr,

simt că trăiesc miracolul devenirii…

Le iau în palme, le sărut

dar ele se metamorfozează

În lacrimi, ce cad una câte una…

pentru a îmbrăţişa pământul

cu flacăra Iubirii…

CETATEA MAYA

Bietul Parpangel cântă la masă
De lìbov, de vin și de jele,
Ș-apoi vede-o copilă frumoasă,
Și stă dus cu ochii cătră stele.
Florescu spune de țigani ș-alte
A lui Vlad tocmeli și fapte nalte. (Cântecul a III)

Pe gustul comanditarilor (printre ei, învăluită, poate islamic, şi copila frumoasă) din cetatea maya, himerică, soloul lui Parpangel atinge kama (ars amandi, amor, libov), soma (vinul), śoka (jelea). Jundandel se spiritualizase cu soma, urmaşul cântă vinul în ecou, sub imperiul lui Dionis, apropiat, indologic, de Shiva sau de fiul său Skanda (Somaskanda).

Florescul îl va întrerupe cu discursul, dacă nu chiar despre un rajarashi (rege înţelept, virtuos), despre Vlad-Vodă, opus invadatorilor Mohamet, Hamza, Katavolinos ş.cl. Coincidenţa opoziţiilor este statuată şi în tratatul sanscrit Arthashastra, comparat de Max Weber cu Principele lui Machiavelli. Kautilya pune artha (economia, politica) mai sus decât dharma (legea, credinţa, spiritualitatea) şi kama.
(Amor-Kama)

„Iubiți, o suflete muritoare,
Că libovul este legea-întie
A toatei ființe de supt soare!
Tot care nu sâmte libovie,
Mult defăimează legea firească
Și nu e vrednic să mai trăiască.

Tot ce sâmte, să mișcă, viază,
Tot ce-înverde, ce-înfloare și crește,
Cu poftă lină să-îmbrățoșază,
Cu dulce dor să leagă, să mește,
O! Amor! ție toată să-închină,
Toată ție jertfește jivină!

Însuș pe-astă lume trecătoare,
Din háos un sânt libov o scoasă,
Și dragoste, cu-întia lucoare,
Îi suflà în mădulările ghiețoase,
Așezând ca legea ei întie
Priința ș-armonia să fie!…

După-această lege nemutată,
Făptura toată merge, să ține;
În toate libov și dor s-arată:
Iubescu-să stelele-între sine,
Iubește-să ceriul cu pământul,
Iubescu-să mările cu vântul.

(Vin-soma)

„Vinule dulciu, tu roadă de raiu
De la Dumnezieu dată pe pământ,
A toate roduri de pe lume craiu!…
Laude ți-oi cânta, cum purure cânt,
Numa de beut cându-mi vine dor,
Tu să mi te-îmbii cu plinul urcior.

Tu ești mirul sânt, dintru toate-ales,
Ce viață dai, mângăind pre toți;
Fie fericit care te-au cules!…
A lui Dionis veniți, o preòți
Să-închinăm, să bem cu păharul plin,
Să trăiască toți cei care beu vin!

„ Dionis este la poeții elinești un zieu ce au aflat vița vinului, pe care latinii au chiemat Bahus. Poeticul chiamă pe preòții lui Dionis, adecă pre cei ce-l cinsteau ca să vie să beie vinul. Însă aici, prin metaforă s-au luat cuvântul Dionis și însemnează vinul.”

(Jele – soka)

„Dar’ ian’ cântă-ne vruna de jele,
Carea ți-e mai dragă, Parpangele!”
*
Libovul Illenii cătră tine
Și dorul tău cătră dânsa,-Arghine!
*
Multe țări îmblai, dragă, pentru tine!
Dar’ acuma-mi văd cărarea curmată;
La locuri sosind puste și străine,
Nedejdea-mi pieri de-a te-afla vrodată.
Dar’ nice a-întoarce fără tine-acasă,
Libovul nestâns ș-inima mă lasă!…
*
Când iacă dedu supt poale de munte,
De-un groaznic omoiu c’un ochiu în frunte
*
„Foarte tu te-înșeli, tânăr ticăloase,
De-în arme te-încrezi și-întru mâna tare!
Că nici vărtute, nici arme tăioase
Pot să-ți aducă ție vro scăpare,
Deacă legii mele nu te vei supune,
Care eu acuș’ de-amărunt ț-oi spune.”

Tocma când fârșea ceste cuvinte,
Copila cu fața coperită
Ce-l făcusă de jele să cânte,
Doară vrând să-l aducă-în ispită,
Desvălindu-și obrazul s-arată,
Și iacă povestea lui curmată,
Căci alăuta-i căzu din mână
Și el stete ca fără sâmțire.
Iar’ întracea copila străină
Ieși din casă fără de-a știre
Ce s-au făcut. Toți să minunează
Și nu știu ce vor mai să crează.

Iar Parpangel venindu-ș’ în sine
Rapede să scoală… iasă-afară,
Caută,-întreabă prin odăi vecine,
Cearcă-în zădar și să-întoarce iară,
Mult apoi în sine să mâhnește
Că fata dorită nu găsește.

Oaspeții dintru toate aceste
Nu putea să gâcească nimică,
Numa că li să curmă poveste
Și rămasără fără músícă.
De-aci multă glumă și voroavă
Să-iscă de-a țiganilor ispravă.

„Nu să știe din ce pricină autoriul sau izvoditoriul Țiganiadei au băgat aici cântarea aceasta, care îi alcătuită întralt feliu de stihuri, care ies afară din măsura celoralalți, fiind cu un picior sau metru mai lungi. Cu adevărat altă pricină nu vede a fire, afară de că așa au aflat-o în orighinalul vechiu și n-au vrut să o prefacă, după celealalte vierșuri, mai vârtos socotind ș-aceasta, că nu este fârșită, ci numai începutul, precum să va vedea din cele ce urmează. M. P. /a) Am cercetat în tot feliu să pociu afla și ceailaltă parte a poveștii aceștii de obște iubite, dar nu am putut-o afla. De atâte ori pomenitul preînvățat Talalău a lăsat o însămnare la orighinal, că ceaialaltă parte cu totul s-au pierdut. Adauge ș-aceaia, cum că întiiul izvoditoriu au fost din cetatea Ceúgmei, care acum demult s-au năroit și să află năruitura și astezi lângă țărmurile Murășului în Ardeal, unde aproape este un sat ce să chiamă Cigmău, de bună samă nume prefăcut din cetatea Ceugma. Cine știe! doară săpând la năruiturile aceii cetăți s-ar afla manuscritul. P. Filologos. / Acest feliu de oameni cu un ochiu în frunte era urieș, și poeții cei de mult le zic ciclopi sau, de pe grecie, cìiclòpi. Trebuie a ști că povestea aceasta este făcută pe acele vremi când românii încă era păgâni și să închina la idoli; pentru aceasta vorbește de zâna Ermìnă, care au crescut pe Arghin. M. P. / Adecă când Parpangel cântând fârși acele cuvinte, atunci din oaspeți, copila cea ce-l făcusă să cânte de jele, dezvălindu-și fața să arătă cântărețului, iar’ el îndată curmă cântarea și povestea. M. P. / Adecă, după ce zărî Parpangel pe fată, îi căzu lauta din mână și el rămasă ca împietrit. Venindu-și apoi în fire și văzând că fata ieși din sală afară, de grabă mearsă după dânsa. Iar’ oaspeții neștiind ce va să zică aceste lucruri, să mira și le părea rău că cântărețul n-au fârșit povestea, și din această istorie apoi începură a vorbi de trebile țiganilor. M. P.”

(Vlad la divan – artha)

Văzând vodă-atâta țigănească
Gloată încolea și-încoace,
Ce nu vra c-alți să agonisească,
Ci numai a trândăvire-i place,
Socoti să-i armeze cum poate
Făgăduindu-le case ș-olate.

Ba le și dărui de moșie,
Prin milostivă domnească carte,
Toată-acea mândră periferie
Ce s-află-într-a țării ceștii parte:
De la Corbi păn la Cetatea Neagră,
Giur în pregiur epárhia-întreagă.

Zic unii că Vlad numai o șagă
Prin asta cugetă să facă,
Alții,-împrotivă, de samă bagă
Că vra pe țigănimea săracă
Să prăpădească, puind-o în poară
Cu turcii, ca mai curând să piară.

Eu mă țin de-această socotință
Cum că trebile lui Vlad oștene
Au poftit atare sârguință,
Ca să-armeze gloatele-eghiptene;
Știind că turcii acuș or să vină,
Iar’ el oaste are foarte puțină.

Prin țigani vru el să dobândească
Doao scòposuri: unul, să vază
Pe gloata murgă faraonească
Cum este la războiu de vitează,
Iar altul, ca să facă-arătare
Turcilor cumcă mai multe-oști are.

*

Fiindcă dumneta ești de-aice,
Nu-mi vei ținea de rău o-întrebare
Ce nimărui nu poate să strice:
Cine-i stăpânul ceștii curți rare?
Ca să-i dau căzută mulțămită
Pentru-ospătarea bună, cinstită…”

„Bucuros aș face, drag jupâne,
Îndestul dreptei cererii tale
(Zisă Florescul), dar și pe mine
Aicea mă abătu de la cale
O sângură tâmplare ciudată,
Nici am cunoscut curtea vodată.
*

Auzind de-a lui Vlad vitejie,
Dorit-am să fiu la cea nălțată
Bătălie ce are acum să fie
Și-a cării fârșit Evropa toată
Îl așteaptă cu nesuferință,
Poftind creștinilor biruință.
*
Aceste zicea Vlad la divan
Și la macar ce feliu de-adunare,
Adăugând că-oricine, fie țăran,
Târgoveț, boiariu mic sau mare,
Mestec va-avea cu limbă străină
Cu capu-ș’ va plăti șugubină.

Deci apreg pedepsea pe cei care
Asupra patrii făcea sfaturi
Ș-avea cu turcii vro mestecare,
Sau veri cu ce străine staturi,
Împărțându-le-averi și moșii
La-a patrii-apărători și fii.

Prin asta rând nou el introdusă:
Pe tâlhării și mari fapte rele,
Prin așezate pravile, pusă
Deosăbite pedepse și grele,
Din care cea mai obicinuită
Era țapa cu moarte cumplită.
*

Însă Vlad fiind cu bună pază,
Oaste-având bine-în arme deprinsă,
Gloate tâlhare cu mână vitează
De multe ori în fugă și prinsă;
Celor prinși dete moarte sureapă
Făcând să-i tragă de vii în țapă.

Acum la treizeci de mii aproape
De tâlhari păgâni el împărasă,
Nici lăsa pe nime să-i îngroape,
Ci vulturilor mâncare-aleasă
Și corbilor de jaf ca să fie,
Porunci spânzurați să rămâie.

„Nu trebuie a să mira că Florescul zice străinului „jupâne”, căci pe acele vremi această titulătură să da numa la boieri, nu ca în zioa de astăzi la fieștecare.
Acum să știe în ce chip au zidit Sătana curtea cea vrăjită, adecă în chip de neguțătoriu de preste mare, din Anadól. Simpliț.
De-acolea să cunoască că au fost lucru dievolesc, că au adunat acolo atâte copile tinere și cu tineri depreună ca să-i tragă la păcate. Păr. Desidemon.

a) Cine știe, doară toate acele fete au fost drăculeți în chip de om! P. Agnosie.
Vra să zică că el deprins fiind la oștenie, inima-l trage tot spre lucruri oștenești și la războiu.
Precum să vede, voinicul acest străin au fost din Ardeal, căci amintrele n’ar fi putut grăi romănește! Onoch.
Fiindcă Florescu, ca un om bine născut și cu bune învățături, nu vorbește așa de obște ca țiganii, ci cu un stil mai ales și rădicat, pentru aceasta am socotit să tălmăcesc gândurile lui pentru unii, care doară nu-l vor înțălege. Deci, zice el că acum cetatea lui Constantin (Țarigradul) căzusă în mânile turcilor, din pricina că grecii apucând împărăția romanilor, nu să îndeletnicea mai mult întru învățătura armelor, ca romanii, și să făcusă molateci și evlavioși, căutând mai vârtos a să sfădi prin săboare dese ce făcea și desputa pentru dogme neînțălese, decât a purta sabii și scute.
Între ceialalți creștini de la Apus (zice Florescul), să scornisă alte întrebări netrebnice, cu care ei îș bătea capul, precum: care s’au zidit mai întii, oul sau găina? Și oare sunt lăcuitori în lună? Și deacă sunt, oare Hs. și pentru ei au pătimit sau numai pentru pământeni? Cu aceste toate, Florescu nu vra alta numai s’arete deșărtăciunea sfezilor și învățăturii de pe acele vremi.
Domnul Romii. Spune mai încolo Florescu că papa șezând pe scaunul lui Petru (Chiefa ovreiește va să zică piatră, și de-acolea S. Petru care jidovește se chiema Chiefa, s-au numit lătinește Petru, de la piatră); de unde vei înțelege ce va să zică Florescu, adecă că întemeindu-să papa în domnia sa, precum îi plăcea așa afurisea și blagoslovea, bucurându-să întru sine că pe patriarhul de la Țarigrad, muftea (popa cel mai mare turcesc) alege și sultanul stăpânește pe greci care era protivnici înălțării păpești. Că nici ar fi fost papa vreo dinioară așa mare, să nu fie căzut Țarigradul. M. P.
Însă Florescu povestește la strofa următoare și alta și mai ciudată: zice că craii Apusului lăsând țările sale, mergea cu oști la Răsărit și să bătea cu păgânii pentru Ierusalim; și apoi adauge: pănă ce ei făcea întracest chip, turcii îndeletnicindu-să în politică și războaie, lua o țară după alaltă, precum e Țara Grecească, Bulgaria ș. al. M. P.
Florescul, după ce arată starea lucrurilor în Europa și între creștini, acum pogoară la Vlad Vodă și povestește istoria lui de când au stătut domn în Țara Muntenească.
Pentru acest Vlad Vodă îndoite sunt cronicele; unele îl scriu ca pe un tiran cumplit, iar’ altele ca pe un domn vrednic, însă apreg la pedepsire; precum să zice și de Stèfan, principu Moldávii, că au fost iute la mănie și vărsătoriu de sânge. M. P.
a) Fiindcă această izvoditură au scosu-o un țigan, lesne să poate cunoaște că priește lui Vlad Vodă, pe care socoti că au fost pretenul țiganilor, și doară din scrisorile țigănești au luat unii cari îl laudă. Chir Criticos.
b) Eu socotesc almintre, adecă prietenii lui au scris bine și neprietenii rău; dar să vedem ce au scris streinii, care n-au fost interesați. C. Adevărovici.
Câte s-au scris pănă aici pentru treaba lui Vlad cu sultanul Mahomet sunt toate adevărate și nu povești; să află și la scriptorii bizantinești, mai vârtos la Dúca Honiates; însă, să fie fost Catavolin copil de prăvătariu, n-am cetit. M. P.
Hamza, precum să știe de la istòrie, au fost pașă la Vidin pe acea vreme. M. P.
Adecă aceasta va să zică că nu vra să să închine nice odată. Onochef.

a) Premărețe sunt cuvintele aceste de cătră un domn muntenesc cătră puternicul Mahomet! C. Criticos.

b) Și totuș’ sunt adevărate; cu mult mai vârtos că tocma despre acest Vlad am cetit într-o cronică, că pe nește soli turcești au făcut să-ș’ ia învăliturile și cu capu gol să vie înaintea lui, iar’ ei răspunzând că legea lor oprește ca să-ș’ desgolească capul de învălitură, porunci vodă să le întărească mai bine cătră cap învăliturile și să le bată cu cuie de fierr, zicând vodă că întracest chip nu vor fi nici odinioară în primejdie de a-ș frânge legea. Care făcându-să după poruncă, toți muriră cu cumplită moarte. Deci, unu care făcu de aceste cu solii puternicului sultan Mahomet, cu mult mai lesne putea să răspunză într-acetchip lui Mahomet. M. P.”

George Anca

http://georgeanca.blogspot.com/

http://georgeanca.blogspot.com/

“Un Inger nevazut l-a ridicat”

Marii duhovnici nu-si incheie lucrarea o data cu trecerea lor la cele vesnice. Petrecerea lor prin aceasta lume rodeste mult timp dupa ce ei nu mai sunt printre noi. Pilda vietii lor, cuvintele lor de invatatura, randuielile asezate de ei in viata nenumaratilor fii duhovnicesti, aluatul sanatos pus in framantare, nadejdea pe care au sadit-o in inimile oamenilor, toate aduc in lume si in sufletele oamenilor roadele Duhului: dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea, dupa cuvintele Sfantului Pavel (Gal. 5, 22-23).

Din ziua in care am ramas fara PASTOR, simt o sfarseala, o durere, ochii imi sunt plini de lacrimi. Am ascultat mesajele oamenilor, care au venit acum desi tarziu. Mi-am amintit ce s-a intamplat in vara anului 2004, pe 15 august la Sf. Manastire Techirghiol. Preafericirea Sa oficia Sfanta Liturghie, alaturi de un public numeros. Il priveam cu sfiala, inmarmurita de alura Sa, de acea mantie nevazuta pe care doar cei alesi stiu cum sa o poarte. Nu stiu ce s-a intamplat, dar, dorind sa se aseze, a cazut pe spate. Toti am incremenit. In spatele scaunului, nu exista nici un punct de sprijin, doar beton. “Un inger” nevazut l-a ridicat si a continuat oficierea slujbei ca si cum nimic nu s-a intamplat. Stiu doar ca la terminarea Sfintei Liturghii, am alergat si eu la fel ca altii doar sa-l ating. Nu mi-am dorit altceva. A fost ultima mea intalnire cu MARELE PATRIARH, intr-adevar SINGUR, DOAR CU DUMNEZU. “Diamantele” vazute in ochii Prea Fericitului vorbind de mama Domniei  Sale, sunt acum stele. UN MARE PASTOR CARE A RABDAT SI A TRUDIT PENTRU BINELE NEAMULUI ROMANESC!

Imi este foarte greu sa-mi privesc sufletul in aceste zile. Sunt cernita si eu, ca adevaratii iubitori de neam. Sunt trista! Aceeasi tristete care va macina si pe Dumneavoastra! Dar “Botosaneanul” nu a plecat! Va fi mereu printre noi, facand cinste poporului romanesc! Isi va gasi locul in numeroase scrieri si cei care l-au umilit poate vor regreta raul  facut. DUMNEZEU SA-L IERTE! O pilda pentru fiecare dintre noi! Sa stim sa iubim, sa iertam, sa ne putem pastra demnitatea si credinta strabuna.

Orele scrasnesc dureros. Un singur lucru regret. Ca nu-mi permite timpul si sanatatea sa fiu si eu acolo, la marea plecare a “PASTORULUI”.

Cu smerenie si cu umilinta sa cerem Lui Hristos: “Pomeneste-l, Doamne, pe Preafericitul PatriarhTeoctist in Imparatia Ta”. Sa luam aminte la cel ce a plecat dintre noi. Sa aprindem si noi o lumanare si sa-i iertam in gand pe cei care i-au amarat uneori firea sa duhovniceasca. Sa invatam sa “pretuim gesturile si sacrificiul” pe care le-a pus in slujba Neamului omenesc.

Am pierdut un mare Parinte. Dumnezeu sa-l odihneasca cu Dreptii in gradina Sa! Amin.

MARIANA GURZA

“Al cincilea patriarh” – volum colectiv, Editura Intermundus, 2007

“Deportaţii din Basarabia şi Nordul Bucovinei îşi aşteaptă încă drepturile… Până când?“

Acum când mama mea Plevan Viorica, după căsătorie Rizac, împlineşte 80 de ani, am un sentiment de neputinţă. Este singura supravieţuitoare a “plevenilor”.Era o fetişcană când singură, pierdută de rudenii, fusese abandonată într-un sat cărăşan, fără nimic; fără acte, fără o mângâiere.Provinea dintr-o familie numeroasă.Din cele aflate, în anii în care ne-am caştigat libertatea, aflasem lucruri cutremurătoare mergând la Cupca şi Cernăuţi. Casa mamei nu mai exista.Făcuseră autorităţile drum, o dărâmaseră.

Pentru mulţi români din nordul Bucovinei şi din Basarabia, cea mai mare tragedie a constituit-o deportarea în masă în noaptea din 13 iunie 1941, care îi viza pe cei ce au avut un rol activ la răscoala de la Fântana Albă.

Un frate, Plevan Nistor a fost arestat şi a decedat în închisoare.Un alt frate, Plevan Toader a decedat în lagărul de munca din Karelia.Vasile Plăvan, avocat-publicist, murise tanar, trudind pentru binele naţiei, participant voluntar la Marea Unire, având convingeri legionare ca toti intelectualii din acele vremuri .De ceilalţi fraţi nu stiu nimic.Întotdeauna tăcerea se instala în casă când puneam întrebări.Parinţii mei nu au dorit să se întoarcă în timp, să ne povestească despre ceea ce a fost…Era prea dureros pentru a mai retrai acele momente, sau poate frica i-a determinat să tacă. Fratele tatei, Vasile fusese împuşcat încecînd sa treacă graniţa.

Drumul pribegiei nu a fost usor.Dar, Dumnezeu prin lucrarea sa, întăreşte pe cei nedreptăţiţi de vremuri.Şi iata ca mama, va implini în 9 noiembrie , frumoasa vârstă de 80 de ani.Este la fel de vioaie ca atunci când eram copil.Împreună cu tata, şi dânsul un pribeag, ne-au dăruit bucuria vieţii, muncind doar pentru noi, pentru ca cele două fete “să ajungă în rândul lumii”. Au reuşit. Tata a luat drumul veşniciei.Prezenţa dânsului o simt mereu în preajmă. Mama mi-a rămas ca o perla bucovineancă căruia prin dragostea şi preţuirea mea, mi-aş fi dorit să-i pot reda ceea ce pe drept i se cuvine.

Prin Legea 290/2003, toţi cei care şi-au lăsat bunurile şi au fost obligati sa plece , (cred că a fost o condiţie de aderare la U.E) urmau să fie despăgubiţi şi m-am străduit să-i fac dosarul. Având o altă matuşă la Craiova, Magdalena Plevan (Ivanof), am trecut-o în acel dosar în anul 2003. Anii au trecut. Mama mă întreba adesea ce se intamplă cu dosarul dânsei…Nu ştiam ce să-i răspund.Aflasem că toata documentaţia a fost trimisă la Bucureşti, figurând şi acea matuşa ce-şi avea domiciliul în alt judeţ. În 2008 am fost nevoiţi să o aducem pe matuşa noastră în Timişoara, fiind grav bolnavă şi avea nevoie de îngrijiri, stabilindu-i domiciliul la noi..Nu avea pe nimeni.Între timp s-a stins. Mama mă tot intreba de dosar…

Un răspuns negativ, ca un boomerang, venit printr-o hotărâre la inceputului anului 2012…! I se cer documente vechi. De unde le pot procura? Am scris peste tot! Nu se  mai iau în seama declaraţiile martorilor. Din 2003, de când a fost depus dosarul, au trecut ani buni. Mulţi dintre ei , care ar fi putut declara date concrete nu mai sunt…

Ce faceţi cu noi Domnilor de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor ? Sfidare şi umilinţă !

Poate nu aş fi scris niciodata despre acest subiect, dacă mama nu mi-ar fi spus într-o zi înlăcrimată: “Eu nu am noroc…M-a ocolit norocul”.

Mi-aş fi dorit ca sa-i pot face un dar la aniversarea dânsei, cînd împlinise 80 de ani. Ar fi fost darul neaşteptat, după care tânjeşte, ca o reparaţie morala pentru toată viaţa dânsei chinuită. Acum , la aproape 82 de ani, este puţin mai tăcută, mai resemnată de mersul vremurilor…

Mă simt neputincioasă. Mi se reproseaza uneori că în biserica la care merge, a cunoscut oameni care şi-au primit drepturile.Oare ce trebuie să fac? Cum aş putea să o ajut? Şi-a dorit casa dânsei pe pamant, nu o cameră de bloc în care aerul parca nu-i ajunge.Mama mea este  icoana a sufletului meu.M-aplec cu pioşenie în faţa durerii dânsei tăinuite, şi a tenacităţii de a merge mai departe cu demnitate şi credinţă. Este mama care la ceas târziu în noapte îşi apleacă genunchii şi se roagă. Pentru noi, pentru acest popor chinuit.Este un exemplu de puritate sufletească, de dăruire şi speranţă.Este încrezătoare sperând că ne îndreptăm, mai greu, dar prin credinţă, spre ceea ce noi ne dorim, fiind convinsă, de prezenţa lângă noi a Maicii Domnului , în tot ceasul.

Sunt file de istorie ce nu le pot uita.Am rămas conexată în acele vremuri  pentru a păstra vie în conştiinţa colectivă viaţa moşilor mei.

Saru’ mâna MAMA! Saru’mâna POPOR ROMÂN UMILIT!

Mariana Gurza

(13 noiembrie 2010 – publicat in “Neamul Românesc”)

_______________

NOTA:

“Prin edictarea Legii nr.290/2003, Statul Român a încercat stabilirea cadrului legal pentru repararea prejudiciilor cauzate cetăţenilor români prin semnarea Tratatului de Pace între Romania şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947.

Drept consecinţă practică, romanii stabiliţi în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa au fost supuşi unor importante presiuni din partea URSS pentru a se intoarce în România.

Astfel, românii din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, şi-au abandonat proprietăţile  agonisite prin muncă de o viaţă şi s-au refugiat în România.

Legea 290/2003 vine sa ofere unele compensaţii pentru aceste pierderi.”

Şi cum o face?

Se comercializează dosarele ! Se comercializează destine?  De ce şi în ce scop ? De ce este nevoie de a merge în instanţă pentru un drept câştigat? Şi cine îmi garantează că, cei care se ocupă de recuperarea sumelor sunt de bună credinţă? Cum reusesc? Întrebări fără raspuns…Pribegii Neamului, înca mai sunt umiliţi ! O palmă dată ISTORIEI, şi celor care au simţit gustul dezrădăcinării!

O aventură dacă doreşti să te interesezi telefonic de stadiul unui dosar.Ori este ocupat, ori nu raspunde nimeni. Să nu mai fie valabile datele de contact afişate pe pagina instituţiei? Sau din prea mult zel, nu mai contează ceea ce are de spus un simplu cetăţean…Pentru acest minim respect pe care îl dorim de la instituţiile statului, sa fie vinovat doar un singur om?

Ce faceţi cu noi Domnilor de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor ?Ce aţi făcut din 2003 până acum?

Sfidare şi umilinţă !

Mariana Gurza

…”Nici o durere nu poate sa se asemene cu acea durere cand isi vede omul nu numai pieirea sa, ci vede deodata si pieirea unei patrii, a unei natiuni intregi mai fara nici o separare de ridicare din acea pieire. Insa din toate aceste ruine, providenta ni-a conservat inca in aceste dureri cumplite un tezaur nepretuit care nu l-au putut rapi nici sabia invingatorului, nici cruzimea tiranului ce domnea pe corpurile noastre, nici puterea fizica, nici politica infernala,- un tezaur nascut cu noi, de la sanii mamei noastre, dulce ca sarutarile maicutelor cand ne aplecau la sanul lor, tezaur mai scump decat viata, tezaur care de l-am pierdutm de l-am pierde, de vom suferi vreodata ca cineva cu puterea, sau cu momele sa ni-l rapeasca din mainele noastre, – atunci mai bine sa ne inghita pamantul de vii, sa ne adunam la parintii nostri cu acea mangaiere ca n-am tradat cea mai scumpa ereditate fara de care n-am fi demni de a ne mai numii fii lor : limba romaneasca”

Timotei Cipariu

Brasov, 1861

“Pământul este baza de existenţă a naţiei. Naţiunea  stă ca un pom, cu rădăcinile ei înfipte în pământul ţării. Nu există neam care să poată trăi fără pământ, după cum nu există pom care să trăiască atârnat  în aer….

Ne-am născut din negura vremii pe acest pământ odată cu stejarii şi cu brazii! De ei suntem legaţi nu numai prin pâinea şi existenţa pe care ne-o dă muncindu-l din greu, dar şi prin toate oasele moşilor şi strămoşilor care dorm în ţărâna lui! Toţi părinţii noştril sunt aici.Toate amintirile noastre, toată gloria noastră războinică, întrega noastră istorie, cu fapte bune şi rele , aici stă îngropată…

Moartea nu anulează şi nici măcar nu simplifică lucrurile şi faptele, vorbele sau gândurile noastre de aici de pe pământ, ci le complică, implicându-le în veşnicie…(Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos, vol.2, pag.130-131)

“Dumnezeu a dăruit ţării, pe vremea persecuţiei comuniste, parinţi spirituali şi duhovnicii cei mai mari din istoria Bisericii noastre. Aceştia au menţinut credinţa în inimile românilor prin cuvântul lor tare. Atunci când ierarhia se plia şi când cuvântul ierarhilor era ambiguu, aceşti parinţi spirituali au ţinut sus inima românească în nădejdea că Dumnezeu ne ne-a părăsit. Cine ar putea înşira numele lor scris cu litere de foc în conştiinţă. Slăvit să fie Domnul Dumnezeu nostru că nu ne-a lăsat în mâinile vrăjmaşilor noştri ca să-şi râdă de noi şi să spună: bine, bine….Aceşti monahi crescuţi în închisori, batjocoriţi, umiliţi, dar niciodată frânţi, au învăţat acolo că adevărată dragoste de neam nu are nici o legatură cu noţiunea de naţionalism practicată de socialismul ştiinţific si nici dragostea de patrie nu are nimic de a face cu discursul patriotard de partid.

Acolo am înţeles şi am trăit această dragoste…ne-am iubit Biserica, patria şi neamul de care eram despărţiţi prin violenţă şi crimă, cu toate fibrele inimii noastre, aşa cum şi-au iubit evreii patria (dăruită târziu, nu aparută odată cu neamul în ea dintru început, ca la noi) şi am suspinat cu inima frântă văzând cum ticurile verbale erau preluate (fara nici o rezistenţă, măcar intelectuală) de unii reprezentanţi ai bisericii şi de o parte din elita ţării noastre. Acolo am învătat să ne iubim patria cu ardoarea şi cu nădejdea cu care evreii au facut-o în timpul robiei; acolo am învătat cât de sfânta este noţiunea de neam, cât de cristică este ea, şi nici un cuvânt de dispreţ, cum era pentru comunişti şi cum este astazi pentru masonii şi ereticii din Vest (şi de la noi) care ne batjocoresc sufletul şi iubirile cele mari” (Parintele Iustin Parvu -“Dragoste prin fapte, patriotism fara lozinci” )

“Prigoane, puşcării, lagăre, temniţe, izolări, înfometări, schingiuiri, umiliri, astea le-am trecut şi noi. Nu mai sînt atît de grozave. Dar prin ce veţi trece voi, aceasta nu a mai fost de la începutul lumii pînă azi”.

“Stiţi ce sunt toate aceste rele? Ele nu sunt altceva decat un medicament foarte bun pentru sănătatea noastră sufletească. Cu cât un popor este mai incercat, cu cat un popor este mai impilat, mai strâns şi ţinut in stările acestea de ispitire, cu atât poporul acesta va fi mai inţelept şi mai destoinic in a invinge iadul. “

“Politicienii ştiu că întotdeauna Biserica a fost forţa şi rămâne forţa unui stat, şi de aceea s-au grăbit să o paralizeze. Nu i-au mai dat voie să lucreze şi ne găsim în asemenea haos încât cu greu se va mai putea redresa ceva. “

“S-a ajuns, din nefericire, la o descompunere înceată a neamului nostru, care va avea o consecinţă extrem de gravă peste 40-50 de ani, când s-ar putea întâmpla să nu mai vorbim în limba română, să nu mai avem unde să ne închinăm într-o biserică ortodoxă română în Moldova de astăzi sau oriunde în ţară. E o vreme de pustiire a neamului, dar sperăm că Dumnezeu nu ne va lăsa, aşa cum nu ne-a lăsat în toate vremurile grele, când Biserica noastră a fost prezentă în mijlocul poporului, când Ştefan cel Mare, Daniil Sihastrul, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, uniţi cu toti călugării si călugăriţele din mănăstiri păstrau tradiţia şi continuau istoria. Aceştia erau ei politicieni? Înainte de toate erau creştini, care ştiau să apere valorile ortodoxiei şi implicit ale neamului.” (Par.Justin Pârvu – E vremea de pustiire a neamului, dar sperăm că Dumnezeu nu ne va lăsa)