13 Feb
2012

Cu ţara în suflet…


 

“Dacă fiecare din noi va face tot ceea ce poate în binele Bisericii, patriei şi omenirii, nu va pieri cetatea noastră” (Mitropolit Veniamin Costache).

 

Cu ţara în suflet

 

Zilele trecute am ascultat, la un post de radio, părerilor unor români despre motivaţia şi dorinţa lor de a pleca din ţară.

Am fost bulversată de răspunsurile românilor, de dorinţa lor în număr cât mai mare, de a pleca pe meleaguri străine, pentru a trăi mai bine, pentru a se realiza.

Moderatorul insistând cu întrebările, nu a reuşit să-i determine să raspundă clar ce şi-ar lua cu ei, “ca amintire”, de “neam” şi de “loc”.
Oare să ne fie ruşine să spunem răspicat că suntem iubitori şi legaţi de glie? Sunt eu prea conservatoare şi nu înţeleg fenomenul globalizarii? Personal, m-aş simţi ca un copac smuls de pe plaiul meu mioritic, care ar muri pe alte tărâmuri, neavând seva şi rădăcinile de ani. 

          
Nu înţeleg generaţia, care prin libertate, a renunţat la sentimental naţional. Este perimat să afirmi că-ţi iubeşti ţara cu bune şi rele? Poţi să fi indiferent la frumuseţile “Tainicei Românii”? Câţi dintre cei plecaţi sau care doresc să plece cunosc munţii, apele noastre, izvoarele şi ciripitul păsărelelor din lunci? Ce fac ei pentru a îndrepta răul sau pentru conservarea valorilor tradiţionale? Puterea unei naţii stă în fiecare individ. De noi depinde dacă vrem să schimbăm ceva. Ne este necesară “iubirea cea mare”!

Avem nevoie de o curăţenie interioară, de a judeca demn, în frică de Dumnezeu ce am făcut, ce trebuie schimbat, ce putem face pentru “a grădinari”, la noi “acasă” , pentru a ne întări
cetatea zilei de mâine.

Avem poate o responsabilitate. Să trezim conştiinţe, să insuflam aşa cum s-a făcut din veacuri, dragostea de ţară.


Da, îmi iubesc tara ! Un sentiment înalţător ! Îmi iubesc neamul ! Îmi sunt dragi munţii, apele, pădurile şi oamenii. Avem o ţară minunata şi refuzăm să o vedem dincolo de aparenţe.
Dumnezeu este Român. Aşa îl simt. Dumnezeu ne va ţine de mână, aşa cum a făcut-o de ani. Nu ne va lăsa să ne risipim istoria, tradiţia, credinţa noastră ortodoxă.

Încă avem sfinţi părinţi care lucrează pentru Biserica adevărată.

Dragostea Părintelui Justin Pârvu se exercită la nivelul unei ţări întregi şi chiar dincolo de hotare.

 “Dragostea mea se exercită la nivelul unei parohii, dragostea părintelui Iustin se exercita la nivelul unei ţări întregi şi chiar şi dincolo de hotare, dacă mă gândesc la numărul imens de persoane din Vest care-l cunosc.” (Pr. Gheorghe Calciu)

Iata un fragment din “Dragoste prin fapte, patriotism fara lozinci”

 

“Dumnezeu a dăruit ţării, pe vremea persecuţiei comuniste, parinţi spirituali şi duhovnicii cei mai mari din istoria Bisericii noastre. Aceştia au menţinut credinţa în inimile românilor prin cuvântul lor tare. Atunci când ierarhia se plia şi când cuvântul ierarhilor era ambiguu, aceşti parinţi spirituali au ţinut sus inima românească în nădejdea că Dumnezeu ne ne-a părăsit. Cine ar putea înşira numele lor scris cu litere de foc în conştiinţă. Slăvit să fie Domnul Dumnezeu nostru că nu ne-a lăsat în mâinile vrăjmaşilor noştri ca să-şi râdă de noi şi să spună: bine, bine….Aceşti monahi crescuţi în închisori, batjocoriţi, umiliţi, dar niciodată frânţi, au învăţat acolo că adevărată dragoste de neam nu are nici o legatură cu noţiunea de naţionalism practicată de socialismul ştiinţific si nici dragostea de patrie nu are nimic de a face cu discursul patriotard de partid.

Acolo am înţeles şi am trăit această dragoste…ne-am iubit Biserica, patria şi neamul de care eram despărţiţi prin violenţă şi crimă, cu toate fibrele inimii noastre, aşa cum şi-au iubit evreii patria (dăruită târziu, nu aparută odată cu neamul în ea dintru început, ca la noi) şi am suspinat cu inima frântă văzând cum ticurile verbale erau preluate (fara nici o rezistenţă, măcar intelectuală) de unii reprezentanţi ai bisericii şi de o parte din elita ţării noastre. Acolo am învătat să ne iubim patria cu ardoarea şi cu nădejdea cu care evreii au facut-o în timpul robiei; acolo am învătat cât de sfânta este noţiunea de neam, cât de cristică este ea, şi nici un cuvânt de dispreţ, cum era pentru comunişti şi cum este astazi pentru masonii şi ereticii din Vest (şi de la noi) care ne batjocoresc sufletul şi iubirile cele mari”

Mariana Gurza , 2008

Articole | Comments Off on Cu ţara în suflet… |

13 Feb
2012

Chemări tainice

 

 

MOTTO:

 

“De uitat, nu putem chiar daca am vrea! Uitarea sau memoria nu stau în puterea voinţei noastre. Acestea sunt însuşiri ale intelectului românesc care lucrează independent de noi, încât a spune că uităm, putem spune teoretic, dar în fond, nu uităm. Dar a te răzbuna pe răul din trecut, aceasta deja depinde de voinţa noastră.”

                                Antonie Plămădeală

 

 

Chemări tainice

 

Suceviţa! Un loc mirific care atrage şi vrăjeşte. Locul unde glasul străbun mă cheamă. O chemare tainică…

Aproape de Sfânta Mănăstirea Suceviţa, pe o stradă lăturalnică, avea casa bunica mea Trandafira, mama tatei.

Am văzut-o, o singură dată…A fost una dintre puţinele mele zile fericite din copilărie.

Era iarnă! Iarna superbă a copilăriei mele, cand am simţit căldura bunicii.

 Am invidiat întotdeauna copii care au avut parte de bunici. Neavandu-i, îi căutam. Îi caut şi acum prin documente vechi, refăcându-le drumul umbrit de tulburătoarele vremuri, sau în apropierea Sfinţilor Părinţi…

Trandafira născută într-o familie de buni gospodari, cu mulţi frati, c-un simţ al umorului dezarmant, şi-a trăit copilaria pe valea Suceviţei.

Fraţii, buni vânători, unii dintre ei răspunzând de pădurile din zonă, fetele şugubeţe, chiar mergeau împreună la pescuit de păstrăv. Una dintre surori, Eugenia, era cea mai pricepută în a prinde peştele cu mâna. Varvara era mereu veselă, şi mă aştepta cu ulcioare cu chişleac.

La vremea maritişului, doar Trandafira, bunica, a decis să meargă după soţul ei, Gavrilă, în Banila pe Siret. România era întreagă. Nu existau ghimpii otravitori de suflete…

Bunica iubea stupăritul, şi cred că făcea mierea cea mai bună din lume. Niciodată nu a avut ocazia să ne dea să degustăm din bunătatea dacică…Nu întâmplător vestigii istorice au fost descoperite în Bucovina.

Aveau o gospodărie frumoasă, nelipsindu-le nimic înainte de a începe urgia neamului.

Din cauza opresiunilor s-au hotărât să se refugieze în Ţara Mamă. Nu puteau accepta străinul în bătătură.

Energică, şi-a luat băiatul cel mic, pe Ioan, tatăl meu, hotărâtă să ocolească răul.

Era haos. Nimeni nu ştia ce are de făcut. Aproape de graniţă, Trandafira aflase că băiatul cel mare, rămas să lupte pentru păstrarea identităţii, a fost împuşcat. Nu şi-a continuat drumul. Ştia că trebuie să se întoarcă în sat să-şi îngroape creştineşte feciorul, pe Vasile. Nu a mai putut reveni în ţară…Nici nu ştiu daca are o cruce la căpătâi…

Ioan, cu mare greutate a ajuns la Voivodeasa. Era foamete în Moldova. Stând mai mult ascuns prin păduri, avea grija de rudele sale, de a-i aproviziona cu hrană şi lemne. Toţi fraţii Trandafirei rămăseseră în sat.

S-a simţit hăituit…A plecat …s-a lăsat în voia lui Dumnezeu. Aşa a ajuns în acel sat cărăşan unde a cunoscut-o pe mama.

Întâlnirea lor, o binecuvântare cerească.

Niciodată nu a dorit să ne povestească urgia prin care a trecut.

Tăcut, aştepta poştaşul, să-i aducă veşti despre mama sa, care nu a mai putut pleca din spaţiul ocupat.

Trandafira, bunica,  o singură dată a putut veni în ţară. Am asistat încremenită la acea întâlnire dintre mamă şi fiu.Tatăl venise acasă dimineaţa după tura de noapte. Nu ştia nimic. După zeci de ani şi-a putut îmbrăţişa mama.

Bunica era frumoasă! Cea mai frumoasă! Avea un păr lung, şi-n cosiţe erau ascunse ceasuri pentru noi. “Vămuirea” era grea aşa ca vremurile…Fiecare ceas un pas în timp, o secundă, o clipă, o veşnicie…Acele ceasuri să fi reprezentat anii de suferinţă ai moşilor mei? Ticăitul lor singuratic să fi fost bocet? Tic-tac…tic-tac…o secundă, un minut, ore, decenii, măsurate în acel ticăit dureros…

 Îmi adusese bunica şi o  păpuşă, mare, blondă, cu părul împletit. Era cea mai frumoasă păpuşă pe care o primisem vreodată…

Venise miliţia acasă pentru a verifica dacă bunica, se afla la noi, cât va sta şi ce are de gând… O  metodă obişnuită de a intimida. La început nu ştiam de ce se procedează aşa…   Mai târziu am înţeles însă…

Când bunica a plecat din viaţa aceasta spre alta, poate mult mai dreaptă, tata nu a putut merge să o conducă pe ultimul drum…Atunci mi-am văzut pentru prima dată tata înlăcrimat. ..Îşi plângea părinţii…

Mariana Gurza

 

Articole | Comments Off on Chemări tainice |

13 Feb
2012

Tangenţe şi dimensiuni culturale prin “AGERO”

 

Interviu cu Lucian Hetco (foto), editorul revistei Agero, acordat ziarului Timişoara
( “Românul planetar” se destăinuie… )

 
1) Stimate domnule Hetco, în ideea interculturalităţii, revista pe care o conduceti, “AGERO”, este  un punct de referinţă. V-am ruga să ne prezentaţi începuturile acestui demers publicistic.
Revista Agero a debutat în toamna anului 2000 în peisajul publicistic românesc din diasporă, dar şi în cel din ţară, de unde provin marea majoritate a citirilor recente, de peste cinci mii zilnic, având actualmente rangul 5 din 9 posibile în clasamentele internaţionale Google. In prima ei fază, revista de cultură a avut doar caţiva colaboratori de origine română din Germania, în special din jurul oraşului Stuttgart. Pagina Agero a fost prima publicaţie electronică românească din Germania, ce urmărea iniţial asigurarea cu informaţie rapidă şi utilă în limba maternă a etnicilor români, membri ai societăţii Agero, precum şi a simpatizanţilor noştri din zona metropolei germane Stuttgart, din landul Baden-Wuerttemberg. Ideea de internaţionalitate şi globalizare a informaţiei cu caracter cultural pentru românii de „pretutindeni“ s-a întregit relativ rapid, prin corespondenţa bogată şi interesul constant al cititorilor, dar mai ales prin stabilirea de contacte culturale inter-româneşti, cu intelectuali români din ţară şi din străinatate, având în vedere puternica emigraţie românească din ultimii 15 ani. Aşa s-a născut, cum s-ar spune şi teoria „Românului planetar“ – noua mea carte în limba română fiind  o culegere de eseuri, ce tocmai a vazut lumina tiparului la Bucureşti, la prestigioasa editură Carpathia Press, având ca punct de reper o serie de mărturii, cred eu, interesante despre globalizare, ce a cuprins şi poporul român, cu teze despre viitorul poporului roman, apărute în decursul ultimilor doi ani în cadrul publicaţiei Agero cât şi in alte reviste de cultură din ţară. Dar succesul actual al publicatiei Agero, „Revista Agero“ ( adresa pe web:
Revista Agero a debutat în toamna anului 2000 în peisajul publicistic românesc din diasporă, dar şi în cel din ţară, de unde provin marea majoritate a citirilor recente, de peste cinci mii zilnic, având actualmente rangul 5 din 9 posibile în clasamentele internaţionale Google. In prima ei fază, revista de cultură a avut doar caţiva colaboratori de origine română din Germania, în special din jurul oraşului Stuttgart. Pagina Agero a fost prima publicaţie electronică românească din Germania, ce urmărea iniţial asigurarea cu informaţie rapidă şi utilă în limba maternă a etnicilor români, membri ai societăţii Agero, precum şi a simpatizanţilor noştri din zona metropolei germane Stuttgart, din landul Baden-Wuerttemberg. Ideea de internaţionalitate şi globalizare a informaţiei cu caracter cultural pentru românii de „pretutindeni“ s-a întregit relativ rapid, prin corespondenţa bogată şi interesul constant al cititorilor, dar mai ales prin stabilirea de contacte culturale inter-româneşti, cu intelectuali români din ţară şi din străinatate, având în vedere puternica emigraţie românească din ultimii 15 ani. Aşa s-a născut, cum s-ar spune şi teoria „Românului planetar“ – noua mea carte în limba română fiind  o culegere de eseuri, ce tocmai a vazut lumina tiparului la Bucureşti, la prestigioasa editură Carpathia Press, având ca punct de reper o serie de mărturii, cred eu, interesante despre globalizare, ce a cuprins şi poporul român, cu teze despre viitorul poporului roman, apărute în decursul ultimilor doi ani în cadrul publicaţiei Agero cât şi in alte reviste de cultură din ţară. Dar succesul actual al publicatiei Agero, „Revista Agero“ ( adresa pe web: http://www.agero-stuttgart.de ) precum şi decernarea unui Premiu de Excelenţă al Patrimoniului Românesc, în favoarea editorului şi indirect revistei de cultură, pentru “contribuţii deosebite la dezvoltarea dialogului de idei”, în toamna anului 2005 la Bucureşti, de către Asociaţia Română pentru Patrimoniu, este în fond doar încununarea unui merit colectiv, al autorilor şi corespondenţilor noştri de-a lungul anilor, pentru care am asigurat un cadru, cred eu – cu adevărat elevat şi democratic.
2) Tangenţele şi dimensiunile culturale prin “AGERO”, se datorează  desigur unei structuri   redacţionale bine gândite, ar fi interesant  să deschidem revista în… timp. Cum a evoluat?
Revista electronică a Agero a avut, chiar dacă poate părea la primă vedere incredibil, până în primavara acestui an (2006), de facto doar un singur editor şi redactor, în persoana mea. Volumul mare de corespondenţi, la ora actuală de peste 200, cât şi creşterea continuă a  pretenţiilor legate de calitatea materialelor publicate, dar şi a numărului de cititori ca urmare a cerinţelor fireşti de informaţie prin diversitate şi calitate, ca de exemplu şi folosirea constantă a diacriticelor şi a corecturii profesionale în tehnoredactarea materialelor noastre, au dus în final, după mai multe runde de consultări şi discuţii, la constituirea unui comitet internaţional de redacţie, nicidecum numeros, dar care lucrează prin consens. Din acesta fac parte oameni cu principii asemănătoare şi convingeri democratice, dispuşi sa depună o muncă redacţională gratuită, din idealism, în virtutea lucrului bine făcut. Din 2006 în  primăvară, redacţia Agero a câştigat doi noi valoroşi membri, foşti corespondenţi ai Agero, numindu-i aici pe domnul George Roca din Sydney, Australia, scriitor şi publicist de origine română din Oradea, ca şi mine de altfel, precum şi romanciera şi jurnalista bistriţeană, Melania Cuc. Lucrăm cum s-ar spune, în trei, de la distanţă pe mapamond, prin intermediul mijloacelor de comunicare moderne: internet, mailing şi conferinţe telefonice. Încă nu ne-am cunoscut personal, ne ştim doar din fotografii şi  corespondenţe şi totuşi avem deja un “suflet“, pentru aceeaşi cauză. Dar, şi ceea ce este colosal, cu caracter de unicat, datorită distanţei geografice ce ne desparte, ne vom întâlni toţi trei, cât de curând pentru prima dată la Oradea – Băile Felix, în septembrie 2006, aşa cum am convenit de curând în redacţie, ca să ne vedem, cum s-ar spune şi „la faţă“.
3) Limba română, un liant   peste  distante şi   ţări,  în numele său, faceţi   un act de cultură în care, sunt implicate  ideile, forţele dumneavoastră  intelectuale, timpul. Cum  rezolvaţi problema   economică?
Problema economică nu este o „problema“, decât în masura în care nu dispunem de suficient idealism. Cheltuielile noastre sunt în fapt minore, raportate la  bugetul unui occidental. Cheltuielile de server, acces internet, cablu şi circulaţie email, sau programe software de tot felul, taxe, sunt plătite din bugetul asociaţiei Agero, buget pe care revista îl sprijină la rândul sau, prin inserarea de publicitate în favoarea sponsorilor societăţii Agero. In plus, fiecare membru al redacţiei lucrează de acasă, în timpul său liber, de la calculatorul personal. Este în fapt un buget echilibrat şi sigur, căci asociaţia Agero dispune de suficientă forţă financiară, pentru noi programe sau cheltuieli de server, ca noi să ne putem continua munca, fără a ne face griji despre eventuale indisponibilităţi financiare. Munca de programare şi afişare, strict în sens tehnologic, îmi aparţine  şi nu a fost niciodată remunerată sau obiect de calculaţie, fiindcă  n-am cerut aşa ceva şi nici nu aş pretinde bani, pentru o activitate comunitară, pe care o prestez cu placere şi din devotament. Corectura, tehnoredactarea, prezentarea grafică a materialelor ce sosesc zilnic de la corespondenţi au preluat-o partial şi colegii mei de redactie, dl. Roca şi doamna Cuc, precum şi o parte din munca de corespondenţă. Menţionez că ambii colegi de redacţie, prestează aceasta muncă gratuit, la fel ca şi mine. In concluzie, cheltuielile de redacţie sunt minime. Materialele sosite pe adresa redacţiei şi orice prezentări pe sit, au regim de gratuitate, nu sunt remunerate, aşa cum nici nu cerem cheltuieli de afişare, singurul criteriu de publicare fiind calitatea articolului şi interesul jurnalistic general!
 4) Să  vorbim şi despre pasiunea care este un ingredient  necesar, dar când şi rezistă  în timp, lucrurile devin spectaculoase.
Pasiunea – da, pentru lucrul bine făcut, este mai puţin o notă filozofică, mai degrabă aş vedea-o ca o confirmare a unei mari iubiri: dragostea mea pentru români şi limba română. De aceea, tot ce facem aici, este expresia unui patriotism real, necondiţionat, sincer şi firesc, în cele din urmă. Fiindcă pentru un român în străinătate, patria are întotdeauna alte dimensiuni, comparativ cu cele ale românului rămas „acasă“. Iar rezistenţa sa, dată şi de succesul autentic de care ne bucurăm, nu face decât să ne confirme că ceea ce am pus aici pe picioare, are într-adevar rostul său, un caracter profund românesc, ce este în fapt tipic neamului nostru, căci românii sunt una dintre cele mai vechi şi originale naţiuni europene, născuţi şi nu făcuţi sau veniţi, mai vechi şi mai autentici decât toţi vecinii noştri de după graniţe, în orice direcţie, chiar cu îngăduinţă, am privi. Avem cum se spune şi la Agero o anume  „rezistenţă  în sânge“. In fapt, aceasta ne-o şi doream atât pentru noi, la Agero, cât şi pentru cei de acasă, şi cred că ne-a şi reusit, cu unele mici excepţii, fapt ce ne motivează pentru o şi mai stabilă continuitate. Clubul intelectual al revistei de cultură a Agero are astăzi peste 200 de corespondenţi ( eu le-aş spune „români planetari“), este aşadar, dacă vreţi, o familie cu adevărat  „globală“ de intelectuali şi împătimiţi ai limbii române.
 5) In perimetrul culturii germane, cum este  percepută o revistă  în limba româna?
Din păcate avem mult prea puţină rezonanţă din partea cititorilor germani, ca să vă dau un răspuns sigur. Faptul că edităm revista Agero din Germania este însă un factor pozitiv, ce atestă spiritul democratic autentic de aici. N-am avut niciodată senzaţia de a fi fost toleraţi, dimpotrivă, activitatea noastră este considerată de către autorităţile germane ca fiind de bun obştesc! Dar ca publicaţie în limba română, ce poate fi citită şi înţeleasă doar de vorbitorii limbii române de aici, cei mai mulţi cetăţeni germani, care ne citesc zilnic, sunt la origine şvabi bănăţeni sau saşi transilvăneni, precum şi români din numeroasele familii mixte. Suntem însă recunoscuţi pentru spiritul românesc ce îl promovăm de mai multe instituţii din ţară, dar şi germane, menţionând aici exemplar Forumul Germano-Roman din Berlin, prezidat de doamna dr.h.c. Susanne Kastner, vicepreşedinta Bundestagului german, pe care o cunosc personal, încă din vremea când prezidam Liga Asociaţiilor Romano-Germane din Germania. Mai multe  asociaţii germane din Germania de Sud, dar şi din Elveţia germanofonă, întreţin cu noi relaţii de corespondenţă şi ne trimit materiale spre publicare. Relaţiile sunt aşadar bune şi de viitor.
6) Numărul cititorilor utilizatori este în creştere ?
Media citirilor pe zi a trecut din aprilie 2006 de cinci mii şi a rămas de atunci, cu mici oscilaţii, constantă. Apreciem conform statisticilor Agero, creşterea numărului de cititori zilnici, la circa o mie pe an. Speram deci, ca în 2007 să avem cel puţin şase mii de cititori zilnici. Oricum ar fi însă situaţia, numărul citirilor are, cel puţin pentru mine, un caracter secundar, căci noi nu ne finanţăm prin publicitate. După cum ştiţi, revista Agero are un profund caracter cultural şi de informare în limba română, de  tribună liberă, ce nu cenzurează şi nu practică atacul la persoană. Cred că acestea sunt atuurile sale, cu care vom asigura cititorilor nostri o şi mai bună calitate pe viitor. Cei ce ne citesc, găsesc la noi, ceva nou, sau poate ce părea de mult pierdut, un bun simţ şi o stabilitate dată de curăţenia sufletească a corespondenţilor noştri, garantul succesului nostru, un factor de care ţinem seama.
7) Se cunosc avantajele unei  publicaţii de  gen electronic, v-ar  tenta şi formula sa  tradiţională? Ar fi mai  greu de realizat  cred, mai costisitoare dar, pe de alta parte, cuvântul  tipărit pe hârtie rezistă  mai mult  prin ani. Comparând cele două  formule, ramâneţi de partea  modernitatii??
Cu siguranţă. Sigur că publicaţia Agero are un caracter internaţional, de presă electronică şi tocmai de aceea gratuitatea sa prin internet este evidentă, iar factorul primordial ce îl urmărim este să fie accesată în primul rând gratuit şi pe mai departe, de cât mai multe persoane! O serie de publicaţii electronice oferă articole de top contra cost! Noi nu avem de gând să o facem. Iar cum o publicaţie pe hârtie este costisitoare, precum şi mai dificil de tehnoredactat sau remis prin poştă, cu mari cheltuieli de logistică, este în aceste condiţii neaccesibilă oricărui cetatean român de pretutindeni ( pe care în fapt îl deservim direct prin metoda „internet“), tot ceea ce trebuie să îndeplinească logistic, este să dispună de acces internet relativ ieftin. Aşadar, ramânem pe viitor deocamdată la aceasta apariţie electronică, ce este şi va ramâne, cel puţin în redacţia mea, gratuită. Sperăm însă să organizam pe viitor, alte câteva ediţii de carte, cu cele mai bune articole ale noastre, şi aceasta cât de curând. Suntem „copiaţi“ deja cu mausul, direct şi eficient de o serie de publicaţii pe hârtie, ştiu deja de zeci de cazuri. N-am intentat însă nimănui nici un proces, căci văd aceasta ca un act de generozitate, fiindcă dacă suntem „buni“, suntem şi copiaţi şi căutaţi.  Există o mare cerere de prezentare a materialelor pe portalul Agero, şi acesta este un argument suficient de a constata succesul nostru.
În privinţa apariţiei articolelor Agero pe hărtie, în formă de carte, am început deja discuţiile cu o serie de edituri din ţară. Avem bune relaţii cu presa scrisă, vom câştiga şi aici experienţa de care avem nevoie. Nu stiu dacă vă sau este între timp cunoscut volumul de poezie – de primă antologie de poezie al românilor din diaspora, intitulat „Blestemul lui Brancuşi“, care a fost publicat şi editat la Suceava în 2004, în cooperare cu Revista Agero si Centrul de Cultură Suceava, personal prin efortul meu şi al dl. Ion Draguşanul. Această carte a fost  o sublimă selecţie de articole ( poeme culese de pe Agero), prima de acest gen din ţară. Au urmat însă şi alte carti de eseuri, sau etnologie, cu trimiteri istorice sau diverse, din colecţiile Agero, cum ar fi de exemplu, cartea doamnei Cristea de la Viena, „Timp şi sărbatoare“, sau mai de curand „Românul planetar“ de Lucian Hetco şi altele editate de asociaţii prestigioase, cu care întreţinem relaţii de parteneriat, referindu-mă în special aici la Asociaţia Română pentru Patrimoniu, din Bucureşti, condusă de distinsul scrritor şi istoric dr. Artur Silvestri.
8) Simţământul că  faceti prin scris, legătura cu scriitorii români de pretutindeni, trebuie să fie  special.
Intr-adevăr este o mare placere, la fel cum este şi o constantă răspundere, aceea, de a prelua rolul unei plăci turnante între românii de pretutindeni, corespondenţii noştri, sau cea a unui cap de pod din românitate, între germani, mijlocind contacte, fiind conştientă parte a contactului cu intelectualitatea românească,  fie ea în Germania sau oriunde, ce asigură iată, un spirit românesc unitar şi solidar, patrunzător, dar mai ales sincer şi cutezător, dincolo de graniţe artificale, cenzură, prost gust, atac la persoană sau alte oprelişti de natură jurnalistică, ce în fond cititorii noştri, nici măcar nu le caută. Sunt cu adevărat fericit, trăind intr-o ţară cu adevarat liberă, în Germania, că pot sa împlinesc prin munca mea, prin cea a colaboratorilor mei din redacţie, dar în mod special a celor peste 200 de corespondenţi ai Agero, cerinţele culturale şi informaţionale ale cititorilor noştri. Este evident că este o muncă de uzură, zilnică, făcută din idealism şi fără remuneratie, care însă personal mi-a adus o serie de satisfacţii majore. Iar acestea nu se pot plăti cu tot aurul din lume, fiindcă pentru mine, românii au nevoie stringentă de acces la cultură, în special în mod gratuit, acum – mai mult ca oricând.
9) Scrisul Dumneavoastră, cărţile Dumneavoastra întregesc desigur cartea de vizita a unui intelectual de rang european, precum sunteţi. Haideţi să vă cunoaştem şi din această perspectivă.
Inainte de toate mă consider un intelectual român, de factură comunitară, de formaţie germană, prin convingere însă un român autentic, între ceilalţi europeni, ce şi-a văzut de treabă. Căci tot ceea ce am facut în cei 16 ani de diasporă în Germania, toată munca mea comunitară, indiferent că a fost la nivel de asociaţie la Agero, sau ca preşedinte al Ligii LARG ( Liga Asocaţiilor Româno-Germane  din Germania), ori ca editor şi redactor al publicaţiei Agero, despre care vorbim astăzi, a fost pusă în slujba ideilor românismului. Personal mă consider a fi mai degrabă un vizionar sau dacă vreţi, de muncitor ce şi-a căutat silitor, întotdeauna ceva de lucru, cu un anume sens, nerisipind energii aiurea, trăindu-şi ziua la adevarata ei intensitate. Trăim însă vremuri frământate în viaţa românilor şi a lumii în general, căci neînţelegerile sunt tot mai grave, iar tarele societăţii trecute încă ne mai chinuie la noi acasă, laolaltă cu invidia, confuzia, păcatele sau alte angoase de factură comunistă ori neo-comunistă, însoţite de boli spirituale, ce ne afectează moralul şi cultura naţională. În antiteză, am gândit iniţial şi am vazut în Agero un spirit nou, un loc unde se respiră, se gândeşte liber şi se speră la mai bine, un loc de scăpare, de refugiu, sigur şi nealterat. Cele câteva cărţi sau unele eseuri pe care le-am scris de-a lungul anilor, au toate la baza lor, acest principiu, al unităţii româneşti, în fond simplu – şi eficient.
10) Literatura română, care nu beneficiază de o limbă  de circulaţie, este totuşi cunoscută acolo, cum se precepe, dacă nu sunt traduceri prea multe ?
Din păcate literatura română este mult prea puţin cunoscută în occident, sau ca să fim cinstiţi ar fi meritat să aibă ceva mai multă recunoaştere! Iar dacă nu este atât de prezentă cum ar fi meritat, s-ar mai putea face câte ceva! Sigur că avem intelectuali de elită, cunoscuţi, atât în ţară, cât şi în străinătate, dar totodată şi un marketing dezastruos. Nu avem, din păcate nici un român laureat al Premiului Nobel pentru literatură, deşi potential am fi avut!
Potenţialul cultural românesc se margineşte actualmente, mai mult la prezenţa culturală în ţară, şi acolo ceva mai puţin decât ar fi fost cazul şi mai puţin în străinătate. Este adevărat şi că finanţările în domeniul culturii, nu se mai bucură de primul rang. Dar se greşeste şi aici, la fel cum s-a greşit şi se greseste încă în turism, sau în economie în general, sau la dezvoltarea mult prea târzie a infrastructurilor stradale eficiente. Literatura română contemporană, este în fapt puţin recunoscută în occident (din vina noastră), desigur, cu unele excepţii, vorbind aici despre autori şi personalităţi româneşti ce au trăit în occident: Istrati, Ionesco, Eliade sau Cioran. Cei mai „mari“ de acasă, au ramas în mare netraduşi şi sunt practic, cu mici excepţii, necunoscuţi. La ora actuală, în spaţiul de limbă anglo-saxon cel mai cunoscut autor de origine română  este prof. dr. Smarandache, din SUA, autor a mai multor cărţi şi iniţiator al curentului literar numit „paradoxism“. Cred însă cu convingere, că vom descoperi şi marketingul precum şi eficienţa occidentală şi nu ne vom feri de prejudecăţi şi că ne vom etala calităţile la nivelul literar al altor naţiuni, nu numai la nivelul unui Institut Cultural „Titu Maiorescu“ din Berlin, ce aduce de curând un suflu nou, în prezentarea culturii, artei şi a literaturii romaneşti, cel putin în percepţia germanilor. Se scrie însă în ţară suficientă poezie bună, proză, filozofie şi istorie de calitate, care ar putea interesa la nivel european, chiar global şi ar fi bine şi primită. Nu de autori buni şi talente autentice ducem lipsă, ci de un sistem eficient, dar mai ales, ne lipsesc încă mijloacelele financiare şi iniţiativele personale, poate că ne lipsesc chiar câteva personalităţi autentice, reprezentative. La capitolul acesta, iată, suntem încă deficitari, fiind nevoie de o schimbare de mentalitate, care sper să se producă cât de rapid.
11) Legat de impedimentul traducerilor, revin şi zic, revista ‘Agero’,  suplineşte un asemenea prag, vă dorim rezistenţa prin ani şi proiecte  noi.  Apropos, care ar fi conturul acestora, azi ?
Revista Agero practică, ori de câte ori este posibil, traducerea lucrarilor autorilor români în limbi de circulaţie mondială. Avem şi o rubrică specială dedicată acestor traduceri, în accepţia mea, o muncă titanică şi oarecum de pionerat, căci n-o facem doar noi, o practică şi alte reviste eletronice din ţară, ceea ce este foarte bine. Există de asemenea o serie de scriitori români, care au înţeles necesitatea prezentării operei proprii în limbi de circulaţie mondială. Din păcate, nivelul bugetelor personale, la nivel de autori, este insuficient pentru traduceri de amploare, dar cunosc o serie de scriitori din România care îşi pot permite financiar aceste traduceri, sau au primit chiar dacă mai greu, acceptul unor edituri. Urmeză apoi, desfacerea lor pe pieţele străine, care din nou, este un factor comerical dificil. Dar unele lucrări au fost încununate de succes şi au fost prezentate şi lansate şi în Germania, la diverse târguri de carte.  Bine-ar fi să le găsim pe viitor şi în librării!
Proiecte noi , în ceea ce ne priveşte vor urma, am să vi le relatez în amănunt într-un viitor interviu, fiind vorba în special de adâncirea relaţiilor noastre interculturale la nivel european, nu numai între asociaţii româneşti răspândite aici, ci de o interculturalitate nouă, cu o cooperare între autori nativi de limbă germană şi română, ce vor fi traduşi exemplar în ambele limbi, aşa cum îmi doresc să oferim vârfului de lance al scriitorimii române, posibilitatea de a fi citiţi, în traduceri, din ce în ce mai numeroase în spaţiul cultural anglo-saxon.  Vom iniţia şi o simeză Agero, aflată deja în lucru, care va expune pe web lucrări ale artiştilor plastici români. După cum vedeţi, idei sunt destule.

Veronica Balaj, 23 sept. 2006

http://veronicabalaj.blogspot.com/

 

Articole, Linkuri externe | Comments Off on Tangenţe şi dimensiuni culturale prin “AGERO” |

12 Feb
2012

THE HEAVN WEEPS IN MY HEART- Mariana Gurza

                                   

 

                                        I LOOK TO THE SKY

 

Born again,

Here I am!

I went through an ugly dream forks.

Unknown by anyone,

I encircled in my mute grief.

Yet now, o Lord, I am delighted

with your gift of new life,

for laughing, weeping,

fighting, living,

like rocks in their immobility.

                                   

                              THE HEAVN WEEPS IN MY HEART

I thought that disguising myself

as light,

as despair,

I would lull to sleep your imagination.

I succeeded

to glimmer my angel

lost from me,

searching for me

in my gesture

of humility.

                                          ENIGMATIC IS ALL

The words sit strangely

between life and another world.

Abyss? Be it as far as possible!

To read about it in books!

Now we are here, in the picture

with white winter,

tomorrow we will be in green-green.

Of course apricot trees will as well bloom,

will ripen,

also the fields will bear fruit

 as every year.

We will be here to collect them.

Even pains, transient,

will remain alone.

Mariana Gurza

Traducere de George ANCA

Articole | Comments Off on THE HEAVN WEEPS IN MY HEART- Mariana Gurza |

12 Feb
2012

“Părintele Justin: Avem nevoie să ni se facă dor de neam, dor de Dumnezeu “

 

“Până nu vom avea un conducător cu frica lui Dumnezeu care să ţină drept predania Bisericii, nu vom putea ieşi din criza actuală.”

 


 

Părinte, vă rugăm să ne spuneţi cum vedeţi protestele care au loc în Bucureşti. Ce alternativă politică consideraţi viabilă în această situaţie? Au românii ce să aleagă?

Din păcate nu avem din ce alege. Partidele care ni se prezintă astăzi sunt agăţate politic ori de Răsărit, ori de Occident, unde este acelaşi socialism şi într-o parte şi întralta. Şi nouă, celor din închisorile comuniste, ne-a luat multă vreme să ne dumirim că în Occident era acelaşi socialism ca şi în Răsărit, decât îmbrăcat în altă uniformă.
Diferenţa dintre generaţia noastră şi această generaţie este că pe când aceşti oameni strigă în stradă pentru o bucată de pâine, pentru că le-a ajuns cuţitul la os într-adevăr, noi strigam pentru apărarea valorilor morale ale acestui neam. Noi aveam respect faţă de neam, pe care conductorii de azi l-au golit de toată bogăţia morală şi fizică. Credeţi că era puţin curaj să arunci tablourile lui Gheorghiu-Dej şi ale Anei Pauker sub bancă? Sau să calci pe tabloul lui Stalin? Românul a protestat mai eroic într-un stat comunist, în care teroarea era arma de bază a puterii, decât într-un stat democratic în care eşti liber să protestezi oricând. Dar acum, sărmanul, a ajuns la capătul puterilor, la capătul răbdării, pentru că nu mai are ce pune pe masă copiilor şi nu își mai poate trăi firesc existența în societate. Mă uit la bătrânii aceştia pensionari şi îi compătimesc cum strigă şi ei, sărmanii, în frig de nu mai au nici glas, fără niciun rost, bineînţeles. Pentru că în conjunctura actuală nu avem niciun partid care să le poată oferi mai mult. Atât guvernanţii cât şi poporul l-au scos pe Dumnezeu din calcul, au uitat să Îi mulţumească lui Dumnezeu şi Dumnezeu ne-a părăsit pentru necredinţa noastră. Românul nostru e bun de gălăgie şi atât. Dar când e vorba să baţi din picior la el, nu mai mişcă un pas, atât durează curajul românului de azi. Pentru că totul este o manevră politică şi nu răzbeşti mai departe. E nevoie de o strategie, de oameni capabili care să îşi asume un rol eroic, un sacrificiu. Au atâta dibăcie în a manevra şi ameţi turma, încât şi norii ţi-i adună să plouă sau să ningă, pentru a împrăştia mulţimile. Metodele securistice de azi sunt mult mai avansate şi nu răzbeşti tu aşa uşor să schimbi un sistem politic. Realitatea este că românul nostru pleacă la război, dar nu are nici oameni, nu are nici arme, şi mai presus de toate nu are un lider, omul care să dirijeze.

Dar tânărul acesta locotenent, Alexandru Gheorghe, care a protestat eroic alături de mulţimile din Piaţa Universităţii, amintind atât de onoarea şi dragostea de neam cât şi de valoarea de creștin, nu credeţi că a mişcat ceva în conştiinţele românilor?

Tânărul acesta este un simbol al tineretului şi tinerii de azi ar trebui să ia aminte la curajul lui. Am întrezărit ceva din duhul tinerilor din perioada mea, care şi-au sacrificat viaţa pentru a elibera neamul de sub comunism. Pentru mine acest tânăr reprezintă graiul neamului care nu s-a stins şi nu se va stinge atâta timp cât vom avea oameni de sacrificiu şi de jertfă precum acest tânăr locotenent. Eu mă rog pentru el să aibă puterea mărturisirii până la capăt, fără să se compromită, şi asemenea lui să îi urmeze cât mai mulţi români care nu au dat uitării jertfele martirilor şi voievozilor acestui pământ.


A ieşit vreun preot să susțină aceşti oameni necăjiţi? Uite mireanul cum te roagă să ieşi în mijlocul lor, aşa cum a cerut acest tânăr locotenent. A ieşit vreo barbă deasă în faţa mulţimii? Nu! Eventual a ieşit în parlament în faţa stăpânirii, unde unul vorbeşte şi ceilalți dorm. Salariu bun şi unii şi alţii, unul cu Doamne miluieşte, celălalt cu prinde peşte. Nu zic să protesteze violent cu scandări, ci să facă un marş al păcii cu rugăciuni pentru popor. Însă e greu, pentru că dacă îţi asumi să spui ceva, trebuie să şi suferi oleacă. Noi predicăm despre eroism, adevăr, dragoste şi dreptate, dar unde este fapta noastră concretizată? Pentru ce mai există amvon dacă nu este folosit când e nevoie? Atunci nu mai ieşim deloc la amvon şi stăm aici şi facem pocăinţa tâlharului. Aşa după cum în parlament este un ton pe care îl dă guvernul, aşa şi omul Bisericii dă tonul din amvon. Şcoala, Biserica şi armata ar trebui tot timpul să fie în mijlocul unui popor – cele trei instituţii care conduc şi sprijină un stat.
Dar dacă ar fi apărut în faţa acestei mulţimi un tânăr preot sau teolog care a terminat acum doctoratul pe la Bruxelles sau pe la Roma – să vină să spună şi el un cuvânt – uite, domnule, eu vin din propria mea convingere, nu vin nici din partea guvernului, nici a Bisericii, vin ca un creştin simplu care îmi pasă de soarta acestui popor şi vreau să mă fac părtaş durerilor lui? Unde sunt intelectualii şi doctoranzii acum? Cu ce contribuie doctorandul acum la renaşterea acestui popor, de pe seama căruia i se dă bursă de studiu? Au călătorit prin toate statele lumii doar ca să vină din America cu o hârtie de titrat? Dar dacă învaţă în şcoala masonică… e normal să nu contribuie cu nimic. Dacă eu nu am legătură cu nicio haită de lupi care conduce naţiunea, nu mă tem de nimic.

Unii protestatari văd o soluţie în venirea monarhiei. Credeţi că este o soluţie?

Nu, nici vorbă. E o altă ramură a masoneriei. Iar ca să ai o monarhie, trebuie să ridici un popor la concepţia aceasta. Apoi, şi regii sunt la fel de manevraţi după cum sunt manevrate şi partidele politice. Cine-i Anglia? Cine-i Franța? Cine-i Germania? Nu toţi sunt Hohenzollern şi neamurile lor? … grecii chiar. Şi să ai un rege măcar ca Ferdinand, dar cu progenituri ca aceştia ce să faci, poţi să mai ai încredere în reprezentanții de azi ai regalităţii?

Dar ce soluţie vedeţi posibilă?

Fără credinţă în Dumnezeu nu putem face nimic. Până nu vom avea un conducător cu frica lui Dumnezeu care să ţină drept predania Bisericii, nu vom putea ieşi din criza actuală. Iar poporul ar trebui să ceară de la Dumnezeu cu rugăciune şi pocăinţă un conducător credincios, drept şi destoinic. Dar nu vezi niciunul care să se detaşeze de interesul lui propriu, el trebuie să ştie doar cât mai poate roade osişorul.


 

Credeţi că poate renaşte în poporul nostru spiritul dacic, vitejia şi demnitatea voievozilor români?

Poate renaşte ceva în neamul nostru numai dacă va mai slăbi şi puterea masonică. Această putere manevrează totul, subjugă şi descompune fiinţa omului şi a neamurilor. Şi faţă de o astfel de putere a întunericului se cere din partea credincioşilor o luptă pe plan duhovnicesc – credinţă, rugăciune şi iar rugăciune ca să poată îmblânzi mânia lui Dumnezeu care vine asupra noastră. Oamenii au uitat să îi mulțumească lui Dumnezeu, şi pentru cele bune, şi pentru cele mai puţin bune. De pildă noi am făcut demersuri de ridicare a unei troițe în locul unde au luptat ostaşii de la 1944, în Cristeştii Moldovei – Moţca, pentru că am fost acolo martor ocular la toate evenimentele de rezistență armată împotriva frontului rusesc. Ei bine, nu s-a putut face. De un an de zile aştept aprobare de la prefectură sau de la minister şi nu s-a primit nicio directivă de a înălţa o cruce martirilor acestei ţări. Şi atunci mă întreb: ce poţi face cu asemenea oameni care dirijează un stat creştin? Decât să fim exploataţi, prostiţi şi înjosiţi. Şi aşa merge poporul acesta de o bucată de vreme încoace: unul zideşte şi trei dărâmă.

Spuneaţi de curând că nu aţi fost de acord cu intrarea în Uniunea Europeană şi în NATO. Credeţi că am putea vieţui ca stat înafara acestor organizaţii internaţionale, care dirijează omenirea?

Îmi menţin această părere. Dacă am avea puţină demnitate am şti cum să trăim independenţi. Şi chiar dacă suntem în Uniunea Europeană, asta nu înseamnă că eu trebuie să execut tot ce mi se cere acolo, asta nu înseamnă că pe mine mă dizolvi ca naţiune şi nu mai am voie să îmi spun punctul de vedere. Dar ştiu demnitarii noştri de azi să susţină drepturile naţiunii noastre? Ei nu ştiu decât să primească osişoare de la stăpâni. Când vom depăşi statutul de slugi? Este România stat independent sau nu? Elveţia cum reușește să se sustragă acestei Uniuni şi să fie totodată o mare capitală a Europei? Noi nu trebuie să facem parte din această Uniune Europeană, ce se vrea o nouă Uniune Sovietică. Aceste uniuni doresc o globalizare a statelor, ce ascund un plan dictatorial, de a se ajunge la banca unică, la moneda unică, pentru a îngrădi cetăţeanul, pentru a centraliza puterea spre instaurarea noii ere.

În cazul în care va izbucni un nou război mondial, credeţi că România va fi afectată?

Sigur că şi noi vom fi implicaţi, pentru că statele acestea mari își protejează întotdeauna teritoriul şi nu deschid un câmp de luptă pe terenul lor. Îl deschid pe la români, pe la bulgari şi alte state mai puţin însemnate în ochii lor. Ei intervin doar când au un interes anume. Să nu credem că ne vrea cineva binele, să ne ocrotească pe noi vreun stat. Păi, cât de greu s-a făcut unitatea aceasta a noastră, a românilor, că neau sfâşiat şi ungurii şi ruşii? Ei nu au niciun interes ca noi să fim independenţi şi puternici. Noi am putea trăi de sine stătători în ţara aceasta binecuvântată de Dumnezeu cu toate bogăţiile; am putea trăi dumnezeieşte. Nu ne trebuie banane, nu ne trebuie portocale, nu ne trebuie ajutorul nimănui. Petrol avem, aur avem, păduri avem, ape şi peşte avem şi atâtea bunătăţi pe care nu ştim să le exploatăm.

Păi tocmai, părinte, noi avem ce exploata, dar tot timpul străinii sunt cei care exploatează la noi în ţară şi nouă ne rămâne doar un procent mult prea mic. Cum e cazul Roșiei Montana. S-a făcut o manipulare grozavă în mass-media, cum că nu se exploatează aurul din Munţii Apuseni şi minerii nu au de lucru, dar nu s-a spus şi cine exploatează, şi cui revin beneficiile de pe urma acestei exploatări, că nu revin statului român, ci tot străinilor care investesc. Oare statul român nu poate dezvolta astfel de exploatări?

Sigur că putem exploata singuri, cum a făcut românul de la începuturi, dar dacă suntem vânduţi străinilor? Trebuie să le dăm lor procentul. Şi nu numai aurul se poate exploata; avem minereuri și mai preţioase în munţii noştri, şi străinii ştiu asta foarte bine: uraniu şi wolfram, care valorează mai mult decât aurul. Eu însumi ştiu, când eram în mina de la Baia Sprie şi exploatam inclusiv wolfram. Avem o ţară cu multe bogăţii miniere, însă trebuie multă precauţie şi când le exploatezi, pentru că ele sunt şi foarte radioactive. Caraliii ne mai puneau câte un bibelou de uraniu prin locurile unde munceam noi, special să ne iradieze. Nu vedeţi că în zonele acestea miniere şi copiii şi muncitorii sunt slăbiţi şi epuizaţi datorită acestui mediu îmbâcsit de otrăvuri miniere în care trăiesc ei? Şi transportul de uraniu se face deschis, nu este o precauţie adecvată, şi aceasta este posibil să o facă special spre a intoxica populaţia, mediul şi animalele. Aceste exploatări se fac cu o tehnică deosebită astfel încât materialele folosite să nu fie radioactive, să nu afecteze sănătatea populaţiei. Toate aceste lucruri au şi ele un scop în cazul în care se doreşte un război pentru distrugerea României, iar intoxicarea este un mijloc foarte lesnicios pentru ei, prin alimentaţia otrăvită, prin aerul otrăvit; nu este altceva decât intenţia diavolească de a secera şi de a reduce numărul omenirii. Acest război pe care îl pregătesc tot ei în favoarea lor, nu are drept scop decât măcinarea şi distrugerea omenirii fără cruţare, şi vieţuirea lor peste cadavrele acestei lumi.
Acesta este un pericol mai important decât cine conduce mâine România. Ei strigă: Jos parlamentul, Jos X sau Y, dar nu cunosc dedesubturile şi problemele cu adevărat vitale…, probleme pe care nu le pune nimeni în discuţie şi nu ai voie să le discuţi. Dar avem de-a face cu nişte trădători de ţară şi stăpâni prea mulţi ca să le mai putem face faţă.

O problemă reală care ameninţă Biserica de câţiva ani încoace este ecumenismul. Sf. Justin Popovici a fost printre primii care a atras atenţia asupra acestui pericol, numindu-l panerezia timpurilor noastre. Cum vedeţi învăţătura Sfântului Justin Popovici într-o perioadă în care ecumenismul este din ce în ce mai activ?

Pentru mine Sf. Justin Popovici este cea mai frumoasă aplicare a dogmei în veacul nostru. Este omul care l-a readus pe Dumnezeu între oameni, într-o civilizaţie întemeiată pe sine, pe un umanism luciferic. Un mare teolog şi dogmatist de valoare, care a incomodat şi incomodează prin modul în care spune tranşant Adevărul. Bineînţeles că în facultăţile de Teologie nu îl veţi găsi studiat. El apare ca un mare duşman al Bisericii şi al Europei, pentru că a combătut papismul şi toate rătăcirile umaniste ale statelor europene, dar în special erezia catolică ce i-a îndepărtat pe oameni de Dumnezeu. El este pe drept un adevărat apostol al naţiunilor europene. A delimitat credinţa Răsăritului de cea a Apusului; Răsăritul care își trăieşte viaţa în pocăinţă şi asceză, prin suferinţe şi necazuri, iar Apusul absorbit de curentul ecumenist şi umanist. Revoluţia franceză constituie apogeul umanismului şi nihilismului – Franța, Germania, Italia, Portugalia sunt părinţii umanismului şi nici până astăzi nu pot suporta Răsăritul ortodox.

Consideraţi că revoluţia franceză este baza sistemului politic defectuos de azi?

Cu siguranţă. Tot modernismul are la bază această concepţie, chipurile, democratică: egalitate, fraternitate, libertate. Ateismul şi comunismul sunt mugurii, odraslele ei. Este cea mai inteligentă şi satanică metodă de a schimba faţa unei civilizaţii, prin iluzia acestei libertăţi false. Nu a fost decât o înșelare, un surogat şi acel stat perfect nici nu a existat şi nici nu va exista vreodată. Este vorba de schimbarea sistemului de gândire al omenirii care aduce în centrul universului omul şi nu pe Dumnezeu, mediul prielnic în care s-a dezvoltat masoneria şi tot răul politic şi social.

Credeți că ecumenismul este unealta masoneriei?

Fără îndoială. Prin relativizarea valorilor, masoneria urmăreşte să te închini unui dumnezeu impersonal, dumnezeul ecumenist. Ecumenismul merge strategic împreună cu globalizarea. Nivelarea tuturor neamurilor, formarea unui guvern şi stat unic concomitent cu ecumenismul ce are drept scop formare unei singure religii care să le unifice pe toate în una – toate duc spre înfăptuirea scopului lor final – înscăunarea noului om, Antihrist. Ecumenismul este un mare fals, ei vorbesc în numele unei iubiri înafara lui Hristos, care te exclude din Adevăr. Dacă ecumeniştii ar iubi cu adevărat lumea nu ar dezmoşteni adevărul de valoarea şi bogăţia spirituală a tradiției Bisericii, a Sfinţilor Părinți. Dezmoştenesc creştinismul de frumuseţea harică. De la ei s-a dus Dumnezeu, rămâne doar egoul lor.

Nu, noi nu avem nevoie de Tine, noi conducem lumea, noi dăm pâinea, noi dăm fericirea pe acest pământ. Iisus trebuie să fie din nou arestat ca să nu deranjeze mersul nostru.

Eliminarea lui Dumnezeu din lume şi din sufletul omului, pe orice cale – acesta este scopul ecumenismului, pe care l-a combătut şi Sf. Justin Popovici. Ecumenismul şi globalizarea reprezintă avangarda vremurilor apocaliptice.

Ce părere aveţi despre faptul că monofiziţii copţi sunt lăsaţi să slujească liturghiile lor în altarele ortodoxe din Mitropolia Munteniei?

Ei vor să deprindă ochiul şi spiritul ortodoxului cu obişnuinţa de a sluji împreună cu aceşti eretici, până când ajung să se împărtăşească din acelaşi potir. Pentru că ar putea să le dea dreptul de a-şi construi propriile lor biserici. Dar, nu, vor strategic să ne compromită altarele şi preoţii slabi de înger, care sunt grabnici la „supunere”. Pentru aceste probleme mult mai importante, prin care ţi se desfiinţează dogmele şi principiile ortodoxe, românii nu ştiu să protesteze, dar pentru o bucată de pâine mai degrabă. De ce credeţi că se întâmplă aşa? Ar protesta oamenii şi pentru acestea, dar aici este vorba de lipsa şi neintervenirea la timp a ierarhului, a păstorului Bisericii. Creștinul simplu dacă este informat şi i se explică adevărul, el imediat se implică, şi pe lângă bucata de pâine strigă şi pentru credinţă. Dar dacă nimeni nu îl ia la braţ să îi spună ce trebuie să facă, de unde să ştie singur, fără păstor?

Sunteți la curent cu dezbinarea din Biserica Serbiei, prin marginalizarea şi caterisirea Episcopului Artemie de Kosovo, care a îndrăznit să se lupte cu ecumenismul, papismul şi ocupaţia străină din neamul său. Practic acolo a început noua prigoană a creştinismului, dar puţini au fost cei care l-au susţinut, nici măcar românii…

Ne lipseşte solidaritatea sufletească; nu avem nevoie de una diplomatică, ci să consimtă creştinii de la sine. E ca şi cum ai o armată bună, dar nu ai arme. Păi cu ce să lupte? Susţinerea cuiva merge astăzi până când îţi este afectată pielea proprie, imaginea, ori statutul. Abia de aici încolo poţi spune că susţii pe cineva.

 

Consideraţi validă caterisirea episcopului Artemie?

Biserica adevărată este cu cei exilaţi şi marginalizaţi care învaţă corect predania Bisericii Ortodoxe. Adevărul este la Artemie, care păstrează corect învăţătura Sf. Justin Popovici, nu în capetele încoronate din faţa poporului. Şi poporul va fi de partea sa.

 

La noi poporul foarte greu conştientizează aceste adevăruri. Ce ne mai poate trezi?

Noi, românii, am trăit foarte mult perioada comunistă şi a intrat frica în noi. Pecetea fricii s-a întipărit în sufletele noastre. Frica, ateismul şi tăcerea – caracteristici de bază. Poporul trebuie să trăiască o energie spirituală de unitate şi înţelegere, măcar prin rugăciune, pentru că aşa vom primi discernere şi dor de continuitate spirituală creştină, dorul de neam, dor de Dumnezeu. Poporul român are forţa de a se reîntoarce la valorile şi faptele sale măreţe, aşa cum a fost de la începuturi. Aceasta este forţa pe care duşmanii noştri nu o înţeleg. Avem nevoie să ni se facă dor de neam, dor de Dumnezeu.

Sursa : realizat de monahia Fotini, 25 ianuarie 2012 pentru nr. 21 al revistei ATITUDINI

Articole, Linkuri externe | Comments Off on “Părintele Justin: Avem nevoie să ni se facă dor de neam, dor de Dumnezeu “ |

12 Feb
2012

George Anca – BETWEEN MAHAVIRA AND EMINESCU

George Anca

 

BETWEEN MAHAVIRA AND EMINESCU

GANDHIAN JAINISM IN ROMANIA

 *

            Meeting Acharya Mahapragya, listening to His Words, reading his books, and especially understanding, all the way through, what happens with one’s mind and actual Ahimsa path of transformation of heart and thus of mankind itself were among life term achievements. Post-Gandhian career of non-violence appeared as a global re-foundation of urgent ahimsa practice, from a non-violent life style to economics – e.g. hunger and poverty as sources of violence -, and spirituality in the light of Ahimsa Prashikshan. Instead of formal declarations we shared, tens and thousands of us, an intimate, almost silent consciousness change helped by most qualified trainers, under the guidance of Acharya Mahapragya and Uvacharya Mahashraman.

            As A Romanian, I tried to spread the teachings of Rajsamand. I wrote afterwards a micro-novel – The Orissa Woman. Jain Poem – and I did a research on Ahimsa in Romanian literature from the ancient ballad Mioritsa/The Little Lamb/Memna (in Hindi) to the new Romanian Heysichasm, rereading in ahimsa-key poets like Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu. Before Rajsamand I lectured, at Delhi University, on Mircea Eliade’s Centenary in the World, mentioning that he has introduced ahimsa concept in Romania and commented Mahatma Gandhi’s non-violent revolution.

            Mihai Eminescu (1850-1889) rewrote in Romanian on his own the beginning of the world from a sparkling point, as in Nasadya Sukta.  Even a violent birth of cosmos has to be challenged.  I wish  Eminescu were in Rajsamand and see the tenth Terapanth Acharya, Mahapragya as a confirmation of his holy visions.

            Climbing the Hill with thought to Tirthankaras and Terapanths, some of us got an increased feeling of Christmas on 25th December, few days after Id. Dr. Gandhi made clear once more our growth through Rajsamand encounter, a landarmak in our way to better humanity. Rudi sent here his Introduction to Jainism. Mezaki found similarities between Shinto and Dacian Zalmoxe. Gabriela spoke of enthusiasm in Rajsamand. Thomas reformulated his interfaith statement.

            Vinod wrote me a letter just in Rajsamand. And I received in Bucharest from the editors – P.V. Rajagopal and S. Jeyapragasam – Ahimsa NONVIOLENCE -, International Gandhian Institute for Nonviolence and Peace, Madurai, May-June 2007, including articles “Economics of Nonviolence and Peace” by Acharya Mahapragyaji, and “The Nonviolent Revolution – the Italian who embraced Gandhi’s Satyagraha to oppose Fascism and War-II” by Rocco Altieri.

“The search for spiritual salvation did not require Gandhi to retire to a cave as a hermit, for he carries the cave with him” (A. Capitini )

*

 

            Romanian priest and scholar Constantin Galeriu speaks on Mahatma Gandhi as the only leader of revolutions who discovered the Saviour, through Sermon on the Mountain preaching to  love one’s enemies. He proved to his enemies that he loved them, even dying as a martyr. In his own words: “I think only evil should be hated not evil-doers even when I could be the victim”; “Not to admit and to detest your enemies’ mistakes should never rule out compassion”,

and even love for them”.

            The same spirit was shared recently in Romania by the author of The man, his people and the empire: ‘What is freedom?’ probed one student after Rajmohan Gandhi’s address at a university in Baia Mare, a northern Romanian city of 130,000 that was once a major mining centre. Prof Gandhi replied that ‘if the state tells me what to do, I say I will resist. But if my conscience asks me not to do something, I want to obey it. Then I find I have inner freedom.’

For them, and his university audience, Gandhi highlighted four key points;

 ‘If you’re planning a strategy for a community or country, leave absolutely no-one out;

 ‘Have the courage to speak the truth to your own side;

 ‘Think a lot but also leave room for inspiration;

‘If you find hatred around you, fight it. If people are hating each other, reconcile them. If someone is hating you, forgive him.’ (Rob Lancaster, “Romania: Reaching out to young leaders” 22/04/2010).

            On a blog on internetnet, Ion Burhan sees in Gandhi’s satyagraha a way to make conscious some “social sins” of Romanian society  such as: richness without work, pleasure without conscience, knowledge without character, gain without morals; science without humanism, religion without personal sacrifice, politics without principles.  An article by Satish Kumar on Jain religion, translated into Romanian, keeps in original the supplementary readings as for a global communion: Padmanabha Jaini, Jaina Path of Purification, Jawahar Nagar, Delhi, India: Motilal Banarsidas, 1979. / Acharya Mahaprajna, Anekanta: The Third EyeLadnun, Rajasthan, India: Jain Vishva Bhavati, 2002. Email: books@JVBI.org. / Umasvati, That Which Is: Tattvartha Sutra, translated by Nathmal Tatia, San Francisco and London: Harper Collins, 1994. / Pratapaditya Pal, The Peaceful Liberators: Jain Art from India (1995). New York and London: co-published by Los Angeles County Museum of Art and Thames and Hudson. / Jan Van Alphen, Steps to Liberation: 2,500 Years of Jain Art and Religion (2000). Antwerp, Belgium: Etnografisch Museum.

            On the site of Biblitheca publishing house is announced (May 2011) the last book issued in Romanian translation: Introducere in Jainism by Rudi Jansma and Sneh Rani Jain. Ahimsa – “the heart of Jainism” -, Gandhi – modern apostle of Jainism -, Karma are among key words of the presentation for general public.

            A letter sent to Romanian Parliament by Cristina María Speluzzi from Buenos Aires República Argentina is opened by a quotation from Gandhi:

Honorable Members of the Romanian Parliament,

Distinguished Officials,

Ladies and Gentlemen,

“The greatness and the MORAL progress of a nation can be judged by the way the animals are treated ” (M. Gandhi)

The dark specter of a death sentence for strays in Romania is again of major concern for people from all over the world…

Again, poor innocent animals are about to be legally massacred by the tens of thousands…

We found out that The Romanian Parliament’s Committee for Public Administration Territorial Planning and Ecological Balance intends to make a new law regarding the management of strays….and they want :

– the dogs captures by the dog catchers will be PTS after 14 or maximum 60 days ( those considered dogs for fights, aggressive breeds will be PTS after 48h or 10 days ; those sick will be PTS immediately )

– sick animals will not be given for adoption.

– those who feed or take care of strays will be fined

– the minimum conditions for the captures, living quarters, transport, care ( food and shelter ) WILL BE ELIMINATED FROM the new law

– the clear description of how the euthanasia will be done and what substances are to be used WILL BE ELIMINATED FROM the new law…it will be replaced with ” the euthanasia will be done by a specialist “.

– the non profit organizations for animal protection WILL HAVE NO RIGHT to complain about the living conditions of dogs in municipal shelters. the control will be done only by the Sanitary-veterinary Authority.

– the non profit organizations for animal protection WILL HAVE NO RIGHT to capture, take care or spat/neuter strays.

*

            In his book  The Gandhian Mode of Becoming, Gujarat Vidyapith, Ahmedabad, 1998, Dr. Catalin Mamali adds to the “simple list” of comparison terms –   Socrates, Jesus, Buddha,

Confucius, Martin Luther, Thoreau, Ruskin, Tolstoy, Steiner, Marx, Tagore, Freud, Mao, Lenin, Savarkar, Martin Luther King Jr., and Mother Teresa –  one more frame of reference: Niccolo Machiavelli. A special feature for a book on Gandhi published in India may be also the large number of Romanian authors in bibliography: Badina O, Blaga L, Botez M, Brucan S, Constante L, Draghicescu M, Eliade M, Gusti D, Herseni T, Ierunca V, Istrati P, Mamali C, Neculau A, Preda M, Zapan G.

            “As a thinker and practioner of politics Machiavelli had a profound influence on European political life. Seeking power through any means was the major principle of his philosophy.

As against this Gandhi preached and practiced ethical principles of purity of means for attaining his objectives. One can hardly imagine two completely opposite view points and

their paths of life. (Govindbhai Raval, Vice Chancellor, in “Foreword”)

            “Mamali’s book has one organizing axis a comparison of Gandhi with Machiavelli, for

understanding both of them better, as each other’s contrast, dialectionally – not to end up telling the reader whom he should follow. Interestingly, they were both fighting for freedom

of their lands. But to Machiavelli such giant tasks accrued to the Prince. To Gandhi the liberation could only be done by those who should be liberated; the people, not the way Machiavelli (and the Marxist tradition) saw them, as “masses,” as superficial admirers of success: hence to be led by feeding them with successes.” (Johan Galtung in “Introduction”).

           

In the end the author makes a pool – each of the 140 statements can be given grades between 1 and 5 according to the readers’ degree of agreement or disagreement to the respective position.  Here are some of  satyagraha, ahimsa, but also aparigraha statements.

1. It is impossible to detach, to separate the ends from the means.

 

6. Any economy ignoring moral values is ultimately wicked and artificial.

8. The individual entrusted with a public mission should by no means accept valuable

presents.

 

20. Any person willing to act in support of social welfare should never depend on public

charity.

21. Only when a person is able to look at his/her own errors through a magnifying glass

and at the others’ through a minimizing one, is he/she capable to correctly evaluate

his/her and the others’ mistakes.

 

 42. Centralization as a system is improper for the non-violent functioning, and organization

of the society. It is hard to achieve a non-violent society within centralized systems.

47. Most of the people would rather forget their own father’s death than the loss of their

fortunes.

 

50. Not to admit and to detest your enemies’ mistakes should never rule out compassion

and even love for them.

The means should be in harmony with the purpose.

 

67. It is altogether difficult for a person living in dire poverty to achieve his moral

development. Those who accomplish it in such strained circumstances are people of

extraordinary ability.

73. Bad means cannot help attain good ends.

 

90. In my opinion any person who eats the fruits of the earth without sharing them with the

others and who is of no use to the others is a thief.

 

96. Non-violence is indispensable to genuine economic development.

98. I think only evil should be hated not evil-doers even when I could be the victim.

99. In my opinion a person should never use friendship to gain favours.

 

112. I think that the most efficient means to have justice done is to do justice to my own

enemy.

114. When many people live in dire poverty, it is of utmost importance to cultivate in all of

us the mental attitude of not boasting objects and appliances which are denied tomillions of people, and, consequently, to reorganize our lives in keeping with this mentality as fast as possible.

120. I think that each and every person should give up the desires to possession of as many things as possible.

124. Individuals should primarily use goods produced by indigenous economy.

 *

 INDOEMINESCOLOGY (MIHAI EMINESCU AND INDIA)

*

Public Address to the President of India, H.E. Shanker Dayal Sharma, at ceremony  of  Receiving  Honorary Doctorate, Bucharest University

            Your Excellency Mr. President of India, Sharmaji,

Your gracious meeting offered to Romanian specialists in Indian studies, mainly from Bucharest, here, it’s a high honor, a stimulation and also a consolation. For it’s a tragic issue of Stalinist-Communist dictatorship that best thinkers, Indologists included, were jailed. But riks and slokas from Vedas and Upanishads were still communicated by Morse alphabet.

            We feel getting, at last, a free way to knowledge of Indian spirit and culture. Perhaps the moksha/salvation was the most appreciated quality of Indian spirit, together with Christian, Indian and universal dharma and shanti.

            Mihai Eminescu, Romanian national poet, declared himself a Buddhist as an empowered Christian. During more than 15 years I had talks and letters about Mihai Eminescu, mainly in and from India, but also other continents; they make some personal and Indo-eminescological history in an epistolar novel I had honor to dedicate to your excellency, Mr. President of India, Dr. Sharma ji.

            Kind of field researcher, I taught Romanian, between 1977-1984, at University of Delhi, while Prof. dr. Prabhu Dayal Vidyasagar was teaching Hindi at Bucharest University.

            My mother has just died before and so India became my mother – now it was no problem how good India was to me, but how good was I to her.

            I am grateful to legions of people in India, from great writers and professors like Amrita Pritam, Ageya, Nagendra, R.C. Mehrotra, Gurbakhsh Singh – former vicechancellors of Delhi University – to my colleagues and students in the university.

            Surely the exchange of teachers between universities is a must.

            Suppose India and Romania would have their cultural centers in Delhi and in Bucharest respectively, smaller and in a way more cultural cities like Iaşi, Cluj, Timişoara, Râmnicu-Vâlcea, for Romania, and Bhopal, Bhubaneshwar, Chandigarh, Bangalore, Trivandrum for India may be taken in consideration.

            Romanian-Indian Cultural Society, started recently, in 1993, beyond university and formal scientific research on Indology, is trying to gather interested people in different topics of Indian culture. Many young and gifted persons are eager to study Indian arts, dance and music, to be on scholarship in their dreamland.

            We can only slightly open a door toward an endless realm.

            Finally, I will dare to evoke a very special Indo-Romanian tradition dealing with human freedom and make a call for your judgment.

            Early 1990’s Romanian new press acknowledged both India’s international support to political prisoners and their recognition to pundit Jawaharlal Nehru who provoked a visit of then UN Secretary General U Thant.

            Dr. S. Radhakrishnan, when vice president of India, made shorter the sentence of poet Radu Gyr.

            As a representative to UN International Association of Educators for World Peace, I request now, Mr. President of India, your high intervention that Mr. Ilie Ilaşcu, parliamentarian, jailed in Tiraspol, for only guilt of being Romanian, to be liberated.

*

The International Academy Mihai Eminescu

            First draft – 1991 – to be completed by acknowledgments, other names of poets, thinkers, artists, translators, eminescologists, educators, desiring to be together unto poetry/shanti.

            Albania, Argentina, Australia, Austria, Belgium, Brazil, Bulgaria, Canada, Czechoslovakia, Chile, China, Denmark, Egypt, Finland, France, Germany, Greece, Hungarx, India, Iran, Irak, Israel, Italy, Japan, Mexico, Moldova, Netherlands, New Zealand, Nigeria, Philippines, Poland, Portugal, Romania, Senegal, South Africa, Spain, Sweden, Switzerland, Tanzania, Thailand, United Kingdom, USSR, USA, Yugoslavia

 

            MEMBERS / HONORARY INVITED

            Rafael Alberti, Robert Bly, Emil Cioran, Rosa del Conte, Yolanda Eminescu, Evgheni Evtushenko, John Fowles, Vaclav Havel, Daisaku Ikeda, Eugen Ionesco, Octavio Paz, Amrita Pritam (president since 1981), Salman Rushdie, Leopold Sedhar Senghor, Bogdan Suhodolsky, Grigore Vieru.

 

            MEMBERS AT LARGE

            Anna Aalten, B. Abanuka, Tawfik El Abdo, Prachoomsuk Achava-Amrung, Ioan Alexandru (organizer), Ion Andreiţă, O. M. Anujan, Lourdes Arizpe, Werner Bahner, Andrei Bantaş, Romano Baroni, Georges Barthouil, Al Bayati, Enric Becescu, Eva Behring, Amita Bhose, Danuta Bienkowska, Carlo Bernardini, Eveline Blamont, Ana Blandiana, Lucian Boz, Ion Caramitru, Margaret Chatterjee, Mary Ellen-Chatwin, Mihai Cimpoi, Silvia Chiţimia, Henri Claessen, Georges Condominas, Lean-Louis Courriol, Robert Creeley, Petru Creţia, Marco Cugno, Nicolae Dabija, Rodny Daniel, Nilima Das, Sisir Kumar Das, Mahendra Dave, Guenther Deicke, Francis Dessart, Stanislaw Dobrowolski, P. Vidyasagar Dayal, Metoda Dodic-Fikfak, Mihai Drăgan, Livia Drăghici, Jules Dufur, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Anton Dumitriu, Monika Egde, Christian Eggebert, Didona Eminescu, Roland Erb, Jiri Felix, Galdi Laszlo, Roy Mac Gregor-Hastie, Al Giuculescu, Allain Guillermou, Herbert Golder, Klaus Heitmann, Helena Helva, Gerard Herberichs, Carmen Hendershott, Anna Hohenwart, Peter Hook, Alexandra Hortopan, Kazimiera Illakowiczowna, Philip Iseley, Judith Isroff, Ion Iuga, Vilenka Jakac-Bizjak, Rafik Vihati Joshi, Elena M. Koenigsberg, Maria Kafkova, Iuri Kojevnikov, Henrik Konarkovski, Omar Lara, Leonida Lari, Maria Teresa Leon, Catherine Lutard, Keshav Malik, Muhamed Maghoub, Fidelis Masao, Liliana Mărgineanu, Pino Mariano, Constantin Mateescu, Anna Mathai, Dumitru Matkovski, Charles Mercieca, Ion Milos, Baldev Mirza, George Munteanu, Chie Nakane, Ion Negoiţescu, Wanda Ostap, Ayappa Panikar, Sheila Pantry, Daniel Perdigao, Augustin Petre, Irina Petrescu, Max Demeter Peyfuss, Jane Plaister, Franco Prendi, Carlos, Queiroz, Zorica Rajkovic, Lisa Raphal, Peter Raster, Ruprecht Rohr, Marcel Roşculeţ, Mario Ruffini, Angelo Sabbattini, A. M. Sadek, Zeus Salazar, Patricia Sarles, Monika Segbert, Joachim Schuster, Vinod Seth, Satyavrat Shastri, Andrei Simic, Norman Simms, William Snodgrass, Mihai Stan, Dumitru Stăniloae, Sygmunt Stobersky, Sanda Stoleru, Sorin Stratilat, Arcadie Suceveanu, Eric Sunderland, Bathelemy Taladoire, Akile Tezkan, Eugen Todoran, Fernando Tola, Mona Toscano-Pashke, Urmila Rani Trikha, Kliment Tsacev, Mihai Ursachi, Bruno Uytersprot, Nelson Vainer, Isabela Valmarin, Dimitrie Vatamaniuc, Romulus & Mihu Vulcănescu, J.L. Vig, Brenda Walker, Xu Wende, Reinhold Werner, Rudolf Windish, Mario Zamora

 

            MEMBERS IN MEMORIAM

 

            Anna Ahmatova, Sergiu Al-George, Gheorghe Anghel, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga, Samson Bodnărescu, Alexandru Bogdan, N.N. Botez, Petre Brânzeu, Victor Buescu, Anta Raluka Buzinschi, George Călinescu, I. L. Caragiale, Iorgu Caragiale, Toma Chiricuţă, Pompiliu Constantinescu, Aron Cotruş, Ion Creangă, Dimitrie Cuclin, Mihail Dragomirescu, Mircea Eliade, Gheorghe Eminescu, Gheorghe Eminovici, Franyo Zoltan, Galgi Laszlo, Gala Galaction, Mozes Gaster, Onisifor Ghibu, Petre Grimm, Ion Goraş, N.I. Herescu, G. Ibrăileanu, Nicolae Iorga, Petru Iroaie, Josef Sandor, Ivan Krascko, Mite Kremnitz, Franco Lombardi, E. Lovinescu, Titu Maiorescu, Alfred Margul-Sperber, Veronica Micle, Matei Millo, Gheorghe Nedioglu, Constantin Noica, Ramiro Ortiz, Sylvia Pankhurst, Vasile Pârvan, Perpessicius,  Ioana Em. Petrescu, Gheorghe Pituţ, Miron Pompiliu, Augustin Z. N. Pop, Cornelui M. Popescu, Aron Pumnul, Salvatore Quasimodo, Ianis Ritsos, Mihail Sadoveanu, George Bernard Shaw, Ioan Slavici, Nichita Stănescu, Carmen Sylva, Carlo Tagliavini, Fani Tardini, Vasile Văduva, Tudor Vianu

 

*

EMINESCU, A FOLKLORE…

(by Vinod Seth)

They call Eminescu a poet, a gem

I always called him a diamond

I called him folk-lore

He, whom we call Eminescu

Hardly separated from the air anywhere

A poet called him a tree, an echo

But he who is as clear as stones in the brook

Is a smoothened dazzling diamond

Never from mountain poetry is torn

Eyes from his Brancusi bird

Fly high to sit by his bust

Ion Mândrescu, the artist of skill

Takes away poetry from his crust

And hangs on him the diamond bullets

To let him be the martyr in revolution

Poet he was, but poets don’t die

Eminescu was the folklore of revolutions

He hung poetry like muslin cloths

On his face a smile in store

Folklore made Eminescu and Eminescu made folklore

A Hindi, Sanskrit base as before

Eminescu took a round of whole this globe

Poetry beheads him, gives him folklore

Eminescu sings an epic tune to us

Eminescu we hear on telecom

Then we ask him May we come in?

Eminescu say Yes if you glass cut the rocks

 

            P.S. You will be pleased   a sculpture (a woman’s head in brass in French Museum’s collection, made by Bruncush, was recently exhibited in the National Gallery of Modern Art, which was the first sculpture I saw from Bruncushi. If more than one busts of Eminescu are sent may be we can give them to some institutions.

*

LIBERTIES…

(By Vinod Seth)

Death in the year of Eminescu’s death

Better than Romanians speak

And speak they 25 years ache

Achile’s heal has kicked Ceausescu’s head

And with bullets riddled his face

We wouldn’t dare a return

While dying he doesn’t look as young

As much as in publicity photographs

which his ambassador has to give or gave

Liberty

Only you are young

Noe live with Romanian grace…

Up and up on this hill is love

Then on the peak is a flag

Brancusi has put there a slab

Romanians call it Eminescu’s grave

Up on the hill one year is past

Up on the hill a look down is cast

Flags fly 80 000 at half mast

Revolution is like those of the French

Like Shiva’s dance on Christ’s cross

They had a thirst for poison, had to quench

The people had told at last who is the boss

Christmas said it is Santa-Claus

Death said no! he has worn my dress

The only liberty is on peoples’ face.

Now will you read my poem again

Yes if my all friends are slain

And only free self of Romania is again

This army is friend of the poets

The army is Eminescu and also his poem

Eminescu at his death centenary awake

Has turned the quick most page

Salutes to people, to Eminescu, to army

Government’s area TV serial case

*

Pastiche

 

The intended review to the dissertation of Ms. Zircha Vaswani became mostly a pastiche. Because we have to deal with a very free, kind of mystical construction of comparisons, in which Mihai Eminescu’s poems and Indian scriptures are brought side-by-side into a fascinating personal adventure of the author. The abhored by now Eminescu cult in his motherland  turns into an Indian cult, with a chance to be recovered, in competition, for own culture.

            A sacrificial work, a puja full of piety and effervescence addresses everybody on the way, like in a new beginning of the religious aesthetic spirit. Courageous or euphoric, like in a trance, the author restarts as if the universe like in solitary temple procession, hearing her native prayers in verses by Eminescu.

            Ioan Alexandru, Amita Bhose and myself were colleagues of doctorate under guidance of professor Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Ioan translated odes of Pindar in his dissertation itself, Amita published separately her book of translations from Eminescu into Bengali, myself didn’t translate a line (perhaps also because Baudelaire, my topic, is the most translated foreign poet into Romanian). Ms. Zricha Vaswani translates Eminescuss “Indian” poems as her own soul and hope.

            I don’n know her personally. There are universities with the name of Dr. B.R. Ambedkar in Agra, Hyderabad, Lucknow, Muzaffarpur, Delhi. The architect of Indian Constitution (while handling it to me also, the late president of India Shankar Dyal Sharma said: The Constitution of the World!) had the  message. “Educate, organize, agitate”.

 

*

A MASTER COURSE IN PSYCHOLOGY-SOCIOLOGY ON ENERGETIC NONVIOLENCE AND NON-POSSESSION

 

Main themes of the master course on energetic nonviolence and non-possession:

 

Exploring social violence. Motivation of violent behaviour (protection, „fight or flight”, groups and identity). Conflict prevention – systemic (globalization, international crime), structural (predatory states, horizontal inequities), operational (accelerators and detonators of conflict – e.g. Poverty of sources, afflux of small guns, elections).

 

Anthropology of nonviolence: Jain ahimsa and aparigraha. Buddhist karuna. Christian pity. Gandhian nonviolence. Principles of anekanta (relativity).

 

Ancient Mahavira has classified people in three categories: having many desires (Mahechha), having few desires (Alpechha), having no desires (Ichhajayi). The economy of nonviolence, along with poverty eradication, applies also Mhavira’s concept of vrati (dedicated) society. He gave three directions regarding production: not to be manufacturated weapons of violence (ahimsappyane), not to be assembled weapons (asanjutahikarne), not to be made instruction for sinful and violent work (apavkammovades). Following anekanta, the philosophy of Mahavira synthesizes personal fate and initiative.

 

Book case: Blaga, energie românească / Lucian Blaga, Romanian energy by Vasile Băncilă / Cluj, Colecţia „Gând românesc”, 1938 (a re-edition with notes and a bio bibliographic table by Ileana Băncilă, Timişoara, Editura Marineasa, 1995), is the first book on poet and philosopher, remained until today “the most subtle analysis of ethnic coordinates of Blagianism, on the fund of daring philosophy of Romanian spirit” (Răzvan Codrescu). To the “mioritic” space, (hill), Băncilă adds the „supramioritic” (mountain) and submioritic (Danube, „imperial Danube”). Vasile Băncilă wrote, discreetly, under communist repression, four volumes of „aphorisms and para-aphorisms”, published posthumously, 1990’s, bringing out own gigantic energies.

„The created world is the stage of divine theater, and people are the actors. This theaters has scenery, props and changes of stage at once fantastic and realist, and people act almost always very well their role, what doesn’t happen in the usual theaters or plays of theater.

Shakespeare has caught only a ray from divine dramaturgy and delights up to transfigured amazement. But what would it be if we could contemplate, in its universality, the drama created by God? Only the mystics understand something from it.” (Vasile Băncilă).

The divine energies were theologized  betwee the two world wars by Dumitru Stăniloae.

Here are some excerpts from Romanian thinkers of the same epoch on related topics (translated by George Anca).

Lucian Blaga:

„The intellect, destined among others to the enigmatic operation to husk intuition from accidental and to rise it on a high plateau of essences, creates in contact with concrete intuition certain concepts which from logical point of view are impossible, because they imply the antinomy. As illustration, let choose an example which played a remarkable role in certain „logics”. The concepts we speak about are all made after the shape and resemblance of the concept „becoming”. The concept of „becoming” closes in it, as it was remarked, an antinomy. This concept, analysed under logical angle, splits in contradictory terms: nonexistence-existence. Under pure logical aspect, the concept of „becoming” is impossible, it couldn’t be made on way of logical synthesis out of the two antinomic terms. The concept has been made on foundation direct of „intuition”, which shows us the „becoming” as possible.

            When the intellect performs, for instance, the act of puting of a space, of a moment, of a unity, it believes justified to repeat at infinite this act, at least on an ideal plan. Such an initial act is generated virtually at infinite on the basis of special dynamics of the intellect. The licence of which the spirit makes use this time is that to believe in possibility of repetition without limit of the same act of puting of a something, be it even only on an ideal plan. The intellect behaves as if the initial act would comprise in itself also all the others, at infinite. An act of puting of a something is but from logical point of view identical only with itself, but it is not identical with its repetition at infinite. Evidently, the intellect assumes also this time a right, to whose influence can not purloin, but which logically leads to gratuituous creations. Notions as those of infinite space, infinite time, of infinite number, etc. presupose after all the licence about which we speak.

            The human intellect, in state of autoconstruction, before operating on foundation of logical principles – operates paradoxically, with feats of strength, on bases of licences we don’t know who accorded to it. All these licences are logically impermeable. Their totality constitutes a kind „permanent” coefficient in genere. This coefficient must be accepted as it is.”

            „We have fixed, through these few ideas, the pillars of a theory which authorises us to see in a new light also the problem of „archetypes”. It is no doubt that in creations of culture (myths, art, metaphysics, religious ideas, moral ideas, etc.) the nuclear presence of certain „archetypes” can be guessed and then discovered as such in the back of disguisings which it endures. And it is no doubt that the nuclear presence of some archetypes can be discovered also in the fantesies of psychopats. But a capital difference intervenes between modes as „the archetypes” manifest in processes of culture and how they manifest in the fantesies of psychopats…

            Archetypes, out of most different ones, we can envision as effective nuclei around which so many creations of culture coagulate, but in these processes of creation, the archetypes appear „always” modelled „in stylistic patterns”, being dominated by these, as long as in fantesies of psychopats some „autonomous complexes” make felt their presence…

            In marge of such considerations it can be emited the hypothesis that in pshichic-spiritual life of each human individual the archetypes and stylistic factors are effectively present like certain „powers”. When between these powers is declared a disequilibrium, in the sense that, through the enrgy inherent to them, the stylistic factors are not any more able to dominate archtypes, is given the failure of the individual in psychopathy.”

Dan Botta :

 „The radiant universe of the Romanian and perfect world of his conceptions is unendured. This is the entire sense, single sense of Eminescu’s pessimism. Eminescu adores the world, contemplate it greedily, gets drunk – like in the verse of „Rugăciunea unui dac”/The prayer of a Dacian – from the fountains of its splendours, but he knows himself destined to sorrow. So it explains that sentiment  „dureros de dulce”/sorrowfully sweet of existence and all what in his verse is explosion of sorrow is anthem of joy alltogether. He pushed his pessimism – if this is pessimism – up to there where Romanians push it. Books of Schopenhauer didn’t give neither its conscience. It is alive since centuries in Romanian people. The Romanian says: „I make shadow to the earth”. I put once this word in connection with believes of Thracia: the existence throws a spot on luminous body of world. Life is a guilt, a sin. The testimony of Herodot, who had noted this faith of Thracia, is confirmed enirely by Romanian people. 

            „Shadow to earth”, this sentiment of supreme bitterness, of solitude and supreme uselessness, goes through Eminescian poetry. There are moments of deepest depression.

            They don’t exclude – on the contrary – the conscience of infinite beauty of world. They utter the thirst of detachment from the contingential, the thirst for evasion, of the extasy. They invoke death – as threshold of joy, of that region where are open the perspectives of supreme beauty, the power of participation to phrenetic life of the whole – eternal comunication, cuminecătura/the eucharist of elements.”

Constantin Noica :

„The being of world is neither something determined, but nor blind undetermination, but endless possibility, destined to accomplish itself to an all-good-ordering intellect or through forms and laws ready given from outside.

            And in the last thought, that of today man, it seems as if, indeed, the being of world is an endless possibility of the matter, but not of that which is informed from outside, but of that which makes alone its form; that though the being of world is a becoming with history.

            This history of the real which affirms is described, step by step, during own history, the thought which denies…

            When it rises from anorganic nature to that organic, the matter obtains something unbelievable: the finitude.

            In the bosom of anorganic nature, everything had to be infinite, the matter couldn’t sum up. The states were infinite, the movements – unlimited…

            With its infinite variety of forms, the alterity which closes into an identity realises the infinity in the finite, the individual, the individual being, the „organism”; It is like a whole inside of the whole of world; it is a part issued from condition of part. Only with the individual being it starts the world of realities instead of that of states, pocesses, elements or general substances…

            In fund, they are categories of the „individual” real, therefore, categories of the finitude, as the five Platonian ones were not, neither the being in genere, nor the state, nor the movement, and nor identity or alterity.”

 

            „The plurality is the aspect of maturity of things…

            The thought of man only when „distinguishes” starts to understand and only when says „we” comes out from minor stage…

            Association, adhesion, aggregation, amalgamation and so many other modes of dead or living matters are suggested directly in bosom of plurality. A second one, naturally, is the multiplication, which not only that carry , like the first, over plurality, but it alone is spring of plurality, like in reproduction. A third operation, rising to power, comes to prove mature operation in the bosom of plurality, in measure in which it integrates the first two.

            For rising to power is a synthesis, an added multiplication. It represents an expansion which in the same time preserves itself concentrated around a term, giving thus to the plurality both the power to affirm itself as such, as well as, like in case of the wave, that of not losing and spreading through one affirmation. When one sees in the show of world – how we register it with the plant and now with the entire material universe – the operations undertook everywhere, as well as organised animation which resulted from here, one asks what more man has to add.

            The man is come to add „the numbering”.

            The number, the „arithmos”, becomes the golden key for the world of plurality…

            You can not number with a single unity; from beginning you must have the decade, therefore 1, 2,…, 9, nine simple distinct units, „plus” the superior unit of decade. And what are you doing in definitive when you number? You count before the first 9 units, that is you name them in order; then you count the tens seen as units, that is you name nine „tens” and so on by nine.

            But what is this? It is our number, are our „classes” of numbers, it is our golden key for plurality…

            The man believed that the number represents glorification of plurality and recognition of its sovreignty in the world. In fact didn’t do but to trivialize it…

            Only retained plurality, only unity in plurality give to this a sense…

            And the unit of plurality is other thing than both unity and plurality: It is totalaity.”

 

            „The being gives only the „knitting between general and individual”…

            The science of being doesn’t reach its target if it doesen’t account of individual being, of „this” arbre, „this” man, „this” historical creature. But it must do it for „any individual being, therefore from perspective of general being….

            The individuality can give and can acquire any determinations ( like vortex in void of material points or spreading in void of waves), but has not truly the measure of being.

            The world can be full of this secondary nonbeing; and if in the world of inanimate matter it is not striking, because here just secondary unbeing is the rule and being the exception, in exchange, in the worlld of life and of man – which has costed the matter so much endeavour in order to coagulate – the non being and nonaccomlishment are a true cosmic failure, in a sense. And this doesn’t mean but: the conversion didn’t happen.

            It seems then that the ontologic model resulting from here is simple: an individuality is open through determinations which open under a generality; an ontological field acquire being and insurence, as becoming field of generality…

            … The being of things, the being of the existent searched by the ontology – namely:  what is truly in the world? – acquires, with the archaei, a solidary conceptual answer with all what we have done visibly in the developing of  Romanian sentiment of being, from the „question” over what it is upto the possible ontologic model.”

            “The Romanian sentiment of being is other than that of ultimate safety of it – not in what regards the knoweledge of man over himself, rather of the order of essence than of immediate and sure existence. That for, we have prefered to say here pre-being, sometimes, for being (which comprises both essence as well as existence); but in the same time, we don’t invoke the simple „essence”, because this „separates” from existence, while thr pre-being presuposes and sends to it all the time.

            Under pre-being we comprised:

–         the unaccomplished being, expressed in our language through „n-a fost să fie”/it wasn’t to be;

–         the superior being, through „era să fie”/it was likely to be;

–         the eventual being, with „va fi fiind”/it will be being;

–         the possible being, with „ar fi să fie”/it would be to be;

–         the being of entrance into being, with „este să fie”/it is to be;

–         the finished, consummated accomplished being, with „a fost să fie”/it was to be.

In all these modalities it remains it appears a sending to existence as a moment of accomplishment.But the moment remains an end of road, the modalities being its steps of ensuring.

For why the being must appear in the hypostasis of safety and of complete reality (which could mean, for some ones, the simple „individual reality”)?”

Vasile Bancila:

„The man, in front of the non-ego or of a cosmic infinity, seeing its smallness, answers often with absolutisation of own ego. It is a reaction totally dispropotioned and as such absurd. But as long as the man has lost the inconscience however sensible of the animals, through which these live in harmony with universal reality, he is obliged to search a compensation which to take him out from dispair of noticing his unsignificance in the infinite of total existence.

            But the soulution found leads to solitude and to nihilism, that is to still a bigger dispair. So that the true solution must be searched in other part: in noticing of the absolute in things and beyond of them, who made these things and man himself, of whom be it modest reflex is the man and to whom he follows to return. This is, in fact, the essence of any proper religion. In this mode, the man rebecomes an absolute, but not through automation, but through integration.

            But the modern man moves off often from religious vision and that for exploits the method of autonomous absolutization, sometimes even luciferian, of own ego. On this way, the modern man conceives himself as a kind of metaphisical Huitzilopochtli. But this is a way of salvation which leads him at last to the madhouse. And if he is philosopher, he creates phenomenist systems, to not say phenomenal.”

 

             ”We can not know the absolute but as reflex, or as echo. Hence we can not know even at least a part of the absolute, because the absolute is entire in each part and to know a part of it would mean to know the whole absolute or absolute as such.

            When it is question of absolute, we can not express in quantitative values, we can not say, for example, that we know the absolute through progressive accumulations with tendency to know it once completely, as some ideologues apparently scientific believe. The absolute can not be revealed in fragments, but in aspects, transfigurations, reflexes or echos.

            The knowledge of the absolute is a Taborite phenomenon or act. It lights and blinds at the same time. This knowledge ressembles to a certain extent with the kind how some blind men „see” the light. They have not a proper organ for this, but feel the light as an invasion, as a transfiguration of existence.

            These reflexes or echos of the absolute are captured and valorised in dogmas. These later are crystals at the same time of light and of mystery. They are the precised substance of mystical knowledge, of essential knowledge and represents all what human mind can understand more deeply. Through them we are free of both shortcoming of skepticism, which is funeral then when it doesn’t content to be only the beginning of philosophy, and not its end, as wel as of that of positive knowledge, wich is brutal when it mixes in the field of ineffable subtlety of the absolute.”

 

             „The light disappears, but doesn’t transform into darkness.

            The darkness disappears, but doesn’t transform in light.

            Because here we touch the two ultimate principles of existence, wich are reciprocal inconvertible.

            Is the darkness a weaker light and the light a weaker darkness?

            Any opinion would have the physicists, morally and ontologically, it can not be a transition from one to another. From this point of view, at most the light can destroy the darkness or inverse, but can not transform one into another.”

            “The truth is that religious men and all people with spiritual living are preoccupied by evil, but with aim of salvation or of moral perfecting – and not for falling in pessimism, in drama, in doubting about health and sense of existence as such and so much little of its creator. They are not therefore obsessed of evil as of a master who become the patron of the world, as of something which spoils irremediable our life, but as a kind of props, be it even grave, in the strugle and unique theatre of existence, of our life.

            The evil becomes, in other words, something which us, with help of God, we master.

            With this the reference inverts and the evil, as massive as it would appear, becomes however something secondary.”

 „The light disappears, but doesn’t transform into darkness.

            The darkness disappears, but doesn’t transform in light.

            Because here we touch the two ultimate principles of existence, wich are reciprocal inconvertible.

            Is the darkness a weaker light and the light a weaker darkness?

            Any opinion would have the physicists, morally and ontologically, it can not be a transition from one to another. From this point of view, at most the light can destroy the darkness or inverse, but can not transform one into another.”

 

Nae Ionescu:

God, in hypostasis the Father, represents the pure existence, and in hypostasis St. Ghost, represents God in us. Between God the Father and God St. Ghost, stays God the the Son, who is – according to Christian metaphysics – the logos become body, that is the form in which we can understand God. Chrit, that is God the Son, is the intermediary which make the link God the Father and God the St. Ghost, that is between emanatist God and immanentist God, between God who creates the entire existence and God who is in us.

The after-war state has become merchant, participant to affairs, industrialist, competitor to its subjects themselves. The old neutrality has evaporated from conscience of citizens. Eahch of them doesn’t content to ask the State to warrant his person and fortune, but asks intervention of State in any occasion, if not directly in his favour, but at least in favour  of production class to which he belongs.

„Our STATE is too expansive for our COUNTRY”. Too expansive and unproper. The theory woud be it good; but we who are not doing theories – or don’t do than „to explain” the realities which are and not „to justify” realities which we would desire to set up – we can not forget a fundamental fact: that Romanian modern state has been created by townmen or by devotees of urban cult. And this was the original sin of this state. Because in Romanian country the urban spirit didn’t ever exist; or at least it was never a prevailing decissive component of Romanian collectivity…

 

Mircea Vulcanescu:

„The principle of material individuation, through time and through space, springs from a metaphysics of objective existence, in which particular essences are conceived as things.

            And the principle of individuation through form, in sense of „act” is derived from a  personalist metaphysics of working , efficient being.

            In Romanian metaphysics of the ins/individual, on cognitive plan, it is given by  a certain configurative unity of features and by a certain key which deciphers the significance and position of events in relation to the ensemble of the existence.

            It is question of „chip”/shape, as originality of features of the individual; of „rost”/sense, as his significance in the world, and of „soartă”/fate, as his integration in time”. „On the other hand, this touch of positivism, of resistence of world and of things from it, which opposes their own manner of being, becomes evanescent in front of work of the builder, with creed that  „where God wants, it is wan the order of nature”.

 

Alexandru Dragomir:

„In Romanian, differently from other languages, there are two words of different origins: „a trăi”/to live (Slave) and „viaţă”/life (Latin), which make clearer what I want to say. It is right that life is a fact, namely one foreign from me, but at the same time it is a fact that life is lived, that can not be otherwise than lived. Only biologically, that is abstract, the life is a „phenomenon” like the stone, the triangle, etc., having, surely, the property that it evolves. But in reality, life is lived, it is something of kind of becoming, otherwise said, life is given to me in order to live it. (The ontologic difference between the being according the substance and the being according to the time is outlined , in totally other context, by Aristotle in „Physics”. Here is the joining between point of reference (the self) and the other side of me, the life. „I” live my life; not only that it is „given” to me to live (life as foreign from me), but life is given to me to „live” it”.

Teodor M. Popescu:

I must say a few words about Orthodox Church. Many judge it, accusing it that didn’t play a special role in the history of culture. Or, this means to don’t know its past, activity and influence had in ith East. Surely, the Orthodox Church wasn’t in situation of Roman Church, which had to take over in the West the inheritance of Roman Empire, but its cultural work is not at all negligeable. In a certain sense, the Orthodox Church made more for its believers than Church of Rome itself. In represented in the frame of state the most important and most venerable cultural institution, it has cultivated national language, has created an entire literature, has its art, has founded institutions of great social and national utility, has constituted a true school for people, has educated it, modelled its soul, insufflated a specific piety, virtues and morals which are the dowry of any Orthodox people. I consider that can be affirmed that no other Church made so much for national culture of people and especially didn’t developed to such extent the sense of Christian charity and love as the Orthodox Church. If we take into account the role played by Orthodox Church in the bosom of peoples, which, for many centuries, have been deprived of state organisation, we must recognize that it merits fully the name of mother of these peoples and of culture of these, which, until the XIXth century, was a medieval, churchish and monastic culture, full of faith and harmony.

 

Dumitru Staniloae:

„The first step is that of the beginner, who must endeavour to habituate with virtues. The virtues are in number of seven. At their beginning stays the faith, at end the love, preceded immediately by non-suffering. The love concentrates in it all virtues and passes tth man to knowledge or contemplation.

            The object of the virtues and of endeavours from the first step is also liberation from sufferings, its direct aim, the non-suffering. The virtues combating sufferings serve thus undirectly to the spirit, constituting a step toward next aim, wich is the knowledge.

            The second step is called of contemplation, althouh St. Maxim doesn’t use this word in unique sesnse, but gives it, as we saw, more meanings, according to object to which refers, but which, in general, is almost always a creature. Only rarely and namely then when he divides the ascent in two steps and not in three, we understand through it also mystic contemplation, which refers to god directly. But when he divides this ascent in three  steps, the contemplation constituting second part,  it means almost always exclusively contemplation oriented towards creatures. This contemplation has as object the”rations” from creatures. Through it the man possesses a spiritual sight of rations from created things, through it the nature is to him a pedagogue toward God.

            The third step, of mystical theology, doesn’t occupy any more with rations from things, but with those which refer to God himself, the object being the oversaint, overhappy, overunuttered and oveunknown godhead and over all, the infinity. This knowledge of God is an extasis of love which persists unmoved in a directing toward  God”.

„The person is the reality with highest degree of existence, because it knows about its existence and of persons and things. And it is so because „este”/is, like „eu”/I, like „tu”/you or like „el”/he, like a conscience directed to other conscience. „Este”/is of a person has such a great importance for me through the fact that it has the new form „eşti”/you are, or of a „tu”/you, that you know of me. „Este”/is of a  person is important because „este”/is an „el”/he, as existence conscious of mine, that it knows or can know about me as I. And my existence as person is so important for other persons, not only due to the fact that I am otherwise than other persons, but that I am an „eu”/I who knows about them, that I can be for them a „tu”/you or an „el”/he, conscious of them, or capable to know about them. The simple words : „sunt”/am, „eşti”/are, „este”/is doesn’t express yet  the mystery of person, but only their addition to the words: „eu”/I, „tu”/you, „el (ea)”/he (she).

            The stone, the plant, the animal can not say : „eu,tu,el(ea)”/I, you, he (she). Hence nor: „sunt, eşti, este”/am, are, is. Only man can say these words about them, that they are, but can not add to their names these words: „tu”/you, „el (ea)”/he (she). The man remains, in a way, himself, alone in the middle of them. „Tu”/you and „el”/he mean an answer in reference to „eu”/I, with which I indicate me. This answer can not give to me stones, plants, animals.And in such solitude, I am lacked of the complete existence, or in sure mode of intensity of existence. When I try to don’t have any more the others as „tu”/you or as „el”/he (which can become for me „tu”/you), I myself weeken in existence, or I loose it.

            Perhaps into an „eu”/I which habituated to have not any more at all a „tu”/you stays the hell, the extreme diminution of existence. In „eu sunt”/I am of Descartes and so much even we don’t affirm as centres ones for others. I am as joyful to say „eu sunt”/I am, as to be told by other „tu eşti”/you are or that „el (ea) este”/he (she) is. And only in this reciproc reference ones to others we exist each in complete mode. My complete existence I can not hence have but as personal supreme centre.

            In this it is shown the common being as living being, as being lived in communion by different persons, as being enriched through all persons, on measure of number of persons found in relation and especially in communion. But my complete existence can not give me but a personal existence, the supreme conscience.”

Indeed, the Orthodoxism, as Christian spirituality, must remain over earthly interests. Its fund is a revelation. Invariable revelation. The Orthodoxism can be clarified through examination of traditions, but not modernized in spirit of time. The mission of Orthodoxism is to keep, for ever, the teachings of Christ in their unalterated form. The românism/Romanian spirit, on the contrary, is the spirituality which gives to us the mean to go with the time, to modernize us. It is the fire which purifies our ethnic, in order to put this in measure to create original works. The Ortodoxism is tradition, the românism/Romanian spirit is vocation.”

„The merit of existentialist philosophy is that it has discovered the absolute superiority of the person face to the thing, to nature, to impersonal reality, be it even spiritual, and, in the same time, superiority of relations between persons, out of which she and you, in comparison with relation between person and thing. The relation between person and person is something much more generator of life, is a perfect relation, of a plenitude upto which it can not even to dream to rise the poor living which is tried by person in relation to the impersonal. Only the relation with other persons can make you to live completely your life, only it is capable to stir all your ambitions, sentiments; only conscience that other persons follow you makes to come up from your depths, which you even dreamt containing something, powers of creation or of destruction straight away gigantic. In exchange, the relation with a thing can not take out from somnolence and indifference in which you are plunged but tired, superficial vibrations without resonances in depth. If you appreciate however, often, with passion certain things, you do it for the sake of persons you know they follow you.”

 

Petre Tutea:

  „The Fascism is, as well as the National-Socialism, unreligious. These are ethno-historical explosions, but no religious… The Romanian right does not seem with these two forms of European right, being mystical-Christian… That is it doesn’t feel well elswhere than in shadow of churches and triptychs.”  

 

   „The autonomous man is illusory, because  either he is under empire of transcendence , and then he is religious, or is under empire of nature, and then he is materialist. Human autonomy can not be conclusive. ”

 „There are too great principles which struggle in an authentical consciousness: the principle of authority and the principle of freedom. I try to reconcile them in a sort of fundamental automatism of man in social body. The true organization belongs to relation between man and state, formulated juridically so exactly, in order to  superpose no one over the other: neither individual over state, nor state over individual. The true institution is but isn’t felt… Yet, not the individual is the source of order in the state. He is but only biological, that is physic. And spiritually he is the reflex of society, of community. 

„In my time, it circulated a word: if someone untill thirty years is not democrate and of the left, he has no heart; if over thirthy years is not conservative and of the left, he is dull!… People live in the Tower of Babel because they are people. The human is not natural. It represents a biological mutation, consequence of the fall in the sin. And with all these, Christianly speaking, between Kant and Adam it is no any difference… De! It is regrettable that time passes. The efficacity of time pains… Untill now I swung, ideatically, between superman and noman… present in all tragedies and victories of this country, I feel like a pole in the middle of storm. The only hope is that, man as I am, God loves me also so… between human and nohuman”.

 „The man thinks predicatively or, more precise, propositionally and systematically. When he is autonomous, he puts neither on his affirmations, nor on his negations the seal of originality…

            The salvation is of religious nature, and not logical one. A concept is never exhaustive, because uncomplete is also the expressed object. The metaphysics is useless in front of death. Only the mysticalness is valid. The mysticalness is an  autonomously human speculation and that for the senses acquirred through metaphysical speculation keep of individuation.”

George Anca

Sursa: http://georgeanca.blogspot.com/

Articole | Comments Off on George Anca – BETWEEN MAHAVIRA AND EMINESCU |

12 Feb
2012

Părintele Justin Pârvu

Astazi, 10 februarie 2010, Parintele Iustin Parvu implineste binecuvantata varsta de 91 de ani.


Viata Parintelui Iustin Parvu

Parintele Iustin Parvu este unul dintre cei mai mari duhovnici ai tarii noastre, din mila Domnului, inca in viata. Parintele Iustin s-a nascut la data de 10 februarie 1919, in satul Poiana Largului, comuna Calugareni, judetul Neamt, fiind cunoscut ca mare duhovnic si staret la Manastirea Petru Voda.

In anul 1936, tanarul ravnitor de doar 17 ani intra frate la Manastirea Durau. Dupa numai un an, in anul 1937, tanarul frate merge la Seminarul Teologic de la Manastirea Cernica, de unde va pleca, mai apoi, spre seminarele din Ramnicu-Valcea si Roman.

In anul 1940 va vea loc tunderea sa in monahism, iar la doar un an distanta, hirotonia intru preot. A primit hirotonia la varsta de 22 de ani.

Intre anii 1942-1944, Parintele Iustin Parvu este numit preot misionar pe Frontul de Est, in Neamt, pana la Odesa. El a participat, impreuna cu “Divizia 4 Vanatori de Munte” la luptele din cel de-Al Doilea Razboi Mondial, ajungand pana la Don. Dupa lasarea la vatra, el continua studiile la Seminarul din Roman, amintit mai sus. Dupa razboi, au inceput vremurile de prigoana a romanilor de catre bolsevici. In anul in care va absolvi seminarul, in 1948, el va fi arestat. Prigoana incepe !

 

Parintele Iustin Parvu este arestat pe motive politice si condamnat la 12 ani de “inchisoare politica”. Nevoitorul pentru tara si credinta, Iustin Parvu, va fi muncit prin mai multe inchisori ale tarii: Suceva, Vacaresti, Jilava, Gherla, Periprava si Aiud. Urmeaza apoi munca silnica din minele de la Baia Sprie, apoi “reeducarea” din Inchisoarea Pitesti. In anul 1960, Parintele Iustin este condamnat la inca patru ani de temnita pentru ca nu s-a lepadat de credinta.

Abia in anul 1964 parintele Iustin Parvu va fi eliberat, alaturi de toti ceilalti condamnati pe motive “politice”, ramasi in viata. Datorita greutatilor intampinate dupa eliberare, el ajunge sa lucreze ca muncitor forestier.

Dupa o vreme, monahul nevoitor Iustin este primit in obstea de la Manastirea Secu. Astfel, intre anii 1966-1974, el va sluji ca preot si duhovnic in aceasta manastire. Intre anii 1974 si 1989, parintele a fost preot monah la Manastirea Bistrita, unde i-au stabilit domiciliul fortat comunistii, sub supraveghere. In anul 1976, din mila Domnului, ca binecuvantare, parintele Iustin Parvu ajunge sa se inchine la manastirile din Sfantul Munte Athos.

Dupa anul 1990, odata cu Revolutia, cand s-a schimbat regimul politic, Parintele Iustin Parvu se intoarce la Manastirea Secu, unde sta aproape un an. Dupa aceasta data, el se retrage in sihastrie, cu gandul de a-si petrece restul zilelor in post si rugaciune, in isihie.

Randuiala lui Dumnezeu era insa alta cu Parintele Iustin. Astfel, intre anii 1991-1992, alaturi de alti doi monahi, Ignat si Calinic, parintele soseste in satul Petru Voda. Aici, el va intemeia Manastirea Petru Voda – judetul Neamt, pe care o inchina martirilor romani din inchisorile comuniste.

Manastirea va avea drept hram pe Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil. La ceva distanta de manastire, Parintele Iustin Parvu va pune temelia unui schit de maici, cam in aceeasi perioada. Astazi, se bucura de rugaciunile parintelui atat calugarii din manastire, cat si maicile din schit. Un azil de batrani si un centru de plasament pentru copii au luat si ele fiinta. In urma nu cu mult timp a inceput si mconstructia unui spital.

Pe langa toate aceste nevointe si osteneli ctitoricesti, Parintele Iustin Parvu a sustinut viata monahala si din alte schituri, precum cele de la Huta, din Bihor, Sub Piatra, Alba Iulia, Pestera Sfantul Ioan Casian, Pestera Sfantului Andrei sau Manastirea Sfantul Ioan Casian, din Dobrogea.

In anul 2003, parintele infiinteaza o publicatie de invatatura si atitudine ortodoxa, cu aparitie lunara, numita “Glasul Monahilor”. Odata cu venirea anului 2008, in data de 2 noiembrie, parintelui ii vine si cinstea de a fi ridicat la rangul de arhimandrit.

Astazi, 10 februarie 2010, Parintele Iustin Parvu implineste binecuvantata varsta de 91 de ani.

Scurt cuvant de invatatura al Parintelui Iustin Parvu

Un frate a intrebat:

– Parinte, Avva Varsanufie vorbeste ca in vremea sa mai ramasesera doar trei purtatori de Dumnezeu. Si daca asta era la 550 de ani dupa Hristos, astazi cati mai sunt?

A raspuns batranul Iustin:

– Trei sute. Caci la sfarsitul vremii sfintii nu vor mai face semne si minuni, ci vor petrece nestiuti si necunoscuti, in smerenie.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Articole, Linkuri externe | Comments Off on Părintele Justin Pârvu |

 Page 938 of 954  « First  ... « 936  937  938  939  940 » ...  Last » 
Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii