Cuvânt și iubire

 

Postul nu este lasat sa omoare omul

 

Unii nu postesc deloc, altii postesc o saptamana sau cateva zile, iar altii, o saptamana la inceput si o saptamana la sfarsit. Fiecare isi va lua plata dupa ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai si incurca in intelegerea postului. Unii postesc ajunand mai ales vinerea – si e foarte bine. Pentru ca postul si ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlauntru sa se repare – aceasta “uzina” care suntem noi insine si care merge asa, ca un automat: de pilda, nu ne dam seama cand se transforma painea in energie. Si cand postim, se bucura tot launtrul nostru, ne spune “mersi”, pentru ca se reface aievea. Asadar, cine tine post cu regularitate isi face el insusi foarte mult bine.

Este la cate unii aceasta panica: “Daca nu mananc, mor, ametesc!” Nu-i adevarat. Postul armonizeaza si invioreaza tot launtrul nostru. Postul crestin, supravegheat si tinut cu intelepciune, este recomandat de sfintii Parinti , iar unii din ei aveau studii de medicina inalta si ei urmareau sa ne faca noua bine, nu sa ne chinuiasca. Asa ca toate au fost randuite cu foarte multa luciditate si pricepere.

Postul trebuie sa fie luminat, consimtit de buna voie, nu cu ciuda, ci sa fie ca o bucurie. Nu un post cu ciuda sau tinut de frica, pentru ca atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinta, iar mintea culege numai matraguna si numai rautati. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevarat, atunci cand posteste aceasta aparatura fizica, iar sufletul se revolta. Nu asa! Dumnezeu vrea ca totul sa fie global, armonios; sa posteasca si trupul, dar sa posteasca si sufletul, si atunci e postul cu adevarat binefacator. Sa se bucure si cele dinlauntru si sa nu se revolte gura si limba ca le-am pus la post.

Sfantul Timotei, ucenicul sfantului apostol Pavel, nu stia cum sa se chinuiasca mai mult, ca sa-si stapaneasca patimile. Manca numai paine, apa si fructe – nu numai in post, ci tot timpul – si slabise foarte rau. Sfantul Pavel, care stia suferinta lui, ii scrie sa bea si putin vin, nu numai apa, din pricina deselor sale slabiri. Desigur, sfantul Pavel ii scria putine cuvinte, insa Timotei intelegea foarte mult din ele, din aceste cuvinte putine. Sunt in biblioteci carti mari, volume groase, cu foarte multe pagini si pe masura ce le parcurgi, te atrag intorsaturile de fraze, cuvintele frumoase, dar cand strangi in mana, vezi cum curge tot, nu ramai cu nimic -adica ai foarte putin folos din aceasta literatura profana.Sfanta Scriptura insa este intelepciunea cea mai inalta si deseori, un singur loc, un singur cuvant din Biblie ne poate lumina pe deplin. Sunt mari sfinti care au urmat un singur cuvant din Biblie: “Vinde tot ce ai si urmeaza-mi Mie” – sfantul Antonie cel Mare, de pilda, sau sfanta Paraschiva. Le-a ramas in minte si in inima un text sau o frantura de text din sfanta Scriptura si acest text a “ars” in inima lor, ca unjaratec, toata viata – si pe acesta l-au urmat si s-au mantuit.

In epistola sa catre Timotei, sfantul Pavel scrie cuvinte de o gingasie rara. Ce poate fi mai dragastos decat faptul ca sfantul Pavel, care era asa de prins cu atatea treburi, se ingrijeste de sanatatea ucenicului sau? Si ii scrie cu multa delicatete si curatie launtrica. Timotei era bolnavicios din firea sa si isi stricase stomacul si sfantul Pavel ii scrie: “Nu bea numai apa” – asta inseamna ca pana atunci bause cu adevarat numai apa. Altadata spune: “Eu am trimis la voi pe Timotei, iubitul si credinciosul meu fiu” – aceste cuvinte arata vredniciile lui Timotei. Si Timotei n-ar fi fost asa vrednic, daca ar fi fost robit de trup; dar el, tanar cum era, in chilia lui, intiparea in sine toate faptele bune pe care le facea sfantul Pavel. Desi era foarte tanar, purta acelasi jug cu sfantul Pavel. “Nimeni sa nu-l dispretuiasca pe Timotei, caci el urmeaza Legea Domnului, ca si mine; si ca un tata cu fiul sau, asa impreuna cu mine a slujit el” – spune sfantul Pavel. Timotei insa continua sa posteasca inainte, cu toata asprimea. Si nu facea ca aceia care, dupa ce postesc, incep sa zica: “Ce sa mai postesc de-acum? Mi-am omorat trupul si l-am biruit pe diavolul. De-acum de ce sa mai postesc?” Timotei nu zicea asa, ci cu cat erau mai mari meritele sale, cu atat mai mult se nevoia; si aceasta, desigur, a invatat tot de la sfantul Pavel.

Va atrag atentia asupra unui cuvant. Sfantul Pavel nu-i scrie: “bea vin”, ci “putin vin”, adica numai cat e de trebuinta pentru a alunga boala trupului, si nu pentru a ingadui boala sufletului, nici pentru a intarata patimile. Caci vinul, frati crestini, sfarseste energia organismului. Vinul e lasat de Dumnezeu sa-l intrebuintam cu masura, nu oricum. Betivul e un mort viu, are cerul cu desavarsire inchis. Betivii nu pot mosteni imparatia cerurilor ,  sfantul Pavel ne spune asta.

Frati crestini, din cele spuse in seara aceasta, as vrea sa ramaneti macar cu doua ganduri si anume: un post cumpatat; si dupa un post aspru, sa mancati putin. Unii postesc toata ziua, ajuneaza, si seara mananca cat ar fi mancat toata ziua si apoi toata noaptea le e rau. Este si un cuvant in popor: “Craciunul satulului, Pastele fudulului” – adica acum se taie bietii porci si mancam si ne imbuibam cu toate dupa post, mancam pentru tot postul cu un fel de razbunare si ne vatamam trupul (…). E nevoie de post cu adevarat, frati crestini.

Dar un post aspru se impleteste cu rugaciunea si cu meditatia, si mai ales sa-ti posteasca si gura in timpul postului. Sunt oameni care fac din aceasta ravna a postului un ideal. Si ferice, cu adevarat, de cei ce merg pe aceasta cale frumoasa si cu adevarat vrednica, calea postului! Numai sa fie dusa cu statornicie si rabdare, pentru ca este o cale spinoasa, frati crestini, si totdeauna veti avea de suferit pe aceasta cale. Si sfintii au suferit foarte mult, toti, fara nici o exceptie. Iar daca cineva ajunge la varful faptelor bune si apoi se ademeneste si cade, caderea lui e mare, pentru ca ii tulbura pe toti. Sfantul Timotei stia ca are nevoie de un frau pentru tineretea lui – caci tineretea aceasta de multe ori se preface intr-un fel de flacara si cuprinde totul in jur. De aceea, sfantul Timotei se ingradea din toate partile, ca sa stinga aceasta flacara a pacatului. Si el nu parasea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau in alta parte, oriunde era invatatorul sau, sfantul apostol Pavel. Toti matii sfinti au fost bolnavi, frati crestini. Incepand de la sfantul Pavel, care avea mereu nevoie de sfantul Luca, sau sfantul Ioan Gura de Aur care vomita mereu si nu putea manca niciodata cu altcineva la masa, din pricina acestei slabiciuni…sfantul Nicolae  care avea picioarele ranite si um­flate, de la minele de plumb din Asia Mica, unde a fost deportat…

Toti sfintii, fara exceptie, au primit suferinta in trupul lor, ca pe un ghimpe care ii ajuta sa fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinte. Iisus insusi a suit acest drum al suferintei, a calatorit pe drumul Crucii  si picioarele Lui au netezit asprimea caii, au facut-o mai lesnicioasa celor ce vor merge dupa El.

Tineti seama de toate acestea, frati crestini. Luati-va in serios propria viata, pentru ca o data ii este dat omului sa traiasca si dupa moarte vine judecata – spune sfantul Pavel. Daca noi vorbim numai despre aceste lucruri si le laudam cu gura, dar nu le facem, e ca si cum am vedea in vitrina unui magazin o mancare foarte buna, dar nu o putem lua, pentru ca este un geam intre noi. Asa este si cu aceasta ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Sa facem, frati crestini. Dumnezeu sa ne ajute sa facem, si negresit, ne vom bucura de roadele si sporul cel duhovnicesc. Amin.

Postul e inainte de toate, infranare, frati crestini. Pentru ca daca nu mananci de dulce, dar mananci de post mai mult decat trebuie si mananci si o mancare foarte bine gatita, acela nu mai este post.

Noi astazi nici nu mai bagam in seama poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispret grozav fata de poruncile Lui, fara indoiala ca vom fi aspru judecati. Noi, cei de azi, ne-am obraznicit, suntem “evoluati”…

In post conteaza foarte mult sa va iertati unul pe altul. Postul n-are nici o valoare cand ai necaz pe cineva si nu te poti impaca cu el. Poti sa mori de foame, nu are nici un rost postul tau, pana cand nu te impaci cu celalalt. Dar nu asa, o impacare de politete, ci iertare din inima. Nu asa, ca “da, eu n-am nimic cu nimeni”. Asta nu e iertare. Sa va iertati unul pe altul din toata inima, numai atunci postul va fi cu adevarat de folos. Unii nu-si vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post. Vai de postul lor… Asemenea persoane trec pe deasupra gurii iadului, duc cu ei un fel de zbucium cumplit si dincolo ii asteapta acest foc cumplit al constiintei vinovate.

Nu va temeti de post. Postul nu e lasat sa omoare omul, ci sa potoleasca patimile din noi. Daca esti bolnav si postesti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Si dimpotriva, daca mananci prea bine, poti fi oricat de sanatos, indata te distrugi. Si apoi sa nu uitati ca postul nu inseamna numai post de mancare, ci sa te abtii de la tot ceea ce simti ca nu-ti este de folos: de la o placere vinovata, de la un roman nepotrivit.

In comunitatile in care traim, cand pleaca unul afara, toti ceilalti tabara pe el si ii spun toate greselile si uita ca, oricat de rau ar fi cineva, are si niste lucruri bune. Dar se uita acest amanunt si se spun numai cele rele. Si gresim osandind pe altul, si spurcam postul nostru cu acest pacat, si ne adunam pacate grele in fata lui Dumnezeu. Pentru ca atunci cand judeci pe altul, intri cu obraznicie in drepturile lui Dumnezeu, El e judecatorul. “Cine esti tu, sa judeci sluga straina?” Ce folos ca nu mananci carne, dar mananci cinstea fratelui tau? Sau dai averea la saraci, dar tu esti plin de ura?

Sa avem grija, asa cum v-am spus, sa postim si cu limba, frati crestini. Noi avem gura, cu care facem foarte multe greseli de neiertat. Sfantul Iacov spune asa: “Cine-si pazeste limba si nu spune lucruri gresite, acela e barbat desavarsit”. Mare e razboiul purtat de limba – limba aceasta cu care vorbesc si eu acum. Si apoi nu uitati ca vom da seama de orice cuvant desert – asa ne avertizeaza Mantuitorul. E cumplit: vom fi pusi in fata cu toate cuvintele noastre. De aceea spun sfintii Parinti ca limba are doua garduri in fata, ca s-o poti stapani: dintii si buzele. Cand spune prostii, musc-o in asa fel incat sa curga sange. Pedepseste-ti limba, ca sa scapi tu de pedeapsa cea vesnica. Ar trebui sa ne controlam fiecare cuvant pe care-l spunem, pentru ca fiecare are rostul lui in viata noastra sau in viata altora. Nu-ti invinui numai limba, ca si cum ea ar merge fara cap si fara minte… S-o strunim noi, sa-i poruncim noi ce sa spuna, nu sa ne scuzam ca “am scapat din vedere ceea ce am spus”, nu dati vina numai pe limba. Inca o data, nu uitati ca postul este si al gurii. Sunt vorbe de aur, vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale. Nu uitati indemnul:. “Cuvantul vostru sa fie dres, cu sare.. .”. Asa ca aveti grija la capitolul “barfa”. La noi, asa se procedeaza. Cand lipseste cineva din birou, chiar pentru o clipa, in urma e anulat cu totul de ceilalti, nu mai e bun decat de scuipat cand se intoarce… Sa nu fie, frati crestini.

Marile calatorii sunt intotdeauna cele interioare. Pentru ca in calatoriile exterioare, in timpul nostru , sunt foarte multe inlesniri – de pilda putem merge foarte comod si putem parcurge drumuri mari intr-un interval de timp foarte scurt. Sunt insa calatorii interioare in care avem de luptat cu noi insine, asa cum, de pilda, in Athos, ca sa mergi de la o manastire la alta, te strecori pe niste cararui si cararuile astea [au] de o parte si de alta niste arbusti mici, cu foarte multi spini – si daca mai si ploua, pe de o parte te uda ploaia sau roua, iar pe de alta parte te zgarie spinii care te intampina pe toate cararuile acestea inguste. La Athos nu prea calatorim, insa calatorim cu totii pe o cale foarte ingusta, plina de spini, cu piedici de tot felul. Sa ne gandim cate piedici avem cand vrem sa facem o fapta buna, cate targuieli nu facem noi cu noi insine, cand vrem sa facem o milostenie: cat ii dam? Mai putin, ca avem si noi nevoie… Sau cat trebuie sa ne luptam ca sa ne stapanim de la niste patimi! Cat de greu ne vine sa ne hotaram la aceasta calatorie, fara sa stam pe loc, ci sa mergem numai inainte! De aceea spun ca marile calatorii sunt cele interioare – mai ales aceste targuieli cu noi insine, pentru fapta cea buna.

Aceasta randuiala a postului este tot o calatorie pentru fiecare din noi, un timp de lupta cu noi insine. Pentru ca cea mai cumplita lupta este cu noi insine, nu cu altii, frati crestini. Noi pe altul il biruim repede sau il inlaturam, mai ales daca suntem mai voinici – il desfiintam repede pe dusmanul nostru, insa cu noi insine suntem tare delicati, ne este tare mila de noi si gasim toate argumentele ca sa ne crutam pe noi insine. Postul este lasat ca o arena in care trebuie sa ne luptam cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu rautatea din noi – si e foarte greu sa te biruiesti pe tine insuti.

Si intr-o asemenea calatorie launtrica, ne este absolut de trebuinta o fapta buna care, daca o implinim, este egala cu eliberarea noastra launtrica: adica sa ne iertam unii pe altii. Pentru ca in aceasta calatorie spre inviere, avem noi insine nevoie de multa iertare de la Dumnezeu. Si daca nu iertam, nici noua nu ni se iarta si vai de sufletul nostru! Ne merg toate impotriva, chiar daca ni se pare ca mergem pe drumulcel bun; vai de sufletul nostru, daca nu ne iarta si pe noi Dumnezeu! Cand stii ca seful tau e suparat pe tine si urmeaza sa te sanctioneze, te temi si cauti sa faci tot ce poti, ca sa te ierte si sa te pui bine cu el. Dar marele Stapan al universului, cand il stim suparat pe noi, la cine putem mijloci sa ne ierte? Iar conditia iertarii Lui, e sa iertam si noi. Este conditia pe care acest mare Stapan o pune pentru fiecare dintre noi: “iertati si vi se iarta”; “nu iertati, nu vi se iarta”. Aceasta este problema iertarii – foarte grea de multe ori, dar si foarte luminoasa, pentru ca ea ne ajuta la sporul cel duhovnicesc si “ne pune bine” cu acest mare si bun Stapan al universului intreg. Ierti – ti se iarta.

Orice truda pentru luminare si mantuire presupune aceasta conditie a pacii interioare. Caci asta inseamna iertarea: pacea ta. Si nici nu se poate face rugaciune cu ciuda. Cand te chinuie gandul ca celalalt ti-a facut rau, n-ai liniste in suflet si nu te poti ruga. Praful acesta care ustura si doare, stergeti-l de pe suflet si aruncati-l la caini… iertati, fratilor, ca sa puteti veni aici la rugaciune cu inima deschisa si sa va intoarceti acasa cu pace in suflet. Si nu asteptati sa va ceara celalalt iertare. Nu, incepeti prin a cere dumneavoastra iertare, pentru ca este imposibil ca, oricat ar fi si celalalt de vinovat, sa nu aveti si dumneavoastra o vina cat de mica… e imposibil…

Parintele Sofian Boghiu

Înfrînarea

Înfrînarea si puterea rugaciunii le sînt date tuturor oamenilor. Daca vrem sa ne înfrînam trupul de la cele necurate si daca vrem sa ne rugam, nu exista “nu pot”.

Rugaciunea

Oamenii îl cauta pe Dumnezeu numai la necaz, greutati si suferinte. Dumnezeu ne-a spus: “Nu va puneti nadejdea în oameni” si noi ne aducem aminte de aceasta la nevoie. Îi sfatuiesc pe toti crestinii sa nu uite de rugaciune nici cînd le este bine. Si sa nu puna pe altii sa se roage pentru ei. Sa se roage pentru ei însisi.

 

Ascultare

În manastire, cel mai greu vot este de îndeplinit ascultarea. În lume, tot ascultarea de Dumnezeu este cel mai greu de facut. Ascultarea si împlinirea cuvîntului Lui. Sa urmam pilda Maicii Domnului, care a spus: “Fie mie dupa cuvîntul tau!”

 

Rostul nostru

Chiar si unii crestini ma întreaba care este rostul vietii noastre. N-avem nici o îndoiala. Mîntuitorul a spus clar: “Cautati împaratia cerurilor”, adica mîntuirea.

 

Mîntuire

Numai cei care au capacitatea de a se jertfi pentru ceilalti se mîntuiesc.

Duhovnicul

Se vorbeste de mari duhovnici. Duhovnicul, indiferent de pregatirea lui scolara, nu are nici o putere daca nu o primeste de sus.

 

Marxism

Înainte de venirea comunismului, românii erau mai credinciosi. Marxismul a reusit sa-l desparta pe om de Dumnezeu. Chiar si multi dintre cei care nu credeau sau nu erau de acord cu marxismul au fost zdruncinati în credinta. Iar cei nascuti în comunism au fost cel mai mult distrusi sufleteste.

 

Atei

Ateii nu-si dau seama ca sînt nefericiti fara Dumnezeu. Un ateu este ca un paralizat, care nu mai simte durerea.

 

Rugul aprins

Am facut parte din miscarea “Rugul Aprins”; am fost un fel de mîna dreapta a parintelui Daniil, fost Sandu Tudor. Pe mine ma punea sa organizez cît o retragere dupa model athonit. Si am facut retrageri din acestea la manastirea Crasna si la manastirea Govora. Eram acolo cu multi oameni deosebiti; ne-au arestat sub acuzatia ca aveam “activitate intensa contra clasei muncitoare”. Noi doar ne rugam. Ne interesa apararea ortodoxiei. Pe Parintele Daniil l-am reîntîlnit la Aiud, apoi a fost omorît în bataie.

 

Parintele Ghius

Parintele Sofian Ghius era de o finete, de o noblete duhovniceasca extraordinara. Nu ti-ar fi spus niciodata un cuvînt aspru. Si era foarte cult.

 

Ce vor comunistii

Comunistii spuneau: o turma, un pastor. Dar noi stim ca doar Iisus este pastorul cel bun. Lui îi cunoastem glasul si pe El îl urmam. Comunistii vor sa transforme toate oile în capre.

 

Temnita

În închisoare m-am simtit cel mai aproape de Dumnezeu. Cînd simti ca toti te urasc, toti de lovesc, toti doresc distrugerea ta, doar atunci poti pretui iubirea lui Dumnezeu. El niciodata nu te paraseste.

 

New Age

Cei care azi vor sa-l faca pe antichrist din cuvinte ticluite, ne spun ca acesta este mîntuitorul nu Acela care a venit deja. Si ne cer sa ne împartasim si sa ne rugam cu budistii, cu iehovistii, cu romano-catolicii, cu protestantii, ca toata lumea sa devina un nou Turn Babel.

 

 

 

“Cred Doamne si marturisesc, ca Tu esti cu adevarat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu….”

Iata o marturisire de la care as vrea sa pornesc spre o “marturisire literara”.

Asa cum se stie, la inceput a fost CUVANTUL. Nascuta intr-o casa parohiala, prin cuvant, copil fiind, am invatat rugaciunile de la bunul preot Ioan Tarovan, de la parinti. Dimineata, seara, un ritual de copil aplecat spre ingerasul lui, spre Tatal Ceresc. Inca nu buchiseam cuvintele. Duminica, in strana copiilor imi urmaream preotul plina de curiozitate, incercand sa inteleg “sfintele taine”. Era peste puterea mea de a intelege. Dar sentimentul de bine, de inaltare il simteam vibrand.Asteptam sfarsitul Sfintei Liturghii, stiind ca bunul meu preot, avea in buzunarul sutanei sala anafura doar pentru mine. Uitandu-ma inapoi in timp, nu stiu daca ceva era mai bun, decat acea “prescura” primita in fiecare duminica. Nici nu stiu cum au putut respira patru suflete intr-o incapere mica cat o magazie, asezata in curtea casei parohiale. Dar, mie mi se parea mare, calda, primitoare.Doar peste ani cand am revazut locul mi-am pus intrebari.Tenacitatea parintilor mei, oameni harnici, care si-au lasat in urma vatra stramoseasca, incercand sa uite calvarul persecutiilor staliniste, prigoana si suferinta, s-au resemnat purtand o viata dorul Bucovinei inlacrimate.Ce carti as fi putut gasi pe singura noptiera pe care o aveam? O Biblie mare, veche, o singura carte. CARTEA UNIVERSALA!

Din primele clase, am inceput sa citesc.Atunci nu gaseam prea multe explicatii comportamentului meu. Imi facea placere sa stau de vorba cu acei tarani batrani si intelepti. Mutandu-ne in alta locuinta, o casa nationalizata, convietuiam cu proprietara de drept.Ii spuneam “Maicuta”. Leganata in poalele taranesti imi povestea tot felul de istorioare. Incepusem sa culeg folclor. Preotul, mi-a oferit ocazia sa spun Tatal Nostru si Credeul in locul cantorului, ingenunchiata in fata altarului.Atata traire si simtire, incat biserica plangea. M-a luat preotul de mana in cateva duminici si m-a dus la cateva biserici din satele vecine. Intr-o parohie, predicand, preotul paroh mi-a daruit o carte de rugaciuni binecuvantandu-ma. Daca stau sa ma gandesc bine a fost unul din putinele momente sublime din viata mea.

Din clase primare, am fost atrasa la tot felul de concursuri literare. Recitam cu patos din Eminescu si Cosbuc si parca si acum imi susura pe la urechi, versuri din “Dusmancele”: Las’ ochii, mamă, las’ sã plânga!//Tu-n leagăn tot cu mâna stângă//Mi-ai dat sã sug, de-acea sunt//Nătângă! Atunci la acel concurs mi-as fi dorit sa recit “Noi vrem pamant “, dar nu am avut de ales. Premiul fiind printre altele si o excusie la Castelul Bran si Peles.Ca o ironie, doar atunci le-am vazut.

Si ca orice “venetica”, cum erau considerati de unii banateni, refugiatii, am inceput sa-mi astern gandurile pe hartie, tacuta, framantata, intrebatoare.Un jurnal, o poezie mamei, un omagiu dascalului.

Descoperisem biblioteca. Citeam pe ascuns cartile din literatura universala pe care trebuia sa le citeasca sora mea. Analizele literare complexe, uneori, contestate ca nu le-as fi facut eu.Un profesor bun de limba romana, Staicu Axente, a fost cel care mi-a dat incredere si curaj, prin provocari literare. In anii de liceu, desi eram la “real”, nu mi-au stat gandurile in cifre ci in forme geometrice prinse in unghiuri de vers.

Concursuri, olimpiade, spectacole unde fiind nevoita sa recit versuri patriotice, uitam versurile si in sali pline, cu mari activisti, improvizam pe loc. Impreuna cu o parte dintre profesori, mergeam cu autobuzul noaptea in satul Marga pentru a canta in cel mai bun cor taranesc din tara, condus de inimosul prof.Dumitru Jompan. Expozitii de pictura, implicarea in Cenaclul “Nicolae Labis”, intalnirile cu regretatul G.Suru, cu membrii cenaclului ‘Semenicul”, concertele de la Scoala de muzica, recitand din Magda Isanos, un “Vis vegetal” sau “Murim ca maine”, episoade unice in care eu, ca fiinta, am atins pentru o clipa bolta cereasca.

Am fost propusa sa merg la Jurnalistica. Dosar facut, articole scrise, doar un singur neajuns, nu am fost acceptata in randurile partidului.Conditie de baza! Nimeni din familia mea nu a fost racolt, fiind considerati “dusmani ai Uniunii Sovietice” daca ar fi sa-l citez pe regretatul Petre Ciobanu. Si omul care putea sa ma recomande, coleg de liceu, dar el la seral, cu functii in partid, neavand tangenta cu literatura, a plecat in locul meu.Cu surprindere am aflat ca ajunsese director de ziar, apoi mare democrat.

Intr-o viata de om pe drumuri lungi, intalnesti, cunosti oameni.Am invatat sa iubesc omul.Sa-l inteleg in felul sau, fiecare avand un univers propriu. Respectul si “iubirea fata de aproapele tau”, mi-au fost de folos.Chiar daca “raul” a incercat sa se strecoare, am stiut sa evit la timp, sa ma desprind si sa caut in miezul cuvantului raspunsuri.

Tot in perioada de liceu, prin sora mea l-am cunoscut pe bunul parinte Adrian Fageteanu.Ne scriam scrisori, il vizitam la manastire. Atunci nu stiam cine este cu adevarat parintele Adrian Fageteanu.Ma privea c-un zambet larg, ma sfatuia, eram ca o caprioara in acel loc mirific unde fusesem cu mama In perioada aceea m-am simtit mult mai puternica. Stiam ca exista cineva, care in chilia sa cu miros de gutui si tamaie, uneori in priveghere, se roaga pentru neamul romanesc.Nu vad de ce ar fi perimata, iubirea de tara si neam.Mi-e drag acest popor cu bune cu rele.Imi sunt dragi oamenii.Am invatat acest lucru de copil.Daca il iubesti pe Dumnezeu iubesti tot ce freamata, tot ceea ce este creatie divina.Niciodata nimeni nu va putea triumfa in fata cugetului curat plin de credinta. Ii compatimesc pe cei care vor sa distruga valorile noastre crestine stramosesti. Suntem multi, suntem puternici.Dumnezeu, prin Duh Sfant, a lasat condeiul in mana unor carturari. Ii respect si ii pretuiesc. Oare cine spunea ca istoria este scrisa mai mult de poeti si scriitori?

Si din respect pentru tara mea, pentru neamul romanesc, imi las pana sa scrie asa cum simt, asa cum Cel de Sus ma invredniceste.

Mariana Gurza

Am incercat sa concept un “jurnal de vacanta”, intr-o “Romanie tainica”, care mi-a creat in drumul meu spre inalturi, multe revelatii.

Am ramas uimita de frumusetea “locului”, de tainicul fiecarui “colt de rai” al Tarii mele.Cu sufletul frematand credinta ca avem cea mai frumoasa tara din lume, asa cum a fost ea binecuvantatata, mi-a fost intarita.

Portul satenilor de la tara, “poalele”, “catranta”, “ciupagul”, baticul in tinuturi carasene, in zi de sarbatoare, drumul lor spre biserica asa cum il stiam in copilarie.O alta imagine a satului romanesc, unde obiceiurile strabune nu s-au pierdut.Aceeasi sfiala, aceeasi caldura, aceeasi alura a omului ce “batut de vremuri” a stiut sa-si pastreze datina si sufletul sau de OM al pamantului.

Taranul roman sau “fermierul roman” nu-si va trada niciodata crezul, va sti mereu sa respecte “locul” insemnat.

Aceeasi candoare in Ardeal.Un bun simt pe care nu-l gasesti la oras.Zambete, gesture simple dar convingatoare.

Pasii ne-au indreptat in judetul Salaj, pe malurile Agrijului spre biserica de lemn din satul Romita. Construita la 1733, biserica de lemn fiind considerata opera de arta, un adevarat monument istoric. Locasul, cu hramul “Sfântul Nicolae”, are o clopotnita scurta, cu deschideri semicirculare si coif.

S-au pastrat păstrat cărţi vechi româneşti din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, tipărite la Bucureşti, Blaj şi Sibiu. La Romita s-a descoperit un tezaur medieval compus din 24 monede (taleri) din argint, tezaur care se află în colecţiile Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă din Zalău.

In apropiere , la Romanasi, pe promontoriul numit “Cetate” ce domină valea, se găsesc urmele castrului roman şi a aşezării sale civile “Largiana”.

Prezenţa dacilor „ … cei mai viteji dintre traci “, cum îi numea Herodot, este atestată pretutindeni în cuprinsul Sălajului

Preotul paroh, Moldovan Florin, ne-a povestit legenda locului.Se spune ca pe vremea cand satenii doreau sa-si construiasca o biserica, au depozitat materialul lemons intr-un anumit loc.Dimineata, constatau cu surprindere ca lemnele erau asezate pe locul actualei biserici.In urma minunii repetate, au hotarat sa-si cladeasca biserica in locul aratat de puterea divinitatii.

Piatra din interiorul Sfantului altar, de la baza, poarta inscriptii romane. Am putut vedea un “odor” bisericesc foarte vechi.”Stergarele ” taranesti impodobesc sfintele icoane.Lemnul vechi si sculptat parca ne-ar spune multe.O oaza de pace sufleteasca in acea micuta biserica tainica.

Desi este in constructie o noua biserica, preotul oficiaza cu mare drag Sfintele Liturghii in biserica veche, ce are taina sa.

Acum, doreste sa ridice in mijlocul satului o cruce in amintirea preotului Gheorghe Calciu Dumitreasa.

Ne-am despartit cu regret de acel loc, cu speranta insa ca vom reveni.

Mariana Gurza

In drumul nostru pe Valea Bistricioarei, parcurgeam cu privirea verdele crud al vegetatiei.Seceta parca nu se abatuse prin aceasta vale, plina de flori si liniste.

Ne-am abatut din drum pentru a vedea Biserica de lemn “Sfintii Voievozi” din Bistricioara , la intrarea in comuna Ceahlau, construită de enoriaşi în jurul anului 1775.Monumentul de la Bistricioara este inedit prin constructie si fresca.Insotiti de parohul bisericii, preotul IOAN IRINA, am putut vedea si interiorul bisericii. Icoane vechi, pronaosul cu un plafon drept, altarul sub doua bolti unghiulare si bolta naosului ca un “trunchi de con sprijinit pe nervuri de lemn dispuse radial”.

Ne-a atras atentia pictura de pe peretele nordic, executata in stil popular, de un necunoscut, pe o panza lipita de zidurile lacasului.O viziune sugestiva si interesanta privind trei momente biblice care alcatuesc Lumea de Apoi: Sânul lui Avraam, Raiul şi Iadul.O imagine impresionanta prin expresivitate şi dinamism.

La iesirea din biserica, am auzit zgomote.Era o zi de vineri si satencele incepusera pregatirea pentru masa obisnuita de duminica.Pr. IOAN IRINA, stie sa aibe grija de nevoiasii din parohie.

Emana atata bunatate si intelegere ! Mereu aproape de oameni, mereu alaturi de copii. L-am privit cu respect pentru tot ceea ce face in satul de la poalele Ceahlaului.Am zarit in ochii trecatorilor, bucuria de a-l zari printre ei.Un bun exemplu pentru multi…

“Bunicel este preotul nost’ ” ne spunea o taranca.”Are grija de noi, Dumnezeu sa-i dea sanatate!”

Aceeasi urare, i-am facut si noi la despartire.Rar poti intalni oameni care pot sa-ti lumineze viata chiar in nevoi…

Mariana Gurza

Poveste si miracol

O fetiţă plângea, chircită de frig, de foame.Se uita cu ochi curioşi la cei mari ce înghesuiau ce apucau într-o caruţă.Parcă frigul îi transformase lacrimile în stele.Privea sper cer, gândindu-se, că, mama, tata, îi intind o mână, o ridică în braţe si o aşează intr-un pat cald.Mama, murise cand începuse a gânguri, tatal fusese luat de ruşi, găsindu-şi sfârşitul în închisoare, schingiuit.

Începuse să plângă în hohote.Nu avea cine să o audă.Toţi preocupaţi de a fugi, de a mai salva câte ceva din faţa năvălitorilor.Era primăvara anului 1944.Fuga fusese singura salvare.Urcată în căruţă, speriată, nu ştia unde se vor opri.

Au mers ore în şir.Mătuşa sa, coborâse din căruţă, uitase de fetiţa orfană ce visa la un cămin cald.De ce sa-i fie povară? Ar lua-o cineva de nevastă cu un prunc după ea? Spera ca viaţa să-i ofere o nouă şansă.Se oprise în Craiova…

Trezită brusc, fetiţa începu din nou sa plângă…O voce rece a oprit-o din plans.Cu ochii închişi spunea “Îngeraşul”, şi aşa ascultând tropăitul cailor în noapte adormi.

S-a trezit undeva prin Munţii Cernei, într-o padure unde ei, cei fugiţi, puteau să se odihnească feriţi de cei răi…Când pericolul trecuse, au pornit-o din nou la drum.

Au oprit într-un sat cărăşan, la casa unui preot, unde primiseră adăpost şi cele trebuincioase călătorilor înfometaţi.

După câteva zile, căruţa cu refugiaţi, plecase mai departe.Pe fetiţă o lăsaseră fată în casă la acea femeie omenoasă. De ce rudele să-şi mai asume şi responsabilitatea creşterii unui copil? Fetiţa, cu ochii înlăcrimaţi privea în gol. Doar ea şi îngerul său păzitor cunoştea durerea singurătăţii.

Părinţii, de undeva de sus, îi ştergeau lacrimile…

Rugăciunile fetiţei au ajutat-o ca viaţa să-i ofere un cămin adevărat.Soţie, mamă, a şiut ca durerea să şi-o transforme într-o bucurie a renaşterii.

Trecuseră 20 de ani.Într-o zi poştaşul lăsase în cutie o scrisoare venită din Bănie.”Mătuşa” din Craiova revenise.Cu emoţie firească, fetiţa de-altădată, acum femeie, se urcase în tren pentru a-şi revedea rudenia.Fără resentimente, cu bucurie şi emoţie.Pentru cea care dorea să-şi refacă viaţa, drumul i-a fost destul de îngreunat.O situaţie precară, un soţ dificil, fără copii.

Întîlnirea celor două s-a dovedit durabilă în timp.Nepoata şi-a sprijinit mătuşa, încercând să mai recupereze din timp.

Un telefon alarmant.Mătuşa, intrase într-un fel de comă.Dintre cele două fiice, doar una a reuşit să uite de părăsirea mamei pe marginea unui şanţ…Urcaţi în maşină, una din fiice a hotărât să facă ceea ce este creştineşte pentru cineva care urma să se stingă…

S-au oprit la Mănăstirea Lainici, un loc binecuvântat.La intrare un chip angelic le-a surâs.Un puşti de 10 ani, ce nu spunea nimic ci doar implora din priviri cu sfială si tristeţe.S-au privit zâmbind, enigmatic.

Acolo, în faţa icoanelor, a fost implorat Cel de Sus cu lacrimi şi rugăciuni fierbinţi, pentru sanătatea familiei, pentru Binele Neamului Românesc.Fiecare lacrimă a fost un strigăt, al nădejdii, al credinţei în puterea Cerului.

La ieşire au fost întâmpinaţi de acelaşi chip şăgalnic.Femeia se apropiase e copil.Inocenţa lui era dezarmantă.Fiind întrebat ce face în faţa mănăstirii, copilul şoptind a mărturisit că are nevoie de bani pentru medicamentele mamei sale bolnave de inimă…Nu ceruse nimic…Era ruşinat, copleşit.Cînd i s-a întins o bancnotă, speriat, nu ştia ce să facă.Privea senin, ştia că putea merge acasă pentru a-şi salva mama.

Pe cei doi soţi i-a urmărit mult chipul acelui băiat.

Deşi iarnă, polei, ceaţă, drumul călătorilor parcă era curăţat de îngeri nevăzuţi.

Ajunseseră la Craiova.Intrând în camera “muribundei”, cei doi au găsit un corp inert…Fusese şi preotul pentru spovedanie, lumânările erau pregătite…Medicul de familie plecat in concediu…Da, s-a hotărât plecarea imediată spre oraşul lor.Pregătiseră un pat în spatele maşinii, şi mare le-a fost mirarea când primele semen de viaţă au revenit.

Acum mătuşa şi nepoata sunt din nou împreună.Nepoata fiind cea care trebuie să o vegheze atâta timp căte zile îi va da Dumnezeu.

O poveste de viaţă adevărată. Niciodată egoismul nu ne poate lăsa indiferenţi ! Există legi nescrise care dacă sunt neglijate în viaţă, faptele te urmăresc!

Puterea rugăciunii este extraordinară! Clipă de clipă, lângă Dumnezeu, cu Dumnezeu, avem parte de miracole.Este suficient să crezi pentru a le putea vedea.

Mariana Gurza

 Colocviile de Marţi – MITURI ŞI RITURI GLOBALE-ROMÂNEŞTI

Amfitrion: Dr.George Anca

 

 

Balada unui plai de munte

 

Pe-o sprânceanã de luminã,

lâng-o lacrimã de rai,

verde culme carpatinã

rotunjeşte dulce plai.

 

Iar în plaiul stânei goale,

lângã strunga fãrã oi,

crengi cu umeri frânţi de jale

se cutremurã din foi.

 

Fluier vechi nu mai îndrugã,

nu mai latrã câini pândari.

Singuri munţii duc în glugã

carpatine neguri mari.

 

Nu mai zburdã-n târlã iezii,

nici plãpânzii miei priori,

doar pe cearcãnul amiezii

urcã ulii rotitori.

 

 

Ulii suie, frunza sunã,

iar în iarbã-ntins amar

ba e somn, ba rugãciune,

tânãr leş de pecurar.

 

A rãmas dormind pe-o rânã,

în culcuş de voievod,

pe-un crâmpei de rai cu stânã

unde brazii plâng prohod.

 

A rãmas zâmbind -nainte,

ca un cneaz pe pat de flori,

parcã un cuţit fierbinte

l-a strãpuns de douã ori.

 

Şi cum zace tinereţe

de cioban în fraged plai,

jalea crãngii pãdureţe

suna moale, ca un grai :

-Nu mã plânge, maicã bunã,

nici tu , câine credincios,

cã de nuntã frunza sunã

din bãtrân caval de os.

Cã m-a dus rãdvan de nuntã

tras de şase cerbi subţiri,

mire nalt sub stea cãruntã,

cum pe lume nu sunt miri.

Mire-n straie de mãtasã

şi nuntaşi cu flori pe frunţi.

Mãi, şi nu e-n plai mireasã

ca mireasa verzii nunţi.

Pãr adânc şi trup suleget

şi ochi trişti cum alţii nu-s…

Şi mi-a pus inel în deget

şi- n inel nopţi lungi mi-a pus.

Şi la sfânta cununie

munţii falnici ne-au fost nuni.

Scoborând din veşnicie,

ne-au dat vulturii cununi.

Şi tulpinã de tulpinã,

ne-au dus brazii în alai

pe-o sprinceanã de luminã,

lângã-o lacrimã de rai .

* *

Maica-n saricã de lânã

suie cremenea pe brânã,

printre stânci cu fierãstraie,

în opinci de vâlvãtaie,

printre jnepi zbârliţi de cuie,

pe grozava cãrãruie.

 

Şi cum plânge şi se roagã,

plâng şi apele-n zãnoagã.

Şi cum urcã tângile,

plâng cu ea şi stâncile,

plâng şi brazii plaiului

lângã poarta raiului,

plâng şi ulii cerului

cu maica oierului.

 

-Apelor, cereşti mirese,

mire cine mi-l culese ?

Munţilor cu patrafire,

cununarãţi jalnic mire…

Brazilor, nuntaşi de frunte,

sânge-i plaiul nunţii crunte.

Uliilor, nuni sãlbatici,

sânge-s munţii pãduratici.

 

Apa geme şi se-ascunde,

piatra plânge, nu rãspunde.

Brazii nu foşnesc rãspuns,

ulii pier în nepãtruns….

 

Jalea maicii, neagrã apã,

n-are ţãrmuri s-o încapã.

N-are zarişti s-o cuprindã

câte lumi de foc colindã.

Pãru-şi smulge-n vaiete,

cremene,-nconvoaie-te,

codrule, jeleşte-te,

rupe-te din creştete.

 

-Fãtul maicii, verde mladã,

cneaz pe-o turmã de zãpadã,

voievod pe nouã sute

de bârsane şi cornute,

faţa ta de pecurar

lapte dulce din şiştar ;

noaptea cu mirezme-ncete

s-a oprit la tine-n plete ;

corbul, scuturând din pene,

ţi-a trecut peste sprâncene ;

plaiurile ierbilor

ţi-au dat ochii cerbilor

şi-un luceafãr vornicel

ţi-a tras trupul prin inel,

fãtul maicii, dulce,

primãvarã dulce…

 

Plânsul maicii pietre moaie,

scoală scorburi şi puhoaie,

umple vãgãunile,

zgâlţâie furtunile.

 

Ar smuci din temelie

lumile, sã nu mai fie,

ar surpa tãriile,

ar seca veciile,,,

 

-Primãvarã dulce,

fãtul maicii dulce…

Cine ţi-a-nroşit cununa

vazã-ţi lacrimile-ntruna.

Cine mi te-a rupt din rod

vazã-ţi chipul peste tot.

Cui îţi frânse dimineaţa

ochii tãi sã-i frigã faţa.

Cui ţi-a stins luna din fag,

chipul tãu sã-i plângã-n prag,

ochii tãi sã i se-aprindã

ca luceferii în tindã,

ca vârful cuţitelor,

ca dogoarea plitelor

 

Sã-l tot frigã, sã-l tot ardã,

şi pe braţe ce-l dezmiardã.

şi-n străfund de blid la cinã,

şi-n culcuş de vizuinã,

sclipitori ca stelele,

limpezi ca inelele,

aprigi ca prãselele…

 

Maica-şi smulge pãr şi straie,

brazi şi paltini se despoaie.

Maica geme şi se zbate,

munţii se târasc pe coate

şi se frânge cremenea

crengilor asemenea.

 

Şi cum geme orice trunchi

cade soarele-n genunchi,,

ulii-ncep sã scapete,

apele sã şchioapete

şi-n vãzduh ai spune cã

vãmile se-ntunecã.

 

* *

 

Colo-n margini de coştile,

într-un fund de fãgãdãu,

cine-mi bea de zece zile

vijelie de trascãu ?

 

Cine-mi bea turbat din oalã

iad nãpraznic fãrã leac

şi privirile nu-şi scoalã

din venin de basamac ?

 

-Dã-mi prãştină sã mã scurme,

dã-mi, hangiţã, vâlvãtãi;

banii de pe două turme

sunt cu zimţi cu tot ai tãi.

 

Fruntea-i arde, grea de cute,

sub cãciula cu ţugui.

Pe muşcate buze slute

sângereazã vorba lui.

 

-Ia-mi, hangiţã, oi şi pungã,

cã somn pleoapele nu-mi au.

Dã-mi rachiu sã mã strãpungã,

adu-mi trãsnete sã beau.

 

Lung hangiţa îl măsoarã:

cine-i baciul venetic ?

Din lãute, ca sã-l doarã,

baragladinile-i zic.

 

Iar strãinul singuratic

din ungherul fumuriu

îşi scufundã mai sãlbatic

ochii vineţi în rachiu.

 

Dar trascãul gol nu-i spalã

cruntul inimii prãpãd,

când, aprinşi pe fund de oalã,

doi ochi mari de mort îl vãd.

 

Frânţi pe dible viscolite,

faraonii nu mai tac

din arcuşuri cu ispite

şi din strune dulci de drag.

 

Dar nu-l mângâie nici struna,

nici pe-arcuş nu dã un ort,

când, amar ca mãtrãguna,

îl priveşte chip de mort.

 

-N-ai rachiuri tu, hangiţã,

în tot beciul cu gârlici,

câtã straşnicã arşiţã

mã rãscoace în urzici.

 

Şi nici voi n-aveţi furtunã,

bieţi cioroi, pe scripci de foc,

câtã pacoste se-adunã

sub o cuşmã şi-un cojoc…

 

Inc-o datã, omu-nşfacã

oala crancenã şi bea.

Şuierând sudalmã seacã,

Zvârle punga pe tejghea.

 

Şi dã buzna-apoi sã piarã

stins în noaptea cu nãluci,

lingând bezna ca o fiarã,

pe fierbinţi poteci de tuci…

 

* *

 

La pârdalnica muiere

o fi dulce noaptea-n spic,

când alintul curge miere

şi-mbierea borangic,

la pârdalnica muiere

cu opaiţ slab şi mic.

 

In culcuş cu levanţicã

or fi vrãji care se-ascund,

când e sânul rândunicã,

nufãr –umãrul rotund ;

în culcuş de levãnţicã

alb şi moale şi afund.

 

Dar dulceaţa mângâierii

e pârjol din iad trimis,

când şi-n braţele muierii

frig doi ochi de om ucis,

în dulceaţa mângâierii

pânã dincolo de vis.

 

Şi culcuşul cu omãturi

e cuptor din iad adus,

când şi-n braţele de-alãturi

plânge-un chip de om rãpus,

în culcuşul cu omãturi

plin de ţepi cu vârfu-n sus…

 

-Fă muiere, fă dogoare,

patul rug mi l-ai fãcut.

Vrea-ţi-aş braţele izvoare,

iezer fiece sãrut.

Fã muiere, fã dogoare,

fã-te rouã-n aşternut.

 

Fã-te iaz şi fã-te ploaie,

sã mã stingi şi sã mã-neci

cu alint de reci şuvoaie,

cu desfãt de pâcle reci.

Fã muiere, fã-te ploaie,

stinge-mi pacostea pe veci…

 

Sânii, braţele,-aşternutul

parcã mai cumplit se-ncing.

Nici culcuşul, nici sãrutul

smoala-n clocote nu-i sting.

Sãnii, braţele, -aşternutul

Se fac flãcãri când l-ating.

 

Şi, scrâşnind ocarã crudã,

omul scuipã printre dinţi.

Smulge uşa, ars de trudã,

cu smintite mâini fierbinţi

şi scrâşnind ocarã crudã,

fuge-n beznã, scos din minţi…

 

* *

 

-Blid nemernic, blid drãcesc,

iarãşi în fierturã

cei doi ochi de foc lucesc :

sclipãt de custurã.

 

Şi de-nmoi un dumicat,

parcã-l moi în sânge.

Arde-n lingurã-ncleştat

chipul care plânge…

 

Izbind strachina de zid,

omul scuipã-n tinã :

-Vijelia ta de blid,

duhul tãu de cinã !

 

Tindo, şi pe pragul tãu

cei doi ochi se-aratã.

Cu barosul, pe ilãu,

i-aş trãzni o datã.

 

I-aş crãpa ca pe pãstãi,

i-aş sufla cenuşã…

Legea ta şi morţii tãi,

chip ce-mi plângi pe uşã !

 

Omul suduie buimac

de sudoare leoarcã.

Cei doi ochi mai mari se fac,

mai adânci sunt parcã.

 

-Luno, chip de om rãpus,

cobeo ticãloasã,

tot boceşti pe surã, sus,

face-te-ai pucioasã.

 

Şi voi stele cu sãgeţi,

târfelor spurcate,

ochi de om ucis pãreţi,

stinge-v-aş pe toate…

 

Desmãţat , cu capul gol,

omul iar porneşte

prin amarnicul pârjol,

prin nãpraznic cleşte.

 

Huhurezii din copaci

toţi în el se mutã.

Ba dihori, ba vârcolci

rup din carnea-i slutã.

 

Pumnii lui ar sparge stânci,

trupul lui s-ar trage,

sfâşiindu-se pe brânci,

prin adânci bârloage.

 

S-ar târî prin vizuini

sau pe fund de tãuri.

Şi-ar scobi sub rãdãcini,

ca sobolii, gãuri.

 

-Ieşi, mãi ursule, afar’,

dã-mi bârlogul mie…

Cei doi ochi din nou rãsar,

tot mai mari învie.

 

-Veveriţo, dã-mi tu leac

scorbura-ţi adâncã.

Cei doi ochi mai limpezi tac,

mai aproape încã.

 

-Du-mã, cârtiţo, în lut,

lutul sã m-ascundã.

Cei doi ochi mai mult s-ascut,

Fãrã sã rãspundã.

 

Şerpii fug din bãlãrii,

pier din drum bursucii…

Pretutindeni ochii vii

ard mai mari, mai lucii.

 

* *

 

Pe-o sprânceanã de luminã,

verde culme carpatinã

rotunjeşte dulce plai

lâng-o lacrimã de rai.

Apele, cereşti mirese,

vãl de nuntã tot şi-ar ţese.

 

Brazii, în odãjdii stranii,

tot mai bat cereşti mãtanii.

Munţii tot mai ung cu mir

veşnicia de safir

şi-n vãzduh, cât vezi,

ulii tot mai sparg amiezi.

 

-Strungă rea, fãrã mioarce,

ce pârjol în plai mã-ntoarce ?

Chip grozav, ce-ntruna plângi,

tu mã chemi şi tu m-alungi.

Ochi fierbinţi, de nesupus,

parcã-n bice m-aţi adus…

 

Strunga tace, chipul tace,

cei doi ochi mai mari s-ar face,

vârfuri lungi de lăncii

peste munţii Vrăncii.

 

Sângerã opinca spartã,

Gâfâitu-i smoalã fiartã,

Zdrenţe-s bundã şi cãmaşã,

Numai geamãtul se-ngroaşã.

 

Şi cum vântul bate-n dungã,

tot sminteşte-o creangã ciungã,

şi cum creanga se tot pleacã,

ştreangu-i gros şi frunza-i seacã.

 

-Munţilor, zãvozi cu laţe,

chip ucis îmi plânge-n braţe…

Munţii-n taina lor cereascã

nu se-ntorc,sã nu priveascã.

 

-Brazilor, frigãri haine,

chip rãpus se-mplântã-n mine…

Brazii fug în rai grãmadã,

Nu se-ntorc, ca sã nu vadã.

 

-Uliilor, gheare scoase,

cei doi ochi mã frig în oase…

Ulii intra-n soare, sus,

să n-audã ce le-a spus.

 

-Creangã de deasupra lumii,

ia-mi grozavii ochi şi du-mi-i…

Creanga scârţâie cu ciudã,

munţii nu se-ntorc s-audã.

Ştreangul tremurã şi el,

brazii nu privesc defel.

 

Numai ulii, gemenii,

trec deasupra cremenii.

Numai ulii veacului

deasupra copacului.

 

Numai ei cu ciocurile

smulg din slavã focurile.

Când se fac ca aurul

peste tot coclaurul,

când se-aprind ca spadele

peste toate zadele,

când ca vâlvãtãile

peste toate vãile…