EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX

“Paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite, de Octavian Curpaş,
Editura „Anthem”, Arizona, SUA

Din Lumea Nouă, jurnalistul american de origine română Octavian Curpaş scrie un volum despre exilul românesc de la jumătatea secolului trecut. Judecat în ansamblu, volumul de faţă este o poveste a explorării,  a modului în care un om obişnuit reuşeşte să depăşească obstacolele puse de viaţă şi să rămână în contact permanent cu sine şi cu valorile pe care le are. Personajul principal al cărţii semnate de Octavian Curpaş este Mitică Sinu (Mike), un român fugit peste hotare în vremuri dificile, în 1948, la scurt timp după instaurarea la putere a comuniştilor.

Mitică Sinu este naratorul. Relatările lui despre sine şi despre românii cu care a avut ocazia să interacţioneze sunt puse cap la cap cu măiestrie de Octavian Curpaş, autorul reuşind să refacă la modul concret, cu realism, o întreagă epocă. Munca sa de reconstituire este realizată în volumul de faţă cu talentul, minuţiozitatea şi dăruirea unui restaurator.

Dumitru Sinu – Un român cu satul natal în suflet

Născut pe 30 noiembrie 1926 într-un sat aflat „la poalele muntelui Suru, la 6 kilometri de Avrig, în Sebeşul de Sus, judeţul Sibiu”, nea Mitică va fi bântuit întreagă viaţa de dorul după locul natal. (El „mereu foloseşte butade din lumea aceea patriarhală, a satului ce-l poartă în suflet…”) Refugiat în Iugoslavia,  acesta ajunge mai întâi în Italia, apoi în Franţa, la Paris, pentru ca  destinaţia unde îşi va găsi fericirea – în primul rând pentru că aici o întâlneşte pe Nicole, sufletul său pereche, cea cu care Dumitru Sinu se şi căsătoreşte – să fie Canada.

În relaţiile cu soţia şi cei doi copii – un băiat şi o fată – nea Mitică este un  om implicat, care face tot ce îi stă în putinţă pentru ca familia sa să  prospere. Mitică şi Nicole „s-au descurcat de fiecare dată. Încet, încet, Nicole  şi-a dat seama că are în el un sprijin, că este un om de încredere şi a înţeles  că totul va fi bine.  Mitică făcea ce făcea şi obţinea până la urmă o slujbă.
Peste tot pe unde a fost, în Canada, în Italia şi în Franţa,  el şi-a găsit de
lucru.”

„N-ai voie să cedezi”

Mitică Sinu se remarcă prin puterea voinţei, este genul de om cu care cititorul ajunge să simpatizeze chiar de la primele pagini lecturate. Forţa morală ce îl  caracterizează pe acesta, dar şi motivaţia pe care o are de a învinge („Perseverenţa lui Mitică se datora exemplului părintelui său, de la care ştia  că n-ai voie să cedezi”), fac din Mitică Sinu un pământean născut pentru a  învinge. De altfel, viaţa sa este o istorie a supravieţuirii, în care omul este
stăpân pe propria soartă.

Silit de împrejurări să facă pasul decisiv de a-şi părăsi ţara, Mitică Sinu îşi  descoperă cu această ocazie gustul pentru aventură şi pasiunea de a călători,  care se transformă în cazul său într-o veritabilă chemare a destinului.

La Paris, în 1950, de Ziua Mamei

Mitică Sinu evocă evenimente importante, a căror descriere dă impresia de viaţă,  de bogăţie spirituală, de vigoare şi naturaleţe. Un asemenea episod este Festivalul românesc de la Sala Odeon din Paris, din anul 1950.  De Ziua Mamei,  „un mare număr de emigranţi români aflaţi la Paris…, învăţaţi şi foşti oameni  politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile şi toate confesiunile religioase” participă cu emoţie la o serbare, încercând în acest  fel să îşi regăsească specificul naţional, să retrăiască o fărâmă de autenticitate din România în care s-au născut.

În cinci ţări, pe două continente

De altfel, în această carte grupul exilaţilor (români stabiliţi în Franţa, Canada şi Statele Unite) formează o societate în miniatură, cu trecut, prezent şi viitor, cu triumfuri şi eşecuri, cu dureri şi bucurii, cu melancolia şi dorul  fiecăruia după patria natală.  Astfel„ „despre prietenii şi cunoscuţii lui nea  Mitică Sinu se poate vorbi, fără doar şi poate, ore întregi fără să te  plictiseşti, iar de scris, poţi scrie atât cât te ţine condeiul, pentru că ai  despre ce!… 460 de persoane conţine lista de cunoştinţe a octogenarului încă  plin de vigoare, dornic de a-mi destăinui o viaţă palpitantă, petrecută în cinci  ţări, pe două continente!”, spune autorul Octavian Curpaş.

Aproape fiecare capitol al volumului de faţă are ca titlu numele unui exilat,  urmat foarte pe scurt de un detaliu care esenţializează povestea de viaţă a  acestuia. Astfel, Radu Bumbaru este „omul care nu s-a certat niciodată cu  nimeni”, Ion Ritivoi este „un liberal de miloane”, Vasile Ţâra, un om pe care  dragostea de carte l-a dus până la Sorbona etc.

„Exilul românesc la mijloc de secol XX” – o carte autentică

„Exilul românesc la mijloc de secol XX” este un volum sinteză, plin de culoare, în care conflictele sunt prezentate în locuri diferite şi ne sunt descrise medii  diferite. Cartea scrisă de Octavian Curpaş reflectă realitatea în mod autentic  şi aduce în atenţia cititorului personaje robuste, care sunt obligate să  trăiască şi să acţioneze în împrejurări atipice. Eroii săi, pe care acesta îi  prezintă cu obiectivitate şi detaşare dau valoare realistă acestui volum. Prin  intermediul lor, autorul acoperă o paletă vastă de întâmplări care dovedesc  preocuparea scriitorului pentru viaţa socială, politică şi culturală a acelor  vremuri, cu moravurile şi tipologiile ei. Nimic nu este idealizat în volumul  semnat de Octavian Curpaş; eroii săi sunt portretizaţi cu forţă, cu entuziasm,  cu stil.

O poveste de viaţă care inspiră şi revigorează

Povestea lui Mitică Sinu este interesantă, iar modul în care este spusă îl  angajează direct pe cititor, dându-i impresia că participă la o conversaţie cu  personajul principal. Farmecul şi pitorescul celor relatate, nota subtilă de  umor ce se îmbină cu robusteţea povestitorului, dar şi optimismul care străbate  întregul volum dovedesc un stil eficient, obiectiv, spontan, dramatic pe  alocuri, plin de temperament şi energie.

În cartea scrisă de Octavian Curpaş nimic nu este simulat, detaliile sunt redate firesc, Adevărul devine supra-personaj, trăirile interioare sunt sincere, astfel că implicit, cititorul participă la frământările eroilor. Interesul cititorului este menţinut treaz pe tot parcursul lecturii şi datorită atitudinii pozitive şi pline de încredere a naratorului, care inspiră şi revigorează.

Corina Diamanta Lupu

26 ianuarie 2012

Bucureşti

 

 

                                                       Gheorghe A. Stroia

 

Motto: „Istoria nu este acumularea eveni-mentelor de orice fel care s-au întâmplat în trecut. Este ştiinţa societăţilor umane” Fustel de Coulanges

 

Realizând din ce în ce mai mult intensitatea dramatică a inadvertenţelor existenţiale ale prezentului, pentru mulţi dintre români, aflarea noutăţilor sau ascultarea poveştilor (mai ales a celor de succes) despre fraţii lor din diaspora, fie ea americană sau europeană, poate fi o activitate „productivă”, aducătoare de beneficii, prin curajul, voinţa şi încrederea pe care (intrinsec) le furnizează. Un vechi şi valoros crez suna astfel : „ … de ce să invoci o mie de motive pentru care nu ai reuşit, când îţi era suficient doar un singur motiv să reuşeşti?”. Pornind de la această protază, sunt de admirat cei care, indiferent de locul unde se strămută, îşi propun să reuşească, surmontând orice greutate pe care o întâmpină. Oameni care, cu foarte multă dedicare şi un efort pe măsură, prin hărnicie şi „încăpăţânare”, îşi construiesc acolo – departe – o casă (ţara promisă), o familie, leagă prietenii durabile, dar nu uită nicio clipă aroma inconfundabilă a pământului natal, desprins din sacralitate (ţara de suflet).

Cu exemple de contemporani români talentaţi şi valoroşi, s-ar putea constitui o listă inepuizabilă de nume, iertată ne fie menţionarea doar a câtorva dintre ele, fulgurate în minte: George Roca, Elena Buică, George Filip, Ovidiu Creangă, Cristian Petru Bălan, Corneliu Drinovan, Ionela Van Rees-Zota, Romeo Niram, Mariana Zavati Gardner, Ionuţ Caragea, Viorel Roman, Viorel Vintilă. Un astfel de om este şi distinsul scriitor şi publicist român, stabilit în însorita Arizonă, OCTAVIAN CURPAŞ care, împletind preocupările sale literare, publicistice cu o înaltă ţinută morală, reuşeşte – în foarte scurt timp – să se impună ca una dintre personalităţile româneşti din diaspora ultimilor ani.

Prin noua sa carte, intitulată: Exilul românesc la mijloc de secol XX. “Paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite, Editura Anthem, Arizona, 2011, autorul, cu o persuasiune admirabilă, reuşeşte să scoată la lumină, ca dintr-o bibliotecă afectivă a timpului: oameni, documente, destine, valori. Ţesând – prin intermediul acestora – pagini de jurnal cu valoare documentar-istorică, Octavian Curpaş rescrie printr-o subtilă investigaţie psiho-socială – istoria diasporei româneşti de la mijlocul secolului trecut. Deşi par destul de îndepărtate vremurile ce fac parte din inventarul cărţii sale (având în vedere tinereţea autorului), acesta reuşeşte să surprindă audienţa, prin recrearea atmosferei specifice epocii evocate, să contureze personajele cu suficientă abilitate scriitoricească, să realizeze o lucrare plăcută, prezentând reuşite şi eşecuri, fast şi nefast, picurând peste toate acestea o veritabilă simţire românească, îmbogăţită, valorizată şi călită în focul dorului de ţară.

Întâmplările sunt veridice, personajele existând aievea, unele din ele locuind încă în spaţiul american sau vest-european. Firul epic incumbă atribuirea fiecărui personaj în parte a unui dublu rol: actor în propria poveste de viaţă, dar şi de spectator al acesteia (îmbogăţit printr-o nouă perspectivă asupra experienţelor trăite). O posibilitate unică pentru autor de a investiga, de a cerceta, de a pune lucrurile cap la cap şi de a-şi construi, pas cu pas, succesul garantat al lucrării sale. Autorul surprinde prin capacitatea sa de a crea sau mai bine-zis de a recrea personajele, de a le asculta poveştile de viaţă şi de a le repovesti, atribuindu-le sensuri noi, semnificaţii speciale, prin întreţeseri – în jurul acestor pitoreşti personaje – a noi aure de lumină. Năzdrăvanul Dumitru Sinu este – în această carte – exemplul unui luptător, al unui om de un curaj deosebit, înzestrat de providenţă cu o răbdare de fier şi o rară consecvenţă, în atingerea ţelurilor sale. Un personaj inteligent, subtil, care e şi hâtru, pe deasupra, ce reuşeşte să creeze din povestea sa de viaţă, o poveste pe care cititorul o va recunoaşte, asumându-şi-o cu încredere. Indiferent că se derulează aventurile existenţiale ale lui Dumitru Sinu sau ale celorlalte personaje, cuceritoare – în mod deosebit – este voinţa autorului de a scoate din fiecare poveste, din fiecare trăire, esenţialul, plusvaloarea, morala.

Caracterizarea lui Dumitru Sinu este cel mai bine realizată de autorul însuşi: “63 de ani de exil înseamnă mult pentru un emigrant: învăţăminte trase din propriile întâmplări de viaţă, evaluarea fiecărui individ cu mare atenţie şi selectarea adevăraţilor prieteni, înseamnă să ştii, să vrei şi să poţi să întinzi o mână de ajutor atunci când cel de lângă tine are nevoie şi asta pentru a putea primi la rândul tău, pentru că niciodată nu ştii ce-ţi aduce ziua de mâine. Dumitru Sinu a reuşit să se-ncadreze în rigorile unei lumi dure, a unei lumi care l-a călit şi l-a întărit şi în care a reuşit să se înconjoare de foarte mulţi oameni care şi-au dobândit în faţa sa, statutul de PRIETEN. Dacă ar fi să polemizăm pe baza acestui subiect ne-ar trebui pagini întregi pentru a-l creiona şi a-i evidenţia toate caracteristicile, implicaţiile, avantajele şi uneori, dezavantajele, aşa că las la latitudinea fiecăruia dintre dumneavoastră alegerea prototipului uman care să întrunească toate cerinţele pentru a-l ridica la rangul de prieten. “

Povestea lui Dumitru Sinu este una destul de complexă, autorul realizând un mozaic al evenimentelor trăite de acesta. Momentele esenţial-umane: naşterea, şcoala, prima dragoste, căsătoria, familia, prietenii, sunt cele care au lăsat urme adânci în conştiinţa eroului Dumitru Sinu, repere ce i-au colorat viaţa, cu momente de bucurie ori de aspră dezamăgire, de fericire sau de tristeţe aparent iremediabilă. Mediind fiecare conversaţie avută cu eroul cărţii, Octavian Curpaş face scurte prezentări, introduceri, oferă explicaţii suplimentare, probând astfel o vastă cultură generală (atât a sa, cât şi cea a personajului său). Momentele se sudează, astfel, între ele, fără întreruperea firului epic. Acest lucru face ca fiecare capitol al lucrării să conţină atât secvenţe unice, istorii separate, de sine stătătoare, dar şi piese de legătură cu acelaşi puzzle existenţial relatat (prin invizibilele reţele create între fiecare personaj şi personajul central al cărţii).

Convingerile eroului, care are la bază şcoala vieţii (aşa cum o numeşte el), se împletesc armonios cu scurtele divagaţii cu valenţe de discurs literar, istoric, filosofic ale autorului, pentru ca acest savuros melanj emoţional să conţină sarea şi piperul, necesare unei scrieri de calitate. Iată ce opinează autorul, prezentând dragostea dintre Dumitru Sinu şi soţia sa: „Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemănarea dintre ei”, a spus cândva John Fowels, un celebru scriitor. Este un lucru ştiut că orice căsnicie, ca să dureze, trebuie să aibă la temelie iubirea. Aceasta este pecetea ce ţine laolaltă, cu adevărat, două inimi şi din ea izvorăsc propăşirea şi împlinirea celor uniţi în taina căsătoriei.” De o astfel de poveste de dragoste a avut parte eroul cărţii, o dragoste care supravieţuieşte timpului, păstrând vie flacăra spiritului. O poveste extrem de frumoasă, între doi oameni care au ştiut să-şi unească destinele şi să păstreze intact – peste ani – respectul reciproc: „Viaţa le-a brăzdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea străluceşte şi acum, la fel de puternic precum în ziua când s-au cunoscut. Iar ochii lor vorbesc într-o limbă ce nu e nici română şi nici franceză. Este limba îndrăgostiţilor. Pentru că, aşa cum spunea William Shakespeare: Când dragostea vorbeşte, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.”

Cât despre epuizarea poveştilor de viaţă ale personajelor cu care nea Mitică s-a intersectat de-a lungul vieţii sale, autorul face precizarea: „Despre prietenii şi cunoscuţii lui nea Mitică Sinu se poate vorbi, fără doar şi poate, ore întregi fără să te plictiseşti, iar de scris, poţi scrie atât cât te ţine condeiul, pentru că ai despre ce! Profile umane atât de variate s-au intersectat cu persoana lui în anii petrecuţi în exil, încât dacă ai răbdare să le analizezi în amănunţime, este puţin probabil să nu descoperi în fiecare măcar un grăunte de învăţătură sau o picătură de cunoaştere. 460 de persoane conţine lista de cunoştinţe a octogenarului încă plin de vigoare, dornic de a-mi destăinui o viaţă palpitantă, petrecută în cinci ţări, pe două continente! Cei care i-au fost apropiaţi, s-au bucurat şi se mai bucură încă de păstrarea amintirilor vii în memoria lui.”

Motivaţiile exodului sunt diverse. De cele mai multe ori, oamenii alergă spre împlinirea unui vis, indiferent că se numeşte visul „occidental” sau visul „american”. Pentru personajele enumerate în carte, timpul şi conjunctura istorică nefavorabilă i-au făcut să părăsească ţara şi să-şi caute norocul în altă parte. Severa şi nejustificata prigoană comunistă le-a determinat să ia calea exilului. Multe dintre ele, ajungând în diaspora, reuşesc să-şi convertească visul în acceptare, recunoaştere, împlinire şi prestigiu. Începuturile fiecărei poveşti de viaţă sunt – aproape întotdeauna – dificile. Într-o societate nouă, bazată pe alte principii etice, morale, etnice, religioase, sociale dar – mai ales – legate de credibilitatea muncii, integrarea poate fi un proces dificil, pentru unii chiar dureros de lent. În timp, bătălia pentru câştigarea încrederii şi respectului, dusă cu foarte multă determinare, permite ca războiul să fie câştigat. Pentru cei mai mulţi emigranţi, adoptaţi de ţările în care au purces, finalizarea acestui acerb război înseamnă începutul adevăratelor reuşite (profesionale, literare sau artistice) prin deschiderea de noi oportunităţi şi, mai ales, prin satisfacţia produsă de recunoaşterea eforturilor proprii. Lucru care, din păcate, în România zilelor noastre, se întâmplă mult prea rar sau aproape deloc. Iată una dintre motivaţiile exodului tinerilor şi oamenilor de valoare ai ţării, care pleacă pentru a lucra şi de a crea plusvaloare unei altei ţări (a „viselor” lor, adesea împlinite).

Cu toate acestea – şi aici este cazul lui nea Mitică, dar şi al lui Octavian Curpaş – ţara de suflet rămâne România, cu mai mult relele şi mai puţin bunele ei. O ţară pe care unii doar o mai intuiesc în visele lor târzii, dar pentru care păstrează o dragoste profundă, cum o umilă rugăciune în prag de seară. O ţară în care dorm strămoşii, trăiesc părinţii şi la care visează să revină…cândva. Iată ce relatează despre aceasta autorul, prezentând localitatea unde a văzut lumina zilei personajul său, probând admiraţia şi dragostea pentru tărâmul străbun: „Localitatea purtând acelaşi nume, leagăn de legendă al bunilor şi străbunilor noştri, însufleţită după vrerea lui Dumnezeu de o comunitate neaoşă, românească, al cărui prototip este omul de omenie, a dăruit de-a lungul vremurilor multe generaţii care au rămas acasă sau au luat drumul pribegiei, răsfirându-se pe toate meridianele lumii. Dar niciodată, indiferent de sutele sau miile de mile depărtare la care vieţuiau, nu şi-au uitat locurile în care au fost plăsmuiţi. Când fac aceste afirmaţii le susţin cu putere prin exemple certe, cunoscând mulţi români care au ales calea străinătăţii, dar care nu şi-au renegat şi nu şi-au uitat vreodată obârşia.” Reamintindu-şi întâlnirile românilor din diaspora, bunăoară la Paris, Dumitru Sinu povesteşte, fiind cuprins de melancolie: „Când ascultam cântecele şi poeziile acelea care ne-au făcut ziua atât de frumoasă, mă gândeam cu regret că nu-mi amintesc nici măcar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodată, ca inginerul Stoicescu, la cei nouăzeci şi şapte de ani ai săi : Mama nu m-a pedepsit niciodată, dar vocea ei… ah, vocea ei! Şi-acum cu drag mi-o amintesc!”.

Galeria persoanjelor lui Octavian Curpaş este diversă, cuprinzând poveşti incredibile de viaţă ale trăitorilor perioadei interbelice, precum: Dan Isăcescu, Vasile Ţâra, Stoian Brăiloiu, Sandu Ionescu, Ion Ritivoi, Constantin Vâlceanu, Nichita Tomescu, Radu Bumbaru, Salvatore Greco, Titi Filip, Cornel Popa, Eugen Ştefănescu, Tiberiu Cunia, dr. Traian Stoicoiu, Ioana Dumitriu, Gheorghe Tatu. Fiecare personaj, conturat de către Dumitru Sinu cu foarte mare acurateţe, este completat apoi de către autor, cu detalii esenţiale culese din documentele invocate. Apar, adesea, în intersecţiile întâmplărilor vieţii eroului cărţii şi alte popoare ori etnii, precum evreii sau ţiganii, insolitul personaj interesat fiind de tradiţiile acestora, de momentele ce le-au marcat existenţa în decursul istoriei. Şi cu această ocazie, atât eroul cât şi autorul cărţii, probează o solidă cultură generală, dublată de o amplă activitate de documentare, investigare. Iată însemnătatea acordată acestor popoare: „Evreii au constituit pentru nea Mitică întotdeauna motiv de admiraţie şi în acelaşi timp, modele de viaţă demne de urmat. Mi-a vorbit despre istoria poporului evreu, despre prigoana şi suferinţele evreilor de-a lungul vremii şi nu în ultimul rând, despre învăţămintele cu care a rămas de la ei, studiindu-le istoria şi trăind în preajma lor. Cu o uşurinţă de nedescris mi-a povestit despre iudaism, despre haşidismul fondat în Podolia secolului al XVIII-lea, precum şi despre toate curentele legate de iudaism, exemplificându-mi cu citate din marii gânditori ai vremurilor, fiecare idee adusă în discuţie. N-a uitat să-mi vorbească nici de anti-semitism, fiind bine informat, pentru că el citea enorm la vremea aceea a tinereţii, având grijă să-şi ia porţia zilnică de cunoaştere din lumea minunată a cărţilor!”.

Planurile existenţiale pe care autorul le urmăreşte în derularea firului său epic sunt multiple. Peste multitudinea acestor planuri se suprapune galeria inedită de personaje, provenite din diferite straturi sociale ori domenii profesionale (profesori, doctori, preoţi, comercianţi, afacerişti), ceea ce conferă lucrării de faţă o valoare testimonială certă. Despre acea perioadă, când prigoana comunistă era doar în stadiul incipent, nu se cunosc foarte multe lucruri legate de diaspora românească. De cele mai multe ori, izvoarele istorice, documentele şi mărturiile, au fost intenţionat măsluite, tocmai pentru ca istoria să fie rescrisă în favoarea celor care i-au falsificat veridicitatea. Mult mai târziu, încercarea de rescriere a istoriei, bazată pe adevărul nemistificat, s-a dovedit a fi aproape imposibilă. Astfel de personaje, precum nea Mitică, venite din acele vremuri, prin mărturiile lor sincere, reconstruiesc un restitutio in integrum al unei perioade din istoriei românilor, extrem de dificil de clarificat într-o altă manieră.

O astfel de iniţiativă onestă, făcută cu scopul mai-sus declarat, este pe cât de importantă, pe atât de lăudabilă. Multiplele resurse istorice – testamentare, documentare, emoţionale – utilizate aduc, prin Exilul românesc la mijloc de secol XX. “Paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite, o nouă viziune socio-psihiologică, din perspectivă istorică, asupra diasporei. O lucrare căruia cititorul îi poate descoperi/redescoperi valoarea, ori de câte ori va face un simplu popas asupra poveştilor de viaţă prezentate. O carte ce ar trebui să fie prezentă în orice bibliotecă ce se respectă, o lucrare care poate motiva pe oricine, spre regăsirea propriei identităţi. Un subtil îndemn la recăpătarea demnităţii naţionale a românilor, făcută în stilul – deja arhicunoscut – ce poartă amprenta lui Octavian Curpaş. Poate, ca să nu uităm niciodată că: „Acolo unde este inima ta, acolo e şi casa ta!”

 

Gheorghe A. Stroia

Adjud – ianuarie 2011

 

2. JURNALISTUL OCTAVIAN CURPAŞ (Phoenix Magazine – Arizona)

Born on August 1972 in Oradea, Romania, Octavian Curpaş reached the Promised Land in March 1997, after working for three years as editor of a newspaper in Romania. He lived in California for eight years, after which he relocated – in March 12, 2005 to the city of Surprise Arizona, USA. That same year, he arrived in Arizona, he married with his wife, Roxana, who worked as a dental assistant. Both endowed with the power of hard work and diligence they have opened their own business in real estate which they are still currently working in. On May 19, 2009 they received the best gift from God, their first child, little Janice, this name was chosen for its special meaning “God is gracious.”

Writer, journalist by vocation (with higher education in journalism, international business and legal sciences), Octavian Curpaş is an important name of the press today. He writes with grace and dedication to several U.S. publications, but also in Romania, he is editor of publications “Colorado Beetle” and “Phoenix Magazine”. I always imagined that the journalists should have certain traits: love of literature, people, nature’s beauty, love of their craft, a competitive spirit, compelling in their writing, dedicated to their calling, gifted, having a keen sense of observation and reason, in short, proving a deep love for everything around them, being honest to themselves, i.e. to their thinking and judgment, honest to the wrong and being ready to provide help with the broad views of their mind.

I thought and I think, journalists should not let appearances or situations hinder them, to be discerning in what they see, hear and write, to be honest to themselves, certain of their ideas and thoughts, honest  to the readers, able to help others with his wisdom, by expressing thoughts through words on a newspaper page, humble and not arrogant, but to be honest and  transparent, to have dignity, not giving in to the challenge or the insults, to be humorous with the humor of the Romanian spirit when needed, with which readers can smoothly comprehend, without frowning because of the everyday challenges of life, not rancorous, but friendly and serene, able to admit that they may fail; know when to ask, in this case, needed apologies, be bold, courageous and love of God. Octavian’s articles are succinct, i.e. have maximum information with minimum words. With great certainty, manifesting these traits from the soul and being able to bring them to the surface and use in such a beautiful career, polishing them, for the people’s good of the society in which we live.

All these qualities are found in Octavian Curpaş, flowing through his body, having that “vein” of journalism from which he fielded countless interviews, dialogues, and articles, highlighting the special people and often providing the gems of a society which we all like to know better. He, also, distinguishes himself through his activities of literary criticism. He is able to distinguish a good book from a bad book and has the talent to find authors who tend to shy away, but whose works deserves to be discussed and be removed from the ordinary crowds, and he does so with talent, with thoroughness and depth of understanding. In his writings he intelligently captures the idea and message of the book, by highlighting the essence of the literary work and ultimately creates inspired summaries.

Unlike some writers which treats lightly their profession, omitting many “pearls” of writings, Octavian Curpaş prefers to make a brief monograph of the books, to highlight the hidden beauties created, giving them shine, as Cioran once said: ” When you write a book you, never know who’s fate will be forgotten … A book or a book without echo can always come back to life. “. Just as literature is the art of the work, written through artistic expression that gives to the writers imagination, feelings, being part of the social phenomenon, so is the art and literary criticism, and to one who ventured to this, even more it is required to be more than just a writer. So, there is mandatory a cultural knowledge, both in quantity and quality. Octavian Curpaş has this cultivated knowledge and always thirsts for it.

I am convinced that all newspaper journalists, such as those from “Colorado Beetle”, have enjoyed a career full of enthusiasm, optimism and ideals. The number of magazine subscriptions has grown, and increased, and as the years will go by, the journalists and the youth talents will be more beautiful as before, because they will have to benefit from the mysterious light, which will flow from their hearts, committing their journalistic wonders onto a beautiful creation.

Celebrating you means to celebrating us, to live with a great job satisfaction, because we can say with pride, and each of us can say: ”I am your colleague!”
May the Lord give us health, to enjoy what we accomplished!

May you continue with a happy and beautiful year in review, together with the staff management and its employees!

Phoenix Magazine – Arizona

 

JURNALISTUL OCTAVIAN CURPAŞ (Phoenix Magazine – Arizona)

Născut în luna august, 1972, în Oradea, Romania, Octavian Curpaș a ajuns pe pământul făgăduinței în martie 1997, după ce a lucrat timp de trei ani ca redactor la un cotidian din România. A ales pentru început California unde a locuit timp de opt ani, după care s-a stabilit – din 12 martie, 2005 – în orașul Surprise din Arizona, Statele Unite. În același an, după sosirea în acest stat, și-a unit viața cu Roxana, de profesie asistent dentar. Amândoi înzestrați cu putere de muncă și hărnicie și-au deschis propriul business în domeniul imobiliar în care lucrează și în prezent. În data de 19 mai 2009 au primit cel mai frumos dar al Domnului, primul lor copil, micuța Janice, nume ales de părinți pentru semnificația deosebită „Dumnezeu este îndurător”.

Scriitor, publicist de vocaţie şi jurnalist (cu studii superioare în jurnalism, ştiințe juridice şi business internațional), Octavian Curpaş este un nume important al presei zilelor noastre. Scrie cu har și dăruire la multe publicații din Statele Unite, dar și din România; este redactor la publicațiile „Gândacul de Colorado” și „Phoenix Magazine”. Întotdeauna mi-am imaginat jurnalistul ca un iubitor de literatură și oameni, cu un caracter frumos, cu dragoste de meserie, acea emulație scriitoricească, chemare, talent, spirit de observație și de dreptate, dragoste pentru tot ce este în jurul său.

Am crezut și cred că jurnalistul nu trebuie să se lase păcălit de aparențe sau de intervenții, să aibă discernământ în ceea ce vede, aude și scrie; să fie cinstit față de sine, adică față de gândirea și judecata sa, cinstit și față de cel care greșește și căruia îi sare în ajutor cu deschiderea judecății sale, expusă în cuvinte, pe pagina unui ziar; să-i lipsească îngâmfarea, aroganța, dar să fie integru, tranșant; să aibă demnitate, să nu se lase ispitit de provocări, insulte; să aibă umor, desigur numai în situații posibile, acel umor specific spiritului românesc, cu care poate descreți frunțile cititorilor, încruntate din cauza provocărilor cotidiene ale vieții; să nu fie ranchiunos, ci prietenos și să admită cu seninătate că și el poate greși; să știe să-și ceară, în această situație, scuzele necesare; să fie îndrăzneț, curajos și cu iubire de Dumnezeu; articolul lui să fie concis, adică să aibă maximum de informație cu minimum de cuvinte. Cam multe cerințe și totuși, pentru o atât de frumoasă carieră, merită să cauți aceste calități în sufletul tău și să le scoți la suprafață, să le cizelezi, pentru binele oamenilor, al societății în care trăim.

Toate aceste calități le-am descoperit la Octavian Curpaș. Prin trupul său curge acea « vână » de jurnalist și aceasta se simte în nenumăratele interviuri, dialoguri, în care știe să uzeze de calitățile respective, scoțând în evidență oameni deosebiți, de multe ori vârfuri ale societății care merită să fie mai bine cunoscute. În activitatea de critică literară are capacitatea de a deosebi o carte bună de o carte proastă și talentul de a descoperi autori care stau cu sfială deoparte, dar a căror opere merită să fie comentate, să fie scoase din anonimat, și o face cu talent, cu meticulozitate și profunzime a înțelegerii. În cronicile pe care le realizează, prinde cu inteligență ideile și mesajele cărților, pune în lumină elementele prețioase, valoarea literară a lucrărilor și în final creează titluri rezumative foarte bine inspirate.

Spre deosebire de unii cronicari care tratează cu superficialitate opera, omițând multe „perle” ale scrierilor, Octavian Curpaș preferă să realizeze o concisă monografie a cărții, să scoată în relief frumusețile ascunse ale creației, dându-le strălucire, fiindcă bine spunea Cioran: „Când scrii o carte nu știi niciodată care-i va fi soarta… O carte uitată sau o carte fără ecou poate oricând să revină la viață.” După cum literatura este artă a cuvântului prin intermediul căreia scriitorii dau expresie artistică imaginației, sentimentelor, fenomenelor sociale, tot așa și critica literară este artă, iar celui care se încumetă să o facă, i se cere chiar mai mult decât unui scriitor, existența obligatorie a bagajului culturii, atât din punct de vedere cantitativ, cât și din cel al calității. Octavian Curpaș are acest bagaj și este un veșnic însetat de cultură.

Sunt convinsă că toți jurnaliștii ziarului „Gândacul de Colorado” au intrat în viață și-n carieră cu entuziasm, cu optimism și cu idealuri. Numărul aparițiilor revistei a crescut, va crește, vor trece anii și ei, jurnaliștii, vor fi și mai tineri și mai frumoși ca la început, fiindcă vor avea acea tainică lumină pe chipuri, ce va izvorî din sufletele lor, săvârșind adevărate minuni ale creației lor jurnalistice.

Domnul să ne dea sănătate, să ne putem bucura de ceea ce înfăptuim!

La mulți și frumoși ani revistei, colectivului de conducere și colaboratorilor ei!

Phoenix Magazine – Arizona

 

LUMINIŢA AMARIE
Paris, FRANŢA

Nu demult, datorită dragostei de poezie, proză şi frumos, am avut privilegiul de a cunoaşte un om mare (aşa cum îi numesc eu pe cei pe care îi admir şi îmi folosesc drept exemple). Este Octavian Curpaş, românul nostru de departe, dar mai degrabă – de pretutindeni.

  M-a ajutat să conştientizez valoarea scrisului şi să îmbogăţesc cu picul scrierii mele, literatura de peste hotare, poezia românească, vorba românească.

  Astfel, din nimicia mea, din sufletul meu de om simplu, fără prea multe studii, plecat peste hotare de la o vârsta fragedă, îmi permit să scriu câteva cuvinte despre opera sa recentă şi să mărturisesc că mă regăsesc, cu trăirile mele, în cartea scrisă de Octavian, „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX”.

  În câteva pagini a scris câteva vieţi ale oamenilor, oameni simpli deveniţi întrucâtva eroi ai limbii şi tradiţiei româneşti, iar pentru mine adevărate modele.

  Întipărit în minte şi în suflet îmi va rămâne şi mie, Nea Mitică, cu toate întâmplările trăite de el: fiecare poveste captivantă citind-o, parcă simţi cum intri în ea fără să îţi dai seama, te identifici cu anumite personaje din cuprinsul povestirii. A scris vorbe de duh, a scris istorie şi iubire de ţară, dar a relevat şi curajul de a lăsa totul în urmă, în căutarea unei vieţi mai bune.

  Cum bine spuneam, Octavian Curpaş a descris vieţile mai multor oameni în câteva pagini, deoarece Nea Mitică a fost mereu înconjurat de oameni minunaţi, dar totodată atât de diferiţi. Totul este relatat cu atâta dragoste, încât simţi cum te identifici nu numai cu personajele, ci şi cu oamenii pe care Octavian Curpaş, el însuşi i-a întâlnit şi cu care a depănat amintiri.

  Dorul de ţară, dragostea şi focul de român ce îl purtăm în suflet e atât de prezent în carte, încât nu poţi să nu fii cucerit. E o operă modernă din care nu lipseşte dragostea de rădăcini semănată în suflete de către strămoşi.
  Octavian aduce de foarte multe ori în prim plan istoria României şi chiar a mai multor ţări, poate şi de aceea o consider pe lângă o poveste de viaţă, un pumn de amintiri şi definiţii de vieţi omeneşti, o învăţătură şi un mod de reîmprospătare a culturii.

  Octavian subliniază că cei plecaţi nu au uitat că sunt români, au purtat în suflete dragostea de Patrie şi au transmis-o copiilor. Prin ei România dăinuie şi e prezentă în toate colţurile lumii, şi nu doar ţara ca denumire, ci şi cărţile ei, istoria ei, sentimentele de prietenie ale românului, dragoste, chiar şi nebunia lui.
  Sunt mici şi puţine vorbele mele, dar cuprind în ele dragostea unui român de departe, cu sufletul mereu acasă fiind.

Admir inteligenţa şi spiritul etic cu care Octavian Curpaş ne relatează povestea unor oameni simpli şi plini de curaj, oameni asemănători, dar totodată cu poveşti de viaţă diferite. Nea Mitică ne spune, prin condeiul lui Octavian Curpaş, că oriunde te-ai afla, în sufletul tău există acel acasă, că nu omul, ci locurile pe care el sălăşluieşte se dau după el şi că nu există graniţe nici pentru istorie, nici pentru tradiţie, nici pentru iubire şi curaj.

  Mulţumesc Octavian, pentru onoarea de a te fi cunoscut şi pentru această lucrare în care ne-ai scris pe noi, cei de departe, dar mereu cu sufletul acasă.

LUMINIŢA AMARIE
Paris, FRANŢA

Octavian D. Curpaş

Arizona. Veri fierbinţi, cu frunţile nopţilor mângâiate de adieri pale de vânt şi lumina dimineţilor, limpede şi clară, inundând fiecare colţişor al oraşului moleşit de căldură… Într-una din aceste dimineţi strălucitoare şi calde, îmi amintesc că l-am cunoscut pe nea Mitică. Ajunsesem ceva mai devreme decât stabilisem, la unul dintre hotelurile din centrul oraşului Phoenix, unde trebuia să mă întâlnesc cu un om de afaceri din New Jersey. Am hotărât să aştept în faţa recepţiei, până la apariţia sa. În timp ce răsfoiam nerăbdător nişte pliante care se aflau la dispoziţia vizitatorilor, atenţia mi-a fost atrasă de o conversaţie în limba franceză, între un domn şi o doamnă prezentabilă, amândoi mai în vârstă. Păreau de-ai casei, aşa că m-am apropiat de ei, cu gândul să le cer câteva informaţii. Foarte amabil, bărbatul a început să-mi prezinte facilităţile pe care le oferea hotelul. Îl ascultam cu atenţie. Mike, aşa îl chema, vorbea cu o intonație afectivă, un accent oarecum străin. Când l-am întrebat de unde este, mi-a răspuns: „Din România”. „Ce mică e lumea”, mi-am  spus, şi din acel moment, nea Mitică – aşa cum m-a rugat să-i spun – mi-a devenit prieten. Am fi vrut să mai vorbim, dar întrevederea mea de business urma să dureze destul de mult. Dar am convenit să luăm masa împreună, ceea ce s-a şi întâmplat după vreo două ore.

 

UN PRÂNZ CU NEA MITICĂ 

La ora stabilită am sosit la locul de întâlnire, unde nea Mitică mă aştepta deja. Ne-am aşezat la o masă şi am comandat câte ceva. Ne-am antrenat într-un dialog plăcut, deschis, care parcă prevestea că vor mai urma multe astfel de întâlniri între noi. Aşa a şi fost! Din vorbă în vorbă, am ajuns la vremurile de demult. Observasem încă de la început, că-i place să vorbească mai puţin despre sine, preferând să aducă în discuţie oameni, locuri şi evenimente din alte vremuri. Intuiam că ceea ce voi afla va fi interesant şi pentru mine, dezvăluirile sale vor fi inedite. Eram sigur că pe parcurs, îmi va vorbi, câte puţin, şi despre el.
După ce locuise ani buni în Canada s-a decis să vină în SUA. El şi soţia sunt patronii hotelului în care ne-am cunoscut,  şi au doi copii:  Nicolae şi Sandra. Pe Nicolae îl şi întâlnisem, de altfel, la recepţie, unde îmi spusese că vorbeşte puţin româna. Nicolae e pictor şi am avut ocazia să admir în holul hotelului câteva tablouri de-ale sale. Sandra este căsătorită cu un francez şi locuieşte de peste 25 de ani în Franţa. Aveam în faţa mea un român, care vieţuia de mulţi ani dincolo de graniţele României, şi căruia îi simţeam dorinţa sinceră de a-mi dezvălui lucruri, poate neştiute de nimeni, despre viaţa şi experienţa sa din exil.

„SATUL MEU, GRĂDINĂ DULCE”

Nea Mitică, pe numele său Dumitru Sinu, părăsise România în 1948. Avea să îmi povestească însă, mai târziu, despre plecarea sa din ţară. Dacă tot trebuia să vorbească despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care văzuse lumina zilei, într-un sfârşit de toamnă târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926.
Lui nea Mitică îi este dor de locul unde s-a născut și a crescut. Îi place mult să recite, iar versurile pe care mi le-a spus, mi-au pătruns şi mi-au rămas în inimă pentru tot restul vieţii: „Satul meu, grădină dulce,/ Din tine nu m-aş mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la şezătoare”.
Grădina dulce în care venise pe lume Dumitru Sinu, se află la poalele muntelui Suru, la 6 kilometri de Avrig, în Sebeşul de Sus, judeţul Sibiu. Dar sufletul lui e legat nu doar de vatra natală, ci şi de toate locurile din apropierea Sebeşului de Sus, a căror frumuseţe mioritică nu a putut-o uita, nici până acum: Avrig, Tălmaciu, Racoviţă. Cu toată fascinaţia plaiurilor natale, din amintirile lui Dumitru Sinu răzbate o umbră de tristeţe, atunci când îmi spune:  „La noi în sat au fost trei nenorociri…”

„CE-I OMUL…”

Mai întâi, îşi aminteşte de un consătean care s-a stins din viaţă şi a cărui poveste îşi lăsase amprenta asupra sa, nenea Dumitru a lui Mateiaş (Dumitru Stănilă). Tetea Dumitru îi fusese vecin, locuia peste drum de casa lui nea Mitică. Plecase să facă bani în America şi s-a întors de acolo bolnav. Cu banii agonisiţi şi-a cumpărat pământuri şi acareturi, dar averea i s-a risipit curând pe doctori şi pe leacuri. „Ce-i omul…”, îmi spune, amintindu-şi cum au suspinat, ani de-a rândul, bătrânele din sat. Au rămas în urmă să-l plângă, soţia şi trei copii: Mitică (Dumitru), Ion şi Nicolae. Unul dintre băieţi, Mitică, a ajuns secretar principal la Facultatea de Medicină din Cluj, iar fata acestuia, Luciana Stănilă, a devenit profesor universitar, în cadrul aceleiaşi facultăţi. Prin ceea ce a dovedit a fi, ea a recuperat, în spirit şi în duh, averea irosită a bunicului. Dar necazurile nu au ocolit nici familia Sinu…

FAMILIA LUI NEA MITICĂ

Ancorat de amintirile unui timp demult trecut, astăzi, Dumitru Sinu răsfoieşte cu amărăciune câteva file din viaţa familiei sale. Din negura vremurilor, o altă amintire dureroasă prinde contur. Când i-a murit mama, la numai 27 de ani, nea Mitică avea doar trei ani, sora sa, Ana, avea  şase luni, Iosif – şase ani, Nicolae – opt şi Ion – unsprezece ani. Nu peste mult timp, şi micuţa Ana a plecat să-şi întâlnească mama în ceruri. „Napoleon avea o vorbă: Moare o persoană – o tragedie. Mor 100 – o statistică”…
Cu un tată mai mult plecat la lucru, copiii au rămas în grija bunicilor. Şi viețile lor sunt de luat în seamă: bunicul din partea mamei, Ion Stănilă, a căzut prizonier la ruşi. Acolo a învăţat să facă ţiglă şi cărămidă. După aceea, şi-a construit el însuşi, propria fabrică de ţiglă şi cărămidă. Era un bărbat frumos, înalt, însă foarte dur. „Mila te ucide!” – zicea el. Copiii îi spuneau comunistu’, iar alţii – nebunu’, ori  Ţiglaru’, dar nu pentru că era prost, căci mai degrabă, el era un fel de filosof al satului. Adesea, venea după bani la tatăl lui nea Mitică, nenea Niculiţă… În schimb, bunica din partea mamei, Ana, era o femeie cu suflet ales. Nea Mitică şi fraţii săi îi treceau zilnic pragul, iar ea îi ţinea în poală şi le dădea de mâncare. „Bunica era ca o sfântă”, adaugă el.
Bunicul după tată, era un om blajin, căruia toţi îi spuneau nenea Niculiţă. El își lua în brațe nepoții şi le cânta. Nenea Niculiţă a stat lângă patul de moarte al mamei lui nea Mitică, nora sa, şi a văzut-o cât s-a zbătut înainte să-şi dea sufletul. Nu vroia să moară! La vremea aceea, bunicul a scris în ceaslovul său: „Dă, Doamne, la toţi şi la toate / Cinci minute de linişte înainte de moarte”. „Mama e totul, spune nea Mitică. Dacă îţi moare mama, orice şi oricâte ţi se vor întâmpla în viaţă, nu le mai simţi. Ce altceva ar putea să ţi se întâmple mai rău de atât?” Apoi Mitică Sinu îşi continuă şirul amintirilor care-l răvăşiseră vizibil.

„O FRUMOASĂ FLOARE VINE”

Însă răul nu întreabă pe nimeni, atunci când vine… A treia nenorocire, pe care nea Mitică n-o poate uita, s-a petrecut în casa lui tetea (badea) Ion Vulc, fostul primar. Acesta avea trei copii (Ana, Maria şi Ion). Maria a trecut în lumea drepţilor tânără, pe când împlinise 21 de ani. A murit de tuberculoză. La înmormântarea ei a fost şi nea Mitică, care îşi mai aminteşte şi acum versurile-bocet compuse şi cântate atunci de băieţii şi fetele din sat. Aşa se obișnuia, când murea de tânăr cineva din sat, fetele şi băieţii cântau despre viaţa mortului: „Veniţi, feciori, de la foc / Căci am fost toţi la un loc/ Şi voi, fetelor, veniţi / La nunta mea de priviţi. // Mă mărit tânără floare / Cu moartea cea răpitoare / Bucură-te, cimitire / Că o frumoasă floare vine, / Dar nu vine să înflorească, / Ci vine să putrezească”. Cumplită durere lovise familia Vulc…

COPILUL ORB

După câteva luni, lui Ion Vulc îi moare şi soţia, iar apoi, la scurtă vreme, băiatul, Ion. Mai rămăsese doar Ana dintre cei trei copii. Ana îşi pune pirostriile cu Gheorghe Bobangă, dar nu are parte de fericire. La o vânătoare de mistreţi, acesta pleacă dintre cei vii, într-un accident, împuşcat fiind din greşeală, de către un coleg. Soţia lui, Ana, era pe-atunci însărcinată. Când îi naşte fiica, bătrânul Vulc se duce să o vadă la spital, bucuros că are un urmaş, care-i va duce mai departe numele. Aici însă, doctorul îl întâmpină cu veşti rele: „Bucuria-i mică, omule, căci copilul s-a născut orb!”. Nepotul lui Ion Vulc a învăţat, totuşi, o brumă de carte, ştie să scrie în alfabetul Braille (sistem de scriere pentru orbi, inventat de Louis Braille), şi mai știe să cânte la acordeon.
Drama lui Ion Vulc încheie întâlnirea noastră. Timpul parcă stătuse în loc şi eu nu mă mai săturam ascultându-l pe Dumitru Sinu, noul meu prieten, care-mi povestise atâtea, despre cele de demult. Şi era doar începutul! O lume cu farmecul ei, o lume patriarhală, cu totul nouă pentru mine, mi se dezvăluia acum, prin spusele lui. O lume care îmi răscolea, într-un fel, trecutul, amintindu-mi de basmele copilăriei, care mereu începeau cu acel nemuritor „A fost odată ca niciodată”…

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

 

 

                       VĂ CÂNT ŞI AŞTEPT

 

Trupul meu miroase-a vers

Dar frunzele v-acoperă urechile

Nu m-auziţi!

Vântul vă-nchide ochii

Nu mă vedeţi!

 

Tremur şi-ndur apocalipsa târzie

Reînvii, aşternând rugina pe hârtie.

Sclava suferinţei şi-a iubirii eu sunt

Zi de zi eu vă cânt.

 

 

Ochiul respiră prin voi

Învăţ să atârn printre îngeri

M-aplec peste Lună

Privesc mută haita de lupi.

 

Ghemuită, suport adâncul mister

Ce veşnic se ascunde-n sicriu

Respire, aştept, rămân mută

Aştept.

 

 

 

 

                        

                         ÎN BĂTAIA VÂNTULUI

 

Am obosit…

Nici buzele nu-şi mai rostesc…tăcerea…

Rămân o umbră,

Obrazu-i trist

Şi ceru-i gol

Dar oare este doar un vis?

Mai am oare sens?

 

Mă leagănă vremea

De nicăieri către ici-colo,

M-asemăn cu o frunză

Ce-odată ruptă de-al ei ram

Bătaia vântului o duce în jos

Uscând-o.

 

 

                     

                        SCRIIND SUNT SALVATĂ

 

Când scriu sufletu-mi plânge

De ce să vezi ceea ce simt?

Mă doare şi-i frig

E frig şi-ntuneric

Iar ochii mă dor

Mă dor de tăcere.

 

Mă doare să tac

Şi scriu neîncetat.

Rugina pătează hârtia

Paharul umplut e de timp

Şi eu tot mai scriu.

Cuvintele încă mai dor

Ecoul lor tot mai vibrează

Şi strig în tăcere: Te rog, încetează!

 

 

 

                               

 

                             POVARA EFEMERĂ

 

Aş vrea să tac

Şi voi la fel să faceţi.

În linişte să trec păşind

Doar respiraţia mea s-aud.

 

Ce suflet greu târăsc prin viaţă

Cu bolovanii legaţi de glezne…

Voi, ignoranţi ce nu vedeţi

Şi ce greşeli mi-aţi pus în cârcă.

 

Uşor a fost s-arunci cu piatra

Şi-n zid alt om nevinovat să bagi,

În timp cşădeşti peste fragilul trup

Ziduri imense din bolovani.

Doar amintirile alungă viziunea unei lumi

fireşti.

 

Dar dragoste vă poartă

Chiar de în faţă i-aţi greşit,

O judecată chiar firească

O lasă-n mâna Celui de Sus!

 

 

                                  

 

                            

                          

                           TIMPUL ÎN MINE

 

Sfidez trecutul!

Lovesc prezentul!

Absorb viitorul!

 

Alerg spre cochilia milei

Să mă răsfăţ în liniştea efemeră

Pedepsiţi-mă acum,

Sunt protejată!

 

Ca somnambulii prn viaţă hoinăriţi

În subterane vă ascundeţi,

Transparentă-i a mea viaţă

Cutremuraţi-vă când o vedeţi…

 

De ce-aş fugi printre morminte

Când al meu în linişte mă aşteaptă?

Ochii mei limpezi nu-şi pun bariere

Ceaţa-i şterge, să vedeţi cu claritate

Nedreptatea ce-n spinare mi-a fost pusă!

 

 

 

                                                            

Hedir Al-chalabi

Şoptind Suspine Mute

  Editura David Press Print, Timişoara, 2012

“Noi suntem ca şi cărţile…”

 

“Noi suntem ca şi cărţile întotdeauna cele de valoare sunt îngrijite, protejate şi puse deoparte!”(Hedir)

Dedicaţia primită în dar, pe un volum de poeme elegant şi delicat, aparţinând prietenei mele Hedir Al-chalabi, “Şoptind Suspine Mute”, apărut la Editura David Press Print, 2012, m-a prins în mrejele poetei, în şoaptele adâncite în iubiri. Trăiri intense, o luptă interioară, un reazăm în credinta, un strigăt către Dumnezeu.Poeme tandre, pline de optimism, revărsând iubire spre cei apropiaţi. Un “cuvânt” pentru noi , mai degrabă o lecţie de viaţă, un optimism uluitor…

“În locuri umbrite de timp, cuvintele par să-şi piarda sensul şi puterea. Pe cât de clare sunt lucrurile în lumină, pe atât de mult se înceţoşează când ea treptat dispare…dacă aş reuşi să oglindesc omul în vreun fel, probabil ar deveni transparent. Cuvântul, fiind unul dintre căile spre înţelepciune, îl las să eclipseze ochiul către suflet.

            Poetul Abdullatif Celebi consideră că fiecare dintre cărţile sale îi este “o prietenă adevarată şi iubitoare, care alungă toate grijile”. Pentru mine, literele îmbinate într-o anumită ordine sunt magice, transformându-se în cuvinte ce se arcuiesc după sufletul ce le ghidează. Printre ele mă pierd, mă adâncesc. M-aş îngropa în cărţi, ele fiind cele care “relevă multe plăceri acelora care ştiu să le aleagă, dar niciun câştig nu se obţine fără efort”, susţinea Montaigne.

            Oriunde mi-a călcat piciorul, am avut şansa de a cunoaşte suflete mari, ce, cu răbdare au ascultat ce aveam de spus.Îmi aplec fruntea în faţa celor care şi-au lăsat amprenta în existenţa mea efemeră. Dragostea infinită însă, le-o dedic celor care m-au susţinut şi au crezut în mine necondiţionat, sacrificial depăşind deseori limita firescului! Strălucirea ochilor lor mi-au fost ca nişte felinare, luminându-mi paginile pe care încercam din întuneric să le umplu.

            Conştiinţa mea îşi are propriile valori şi încerc prin disponibilitatea mea sufletească să-i inspire pe cei aproape, să se reinventeze.. N-aş fi omul care sunt, fără ca bunul Dumnezeu să-mi fi dăruit în viaţă, fiinţe cu mult curaj şi răbdare, care, mi-au fost într-un fel sau altul, călăuze. Mi s-a spus odată, metaforic vorbind, că dacă asociem calea până la acea sursă tainică din fiinţa noastră, cu săpatul unei fântâni, atunci putem şti că apa rece, limpede şi minunată la care vor ajunge este însăşi apa vieţii pe care o bem în eternitate. Mi-aş dori să pot avea uimitoarea influienţă subtilă de a face omul să intuiască spontan prezenţa acelei ape din profunzimile sale cu mult înainte de a ajunge la ea.

            Chiar dacă pot vedea lumea în diferite peisaje, fie ca e un tablou plin de viaţă sau de moarte, prefer să selectez esenţialul, comoara întregii vieţi: timpul nostru. Cât timp voi scrie, simţiţi-mă aproape pentru că astfel, vă mulţumesc ca sunteţi!”Hedir

Trupu-i “miroase-a vers”, reînviie “aşternând rugina pe hârtie”…”zi de zi vă cânt”…”ghemuită, suport adâncul mister”/…/”respir, aştept…/Aştept”.( Vă cânt şi aştept, pag13).

Un “amalgam de trăiri”, cautând semnele vremii şi trandafirul uscat ; “culoarea trandafirului, îl caut mereu/Culoarea îi mai dă viaţă”/..“mascată-aş vrea să fiu cu petalele ei”.(vezi pag.53).

            Poemele creştine, privind pe ritm de vers drumul spre veşnicie, arată profunzimea şi maturitatea poetei Hedir, conştientă de “povara efemeră”, însetată dupa “apa vie”, lăsând în mâna Celui de Sus judecata firească.”Aş vrea să tac/Şi voi la fel să faceţi/În linişte să trec păşind/Doar respiraţia mea s-aud”(Povara efemera, pag.131)

“Viaţă pentru viaţă”, o rugaciune tainica pentru parinti…

 

Deşi nu sunt critic literar, am simţit nevoia de a scrie despre volumul “Şoptind suspine mute” aparţinând unui om drag, Hedir Al-chalabi.  

 

Îmi aminteşte de primul său volum “Ecouri de speranţă”, aparut la aceeaşi editură în 2009, poeta fiind prezentată în presa locală şi cea din străinatate ca  “un suflet gingaş, care radiază lumina şi veselie în jur în permanenţă, dar frământările sale sufleteşti şi tristeţea-i, pot fi descoperite doar în poeziile ei…  “(Alternativa-Canada)

 Ecouri de Speranţă

Volumul “Şoptind suspine mute”, o carte deosebită, profundă; poeme de dragoste, tristeţe ce macină dar întăritoare, revoltă interioară pentru ce este nedrept, având puterea totuşi de a iubi, a ierta şi a merge zâmbind mai departe.Legatura cu divinitatea este unică.Puterea cuvântului o întăreşte zi de zi. Deja şi-a creat universal ei dincolo de imaginaţia noastră, purtând ea însăşi povara tuturor în numele iubirii, “şoptind suspine mute”… Aş face şi eu la rându-mi o plecăciune în faţa prietenei mele Hedir, spunând doar atât: Cu Dumnezeu înainte!

Poeta Hedir Al-chalabi , cu “sufletul ei special” a biruit! Îţi mulţumesc pentru carte, draga mea prietenă, oriunde te-ai afla… „Sunt focuri care ard şi-n ploaie/Sunt focuri care nu se sting/Sunt depărtări ce par aproape/Sunt inimi tari care înving”.

Mariana Gurza