IOAN MICLĂU

 

 

Întâmpinare

 

                    MOTTO:

                             “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”                                                                                                                                     (Sfânta Evanghelie după Ioan)

                                                             

       “Ioan Miclău este un scriitor român din Australia. Poet, dramaturg, jurnalist, autor de memorialistică literară, promotor cultural de seamă. Fondator de grupări literare în ţara de la Antipozi. Cărţi reprezentative: „Poezii alese” (vol. I, II), „Teatru”, „Fiica Zeiţei Vesta”, nuvelistică. Ioan Miclau s-a distins ca principalul animator al grupării scriitorilor români din Australia, având o activitate cetaţenească uimitor de tenace şi de echilibrată . Fondator al Bibliotecii ” Mihai Eminescu ” din Cringilla , Australia , ridicată şi înzestrată cu efortul său generous, Ioan Miclău a dat un exemplu de  spirit întreprinzător şi voinţă românească printre străini devenind un model ce va trebui luat în seamă întotdeauna când se vor aminti faptele brave . Si pentru aceasta scriitorul a fost distins cu Premiul de Excelenţă al Asociaţiei Române pentru Patrimoniu , în 2006 . “(Artur Silvestri)

        Scriitorul Ioan Miclău ne propune o nouă carte :“CUVINTE  DE  MINTE” aparută la Editura “Cuget Românesc-Bârda”.

      Aşa cum precizează, autorul a reuşit “să adune de prin toate scrierile anterioare vreo 500 de proverbe, ziceri de minte şi înţelepciune, cam în ideea de care amintea Preabunul Român Tainic  Artur Silvestri!”

      Un demers de prezentare  a cărţii,  la cererea autorului, mi-l asum,  pornind de la “un cuvânt care poate fi arbore”, citându-l pe Constantin Noica: “Ca s-a născut pe pământul tău ori că a căzut ca o sămânţă din lumea altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică.”

       Să fie vorba despre o carte minimalistă? Dând posibilitatea celorlalţi  de -a reflecta asupra acestor termeni , mă grăbesc să adaug că cei mai mulţi scriitori minimalişti evită adverbele şi descrierile. Personajul principal devine chiar cititorul; acesta trebuie să determine înţelesul “cuvântului” pe baza propriilor experienţe şi mai puţin pe contexul autorului.

Volumul “CUVINTE  DE  MINTE”,  reuşeşte să ne capteze de la bun început prin reflecţii privind arta: “A intra în poezie, înseamnă a ieşi afară în universul mare, spre a pândi  şi prinde din realitate visele imaginaţiei proprii; altfel  zis, visele pot deveni realitate atâta vreme cât imaginaţia noastră le poate intui”.

Aranjarea “cuvintelor” în ordine alfabetică sugerează credinţa poetului Ioan Miclău în puterea lor ca  “voce a inimii” ca să-l citez pe Confucius.

Autorul  vede literatura română,  trimiţând la  B.P.Haşdeu,  ca “o câmpie poetică, unde fiecare creator de artă e ca un ram ce creşte în individualitatea sa”. Ioan Miclău este convins de necesitatea cuvintelor, “umbra de aur în conştiinţă a materiei (Nichita Stănescu).

”Cuvintele de minte” sunt  acumulate de către scriitorul Ioan Miclău în ani de trudă pe câmpul literaturii române. Demersul său editorial s-a născut din dorinţa autorului de a transmite celor de faţă dar şi celor ce vor veni “proverbe, ziceri de minte şi înţelepciune” , ca  zestre  şi carte de învăţătură.

“Zilele vieţii sunt ca valurile râului, deşi prezente, sunt totuşi noi. De unde vin? Din Marea spre care se reîntorc. Aşa şi zilele vieţii, dinspre sfârşit răsar cu aştrii cei cereşti!” spune atât de poetic şi de profund Ioan Miclău.

 

Mariana Gurza

Timişoara

(CUVINTE DE MINTE- IOAN MICLĂU, Ed.Cuget Românesc, Bârda, 2012 Întâpinare)

 

Zaharia Bala

Deşi suntem o naţie cu un trecut zbuciumat, înscris cu litere de sânge în analele istoriei universale, graţie inteligenţei, înţelegerii şi înţelepciunii de care a dat dovadă de-a lungul secolelor, poporul român a reuşit să-şi păstreze demnitatea, integritatea şi, nu în ultimul rând, valorile sale naţionale. Respectând istoria altor popoare  şi-a respectat şi apărat propria istorie, iubindu-şi dintotdeauna rădăcinile şi locurile moştenite din moşi strămoşi, trăind în bună înţelegere cu toate neamurile pământului, indiferent de naţionalitate şi manifestând în permanenţă dragoste de semeni şi condescendenţă faţă de toţi aceia care au încercat să-i ştirbească imaginea şi să atenteze la integritatea teritorială a României. Ceea ce se petrece astăzi în România, ne determină însă, şi pe noi, cei care aparţinem acestui popor dar vieţuim departe de ţară, să facem cunoscute câteva adevăruri istorice incontestabile, care ne dau dreptul să luăm atitudine, cu aceeaşi înţelepciune cu care au făcut-o şi înaintaşii noştri. În tot ceea ce întreprind conducătorii etnicilor maghiari din România începutului de mileniu III, mai ales în ultimul timp, se observă cu uşurinţă încercarea vădită de re-maghiarizare a Transilvaniei. Sunt agreate acţiunile extremiştilor maghiari îndreptate împotriva românismului şi eroilor neamului – oponenţi ai încercărilor de maghiarizare a Transilvaniei de-a lungul istoriei, (de exemplu, Avram Iancu, batjocorit de ziua naţională a Ungariei, în mod public, de către un extremist maghiar); solicitarea autonomiei ţinutului secuiesc şi încercarea de emitere a unei monede secuieşti, denumită SIC şi a efectuării tranzacţiilor bancare în această monedă; extinderea maghiarizării în şcoli, etc.

De ce am sta impasibili la această încercare, când istoria ne oferă dovada existenţei noastre milenare în acest teritoriu?! Pentru că avem dovezile istorice clare că românii au locuit din vremuri străvechi pe teritoriul transilvan, că ungurii au pus piciorul pe pământ românesc de-abia în secolul IX, că poporul român a suportat cu stoicism jugul străin, indiferent dacă asupritorii au fost ungurii sau alte naţii care au râvnit la bogăţiile şi frumuseţile acestor ţinuturi binecuvântate de Dumnezeu, de aceea nu dorim altceva decât să ne fie respectate drepturile de stăpâni deplini ai Ardealului nostru!

ISTORIA vorbeşte, iar documentele NU MINT!

În secolul al IV-lea î.Hr, se stabileau pe teritoriul Transilvaniei – “ţinutul de dincolo de pădure” , regionim derivat din latina medievală de cancelarie, atestat pentru anul 1075 – primele comunităţi de celţi, venind dinspre apus, urmaţi de alte grupuri ajunse pe acest teritoriu în acelasi secol. Nu există dovezi care să ateste conflicte cu aoutohtonii, dimpotrivă, multiple dovezi arheologice din această perioadă dovedesc convieţuirea lor paşnică (obiecte de ceramică dacică în morminte celtice – Apahida, judeţul Cluj).
În secolul I d.Hr. şi la începutul secolului al II-lea, centrul politic al Regatului Dacia se afla pe teritoriul Transilvaniei, la Sarmisegetusa Regia, în Munţii Orăştiei.
În anul 106 d.Hr. împăratul roman Traian a cucerit Dacia regelui Decebal, începând organizarea acestei noi provincii romane. Aproape 265 de ani a rămas administraţia romană pe teritoriul Transilvaniei, organizând şi dezvoltând o provincie romană înfloritoare, construind oraşe (Apullum- Alba Iulia, Napoca-Cluj, Potaissa-Turda, etc), construind drumuri şi colonizând cetăţeni romani pe teritoriul Daciei. De-abia în anul 271 împăratul Aurelian a decis retragerea administraţiei în sudul Dunării. În paralel, sunt dovezi incontestabile ale existenţei creştinismului în aceste teritorii, Biserica Ortodoxă Română atribuind Apostolului Andrei începutul creştinării dacilor. Gepizii, populaţia germanică, adeptă a arianismului, au dominat temporar Transilvania în secolul VI, şi erau tot creştini!
Au urmat invaziile succesive ale popoarelor migratoare – între secolele III şi X – goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, protobulgarii, maghiarii si pecenegii. Populaţia autohtonă s-a retras spre munţi din calea năvălitorilor, cautând să-şi apere teritoriile străbune.
Pentru evoluţia istorică a Transilvaniei, stabilirea ungurilor în Pannonia a fost determinantă: să luam aminte, se întâmpla în anul 896! „Mileniul întunecat” – cuprins între anul 271 şi începuturile evului mediu românesc ( secolelel IX-XII) a constituit în permanenţă un subiect de controversă pentru istorici, cu conotaţii politice şi naţionaliste, în acest sens, existând două terorii istorice care se exclud reciproc: cea română şi cea maghiară.
Istoriografia română susţine că după retragerea aureliană din provinciile Daciei nord-dunărene, o mare parte a populaţiei romanizate a ramas în zonele în care locuia, între care şi în regiuni din Transilvania de astăzi. Dar această teorie nu exclude nici deplasări limitate şi timpurii ale protoromânilor în ambele sensuri, din sudul Dunării spre nord, şi din nordul Dunării pe malul opus al fluviului.
Poziţia istoriografiei maghiare şi a unei părţi a celei de limbă germană este divergentă, contrazicându-se cu istoriografia română. Se încearcă demonstrarea faptului că românii au emigrat treptat, din sudul Dunării (din zonele montane ale Serbiei, Bulgariei, Macedoniei, Bosniei de azi) în Banat, Crişana, podişul transilvan şi Maramureş, fiind colonizaţi aici de regii Ungariei din dinastia arpadiană între secolele X-XIII. Se argumentează că în aceste regiuni s-au păstrat mai bine toponimia, hidronimia și oronimia atât din substrat, cât și cea romanică, precum și unele străromânești. De asemenea, istoriografiile care insistă asupra imigrărilor românești din ținuturi sud-slave subliniază denumirile slave ale unor ținuturi și localități ce conțin etnonimul „vlah“, amintire a unor „Vlăhii“ care au existat cândva în acele regiuni. Însă istoriografia română nu a contestat niciodată partea sud-dunăreană a ariei de etnogeneză a poporului român, arie locuită de o altă populație românească numeroasă în evul mediu, care nu a fost asimilată complet nici până în prezent și care a populat diverse regiuni situate mult mai la nord decât cele locuite de populațiile aromână și meglenită (Tribalia, valea Timocului, Banatul sârbesc).Sunt multe controverse între cele două istoriografii şi fiecare vine cu argumentele sale, însă lucrurile s-au desfăşurat după cum spune istoria şi continuitatea românismului în Transilvania este dovedită clar.
Spre mijlocul secolului X, două triburi maghiare conduse de lideri cu rangurile gyula şi kende au început ocuparea Transilvaniei, avansând  dinspre vest, pe văile râurilor Someş şi Mureş. Ocuparea integrală a ţimnutului ntransilvan s-a finalizat de-abia la sfârşitul secolului XII, în timpul regatului lui Bela al III-lea al Ungariei (1172-1196, prin atingerea zonei centrale a Carpaţilor Meridionali.
Cucerirea s-a consumat în trei sau patru etape principale, prin avansarea treptată, dinspre vestul spre sud-estul Transilvaniei, a fortificațiilor de graniță. În cel mai vechi document maghiar scris şi păstrat, despre Transilvania, teritoriul acesteia se regăseşte sub denumirea latină, Terra ultra silvam – „ţara de dincolo de pădure”.
În paralel cu procesul de ocupare, între secolele XI-XIII în Transilvania a avut loc un intens proces de colonizare, pentru că împotrivirea populaţiei române, autohtone a ridicat mari probleme cuceritorilor maghiari. Ungurii au fost nevoiţi să invite colonişti din diferite popoare europene ( saşii, secuii şi Cavalerii teutoni).  Concomitent cu aceste procese, regii unguri au început să-şi organizeze structuri proprii, laice şi ecleziastice, organizarea administrativă şi ecleziastică debutând prin secolul al XI-lea în teritoriile anexate regatului ungar. Prima biserică romano-catolică din Transilvania, cel mai vechi monument sacral maghiar datează de la începoutul secolului XI, însă primele comitate maghiare din Transilvania sunt atestate documentar de-abia din secolul XII.
Despre organizarea teritoriului şi etapele de dezvoltare ulterioare, despre statutul şi organizarea comunităţilor care convieţuiau în Transilvania ( români, maghiari, saşi, secui) se pot spune multe, însă în speţă, pe noi ne interesează evoluţia din punct de vedere istoric, a Transilvaniei.  Un recul semnificativ în desfăşurarea acestor procese care aveau loc concomitent pe teritoriile transilvănene ocupate de unguri (organizarea politică, administrativă şi colonizarea) s-a înregistrat prin anii 1241-1242, odată cu marea invazie mongolă, când trecerea hoardelor tătare a lăsat o Transilvanie pustiită şi arsă.
Spre sfârşitul  secolului al XIII-lea și, mai ales, în secolele XIV-XV, elitele nobililor  societății transilvane, saşi şi secui, s-au organizat  treptat în stări, care, datorită structurii preponderent etnice, au fost denumite oficial pe la 1500 – națiuni. Membrii stărilor acestora,  organizați în congregaţii sau universităţi, au participat la exercitarea puterii politice în Transilvania. Două documente emise de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382), datând din anul  în anul 136,  atestă agravarea condiției politice, juridice și religioase a populației românești din Transilvania, îndeosebi pe fundalul intoleranței față de alte confesiuni decât cea romano-catolică (ortodocșii erau denumiți „schismastici”).
Începând cu anul 1375, Transilvania se confruntă cu un nou pericol – cel otoman de această dată. Un rol important în oprirea temporară a năvălitorilor otomani l-a avut Iancu de Huneadoara, voievod al Transilvaniei şi guvernator al Ungariei, care, concomitent s-a străduit să sporească autonomia voievodatului transilvan faţă de regatul ungar. În faţa năvălitorilor turci, Transilvania îşi uneşte eforturile cu cele ale Moldovei lui Ştefan cel Mare, doar erau ţări surori!
Transilvania a fost zguduită în această perioadă, de mai multe mișcări sociale. Răscoala de la Bobâlna (1437-1438), cauza principală a acestei răzvrătiri de amploare fiind nerespectarea dreptului de strămutare de pe o moșie pe alta, a dreptului de moștenire a iobagului, și dijma episcopală.  Ca urmare  a acestei revolte se semnează actul de constituire al uniunii între marea nobilime, cler, orășenii sași și răzeșii secui, Unio Trium Nationum, acţiune îndreptată împotriva țăranilor maghiari şi români din Transilvania, românii fiind considerați națiune tolerată. Uniunea celor trei națiuni a funcționat într-o formă sau alta până la 1 decembrie 1918, data Marii Uniri.
Un impact masiv asupra societății transilvănene l-a avut și răscoala țărănească in Regatul Ungariei contra magnaților (grofilor), din 1514, condusă de secuiul din mica nobilime Gheorghe Doja. Decesul prematur al lui Matei Corvin, marea răscoala țărănească de la începutul secolului  XVI și ofensiva militară masivă a Imperiului Otoman spre centrul Europei, concretizată prin victoriile înregistrate de turci la Belgrad (1521), Petrovaradin (1526) şi Mohacs (29 august 1526), bǎtălie la care Transilvania nu a participat, au accentuat criza societății maghiare. Această criză s-a răsfrânt și asupra Transilvaniei. Disputele privind succesiunea dinastică și dubla alegere ca şi contra-regi pe tronul Ungariei a voievodului Transilvaniei Ioan Zapolya (1526-1540) şi a lui Ferdinand I de Habsburg (1526-1540), au facilitat intervenţia turcilor. În urma acestor evenimente, practic regatul ungar s-a scindat. Prin hotărârea Dietei de la Debreţin din 18 octombrie 1541, reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate din Transilvania i-au jurat credinţă lui Ioan Sigismund, descendentul lui Ioan Zapolya şi au recunoscut suzeranitatea înaltei Porţi asupra Transilvaniei. acest acord a pus bazele Principatului Transilvaniei, primul lui principe fiind Ioan Sigismund (1542-1571). Recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent , Principatul Transilvaniei platea turcilor o dare de 10.000 de ducaţi, numit „munus honorarium”, calitate în care participă ca ţară beligerantă în cadrul războiului de 30 de ani si încheie o serie de tratate cu ţări europene, de pe o poziţie de egalitate. principatul nu includea Banatul ( stăpânit de turci) şi nici Crişana, după 1660, transformată în vilayet, cu centrul la Oradea.
În 1599 Mihai Viteazul ocupă temporar Transilvania, dar nu reuşeşte să-şi îndeplinească visul de a uni cele trei ţări surori: Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Transilvania a devenit mai apoi leagănul partidului naționalist ungar, care lupta împotriva monarhilor  habsburgi.
La sfârşitul secolului XVII, Transilvania intră în componenţa imperiului austriac., ca principat autonom. Invazia austriacă se produce în 1685 iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz, Serbia, turcii cedează austriecilor Ungaria, Transilvania, Croaţia şi Slavoni, Banatul rămânând sub stăpânire turcă până în 1718.
În aceasta perioadă în Transilvania au loc o serie de mişcări spirituale, prin care se solicita unirea românilor ardeleni cu Biserica Romei, fapt ce a constituit deschiderea căii spre emanciparea culturală a românilor transilvăneni.  Blajul a devenit un centru de spiritualitate românească odată cu stabilirea reşedinţei Bisericii Române Unite de către episcopul Inocenţiu Micu-Klein în această localitate simbol, punând în acelaşi timp bazele Şcolii Ardelene. Unele comunități românești ortodoxe, în special din sudul Transilvaniei, nu au acceptat decizia sinodală privind unirea cu Biserica Romei. În general românii din sudul Transilvaniei, Banat și sudul Crişanei, au rămas în majoritate fideli Bisericii Ortodoxe, în timp ce mare parte a românilor din regiunile nordice ale Crișanei, Transilvaniei și din Maramureș au acceptat unirea cu Roma.
Rărirea populaţiei transilvane în timpu celor aproximativ 150 de ani scurşi de la 1526, după eliberarea ei de sub suzeranitatea turcească, a determinat Curtea de la Viena să repopuleze ţinuturile transilvane , aducând colonişti şvabi şi admiţând români din Moldova şi Ţara Românească, care emigrau din cauza stăpânirii fanariote. S-au  înregistrat însă şi mişcări ale populaţiei din Ardeal în sens opus, spre Moldova şi Ţara Românească. Recensămintele populaţiei efectuate de către Imperiul Austriac în 1712-1713 atestă existenţa unei majorităţi româneşti clare în rândurile populaţiei din Transilvania.
Între anii 1868 şi 1918, Transilvania afost încorporată părţii maghiare a Imperiului Austro-Ungar. În această perioadă, s-au intensificat măsurile discriminatorii împotriva românilor, șvabilor, slovacilor, sârbilor, croaților (în Banat) și, spre sfârșitul secolului XIX, chiar a sașilor, datorita unei puternici politici de maghiarizare, implementată de autoritățile maghiare. Nemulțumirile și opoziția multor grupuri naționale față de politicile de maghiarizare, arată că modelul statului naționalist nu a fost aplicabil în regiunea multietnică Transilvaniei înainte de 1918.
La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbușirii Dublei Monarhii, Ungaria își proclamă independența, incluzând în teritoriul său și Transilvania.
În aceste condiții, conducătorii Partidului Național Român și românii din Partidul Social Democrat înființează Consiliul Național Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918.
Prin actul istoric de la 1 decembrie 1918, se realizează visul de veacuri al românilor şi Transilvania este alipită României. După unirea din 1918 cu România, timp de un an și jumătate, Transilvania rămâne autonomă în cadrul statului român, fiind condusă de un Consiliu Dirigent.
Între timp, la data de 21 martie 1919 puterea în Ungaria este preluată de comuniști, care proclamă Republica Sovietică Ungară, încercând salvarea unei Ungarii multinaționale.
La data de 4 iunie 1920 , prin tratatul de la Trianon se delimitează frontiera între Regatul României și Regatul Ungariei. Frontiera din nord, cu Cehoslovacia și Polonia și în sud-vest cu Iugoslavia, se stabilește la 10 august 1920 prin Tratatul de la Sèvres, un tratat dureros pentru România deoarece a impus abandonarea unor români din Maramureșul istoric și din Banat. Puterile Antantei au insistat însă pentru încheierea sa deoarece fixa frontierele între state devenite aliate după încheierea Primului Război Mondial.
Este bine cunoscută străduinţa Ungariei, între cele două războaie mondiale, de a anula Tratatul de la Trianon, considerat a fi o nedreptate istorică. Horty, conducătorul maghiar din perioada interbelică susţinea cu tărie că România este „inamicul numărul unu al Ungariei, pentru că cele mai mari pretenţii teritoriale sunt împotriva ei”.
Prăbuşirea sistemului de alianţe ale României (capitularea Franţei şi izolarea Marii Britanii), în contextul ascensiunii Germaniei naziste oferă un culoar favorabil Ungariei, de a cere revizuirea fontierei cu România, de după Primul Război Mondial.
Astfel că, în 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, Ungaria smulge României teritoriul actualelor județe Satu-Mare, Sălaj, Maramureș, Bistrița-Năsăud, Harghita, Covasna (cea mai mare parte), Mureș (parțial), Cluj (cea mai mare parte), Bihor (partea de nord) și parte din județul Arad. Sudul Transilvaniei (județele Brașov, Sibiu, Alba, Hunedoara, părți din județele Cluj, Arad și Mureș) și Banatul (județele Timiș și Caraș-Severin) au rămas în componența regatului României.
Revenirea la graniţele stabilite la 1 ianuarie 1938 între România şi Ungaria  (frontiera stabilită prin Tratatul de la Trianon) se înfăptuieşte de-abia în 1947, prin tratatele de la Paris.
Iată, în linii mari, care a fost succesiunea evenimentelor istorice petrecute de-alungul veacurilor în „ţara de dincole de pădure” – Transilvania.

Ce fac maghiarii în România de astăzi?

Evenimentele care se succed neaşteptat în sfera politicului din România începutului de mileniu III, vizând încercările de re-maghiarizare a Transilvaniei istorice, graţie clasei politice UDMR-iste, se desfăşoară nestingherite şi sunt agreate şi încurajate de către guvernul maghiar. Poruncile “comănduirii” de la Budapesta sunt respectate cu sfinţenie de prepuşii lor în Guvernul României de azi şi toate acţiunile pe care se străduiesc să le întreprindă în acest sens din 1990 încoace, stau mărturie vie a luptei pentru atingerea aceluiaşi “nobil” scop, de reconstituire a Ungariei “Mari”.

Suntem îndreptăţiţi să ne exprimăm îngrijorarea faţă de atitudinea şi acţiunile etnicilor maghiari de la putere, faţă de străduinţa lor necontenită de a organiza cât mai multe şi mai ample acţiuni în întâmpinarea înfăptuirii re-maghiarizării, care se manifestă în România acestor timpuri.

În data de 15 martie 2011, de Ziua Naţională a Ungariei, un extremist maghiar din  Miercurea Ciuc s-a dedat la un fapt incalificabil, batjocorind memoria unuia dintre cei mai mari eroi ai neamului românesc, Avram Iancu. Asemeni hortiştilor, care au dezlănţuit teroarea printre românii din Transilvania săvârşind cele mai cumplite atrocităţi şi împărţind chinuri şi moarte celor care le-au stat în cale, acest criminal modern hortist, trăgea spre spânzurătoare, cu ştreangul de gât, un trup de păpuşă în costum moţesc, reprezentându-l pe Avram Iancu. Cu sânge rece şi o meticulozitate de criminal versat, a agăţat de o grindă păpuşa, simulându-i spânzurarea. Şi asta se petrecea într-un loc public, în centrul oraşului Miercurea Ciuc, în văzul trecătorilor, copii şi adulţi, într-o regiune (Harghita) înfierbântată de extremismul celor care defilează mereu cu stindardul autonomiei asa zisului ţinut secuiesc pe la toate forurile naţionale şi internaţionale!
Întâmplarea din 15 martie este un exemplu edificator al faptului că maghiarii nu se mai tem de nimic, ne denigrează pe faţă, ridică steagul secuiesc pe-o instituţie fundamentală, permite unui vicepreşedinte al Ungariei să se laude că susţine autonomia.  Este o lecţie de cinism fără precedent şi un afront adus unui neam întreg.

Cine a fost Avram Iancu? Un mare român, un erou al neamului şi-un neînfricat luptător pentru drepturile românilor, în propria lor ţară, Transilvania. Cu ce şi pe cine a deranjat Avram Iancu (1824-1872), fiu de ţăran moţ de la Vidra, intelectual ardelean, avocat de profesie, care a avut un rol deosebit în Revoluţia Română de la 1848 din Transilvania? A luptat doar pentru drepturile românilor! El a fost conducătorul de fapt al ţinutului Ţării Moţilor, din Munţii Apuseni, fiind în 1849 în fruntea armatei românilor transilvăneni, aliată cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluţionare ungare ale lui Kossuth, împotrivindu-se proclamării de către acesta, a unui stat naţional ungar care să includă şi Transilvania.

Avram Iancu a fost „soldatul conştient al ideii naţionale”, a cărui spadă „a lovit de la înălţimea unor principii imutabile de acord cu catehismul epocii lui” – după cum spunea Aron Cotruş, o personalitate a literaturii române postbelice. Avram Iancu, „verigă dintr-un lanţ de evoluţiune universală” care s-a înfăţişat „de la început într-o armură complexă de luptător pentru soarta integrală a unui neam”. El a avut curajul să susţină ideile românismului în faţa împăratului habsburg Franz Iosef, să refuze o decoraţie în cabinetul acestuia şi să-i spună: „Nu ne-am luptat pentru jucării, vrem drepturi, Maiestate!” şi să suporte consecinţele răzvrătirii sale împotriva asupritorilor.
Şi-acum, într-o societate românească civilizată, în care sunt respectate drepturile minorităţilor naţionale şi poate li se permite mult prea mult faţă de cât ar trebui, un extremist maghiar săvârşeşte o faptă impardonabilă, batjocorindu-ne eroul naţional.
Alte exmple: dacă facem o incursiune prin evenimentele petrecute în Clujul ultimilor ani, ceea ce constatăm ne îngrozeşte! Cu prilejul aşa zisei reinaugurări a statuii lui Matei Corvin – unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei, care a condus ţara între 1458 şi 1490 -, forţele extremiste declarate au organizat o acţiune de etalare a urii şi dispreţului faţă de România, acţiune clară de tip extremis fascist. Tot la Cluj, promovarea valorilor cultural-artistice ungureşti se bucură de alocarea unor sume uriaşe din partea Ministerului Culturii, la conducerea căruia se află un ministru UDMR-ist, în persoana domnului Kelemen Hunor.Un exemplu clar, şi destul de recent este diferenţa dintre sumele alocate Operei Maghiare şi cele destinate Operei Române din Cluj în anul 2010 – mărturie stau cifrele! Pentru proiectele culturale româneşti nu sunt bani, însă pentru colaborările cu instituţii de profil din Ungaria şi nenumăratele delegaţii efectuate în scopul schimburilor de experienţă nu există bariere financiare!
Exemplele pot continua făcându-se referire şi la alte judeţe din Ardeal, dar ar ocupa prea mult timp pentru a le enumera.
La 25 august 2011, senatorului PSD, Lia Olguţa Vasilescu, a făcut o declaraţie  publică, la Conferinţa de presă organizată la Craiova, conform căreia “extremiştii maghiari se pregătesc să emită o monedă, denumită SIC, care să ruleze strict în Ţinutul Secuiesc”, criticând aspru Guvernul Boc pentru neluarea de atitudine în faţa unei astfel de iniţiative. În declaraţia sa, senatorul PSD susţine că în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş “oficialii maghiari au început să recunoască faptul că au în vedere înfiinţarea unei bănci care ar urma să se numească Siculorum Bes-Bank, denumire care vine de la Ţinutul Secuiesc, şi care ar urma să emită un SIC”. “Este un atac direct la adresa suveranităţii statului român!” – declară Lia Olguţa Vasilescu.
Sunt multe întrebări fără răspunsuri clare şi susţinute din partea celor responsabili de păstrarea unui echilibru în abordarea problemelor naţionale ale statelor membre UE. Sunt multe întrebări la care proprii noştri guvernanţi nu dau şi nu vor să dea răspunsurile pe care poporul român le aşteaptă.
Oare acest gen de acţiuni – alături de multe altele organizate fără teamă de către conducătorii maghiari, susţinute şi finanţate de către “dispozitivul central” de la Budapesta -, ce demonstrează ? Nu cumva că ungurii vor din nou o Ungarie “Mare”? Vor oare o reeditare a Dictatului de la Viena?

Ungurii cred că au drepturi pe care de fapt nu le au, şi am ilustrat acest fapt prin însăşi istoria Transilvaniei prezentată, în linii mari, în cele prezentate anterior. Însă ei au acea „credinţă fanatică” în apartenenţa Transilvaniei la regatul ungar.
Credinţa noastră, a românilor, în drepturile noastre este puternică şi de netăgăduit,este credinţa în revoluţionarii de la 1848 care au pus bazele statului român modern, ca apoi să-şi câştige independenţa!

Da, aceeaşi „credinţă fanatică” în unitatea naţională a avut-o naţiunea română când a fost încercată de Primul Război Mondial şi apoi şi-a împlinit visul prin înfăptuirea României Mari!
Nu acceptăm să stăm nepăsători faţă de ceea ce se petrece azi într-o ţară în care tânara generaţie învaţă din manuale de istorie golite de conţinutul lor patriotic, la sugestia liderilor maghiari. Nu accepatăm ca România să rămână o ţară fără busolă şi să al cărei scop să se îndepărteze de intereseul naţional!

De ce NU, Ungariei „Mari!”

Niciodată n-a existat Ungaria “Mare”,dar România Mare  a fost  şi este o realitate istorică, nu o fantasmă! Niciodată Principatul medieval ungar, plăsmuire a Bisericii Catolice, nu s-a putut compara, printre altele, ca omogenitate etnică, cu Principatele Române! Până la evenimentele de la Mohacs, timp de 500 de ani, regii Ungariei, de origine maghiară  se pot număra pe degete, şi asta spune mult! Transilvania continuă să existe alături de principatele – surori Moldova şi Ţara Românească, dar Ungaria dispare, după 1527! Noi, românii, existăm în filele unei istorii, nu ne pot contesta dăinuirea, ca naţie, nici falsificatorii istoriei şi nici cei care deformează realitatea istorică, susţinând contrariul.
Transilvania devine principat autonom după înfrângerea ungurilor la Mohacs! Noi am avut principi ardeleni, dar trecuţi la calvinism – drept urmare, în secuime s-au produs fisuri în populaţia românească, ponderea românilor ajungând la un prag inadmisibil de 5%, deşi natalitatea românească se ridica la cote superioare faţă de secuime în aceste regiuni! În statistici, toţi românii care vorbeau ungureşte erau evidenţiaţi ca unguri! De-alungul istoriei, cine şi-a mai permis să facă aşa ceva cu o naţie de sine stătătoare, ca naţia română? Desfiinţarea şcolilor româneşti au produs o deznaţionalizare cruntă iar obligarea copiilor români de a urma şcolile ungureşti a avut urmări grave: “En olah vaghok” , “Eu sunt român”! – iată cum îşi declinau naţionalitatea puii de român!
După încheierea alianţei celor trei naţii (ungurii, saşii şi secuii), cunoscută sub denumirea “Unio Trium Nationum”, după Răscoala de la Bobâlna şi după “Pactul celor patru religii (catolică, lutherană, calvină şi unitariană), religia ortodoxă era “tolerată” în Transilvania… Cum se poate ca religia ortodoxă să devină “religie tolerată” într-o vatră românească în care copiii români au fost creştinaţi cu multe secole înaintea ungurilor? Cum se poate ca naţia română să fie o naţie tolerată în propria ei ţară, Transilvania?  Noi, românii aparţinem de drept acestui pământ!
De unde a existat (şi încă mai există) atâta înverşunare şi ură în sufletul maghiarilor, îndreptată împotriva întregii suflări româneşti din Ardeal? Ce dovadă mai bună a existenţei acestei uri diabolice am putea avea decât raderea de pe suprafaţa pământului nostru strămoşesc a celor 230 de sate româneşti în timpul Revoluţiei de la 1848, când 40.000 de români au căzut în luptă şi pagubele au depăşit 30 de milioane de florini-aur?
De ce au defilat ungurii sub stindardul respectării legii naţionalităţilor, când procesul de maghiarizare a cunoscut culmile gloriei sale pe timpul guvernării odioase a baronului Dezider Banffi (1895-1899), proces de o virulenţă neîntâlnită până atunci? Respectând legea naţionalităţilor au desfiinţat oare şi Partidul Naţional Român din Transilvania?
De ce românii care au trăit în suferinţă mulţi ani sub dominaţie maghiară nu au recurs la răzbunare şi au fost toleranţi şi împăciuitori, după ce şi-au câştigat libertatea, pe când românii care au rămas în Ungaria au suportat un regim drastic de discriminare şi maghiarizare permanentă?
Există o mulţime de motive care ne determină să nu rămânem nepăsători la ceea ce se petrece în România şi să luăm atitudine în faţa celor care vor mai mult decât li se cuvine şi râvnesc, fără nicio jenă, la ceva ce nu le aparţine şi nici nu le-a aparţinut vreodată. Noi nu suntem o naţiune răzbunătoare, suntem un popor paşnic şi primitor, am trăit în bune relaţii cu naţiile care s-au stabilit de-alungul istoriei pe pământul transilvan, fie că au fost unguri, saşi, secui sau alte popoare. Însă, ce este al nostru apărăm cu sfinţenie! Şi Transilvania ne aparţine, aparţine României Mari şi nu Ungariei iar dreptul incontestabil asupra pământului transilvan îl au şi l-au avut  dintotdeauna, românii – ISTORIA este dovada şi documentele ei!

Zaharia Bala – membru al „National Republican Congressional Committee’s Business Advisory Council” din Washington D.C.
septembrie 2011

 

Pe data de 20 iulie 2014 va avea loc sfintirea noului locas de inchinare, biserica ortodoxa din satul Incesti, comuna Ceica, judetul Bihor. La acest eveniment vor participa mai multe personalitati si lideri locali din judetul Bihor. Intrucat o parte dintre fiii satului nu mai locuiesc de multa vreme în casa copilariei lor, nici macar în judetul Bihor si nici macar în tara lor de bastina, un asemenea eveniment este ocazia fericita în care unii dintre ei se pot intalni si depana amintiri în mijlocul consatenilor, rudelor si prietenilor din copilarie.

Printre cei ce au parasit România de cateva decenii se numara si domnul Zaharia Bala. Personalitate marcanta in Lumea Noua si unul dintre romanii care fac cinste tarii natale si numelui de român, acesta s-a stabilit in Statele Unite ale Americii in 1987.

Zaharia Bala – un român patriot

Zaharia Bala a vazut lumina zilei in satul Incesti, a crescut si a participat impreuna cu parintii sai la toate muncile agricole, la fel ca multi alti romani remarcabili pe care viata i-a purtat pe alte meridiane ale Terrei.

Indiferent în ce loc de pe pamânt s-ar stabili, oamenii asemeni lui Zaharia Bala au radacinile adanc infipte în pamântul patriei, iar satul lor natal este locul în care se intorc mereu cu dor si drag ca sa-si incarce bateriile si sa-si alimenteze ideile, realizarile si misiunea care li s-a dat pe acest pamant. „Nihil est agricultura milius, nihil utilirius, nihil dulcius, nihil dignius” (Nimic nu este mai bun, mai util, mai dulce, nimic nu face pe om mai liber si mai demn decât agricultura),  spunea Prof. Univ. Dr. Nicolae Vasilescu în cartea sa, “Agricultura în proverbe si cugetari”.

Domnul Zaharia Bala pretuieste si acum aceleasi principii de viata valoroase care provin din traditiile satului romanesc arhaic. Tocmai de aceea, el a ales sa participe la festivitatile dedicate sfintirii bisericii din satul natal, imbracat în costumul popular traditional, retraind o frantura de viata la fel ca altadata.

Din Romania in sudul Californiei

Din 1987 Zaharia Bala locuieste în America, in sudul Californiei. A adus cu el valorile romanesti si a promovat toata viata cinstea si bunul simt ca pe o carte de vizita cu care deschide orice usa si obtine orice rezultate si-ar propune. Asemeni multor romani care si-au petrecut copilaria în satele Romaniei, domnul Bala transmite ceva din spiritual ancestral al asezarilor romanesti, fiecarui om pe care-l intalneste în activitatea sa de zi cu zi, chiar daca au trecut multi ani de cand, copil fiind, a deschis abecedarul si cartea de geografie în satul sau din Tara Crisurilor.

A promova Romania ca pe o destinatie turistica rafinata si stilizata a devenit un stil de viata pentru Zaharia Bala, omul care contribuie la imaginea Romaniei în SUA mai mult decat targurile de turism de pe Coasta de Vest si care si-a castigat stima si respectul americanilor, datorita valorilor si principiilor sale morale ireprosabile. De altfel, Zaharia Bala a fost invitat de mai multe ori la cina cu presedintele Bush.

Domnul Zaharia Bala este un membru marcant al “National Republican Congressional Committee’s Business Advisory Council” din Washington D.C. Republican Congressional Committee l-a decorat pe dl Bala cu medalia de aur Ronald Reagan.
Zaharia Bala este totodata si un prosper om de afaceri. Detine mai multe tipuri de afaceri si proprietati imobiliare in California si Arizona, dar si in Romania. Prin munca sustinuta, cinste si integritate, Zaharia Bala contribuie la consolidarea imaginii Romaniei peste ocean si, în acelasi timp, la prosperitatea tarii sale natale.

20 iulie 2014

In data de 20 iulie 2014, dimineata la orele 8:30, un mare convoi de masini va pleca din parcul aflat in fata Hotelului Dacia din Oradea. Prieteni si cunostinte care doresc sa se alature acestui convoi de masini, pot sa o faca.

Cetatenii din satele invecinate si toti cei care-l cunosc pe domnul Zaharia Bala sunt invitati si rugati sa fie prezenti in satul Incesti la ora 9:00 dimineata, inainte de inceperea slujbei de sfintire a bisericii, pentru a avea ocazia sa-i stranga mana acestui roman remarcabil si sa se fotografieze impreuna cu dumnealui.

Dupa slujba religioasa, domnul Zaharia Bala isi va exprima gandurile si sentimentele fata de cei prezenti intr-o alocutiune care se bazeaza pe experienta traditionala, dobandita de ilustrul fiu al satului Incesti peste ocean.

Va urma un moment emotionant, în care lumea satului de altadata va fi adusa pe retina celor prezenti printr-un gest simbolic al domnului Bala, care intentioneaza sa urce dealul imbracat in costumul popular traditional al satului. Domnul Zaharia va evoca muncile campului asa cum si le aminteste – va da cu coasa, va merge cu plugul si va evoca prin scurte demonstratii practice, viata taranului roman din Campia de Vest si dealurile Bihorului.

O vacanta acasa

La eveniment au fost invitati, si au confirmat deja participarea, o serie de jurnalisti si reporteri americani, care vor imortaliza momentul si-l vor face cunoscut intregii planete.

Festivitatile vor continua cu o serbare campeneasca, o masa festiva cu mancaruri si bauturi traditionale romanesti. Atmosfera va fi intretinuta de cantareata de muzica populara Florica Opris Abaghioaiei, care va interpreta melodii din folclorul local pana in zori.

Motivul pentru care anuntam atat de repede evenimentul din 20 iulie, 2014 este ca si alti fii ai satului din diaspora sa afle despre initiativa laudabila a consatenilor si sa aiba timp suficient pentru a-si planifica o vacanta acasa, un concediu de neuitat în Romania, în acea perioada.

Nationalism, libertate si nemurire

Sfintirea noului locas de inchinare, biserica ortodoxa din satul Incesti, comuna Ceica, judetul Bihor, este un eveniment unic si incarcat de simboluri si emotii pentru toti fiii satului Incesti, ale caror inceputuri sunt legate de aceste plaiuri mioritice.

Petre Tutea spunea ca: “Nimeni nu poate interzice unui popor sa-si traiasca traditia si istoria cu gloriile si înfrîngerile ei. Etnicul este punct de plecare si universalul punct de sosire. Eu, ca nationalist, am gîndit multa vreme ca natiunea e punctul terminus al evolutiei universale, dar cand dispare nationalismul dispar popoarele si intram în Turnul Babilonului. Popoarele sunt legate de biserici pentru ca fara nemurire si mîntuire, libertatea e de neconceput. Omul, daca nu are în substanta lui ideea nemuririi si mîntuirii, nu e liber”.

Evenimentul din 20 iulie 2014 de la Incesti este un asemenea moment de nationalism, de libertate si de nemurire. Organizatorii va asteapta cu drag si va promit ca veti trai momente de neuitat la Incesti – Ceica, judetul Bihor.

O mare sarbatoare în lumea ortodoxa

Cu toate ca de obicei stirile se anunta imediat dupa ce s-au intamplat, iar daca este vorba despre un eveniment programat, ziarele scriu despre el cu cateva zile mai devreme, de data aceasta, anuntam un eveniment care va avea loc peste doi ani si de aceea este necesar sa facem cateva precizari.

Sfintirea unei biserici este o mare sarbatoare în lumea ortodoxa  si adesea reprezinta un eveniment unic în viata oricarei comunitati. Odata ce este terminata constructia unei biserici si ea este inzestrata cu toate odoarele de cult, urmeaza ceremonia de sfintire a bisericii, asa cum este descrisa ea in Cartea de sfintire, dupa un ritual vechi, transmis din generatie in generatie si nealterat de trecerea timpului.

Sfintirea bisericii reprezinta cel mai important, cel mai fastuos si cel mai complicat ritual ortodox si se face de catre un episcop impreuna cu un sobor de preoti si este de o importanta covarsitoare, pentru ca odata sfintita, biserica devine lacasul lui Hristos. Ceremonia are prototipul din Vechiul Testament, de la sfintirea Cortului Marturiei (Ies., 29, 32-37) si a templului lui Solomon (II Paral., cap. 5-7). In crestinism, ca locas de inchinare, Biserica este Casa lui Dumnezeu (I Petru, 4, 17) sau “Biserica lui Dumnezeu” (I Cor., 1, 2) in sens de loc pentru rugaciune a obstei crestine.

Asadar, peste doi ani, în data de 20 iulie 2014 constructia  bisericii din Incesti – Ceica, judetul Bihor va fi terminata si inzestrata cu toate obiectele de cult necesare, iar Episcopul Oradiei si Bihorului, Sofronie Drincec, insotit de preacuvioasele maici de la Manastirea Sfanta Cruce din Oradea si un sobor de preoti, vor sfinti biserica si-i vor da hramul.

Octavian Dumitru Curpaş
Phoenix, Arizona, SUA

 

Biserica Parohiei Ortodoxe Române Dacia-Timişoara

În data de 23 martie 2012, a avut loc Manifestarea cultural-religioasă şi educativ-ştiinţifică internaţională dedicată marelui cărturar şi patriot român bănăţean IOACHIM MILOIA „PER ASPERA AD ASTRA”, ediţia a IX-a, organizată de Fundaţia pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” Timişoara, sub egida Consiliului Judeţean Timiş.

 

Manifestarea a debutat la ora 15, în Biserica Parohiei Ortodoxe Române Dacia-Timişoara, binecuvântarea manifestării fiind făcută de către Prea Onoratul Părinte dr. IOAN BUDE, Protopop al Protopopiatului Ortodox Român Timişoara I, Paroh al Parohiei Ortodoxe Române Dacia – Timişoara.

A urmat un cuvânt de salut din partea organizatorilor şi au fost prezentaţi oaspeţii şi invitaţii de onoare ai manifestării, după care au susţinut comunicări ştiinţifice în plen.

În finalul simpozionului au fost lansate cărţile: Aurel Turcuş, Muzeografie timişoreană, ediţia a II-a, Editura Eurostampa, Timişoara, 2012 ; Tiberiu Ciobanu, Istoria medievală a Banatului reflectată în opera lui  Ioachim Miloia ; Ben Todică, „În două lumi”, ediţia a II-a , Editura Singur, 2011.

Aşa cum promisesem la ultimul simpozion organizat de Fundaţia „Ioan Slavici” din Timişoara, unde fusese lansat volumul românului-australian Ben Todică, am participat la această manifestare deosebit de interesantă, pentru a putea dărui cărţi şi a primi „sfinţenia” locului.

Prin bunăvoinţa Prea Onoratul Părinte dr.IOAN BUDE, Paroh al Parohiei Ortodoxe Române Dacia – Timişoara, periodic, întâlnirile cultural-religioase organizate în Sfanta Biserică, au devenit o necesitate sufletească pentru toţi.

Doamne ce bine este să-ţi poţi lansa o carte în Sfânt Lăcaş, în Casa cea mai aleasă a Domnului!

A treia lansare a cărţii “În două lumi”, o  încercare  de apropiere,  de  misterul, lui Dumnezeu Cel Unul în fiinţă şi întreit în Persoane. După cum ştim cu toţii, noutatea absolută a creştinismului constă în faptul că el este revelaţia în Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu întrupat – a Sfintei Treimi.

 

Ţinând în mână volumul “În două lumi” semnat de  Ben Todică, am avut un sentiment de împlinire, de împăcare cu mine însă-mi aflându-mă înconjurată de îngeri şi sfinţi, şi parcă dintr-un loc anume, mă privea timid Ben Todică.

Un sentiment firesc, gândindu-mă la faptele ziditoare ce rămân în urma noastră.Un gest de preţuire pentru scriitorul Ben Todică, trăitor în Australia, dar cu inima mereu ACASĂ. Un prim volum  „Între două lumi” apărut în 2009, acum o altă carte, care înmănunchează interviuri, ecouri, DOR.

Dorul de ţară este arzător; preocupat de Ciudanoviţa, locul unde şi-a trăit tinereţea, grija sa faţă de minele părăsite, un semnal subtil privind Roşia Montană.

Ben Todica, “un ambasador al românilor de pretutindeni”, de care putem fi mândri. Nu este singurul. Românii noştri au ştiut să sfinţească locul dintotdeauna…

Prezentându-l pe autor, vorbind despre preocupările şi dorurile sale, cuvintele izvorau ca o „apă vie” în faţa unui auditoriu cuminte şi legănat de actul de cultură, din frumoasa noastră biserică.

Ochii Prea Onoratul Părinte dr. IOAN BUDE, îi simţeam întăritori, pe când citeam parcă din altă lume, cuvântul de început al autorului.

“Am început să realizez cât de aproape sunt de creatorul meu, să simt că sunt plămădit după chipul şi asemănarea sa, că atunci când vorbesc, Dumnezeu este în mine şi că eu nu aş exista fără el – “pentru că la început a fost cuvântul şi cuvântul era Dumnezeu“.

Scriitorii care m-au luminat, parcurgându-mi cartea, sunt scăldătoarea prin care Dumnezeu căleşte sabia sfinţilor, sunt cel mai mare dar şi scut împotriva neştiinţei şi al întunericului, sunt bucuria trecerii într-o nouă lume. Sufletul îmi este plin de un mănunchi de emoţii unice. Sunt Binecuvântat de Cuvântul în care m-am născut! Am exclamat şi am plâns tremurând precum oţelul trecut din flăcări în gheaţă. Dragă cititorule, nu gândi ce am scris, ci simte ce poate face limba prin cuvânt! Tu eşti cuvântul!”Ben Todică

 

Alături de mine, oameni de seamă ai Banatului. Oameni ai CETĂŢII! Pentru o clipă, am încercat să găsesc în gând  o definiţie a Omului. Aşezarea noastră, în faţa Sfântului Altar, mi-a amintit ce spunea Sf.Ioan Gură de Aur.

“Ce este omul?”…

Omul…Omul este o binecuvântare a lui Dumnezeu, un fiu al Lui, el este trup şi suflet… iar trupul…este împreună lucrător cu sufletul în drumul spre mântuire…Sfântul Ioan Gură de Aur spune simplu…că “Omul este un altar”!

Cărţile, un dar din partea autorului, în semn de respect şi preţuire pentru Oameni. Le-am citit bucuria în ochi la primirea cărţilor. Am fost impresionată de reacţia caldă a domnului Cercetător ştiinţific  dr. Ioan Haţegan de la Academia Română Timişoara.

Da, “Omul este un altar”!

… “Faptele Apostolilor (20,35) Pavel aşijderea grăieşte: “Trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua.”În adevăr, dând peste fire, luăm har peste har. Cel slab, prin urmare, să rostească: dă-mi, Doamne, când sunt descumpănit şi gol, voinţă şi neruşinare ca să pot da din ceea ce nu am. Tu fă ca darul acesta al meu – paradoxal, absurd şi îndrăzneţ – să se întoarcă asupra-mi prin mila Ta care socoteşte înţelepciunea oamenilor drept nebunie şi adagiul “Nemo dat quod non habet” aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. Tu care ceri numai imposibilul şi făptuieşti numai ce mintea omenească nu poate să priceapă.” (Dăruind vei dobândi de Nicolae Steinhardt)

Manifestarea cultural-religioasă şi educativ-ştiinţifică „Per Aspera Ad Astra”, ediţia a IX-a s-a bucurat de o largă participare şi o intensă mediatizare în presa scrisă şi audio-vizuală timişoreană.

Volumul În două lumi, avându-l ca autor pe scriitorul Ben Todică, s-a bucurat de aprecierea celor prezenţi. Felicitări BEN TODICĂ!

Biserica Parohiei Ortodoxe Române Dacia-Timişoara, prin Parohul ei, Prea Onoratul Părinte dr. IOAN BUDE, Protopop al Protopopiatului Ortodox Român Timişoara I, mi-a făcut ziua mai frumoasă, iar cartea ta, acum străluceşte…printre mir şi tămâie mirositoare…

 

Mariana Gurza

Timisoara

23.o3.2012

 

 

Astăzi tună glas de bucurie în tot pământul. Astăzi, Arhanghelul Gavriil vesteşte Fecioarei Maria mântuirea neamului omenesc.

Ziua de astăzi este mai sfântă şi mai înveselitoare decât toate zilele veacului, căci aduce bucurie şi vesteşte mântuirea la toată lumea. Astăzi, Dumnezeu a căutat cu milă şi cu îndurare din cer pe pământ, că a auzit suspinele strămoşilor noştri şi plângerea tuturor celor ce se chinuiau în iad, de la începutul lumii.
Iubiţii mei fraţi în Hristos, mai înainte de a spune altele, să ştiţi acest lucru: atât de adâncă este taina dumnezeiescului praznic de astăzi, încât nici mintea Serafimilor şi a Heruvimilor, nu poate a o pătrunde. Această părere nu este a mea, ci a Bisericii lui Hristos, care cântă: „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”. (Bogorodicina Învierii, glas 4). Dar oare, fraţii mei, a fost cu totul ascunsă de îngeri şi de oameni această taină a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul? Nu cu totul, fiindcă a fost cunoscută şi de îngeri, şi de oameni, în chip umbros şi întunecat. Căci îngerii au vestit-o patriarhilor; ea a fost închipuită şi de sfinţii prooroci şi cu mult înainte, prin tainice proorocii, a fost descoperită. Dar ceea ce nici de îngeri nici de oameni nu s-a ştiut, a fost chipul zămislirii şi al naşterii mai presus de gând şi de cuvânt, al întrupării lui Dumnezeu din fecioară (Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia, vol. II, Întrebarea 42, p. 229). Aceasta o adevereşte iarăşi Biserica, prin cântarea : „Iar minunea naşterii Tale a o spune limba nu poate” (Axion).

În cele ce urmează vreau să arăt mai întâi cum a luat pricină acest minunat praznic al Bunei Vestiri. Sfânta Evanghelie ne spune: „Iar în luna a şasea (adică în luna lui martie, căci la evrei anul începându-se de la 1 septembrie, această lună a lui martie cădea a şasea) a fost trimis Arhanghelul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis. «Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei»” (Luca 1, 26-28). Iar Fecioara s-a spăimântat şi s-a tulburat la vederea îngerului şi la auzirea cuvintelor lui. Şi cugeta întru sine: Oare cine să fie acesta? Iar îngerul Domnului, văzând-o pe ea tulburată şi spăimântată, a liniştit sufletul ei cu aceste cuvinte: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt se va chema” (Luca 1, 30-32).

Fecioara Maria, aducându-şi aminte cum şarpele a înşelat pe Eva şi pe Adam în rai, gândea întru sine: Oare nu va fi lucrul acesta ce se arată mie vreo nălucire sau vreo ispită? Oare să nu fie vreo înşelăciune? Apoi a zis către înger: „Văd chipul tău, că te arăţi mie ca un om; dar graiul şi portul tău nu-ţi este din această lume. Mie îmi spui lucruri mari şi minunate, care nu mă pricep cum pot să fie. Tu zici că Dumnezeu Se va sălăşui în mine. Dar cum poate să încapă întru mine Dumnezeu, Care toată zidirea o a făcut şi pe care nici o zidire nu-L poate încăpea?! În ce chip sunt cuvintele acestea, eu mă mir şi mă minunez! Iar Arhanghelul, voind a-i lămuri minunea cea mai presus de fire care va fi cu ea, i-a adus aminte de alte minuni mari şi preaslăvite ale lui Dumnezeu, din vechime, şi îi zise ei: „Adu-ţi aminte, preafericită fecioară, că la Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă! (vezi Luca 1, 37). Adu-ţi aminte cum toiagul lui Aaron, uscat fiind, a odrăslit (vezi Numerii 18, 8). Adu-ţi aminte cum Sara, femeia lui Avraam, fiind stearpă şi bătrână, a născut pe Isaac (vezi Facerea 21, 23). Adu-ţi aminte cum Ana, mama ta, fiind stearpă, te-a născut pe tine (Prolog, 8 septembrie), apoi cum rugul acela pe care l-a văzut Moise Proorocul la muntele Sinai, arzând cu pară, nu se mistuia (vezi Ieşirea 3, 25). Aşa şi tu vei lua întru tine focul dumnezeirii şi nu te vei arde. «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri» (Luca 1, 35). De vrei să te încredinţezi şi de altă minune, mai nouă, du-te la vara ta Elisabeta şi vezi că şi aceea, fiind stearpă, are acum a şasea lună de când a zămislit (vezi Luca 1, 36)”. Ascultând cu mare atenţie şi cu mare luare aminte cuvintele dumnezeiescului Arhanghel şi înţelegând ce fel de chemare are ea de la Dumnezeu, Sfânta Fecioară s-a plecat a primi cuvintele lui şi, hotărându-se din inimă să asculte porunca lui Dumnezeu cea trimisă ei prin îngerul său, cu mare smerenie zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38)

Iată, iubiţii mei fraţi în Hristos, cum a luat început şi pricină prealuminatul praznic al Bunei Vestiri, pe care noi astăzi îl prăznuim. Şi să ştiţi că, o dată cu începutul acestui dumnezeiesc praznic, s-a început a se împlini şi planul lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc şi al descoperirii tainei celei din veac ascunse şi din îngeri neştiute. Acest început, după toată dreptatea, îl prăznuieşte Biserica lui Hristos astăzi, cântând: „Astăzi este începătura mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac” (troparul praznicului); şi iarăşi: „Astăzi se binevesteşte pământului bucurie mare” (stihira).

Cu adevărat, fraţilor, astăzi este ziua din luna a şasea, întru care mult înveselitorul Arhanghel Gavriil a adus bucurie duhovnicească la toată lumea. El a fericit-o pe Fecioara Maria, spunându-i mai întâi „Bucură-te” şi apoi: „ceea ce eşti plină de dar”. I-a zis: că prin tine vine bucurie la toată lumea şi întristarea neamului omenesc se risipeşte. Ea e plină de dar, căci cu adevărat ea este comoara tuturor darurilor celor duhovniceşti.
Prea Curata şi Prea Sfânta Fecioară Maria este cu adevărat comoara şi vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh. Iar pentru a vă da seama de acest mare adevăr, am să folosesc o asemănare. E o asemănare între cetele îngereşti şi Maica Domnului. Ascultaţi:

Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, ca Maxim Mărturisitorul, marele Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu, Grigore de Nyssa, Vasile cel Mare şi dumnezeiescul Dionisie Aeropagitul (vezi Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţiri, cap. XI, p. 399) zic că fiecare ceată din cele nouă cete îngereşti a luat de la Dumnezeu o deosebită vrednicie şi însuşire sau proprietate (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească). Şi dacă aceste sfinte şi prea curate cete de îngeri au o mare felurime de calităţi spirituale şi o mare felurime de daruri şi de vrednicii date lor de Dumnezeu, apoi Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria pe toate aceste sfinte cete le covârşeşte cu vrednicia, cu slava şi cu darul (Luca 1, 28).

Îngerii, ceata cea mai de jos din cereasca ierarhie, au de la Dumnezeu darul şi vrednicia de a sluji la mântuirea sufletului omenesc şi de a povăţui pe oameni la vieţuirea cea cu dreptate şi cu fapte bune, pentru a împlini ei voia lui Dumnezeu (Luca I, 22; Evrei 1, 7-14). Iar Prea Sfânta şi Prea Curata Fecioara Maria, prin darul cel dat ei de Dumnezeu, mai mult decât toţi îngerii povăţuieşte pe cei credincioşi pe calea mântuirii (Sfântul Ioan Damaschin, Octoihul Maicii Domnului, Mănăstirea Neamţ, 1810, p. 277). Arhanghelii, ca binevestitori, au darul de a descoperi tainele proorociilor şi ale cunoştinţei voii lui Dumnezeu (Vieţile Sfinţilor, la 8 noiembrie). Iar Prea Sfânta Fecioară Maria, încă din acest veac, a luat de la Dumnezeu darul proorociei şi al descoperirii tainelor dumnezeieşti. Astfel, proorocind prin Duhul Sfânt, mai înainte a arătat slava ei cea viitoare, zicând: „Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca1, 48). Iar după ce a născut pe Mântuitorul lumii Hristos, a covârşit cu sfinţenia şi cu darul toate cetele arhanghelilor (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit. , cap. IV, p. 123).

Şi dacă îngerii de la ceata sfintelor Începătorii, mai mari peste cetele cele mai de jos, slujesc la îndreptarea a toată lumea şi la păzirea împărăţiilor, a ţărilor şi a tuturor ţinuturilor (Psalmul 44), apoi Prea Sfânta Fecioară Maria, fiind Împărăteasa tuturor cetelor îngereşti (Vieţile sfinţilor, 8 septembrie), cu sfintele şi preaputernicele ei rugăciuni lucrează mai mult decât orice ceată de îngeri şi de începătorii, la îndreptarea şi mântuirea a toată lumea şi la paza tuturor împărăţiilor şi a tuturor popoarelor lumii (ibidem).

Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Stăpâniri au mare stăpânire asupra diavolilor şi mare putere de a opri şi potoli furia lor, spre a nu vătăma pe cineva din oameni pe cât ar voi ei (ibid.), apoi câtă stăpânire nu are Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu asupra diavolilor, şi cât nu poate ea opri puterea drăcească de a nu face rău celor bine credincioşi, care o slăvesc pe ea din inimă şi se închină ei cu credinţă şi cu umilinţă?

Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Puteri din cer, prin darul cel dat lor de la Dumnezeu, pot să reverse darul facerii de minuni asupra plăcuţilor lui Dumnezeu şi să întărească pe oameni spre a fi cu răbdare şi cu tărie de suflet în necazuri şi în suferinţele lor (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească, cap. XXXII), apoi câtă putere de facere de minuni nu are Maica Domnului şi câte nu poate ea să întărească şi să îmbărbăteze în necazuri şi în scârbe pe toţi aceia care au dreaptă credinţă şi o cheamă pe ea din inimă spre ajutor?

Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Domnii din cer au darul şi puterea de la Dumnezeu de a domni peste ceilalţi îngeri care sunt mai jos decât ei, şi au puterea de a învăţa pe oamenii cei credincioşi de a-şi stăpâni simţirile şi patimile lor şi a se face domni peste voile lor cele pătimaşe (Axion la Naşteriea Domnului), apoi câtă putere nu are Împărăteasa tuturor îngerilor şi Doamna lumii, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, de a domni şi de a împărăţi peste domnii şi împăraţii lumii acesteia, şi de a povăţui tot sufletul cel binecredincios, spre a-şi stăpâni simţirile şi toate poftele cele pătimaşe şi a ajunge, prin darul lui Dumnezeu, domni şi împăraţi peste toate patimile şi voile lor cele rele?

Şi dacă ceata preafericitelor Scaune din cer, mai mult decât alte cete de îngeri, au darul de a odihni şi de a purta pe Dumnezeu, după dar, nu după fiinţă, căci după fiinţă El este necuprins (Axion la Naşterea Domnului), apoi care dintre îngeri şi dintre oameni a odihnit şi a purtat pe Dumnezeu mai mult ca Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, care a purtat în pântecele şi în braţele ei pe Dumnezeu Cuvântul şi s-a făcut prin aceasta scaun însufleţit şi cuvântător al Împăratului Slavei (Ierarhia cerească, la cap. 3), după cum şi Biserica lui Hristos adevereşte cântând: „Că mitrasul tău scaun L-a făcut şi pântecele tău mai desfătat decât cerurile L-a lucrat” (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 125)?

Dacă ceata preasfinţilor şi preaînţelepţilor Heruvimi, mai mult decât alte cete de îngeri care stau mai jos decât dânşii, pururea strălucesc cu lumina înţelegerii şi cu revărsarea înţelepciunii şi cunoştinţei dumnezeieşti, şi sunt luminaţi în chip covârşitor de Dumnezeu spre a înţelege marea adâncime a tainelor Sale, şi au puterea de a lumina pe îngerii cei mai de jos decât ei cu înţelegerile cele dumnezeieşti (Vieţile Sfinţilor, 8 noiembrie), apoi oare câtă înţelegere duhovnicească şi câtă adâncime de taine dumnezeieşti nu poartă întru sine Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, care pe sine sălaş Înţelepciunii lui Dumnezeu s-a făcut (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt la Serafim”, Puţul, Buzău, 1833)?

Şi dacă ceata preaîndumnezeiţilor Serafimi sunt prea înfierbântaţi de dragostea de Dumnezeu (ibid.) şi au îndoită putere de sfântă înspăimântare, îndoită putere de vedere dumnezeiască şi îndoită putere de înălţare şi slavoslovie, mai mult decât toate celelalte cete îngereşti care stau mai jos decât ei (Psalmii 44, 11), apoi câtă fierbinţeală de dumnezeiască dragoste nu are Prea Sfânta şi Prea Curata Fecioară Maria, care pe Dumnezeiescul Izvor cel fără de margine al dragostei în pântece L-a purtat, L-a născut mai presus de legile firii şi cu lapte din preasfântul şi preacuratul ei piept L-a alăptat? Şi de câtă vedere dumnezeiască nu este plină Prea Sfânta Fecioară Maria, care pururea stă de-a dreapta Sfintei Treimi, ca o Împărăteasă a cerului şi a pământului, în haină aurită şi cu toată strălucirea frumuseţilor duhovniceşti împodobită şi preaînfrumuseţată (Psalmul 103)?

Şi dacă Dumnezeu are ca haină a Sa lumina (cântare la peasna a 9-a a canoanelor din Minei), apoi de câtă slavă şi înălţare duhovnicească nu s-a învrednicit Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, dacă toată Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare o numeşte pe ea Maica Luminii (Axion)?.
Iată dar, iubiţii mei fraţi, pentru care pricină am zis că Maica Domnului este comoara şi vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh. Iată pentru care pricină Biserica lui Hristos cântă Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu, zicând: „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii” (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., glas 8, pp.155 şi 173). Această cântare este preasfântă şi adevărată, pentru că, precum am arătat, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria pe toate cetele îngerilor şi ale sfinţilor le-a covârşit cu vrednicia, cu cinstea şi cu toate darurile cele duhovniceşti cu care a împodobit-o şi a înfrumuseţat-o pe ea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu. Aceasta o adevereşte şi dumnezeiescul Părinte Ioan Damaschin în una dintre cele prea alese şi multe laude pe care le-a alcătuit Maicii Domnului. Căci zice: „Înfrumuseţatu-te-ai mai mult decât toată cuviinţa îngerilor, ceea ce ai născut pe Făcătorul lor” (Luca 1, 33).
Iubiţii mei fraţi în Hristos, în cele de până aici, după a mea slabă putere de înţelegere, am arătat în ce chip Prea Sfânta Maică a lui Dumnezeu a fost şi este comoara şi vistieria tuturor harurilor Sfântului Duh şi pentru care pricină Biserica lui Hristos o numeşte pe ea mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii. În cele ce urmează, vreau să vă arăt care din darurile Prea Sfintei Fecioare Maria a atras mai mult asupra ei mila şi îndurarea lui Dumnezeu şi care dar i-a fost ei mai mult ca toate pricină de slavă şi de înălţare duhovnicească. Care credeţi că a fost cel mai mare dar al Prea Sfintei Fecioare Maria? Oare fecioria, sau înţelepciunea, sau alte multe şi nenumărate daruri care le avea? Da, fraţii mei, într-adevăr, Prea Sfânta Fecioară Maria a fost împodobită de Dumnezeu cu toate darurile cele duhovniceşti. Dar darul cel mai mare care i-a fost ei pricină de slavă şi de cinste negrăită a fost darul smereniei. Fără acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de mare folos. Smerenia a fost pricină de slavă şi de cinste Prea Curatei Fecioare Maria mai mult decât toate darurile pe care le avea. Pentru smerenia ei, după mărturia Sfântului Duh, Domnul „a căutat spre smerenia roabei sale” (Luca 1, 48) şi a ridicat-o pe ea la atâta slavă şi cinste, spre a fi lăudată în cer de toate oştile cereşti şi pe pământ fericită de toate neamurile (Psalmii 40, 21). Smerenia a fost cea dintâi pricină de înălţare şi slavă pentru toţi sfinţii lui Dumnezeu. Smerenia a înălţat pe Avraam şi l-a făcut pe el prieten al lui Dumnezeu şi tată al multor neamuri (Facerea 18, 27), căci se socotea pe sine a fi pământ şi cenuşă (Facerea 41, 40). Smerenia l-a înălţat pe Iosif şi l-a făcut pe el mai mare peste toată ţara Egiptului.(Ieşirea 4, 10). Smerenia l-a făcut pe Moise cel gângav la limbă povăţuitor şi legiuitor peste tot poporul lui Israil. Căci se socotea pe sine nevrednic de această slujbă şi ruga pe Dumnezeu să trimită pe altul la scoaterea lui Israil din robia Egiptului. (Ieşirea 3, 11). Smerenia a arătat pe David a fi după inima lui Dumnezeu, căci se socotea pe sine vierme şi nu om (Psalmii 21, 6). Cu smerenia a strălucit marele Daniil proorocul, cei trei tineri, marele prooroc Isaia şi, mai mult decât toţi, dumnezeiescul Ioan Botezătorul, care nu se socotea pe sine vrednic de a dezlega cureaua încălţămintei lui Hristos (Matei 3, 16,17) şi care pentru adâncimea smereniei lui s-a învrednicit de a fi martorul cel mai văzător al Sfintei Treimi la Iordan. (Matei 11, 11) şi de a se numi, de Însuşi Hristos, cel mai mare născut din femeie (Luca 17, 28).

Iar dacă aceşti sfinţi mari ai lui Dumnezeu au arătat smerenie mare, apoi cine poate să înţeleagă câtă adâncime de smerenie a fost în inima Prea Sfintei Fecioare Maria, care auzind şi înţelegând de la Arhanghelul Gavriil că va zămisli de la Duhul Sfânt şi va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a înălţat cu inima sa, ci cu mare smerenie, socotindu-se pe sine o simplă roabă, a zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”(Luca 1, 38). Aici cu adevărat a luat plinire cuvântul Scripturii care zice: „Cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Matei 23, 12). Iar Sfântul Efrem Sirul zice: „În inima adâncă Se va înălţa Dumnezeu”.

Deci, dacă după mărturia acestui Sfânt Părinte, toate darurile cele mai înalte pe cele smerite se reazemă, apoi şi la Prea Curata şi Prea Sfânta Fecioară Maria toate darurile cele înalte şi duhovniceşti, cu care a fost împodobită de Dumnezeu, s-au rezemat şi au avut drept temelie veşnică smerita ei cugetare.
Iubiţii mei fraţi, spre a desluşi mai luminat cele spuse despre smerenia Maicii Domnului, am să vă spun o istorioară. Se povesteşte că vestitul pictor Apeles a făcut, pe lângă alte statui vrednice de laudă şi mirare, şi un minunat spic de grâu de care atârna un porumb. Toţi se mirau şi se minunau de acea minunată sculptură, deoarece se părea că în ea meşteşugul nu urmează firii, ci o depăşeşte pe ea. Dar era o taină nedezlegată: cum un spic, care este aşa de gingaş cu puterea, să poată ţine pe el greutatea unui porumb? Dezlegarea tainei însă arată şi închipuie pe Prea Curata Fecioară Maria. Fecioara Maria era aici închipuită printr-un fir de grâu; iar porumbelul era chipul Duhului Sfânt. Spicul sta aplecat de greutatea porumbului, arătând ca un simbol smerenia cea mare a Prea Curatei Fecioare Maria, care s-a aplecat cu multă dragoste şi smerenie când Duhul Sfânt a venit peste ea şi o a făcut Lui sălaş (Luca 1, 35).

Iubiţii mei fraţi, după cum aţi auzit, smerenia a fost pricină de slavă, de cinste şi de înălţare la toţi Sfinţii lui Dumnezeu, şi cu atât mai mult la Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. Dar să ştiţi şi să înţelegeţi că mai presus de toate a fost smerenia cea nemăsurată a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi moarte de cruce” (Filipeni 2, 8). Dar această nemăsurată smerenie a Domnului I-a adus Lui nemăsurată slavă şi cinste şi „Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10). Dar va zice cineva: Ce este smerenia? La aceasta voi răspunde eu, nu cu cuvintele mele, ci cu cele ale Sfântului Isaac Sirul: „Smerenia este haina Dumnezeirii, deoarece cu aceasta S-a îmbrăcat Dumnezeu când a binevoit a veni în lume şi S-a îmbrăcat în firea noastră cea smerită”. Iar dacă se va întreba din ce se naşte ea, vom zice, ca Sfântul Ioan Scărarul, că din ascultare şi din tăierea voii (Scara, Cuvântul 4). Şi dacă se va întreba cineva pentru care motiv smerenia este aşa de mare, voi zice: pentru că numai ea poate ucide pe cel mai mare păcat, care este mândria. Pentru acest păcat îngerii au căzut din cer şi strămoşii noştri Adam şi Eva din rai, căci ascultând de şarpele diavol, li s-a nălucit a se face ca nişte dumnezei (Facerea 3, 6).
Fraţii mei, spre încheiere vreau să vă spun că astăzi, mai mult ca oricând, acest mare păcat al mândriei a cuprins toată lumea. Fiecare doreşte să fie mai mare peste alţii, să-i robească şi să stăpânească; fiecare doreşte să fie mai bogat decât altul, fiecare mai cinstit, mai vestit şi mai băgat în seamă decât altul. Fiecare doreşte a se socoti mai înţelept decât alţii. Fiecare se laudă că este mai iscusit în meserii şi meşteşuguri. Cine învaţă pe cel sărac să ia pâinea de la gura copiilor şi să-şi cumpere radio sau televizor, spre a-şi închipui şi el că este asemenea cu cei avuţi? Nu mândria? Cine învaţă pe femei şi pe fete să muncească luni şi ani de zile, nu spre a-şi cumpăra cele de nevoie vieţii, ci spre a-şi cumpăra rochii la modă şi încălţăminte luxoasă şi alte lucruri deşarte, care nu ţin nici de foame, nici de frig? Oare nu mândria? Cine învaţă pe cel sărac, care a re o casă de copii, să se sârguiască cu mai multă trudă spre a le face la toţi haine luxoase şi de mult preţ, spre a-i face să fie în rând cu lumea? Nu mândria? Cine face pe fetele şi femeile cele uşoare să se dreagă pe feţe cu pudră şi cu alte unsori şi să-şi vopsească unghiile spre a arăta mai tinere şi mai frumoase? Oare nu mândria şi slava deşartă, care este fiica cea dintâi a mândriei? Vor să fie cu orice preţ în rând cu lumea şi nu aud pe Apostolul Iacov care zice: „Toată lumea în cel rău zace”; şi iarăşi: „Cine va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4, 4). Cine învaţă pe cei neînvăţaţi să defaime pe cei cu adevărat învăţaţi? Nu mândria? De unde vin bătăile, ambiţiile, laudele, pricinile, sfadele, turburările şi vrajbele între oameni? Nu din mândrie? Că fiecare se socoteşte mai tare decât altul şi mai drept, au nu din mândrie?
O, răutate fără de margini! Cine mai cunoaşte astăzi răutăţile tale? Şi cine se mai osteneşte astăzi să alunge această ciumă sufletească din inima sa?

Fraţii mei, iată pentru care pricină sfânta smerenie este cea mai vestită din toate virtuţile, pentru că numai aceasta poate să le păzească pe toate, iar fără de ea, toate sunt nimic. Să ştiţi şi să ţineţi minte că numai această singură virtute poate în vremea morţii să mântuiască pe om, după cum zice unul din sfinţii Filocaliei ( Teognost). De aceea şi Mântuitorul nostru pe cei smeriţi cugetători îi fericeşte cei dintâi, zicând: „ Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a acelora este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3).

Căci cel ce are smerenie în inima sa, măcar de ar avea toate faptele bune, pururea se socoate pe sine sărac şi că n-a făcut nici un bine înaintea Domnului.

Fraţii mei, să nu uitaţi de la acest înalt, slăvit şi prealuminat praznic al Bunei Vestiri cele ce aţi auzit, dar mai ales să nu uitaţi cât de mare este darul smereniei şi câtă slavă şi fericire aduce omului această preaslăvită şi mai mare virtute. Amin!

27 martie, ora 17, Str. J.L. Calderon, nr. 39

 

Florin Nan

“Părintele Dumitru Stăniloae spunea că arta este bună numai atunci când eliberează omul din fiară şi nu fiara din om. Iar Părintele Arsenie Papacioc spune că arta ca şi credinţa înseamnă armonie şi ele trebuie să meargă mână în mână. Deci să ne îngrijim să păstrăm arta ca pe o hrană şi mângâiere sufletească şi în nici un caz să o transformăm în otravă pentru suflet că atunci vom avea plata celui care şi-a îngropat talantul. Ferească Dumnezeu!“

*

“Povestea lui Gheorghe Moț” la Cernăuți

“Alo! Buna dimineata, Florin. Sunt Andrei de la A.S.C.O.R. Brasov. Ne-am cunoscut la Valea Plopului.” ; “…Da… imi amintesc…”; “Vreau sa te intreb daca ai pasaport ca daca nu ai nu mai are rost discutia noastra” ; “..Da… , cred ca da, de fapt da am , da’ nu prea stiu unde l-am pus” ; “Bine hai cauta-l si te sun eu peste vre-o doua ore sa-mi spui daca l-ai gasit pentru ca noi in noaptea asta pe la ora 1 plecam intr-un pelerinaj prin Basarabia si apoi in Ucraina la Cernauti si vrem sa te invitam sa ne prezinti acolo Povestea lui Gheorghe Mot“; “Da cum sa nu…” … si uite-asa a decurs in continuare discutia cu Andrei care-mi dadea informatii pe cat de imbucuratoare tot pe atat de coplesitoare iar eu naucit datorita “matinalului” telefon primit , mai exact cam cand se crapa de 11, incercam sa inteleg ce trebuie sa fac si unde sa alerg mai intai.

Dupa ce am inchis telefonul am inceput sa recapitulez ce mi-a zis si… “parca unde spunea Andrei ca trebuie sa spun eu programul?… La Cernauti..” Si incet incet revenindu-mi din ameteala datorata faptului ca 11 e ora cand eu inca mai am ceva somn de recuperat.

 

Dupa inviorarea matinala si rugaciunile diminetii am dat buzna pe net sa vad macar cateva imagini din localitatea unde atati mari oameni de cultura si arta ai poporului nostru si-au facut studiile. O imagine ce-mi transmitea parca parfumul acelor vremuri a fost …

Teatrul Naţional- Cernăuţi

“Frumoase locuri; ‘Abia astept sa ajung acolo!” Iar meleagurile acestea erau pe vremuri ale noastre. 
Pasaportul fiind dibuit cu mare repeziciune , aproape mai mult iesindu-mi el in cale decat sa-l gasesc eu, incet incet ceasurile s-au scurs si a venit ora de plecare spre Brasov. De data asta cu un tren de seara frumos luminat si atat de lejer in care m-am simtit … ca la repetitii , pentru ca nu am ratat prilejul de a ma da putin in spectacol de unul singur prezentand “Povestea lui Gheorghe Mot” canapelelor tacute si ascultatoare… E o meteahna a mea mai veche de pe vremea studentiei aceasta de a face repetitii in tren, numai ca atunci in trenurile de la Bucuresti la Ploiesti oricat ma straduiam sa nu observe nimeni faptul ca eu spuneam texte in gand, surprindeam priviri usor speriate ale calatorilor care probabil observau cu ingrijorare cum un “individ” tot marunteste din buze si face diferite grimase…
Dupa 3 ore de leganat usor in personalul de Brasov am ajuns in cetatea vechilor mesteri din Tara Barsei la o ora cand orasul luminat de electricitatea becurilor stradale are un aspect cu totul aparte.

Dupa vitaminizarea de rigoare cu citricele luate de la magazinele din gara am ajuns la sediul deja cunoscut al A.S.C.O.R.-ului de sub Tampa. Erau deja acolo mai multi tineri… de toate varstele, si rand pe rand pe langa cei doi parinti de la Sfanta Manastire Oasa de care de atatea ori auzisem vorbindu-se, veneau si altii de la diferite filiale din tara dornici sa pelerineze prin fostele tinuturi romanesti cunoscute acum ca fiind Basarabia – sau Moldova cum oficial i se spune – si Bucovina de nord ce apartine acum Ucrainei.

Dupa ce ne-am imbarcat in autocarul incapator si modern ce urma sa ne poarte la intalnirea cu reprezentantii A.S.C.O.R.-urilor din aceste tari , mangaiati usor de vantul artificial ce pornea din tavan m-am decis sa recuperez orele de odihna chiar asa in pozitia de “veghe”- intepenitoare la care eram sortit. Parerea mea a fost ca deja am alunecat pe taramul viselor si leganatul autovehiculului nu face decat sa-mi indulceasca calatoria dar… brusc ma lipesc cu fata de spatarul scaunului din-naintea mea si usile se deschid … “Atat de mult am dormit?…. Deja am ajuns la granita?…Dar am avut impresia ca au trecut doar cateva secunde”

De fapt chiar asa era ca dupa primul viraj a oprit la Libraria Predania pentru a se cumpara carti pentru cei ce ne asteptau peste Prut. 

“O Librarie pentru Trup si Suflet” – asa o numeau ce ce-i trecusera pragul . “Are carti duhovnicesti si produse naturiste“

Linistindu-ne dupa iuresul cumparaturilor ne-am lasat din nou in voia soferului pe care ca orice navetist cu state vechi ce ma aflam de la prima cheie l-am simtit de mare incredere.

Cerul Ardealului ne calauzea frumos cu luceferii sai luminosi ce zambeau discret si ne bateau usor cu razele lor racoroase in geamurile autocarului. Dupa vre-o jumatate de ora de mers am ajuns intr-un satuc ce nu stiu daca mai apartinea judetului Brasov sau intrasem deja in tinuturile secuilor dar apropiindu-ne de biserica ortodoxa unde slujeste un preot cu adevarat misionar ce am inteles ca are – sau aveau la inceput – un singur enorias de credinta dreptmaritoare. Aici in toiul noptii la 2 si ceva am participat la cea mai inedita slujba de pomenire a sufletului unui adormit, data fiind ora destul de neobisnuita pentru un “practicant atat de caldicel” ca mine.

Infrigurati – treziti – adormiti – uimiti – obositi si bucurosi ne-am predat iarasi leganarii cand mai line cand mai bruste a autocarului. De mult nu mai experimentasem o asemenea odihna dezechilibrata in care sa ma sprijin nesigur si mereu schimbator cand pe speteaza canapelei mele , cand rezemandu-ma cu capul de cea din fata, cand lovind usor geamul din dreapta , cand alunecand spre Cristi care se starduia si el din rasputeri in stanga mea sa-si fixeze un centru de greutate cat mai exact, dar fara prea mari sanse de reusita incat ajunsesem la un moment dat sa fim amandoi intr-o pozitie de vechi camarazi de arme harjiti in lupte indelungate cu inamicii reprezentati de mijloacele de transport public. Probabil la o frana mai brusca sau la o mica denivelare in asfalt am deschis ochii si privirile ni le-am plimbat pe usoarele coline moldovenesti ce ne purtau pe unduirile lor ca talazurile unei mari de diferite culori catre orasul Bacau ce ne astepta zambind in primele raze ale soarelui diminetii.

Asta asa ca tot vorbeam mai deunazi cu o prietena din orasul de pe Siret care ma intreba daca am fost vreodata in Bacau. Neasteptata intamplare. Dupa obisnuitele intrebari de dimineata “Cand oprim? De ce nu oprim acum?”; “Lasa ca oprim la primul PECO” … ne trezim ca rulam ametitor pe soseaua ca-n palma ce serpuieste pe langa iazurile , hanurile, padurile si dealurile din apropierea cochetelor localitati ce ne vestesc apropierea frumosului si inmiresmatului centru cultural, artistic , eclezial si administrativ care de cateva veacuri este “casa” Sfintei Cuvioasei Maicii noastre Paraschieva – Iasul.

 

Dor imi era sa-l revad. Si dor inca mai imi este. Amintiri frumoase ma leaga de aceasta Florenta a Romaniei. De aici am mai cules cateva persoane cu suflete frumoase ce au dorit sa se alature acestui pelerinaj si care ne asteptau in dimineata verde a “dulselui targ al Iesilor“.

MOLDOVA
Dupa asteptarea de rigoare care s-a dovedit a nu fi una foarte lunga am trecut vama dincolo in Moldova. Parca si peisajul si atmosfera se schimba. Cum? Nu pot spune dar e altceva. Poate starea sufleteasca sa fie de vina dar simti parca si in aer ca e ceva schimbat.

Sunt tot ai nostri insa … de dincolo de Prut.

 

Mai fusesem de cateva ori in Basarabia si de fiecare data am avut aceasi stare. Acum m-am multumit sa las analizele pentru altadata sa privesc peisajul ivit pe fereastra.

Privesc si imi explic vazand natura inconjuratoare de unde vine talentul artistic al poporului moldovean. Am avut de cateva ori ocazia sa constat abilitatile si aptitudinile ce tin de arta spectacolului detinute de fratii nostri de peste Prut. Sunt ceva… extraordinar. Fara sa ma feresc de vorbe sunt sigur ca aici contribuie si influenta slava care din punct de vedere al trairilor afective merge de fiecare data pana la extrem.

 

Drumurile sunt parca fara sfarsit amintind de imensitatea imperiului sovietic care pana nu demult se intindea si peste aceste tinuturi. 
Linistea si gandurile personale mi-au fost intrupte de: “Florin , te rugam vino in fata la microfon si vorbeste-ne putin de ce ne-ai pregatit” Putin luat cam pe nepregatite pe drumul din spatele autocarului pana in fata la microfon am trecut printre randurile prietenilor.

 

Ascor-isti care repetau cantece frumoase patriotice cu referire la trecutul de marire al celor doua tari surori si care-mi aminteau de frumoasele manifestari cultural – artistice denumite pe vremuri Cenaclul Flacara.

La microfon am luat locul unei doamne profesoare ce dupa accentul unduios am dedus ca este din zona si care ne recitase cateva poezii de mare frumusete literara si privind pe fereastra la ceea ce se derula pe langa noi cu viteza autocarului le-am “povestit” ceea ce urmareste programul meu artistic “Povestea lui Gheorghe Mot”

Imi amintesc si de cateva aplauze oferite incurajator de toti prietenii ce ma ascultasera pret de cateva minute si in intentia mea de a-mi relua locul in spate am trecut printre acorduri de chitara si probabil vre-o sticluta de apa cazuta din greseala de la locul ei…

Dupa lupte indelungate cu aerul conditionat care fie era prea viforos fie se cerea folosit pentru a alunga zapuseala ce statea la “cotitura” sa ne acapareze am ajuns in orasul Balti unde in afara ca i-am “cules” pe Andrei si pe Ecaterina, am facut si o binevenita pauza de relaxare si dezmortire asezonata, cu cateva fructe si alte cateva bunatati, oferite cu generozitate de oameni cu suflete mari din grupul nostru, ce daca as fi fost Richard al III- lea cu siguranta le-as fi cerut dand la schimb regatul cu tot cu cal-putere

“Haideti ca mai avem drum lung de facut si mai avem de vizitat si cateva locuri interesante”.

Autocarul a pornit iarasi ca un modern vapor transoceanic de mare putere si viteza si tot ceea ce ne aparea in fata ochilor parea ca se deruleaza pe ecranul unui cinematograf.

Dupa cateva suceli din motive de necunoastere a drumului si lipsa a indicatoarelor am ajuns intr-un tarziu la unul din punctele de interes stabilite de la inceput de organizatori impreuna cu toti participantii: Manastirea Tipova.

Ca mai toate locasurile de cult ortodoxe din Basarabia si Manastirea Tipova e pe stil vechi. 
Miscandu-ma mai lent decat ceilalti am observat cum toti dupa ce s-au inchinat in bisericape la sfintele icoane mergeau undeva in spatele Celui Rastignit in culori slave Ce ne-a binecuvantat pelerinajul in urma rugaciunilor rostite in masina de catre cei doi parinti de la Manastirea Oasa, si am vazut ca nu departe se deschidea o vale larga si ametitoare data fiind inaltimea ei neasteptata unde serpuia linistit ca un rau al vietii locuitorilor de pe aceste meleaguri Nistrul cel atat de dragromanilor din toate vremurile.

“Acolo e Transnistria Cea atat de dorita de multi” . Nu pot sa spun ce trairi am avut fiecare la vederea acestui tinut ce parca inca mai respira istoria veche a poporului roman. Poate ca cel mai mult ne poate “spune” privirea unui dintre parintii veniti cu noi , ceea ce imi intareste convingerea mai veche ca adancul tacerii monahilor uneori ne poate lamuri in multe necunoscute si cautari. 
Coboram incet si cu grija pe cararea plina de pietre de pe malul abrupt avand de partea stanga adancul ametitor al unei foste mari preistorice ce acoperea totul inainte si pe unde acum se plimba puternicul si linistitul Nistru.

 

Peretele din dreapta dupa spusele ghidei noastre este alcatuit dintr-un soi de roca in care isi sapau adapost vechile animale marine.

“Mai departe vom da de vechi asezaminte monahale sapate direct in stanca“

 

“Impresionant” . Dupa putinele detalii retinute de mine ar fi cea mai veche asezare de felul acesta din… Europa? … din lume? Oricum cei impreuna cu care am fost aici si vor citi ceea ce cu indrazneala am postat vor aduce copletarile de rigoare prin comentariile din subsolul articolului. 
“Oare cati traitori se vor fi sfintit aici prin osteneli stiute numai de ei si de Dumnezeu?” 

Pe aici primeau lumina materiala si isi indreptau privirile incetosate de privegheri si lacrimi ale rugaciunii catre Dumnezeu spre locurile unde traiau cei pentru care cu dragoste se rugau si de care nu se indepartasera decat pentru a se apropia si mai mult.

Datorita amabilitatii Doamnei Mioara Tataru care mi-a mai imbogatit arsenalul de informatii, dealtfel aproape gol, despre Manastirea Tipova cu care pot intregi imaginea Sfantului Lacas in modesta mea incercare de prezentare, pot adauga – copiind exact email-ul primit de la dansa: “ Arhimandritul V. Puiu, în lucrarea sa “Mănăstirile din Basarabia”, editată în 1919 la Chişinău, menţionează: “Când şi de cine a fost înfiinţat acest schit, nu se ştie”. Se presupune că şi acest schit, ca şi toate peşterile săpate în malurile Nistrului a slujit creştinilor încă de prin secolul al XIII-lea.
De mănăstirea de la Ţipova sunt legate multe legende. Una dintre ele zice că anume aici Ştefan cel Mare s-a cununat cu soţia saVoichiţa. Alta spune, cum că aici, în această mănăstire s-a sfârşit viaţa poetul mitologic grec Orfeu, iar mormântul lui se află într-o nişă de la poalele cascadei, şi-l poţi recunoaşte după o lespede cu 7 găuri.
O fi aşa sau altfel, nu se ştie sigur. Un fapt însă rămâne incontestabil: schitul de la Ţipova întră în lista celor mai vechi, celor mai valoroase comori ale neamului nostru. “

Intre timp soarele se grabea spre asfintit grabindu-ne si pe noi odata cu el si pictand frumos autumnal cu mangaieri de raze colorate toata imaginea ce cu mare generozitate ni se oferea.

Jos in vale serpuia calm in asteptarea noptii pentru a-si duce mai departe menirea de veacuri “Nistul lin ce-n valuri pierde, Al luceferilor sfesnici“- din Imnul Moldovei “Limba Noastra” de Alexei Mateevici. 
Drumul de intoarcere spre manastire fiind de urcat a fost mai greu decat cel spre asezamintele rupestre dar cu un efort concentrat al tuturor dupa cateva minute eram in autocarul ce ne ducea spre locul unde urma sa innoptam, Manastirea de maicute Calarasova.

 

Un foarte frumos si primitor asezamant monahal ce ne-a gazduit pana a doua zi dimineata. 

“Buna dimineata !

Invioratoare primire …

Apa cu care facusem cunostinta inca de cu seara cobora direct de la izvorul ei din munte racoroasa si curata.

Dupa o scurta prezenta la Sfanta Liturghie oficiata intr-una din cele doua biserici ale Sfintei Manastiri din motive de timp ne-am grabit sa ascultam pe “repede-inainte” ceea ce o maicuta cu rol de ghid ne povestea despre istoricul Sfantului Lacas si minunile savarsite la cele cateva izvoare tamaduitoare din apropiere.

Din dorinta de a lua contact cat mai bine cu apa binefacatoare am strabatut scurta distanta prin padure ce lega curtea Sfintei Manastiri de locul unde cele trei firisoare de apa susurau cristalin si imbietor prin spatiile amenajate curat si frumos de cei care s-au ingrijit de aspectul si intretinerea cat mai optima a apei datatoare de sanatate, racoare si alungatoare a arsitei.

 

Grabiti, multumiti si racoriti de atingerea apei ne-am intors pe acelasi drum spre Manastire unde ca toate gazdele primitoare maicutele ne-au invitat la micul dejun manastiresc.

Dupa rugaciunea de multumire ne-am reimbarcat in “spatiul” nostru motorizat si plimbator cu destinatia apropiata si neaparat de vizitat : Manastirea Rudi.

Eu ca orice pantofar care se respecta si nu reuseste sa strabata caile batatorite de pelerinii autentici bine-nteles ca nu am fost in stare ca parcurg drumul sinuos, abrupt si alunecos prin vai si valcele de la debarcare pana la Locasul de inchinare. Am ramas aproape de autocar si la intoarcerea grupului am acceptat de bune toate cele povestite si oferite prin imagini fotografiate. 

Dupa deja obisnuitele bunatati cu care eram rasfatati de oamenii cu inima mare din grupul nostru am demarat cu viteza cu care se putea la inceput pe un drum ce nici de tara dar nici autostrada prea pretentioasa nu se putea considera catre urmatoarea tinta pe harta noastra Cernauti. 
Drumul si peisajul deja imi pareau cunoscute dupa atatea sute de km strabatuti prim Moldova, fara prea multe surprize in afara poate de “obiectul” ce in timpul celui de al ll-lea razboi mondial fusese donat de americani rusilor pentru luptele purtate impotriva trupelor germane iar acum pentru a nu-si pierde cumva importanta era folosit pe post de indicator rutier , sau mai de graba pe post de busola care arata negresit doar Vestul.

Sper sa nu fie decat o gluma mai putin reusita din partea mea!
Nu dupa multi km am ajuns la granita cu statul vecin care acum include si frumoasele plaiuri ale Bucovinei de Nord. 

UCRAINA.
De cand am calcat pamantul fostelor noastre teritorii m-am simtit de parca as fi revenit acasa. Semana foarte mult cu ceea ce noi parasisem de vre-o doua zile. Casele, oamenii, aerul, toate parca-mi erau cunoscute. Daca nu stiam unde suntem as fi avut curaj sa sustin cu tarie ca ne aflam undeva in zona Sucevei. 
Dupa clipele de incantare traite privind linistea si mangaierea formelor de relief am ajuns intr-o localitate unde am intalnit doi tineri reprezentanti ai nou infiintatului A.S.C.O.R. Cernauti. Tot aici am facut un mic popas la manastirea Boian, care spre rusinea mea nu stiu exact daca iprumuta si numele localitatii. Ramane de vazut ce vor spune ceilalti cand vor citi.

 

Daca mi-a fost ceva in pelerinajul asta…mi-a fost sete. Si cred ca nu numai mie judecand dupa cum am navalit cu totii la mica fantana din curtea Sfintei Manastiri poate si cu nadejdea de a pre-gusta din acea “Apa Vie din care cine va bea nu va mai inseta nicioadata“

Cum timpul… nu are timp de pierdut,  repede – repede dupa ce ne-am inchinat chipurilor zugravite pe sfintelor icoane din biserica am pornit catre locul pentru unde de fapt fusesem invitat cu treaba si unde avea sa se produca din nou “Povestea lui Gheorghe Mot” – Cernautiul.

Cum se lasase deja noaptea cand am ajuns in oras am amanat vizitarea lui pentru a doua zi si am tinut-o drept pana unde aveam sa intalnim un om cu o inima mare si calda ca o paine romaneasca adevarata si care era preotul de la Catedrala Romaneasca din Storojnet.

Am intrat cu sfiala in marea Biserica unde parintele, pe care eu l-am asemanat din prima clipa cu marele nostru povestitor Ion Creanga, impreuna cu alti credinciosi slujeau in slavona si cand am ajuns noi si in romana Slujba de Vecernia pentru ziua de Duminica ce urma.

Ca orice nou venit in Casa Lui Dumnezeu m-am asezat mai la o parte lasand oamenii sa se inchine la Sfintele Moaste prezente acolo si la frumoasele icoane puse spre cinstire.

In momentul cand m-am asezat si eu la rand pentru a ma inchina studentii ascor-isti deja formasera un grup la strana ce dadea raspunsurile in limba romana potrivite cu randuiala de slujba.

Sunt sigur ca mare bucurie l-a incercat si pe parintele dar si pe romanii de acolo prezenti in Biserica. De noi cei ajunsi ce sa mai spun… 
Dupa savarsirea Vecerniei s-au cantat cantece patriotice pe care studentii le repetasera si le pregatisera tot drumul in autocar si ca o dovada de netagaduit ca emotiile nu au mai putut fi controlate am observat lacrimi de bucurie in coltul ochilor romanilor prezenti. Si chiar aveau de ce!  Si cum randuiala e ca dupa slujba sa fie si o agapa Parintele ne-a invitat pe toti intr-un loc cochet din localitate unde am fost cu totii rasfatati de gazde cu bunatatile autohtone.
“Asta ce e?” ; “Dupa culoare cred ca e un fel de tuica ceva. Gusta sa vezi”; “Nu , inainte de spectacol nu pot…Nu obisnuiesc… da’ stai sa miros putin… nu-mi dau seama… parca ar fi limonada”; “Nu va suparati ce e asta? “; “E suc de mesteacan , luati ca e foarte bun”; “Ooo , e chiar foarte bun! Suc de mesteacan obisnuiesc “ .
Dupa deja intratele in obisnuita rugaciuni inainte si dupa masa am fost condusi de Parintele la locul unde urma sa fim gazduiti pentru noaptea odihnitoare.
Am ramas un pic surprinsi ca am mers ceva-ceva iar la un moment dat autocarul nostru s-a oprit , usile s-au deschis iar noi am fost … invitati sa coboram si sa mergem pe jos distanta de cateva sute de metri ramasa pentru ca drumul era destul de rau, se urca destul de abrupt si serpentinele faceau de-a dreptul imposibil accesul masinilor de asa mare gabarit ca cea care ne adusese pe noi pana acolo si care speram sa ne intoarca cu bine acasa. 
Dupa ce am parcurs drumul serpuit si incantator prin mijlocul padurii de brazi, pentru ca ajunsesem intr-o regiune muntoasa luminata de stelele cerului de toamna cernauteana amajuns in apropierea unui…

“Ce-o fi asta?” ; “Hotel , cred” ; “Aici innoptam?” ; “Haide-ti , intrati fara frica, gazdele ‘abia ne asteapta“ !

Ne-am luat inima in dinti si am intrat.
“Foarte frumos”; “Nici nu ne asteptam”; “Urcati sa va alegeti camerele” ; “Dar al cui e?” ; “Proprietar e un roman care a vrut neaparat sa va gazduiasca peste noapte” ; “Foarte frumos… Multumim mult!” 

Pe la etajul trei am gasit si o sala de conferinte “ E buna asta sa tii spectacolul?”; “E perfecta“ !

“Hai coborati acum ca gazdele noastre v-au pregatit si o cina bucovineana asa ca vedeti cum faceti si nu-i refuzati “ 

Mergand pe principiul ca doua batai intr-adevar strica dar doua mese niciodata ne-am “sacrificat” si am onorat invitatia la ce-a de a doua cina pe acea seara.

Bunatati… Bunatati… Bunatati… Si toate traditionale. “Un pic de vin ? hai ca e din asta de aici e foarte bun”; “Nu multumesc , inainte de spectacol nu obisnuiesc… Dar acolo ce e?”; ” Apa minerala , e foarte buna. Vrei un pic?”; “Da ,apa minerala inainte de spectacol… obisnuiesc…” Dar vroiam si noi sa-l vedem pe cel din a carui marinimie ne desfatam cu atatea bunatati si bunuri.Eu cel putin ma asteptam sa apara un domn inalt tuns scurt , intr-un costum inchis la culoare si de ce nu…. aaa nu cu ochelari de soare nu…Poate multi gandeau ca mine sau poate eram unicat, nu stiu , cert este ca am foat foarte … uimit si frumos impresionat de neasteptata aparitie ca la un semn ce-i deschise calea …

“… un batran atat de simplu , dupa vorba dupa port“. “Dansul este proprietarul. Un roman adevarat , mare iubitor de tara si de neam.” Se putea observa lesne dupa decoratiile ce-i impodobeau pieptul ca locas al sufletului iubitor al poporul din care isi tragea radacinile. 

Ca orice roman adevarat ospetia intiparita in intraga sa fiinta ceea ce-l indemna sa treaca pe la fiecare sa ne cerceteze daca suntem cu adevarat multumiti si gata sa raspunda nevoilor fiecaruia. 
Dupa a doua cine din acea seara ne-am strans cu totii in holul hotelului si cu multa emotie atat de partea gazdelor cat si a oaspetilor s-au cantat vechi cantece romanesti ce starneau si in acelasi timp alinau dorul de tara si de inaintasi.

.

Eu din pozitia strategica ce mi-o ocupasem am intrezarit iarasi micutele perle ale emotiilor scanteind discret in privirile celor carora dorul de tara le ocupa intraga viata. Iar Tara venise acum aici prin frumoasele cantece ce tulbura si alina sufletul romanului. 

Deja se facuse tarziu. Era trecut de 10 seara iar oboseala se citea pe chipurile tuturor. “Oare voi putea sa-i tin atenti la spectacol?” Niciodata nu am fost pus in situatia de a prezenta vre-un program de al meu unor oameni truditi de drum si care mai degraba se gandeau la o odihna binemeritata in paturile relaxante din camerele pregatite specific anumitor regiuni geografice decat la versurile rostite de un biet actor la o ora atat de inaintata. “V-a fi foarte greu. Doamne ajuta!”

Ceilalti “parteneri de scena” cu care mai colaborasem si cu alte ocazii pareau nerabdatori sa incepem ceea ce-mi dadea curaj…

Incet-incet “publicul” binevoitor si-a facut aparitia in sala de spectacol si pana am reusit sa mutam vre-o doua mese pentru a face un pic de loc pentru actori, pana am impartit textele celor care s-au oferit potrivit traditiei, sa participe la recrearea “Povestii…” , pana cand toti s-au asezat cat mai comod pe locul sau… HELBU… asta inseamna in termeni teatrali Intuneric Bezna… Asta e tot ce lipsea . “Aaaaa , nu stiam ca ai si regie la spectacol”; “Da am dar sper sa nu dureze prea mult“. Imediat a inceput o forfota prin tot hotelul sa se descopere scurcircuitul care si-a permis sa intervina in regia spectacolului…Daca era dupa mine as fi asteptat pana se repara sau pana se facea un pic de lumina , pentru ca oricum “spectatorii” aprinsesera luminile la telefoane pe post de micro-reflectoare iar gazdele angajate ale hotelului chiar daca nu intelegeau romaneste si-au dat seama de incercarea de care cel putin eu am parte si s-au grabit sa ne ajute cu un fel de felinare . “Hai sa-i dam drumul asa ca deja e tarziu si maine ne trezim foarte dimineata“- se aude glasul Parintelui Pantelimon de la Oasa care in intunericul coplesitor nevazandu-i chipul puteai foarte usor sa-l confunzi dupa inflexiunile vocale cu vrednicul de pomenire Parintele Teofil Paraian cel al carui ucenic, daca am inteles bine, a si fost. Ne mai avand incotro a trebuit sa fac ascultare si cu convigerea ferma ca peste foarte putine minute v-a trebui sa vorbesc din ce in ce mai incet pentru a nu tulbura somnul celor prezenti am “ridicat cortina”… Am spus o propozitie… a doua… si inca vre-o doua – trei cuvinte si … baie de lumina… “Doamne-Ti multumesc!” -strig din toata puterea inauntrul fiintei mele catre Dumnezeu Care S-a milostivit de noi si mai ales de mine nefericitul si a mai spus odata, la scara mica e adevarat, ca atunci in zilele creatiei “Sa Fie Lumina“. Acum pot spune ca spectacolul era deja pe jumatate facut.Mai trebuiau doar vorbele rostite … si gata.

Totul decurgea firesc si linistit dar nu intr-atat de calm incat sa-i pierd in lumea viselor, ci schimband usor tempoul asemeni unui aparat automat cu care se antreneaza tenismenii dar care in loc de mingii arunca … versuri… Oamenii ascultau , radeau , mai si cascau – firesc as zice dat fiind momentul de desfasurare al spectacolului , iar noi pe scena ne impleteam armonios poeziile cu povestirea si cu legaturile necesare fiecare la timpul cuvenit.

Prima careia ia venit randul a fost Simona care a rostit “Mama” de George Cosbuc.

Sensibil si frumos! Ascultatorii au rasplatit generos cu aplauze. Impletind versurile cu proza am ajuns la momentul potrivit sa-l invit pe Cristian sa spuna poezia “Pastele” – de Vasile Alecsandri.

Generozitate din nou din partea auditoriului.

 

…Au mai venit si Andrei … si unul din cei doi frati gemeni 

A fost si prietena noastra Aneta din Alba Iulia dar din nu stiu ce cauza nu apare in fotografie, si intors din cursele ostenitoare de prin tot hotelul pentru a rezolva defectiunea aparuta la circuitele electrice a ajuns la timp sa-si rosteasca “Semnul Crucii” de Sfantul Ioan Iacob Hozevitul si Andrei Mic unul dintre sufletele mari ale A.S.C.O.R.-ului Brasov. 

Cu riscurile la care numai voluntariii se pot inhama va indemn … sau nu…, sa-l priviti evouland si pe povestitorul acestul spectacol si cel care facea si legaturile intre poezii. Ne-avand alte imagini am fost nevoit sa o atasez pe aceasta cu speranta ca in viitorul apropiat imi va parveni o alta imagine mai … umana.Probabil ca aici spuneam “Cainele Ovreiului” de George Toparceanu.

Fie vorba intre noi asta nu era poza de pus pe blog… dar … ma rog… Cred ca e cel mai bun exemplu de cat adevar se ascunde in vorbele “Il chinuie talentul“.

Gata am mai facut rost de una… Pare un pic mai normala. Aici nu mai stiu ce spuneam si cred ca si daca ma intreba cineva atunci tot n-as fi fost in stare sa raspund coerent.

Un pic cam nebarbierit dar…era tarziu.

Pe repede -nainte am reusit sa ducem la bun sfarsit spectacolul si ce ne-a bucurat cel mai mult a fost ca la sfarsit “spectatorii” ne-au marturisit ca le-a disparut somnul si le-ar placea sa le mai spuneam ceva: Frumos! Multumim!

Cu laurii succesului “pe frunte” ne-am retras fiecare in camerele cochetului hotel dar nu inaite de a mai fi incantati si de sunetele scoase de viora unui baietel foarte talentat ce cu greu a rezistat pana la sfarsitul “Povestii…” si la indemnul mamei lui a cantat un pic pentru noi toti cei prezenti.

A doua zi dimineata pe la 6 dupa ce cu o seara inainte s-au starnit discutii destul de hotarate cu privire la dorinta fiecaruia de a vizita anumite obiective , unii inclinand pentru Manastirea Banceni iar altii pentru Cetatea Hotin , s-a luat hotararea echilibrata, definitiva si obiectiva astfel incat sa nu fie nimeni dezavantajat si am plecat spre ambele destinatii.

Drumul de intoarcere de la hotel spre autocar a fost facut tot pe jos si tot pe intuneric incat daca am fi pusi sa povestim cum era peisajul cred ca nu ar putea nimeni spune mai mult decat ca s-au zarit cativa brazi pe marginea drumului inconjurat de padure iar stelele care cu o seara inainte ne intampinasera zambind acum dormeau si ele invelite de un strat protector de nori mai ales acum la o ora cand se spune ca e somnul cel mai odihnitor.

In drum spre Banceni am oprit putin si la Sfanta Manastire Crasna pentru a ne inchina Icoanei Facatoare de minuni a Maicii Domnului, unde am intalnit multi credinciosi porniti de dimineata cu noaptea in cap pentru a participa la Sfanta Liturghie.

Dupa ce ne-am organizat cat mai operativ pentru a nu intarzia prea mult am plecat mai departe spre renumita Manastire Banceni.

Drumul trecea iarasi prin Cernauti si din viteza masinii am reusit sa ramanem cu cateva imagini ale orasului unde pe vremuri a studiat poetul neamului nostru Mihai Eminescu.

Verdeata si lumina…!

Istorie si sfintenie… 

Calatorind pe relieful frumos si primitor al Bucovinei de Nord am ajuns la ora potrivita pentru inceperea Sfintei Liturghii la Manastirea Banceni.

 

A fost o experienta unica participarea la Sfanta Slujba in Biserica Manastirii care pe cat e de mare pe atat sa dovedit de neincapatoare unde dupa traditie preotii slujitori au oficiat Sfanta Liturghie in slavona si romana. Probabail ca de mult timp nu am mai stat intr-un picior atat de mult ca ault ca in acea duminica frumoasa dar a fost minunat. Bine-nteles ca dupa slujba am fost invitati iarasi la agapa, asta asa ca tot ma intrebam de ce eu nu am luat parte la asa ceva niciodata. 
Acum nu mai ramanea decat sa plecam spre casa , dar nu inainte de a ne abate putin si pe la Hotin , la una din cetatile lui Stefan cel Mare si Sfant , poate cea mai bine intretinuta peste vremuri dintre toate.

Din parcarea unde oprisem cetatea se inalta usor “pe varfuri” de parca ne facea semn sa o vedem mai bine ca e acolo si ne asteapta.

Nerabdatori am pornit cu totii inspre locul unde au trait, au luptat si au dainuit atatea generatii din Neamul Musatinilor.

 

Apropiindu-ne de nemuritoarele ziduri cand am intrat pe poarta cetatii aflata dincolo de santul de aparare am avut impresia ca intreaga cetate incepe sa se cutremure si parca avea tendinta sa se inalte spre cer...de fapt motivul adevarat era cantecul tinerilor ascor-isti dedicat Marelui Sfant Stefan domnitorul Moldovei. Pentru o clipa am avut impresia ca marele voievod ne v-a iesi in intampinare pentru a ne primi in casa lui. 
Vorbele mele cred ca nu fac decat sa saraceasca frumusetea momentului. 

Imaginea istoriei vii fata in fata cu generatiile 

E vremea sa mergem . Parca nu se cade sa vorbesti cat te tine gura. 

Langa cetate vechile drumuri pe unde cu sute de ani in urma zguduiau pamantul cu copitele lor ostile domnesti.

 

 

 

Privind si cetatea si Nistrul ai impresia ca au aparut amandoua in acelasi timp , ca sunt din veac si vor fi in veacul veacului

 

Parintele Pantelimon poate confirma. Nu degeaba am mers dansul pe zidul cetatii ce da spre marele si tacutul rau. Sigur acestea doua i-au spus ceva. 
La iesire mai aruncam o privire spre dovada de necontestat a faptului ca neamul nostru a fost aici din cele mai vechi timpuri. Cetatea si bisericuta raman tinandu-se de mana amandoua spre bucuria sufletului marelui “Atlet al lui Hristos”.

In drumul nostru spre casa tin minte ca am traversat la un moment dat peste raul Prut. Semn ca ne apropiam de “Gradina Maicii Domnului” . 
Nu pot sa spun ca dupa doua zile nu ma incerca nici un dor… Ba da , tot timpul am starea asta cand ies afara din tara. 

ROMANIA

Odata cu lasarea serii am incheiat formalitatile vamale si am revenit pe teritoriul tarii noastre. Marturisesc ca m-am bucurat tainic inauntrul meu iar dupa cateva zeci de kilometri am ajuns in fosta cetate de scaun a Moldovei unde Marele si Sfantul Stefan Voievod e inca la mare cinste. 

Luminile noptii imi erau familiare , chiar daca pana in orasul meu de resedinta Ploiesti mai aveam de strabatut jumatate de tara. 
Aici am “debarcat” pe cei din zona sau care aveau legaturi feroviare mai accesibile si noi ne-am continuat drumul in linistea noptii pe soseaua ca-n palma si destul de libera Roman… , Bacau… , Ardeal… si pana la destinatia finala Brasov. Pe parcurs am profitat de pacea din autocar si am ascultat c.d.-ul ce l-am purtat cu mine toata aceasta calatorie si care asteptam sa iasa cat mai curand si pe piata ce contine cartea audio “Chipul Mamei”. Trec peste detaliul ca ascultandu-l se doarme foarte bine efect de altfel resimtit si atunci in randul nostru dar e o auditie linistitoare despre perioada iconoclasta din Constantinopol. Dar despre asta voi vorbi alta data la timpul potrivit.- atunci cand v-a aparea pe piata.
Putin dupa miezul noptii cu ajutorul Lui Dumnezeu , pentru rugaciunile PreaCuratei Maicii Sale si ale Sfantului Andrei crestinatorul Romaniei a carui icoana Sfanta a fost tot timpul lipita pe parbrizul autocarului ca marturie a ocrotirii revarsate asupra noastra dar mai ales asupra celor destul de numerosi din grupul nostru care-i poarta numele, dar si cu indemanarea domnului sofer a carui rabdare cred ca a fost bine pusa la incercare cat despre oboseala cred ca a disparut cu totul ca notiune si stare din fiinta lui:), am ajuns acolo de unde plecasem cu 3 nopti in urma , la Brasov. 

*

Lumina lui placuta de noapte ma ajutat sa trec usor peste racoarea destul de persistenta si din cauza oboselii in momentul coborarii langa gara. Am coborat mai multi atunci si ne-am luat ramas bun unii de la altii mai fugar sau mai atent.

Ce-a fost dupa aceea nu cred ca mai prezinta foarte mare interes , oricum cand am ajuns acasa dupa mai bine de 24 de ore de nesomn am simtit tarie de la Dumnezeu sa pot participa si la Sfanta Slujba cu ocazia prazbuirii Sfintilor Voievozi si Arhangheli Mihail si Gavriil ocrotitorii Sfintei Biserici pe care de vre-o 7 ani o frecventez cu mare drag. 

Spun sincer ca nu aveam de gand sa scriu un articol despre acest pelerinaj atat de repede dupa terminarea lui, ci aveam in plan ceva pe care-l voi continua imediat dupa publicarea acestuia cu tema zilei noastre nationale de 1 decembrie si cu ocazia sarbatorilor de iarna dar … asa cum spuneam in email-ul trimis mai noilor si mai vechilor mei prieteni ascor-isti impreuna cu care am vanturat lumea in aceste trei zile si ma destainuiam lor ca … “ Dupa acest neasteptat , inedit si prim pelerinaj al meu va marturisesc faptul ca la intoarecerea acasa cu forma scaunului de autocar “pecetluit” pe intreaga mea fiinta dihotomica, am simtit o stranie mancarime in varful degetelor care in realitate e sindromul faptului ca tare as mai scrie ceva pe blogul meu despre aceasta frumoasa si de ce nu ostenitoare exeprienta, pentru care va multumesc tuturor foarte mult incepand de la Andrei, Andrei, Andrei…. si cati Andrei mai sunt pana la copilasul ce ne-a cantat la viora intr-o tarzie noapte de toamna Cernautieana.
Asa deci, si prin urmare… , ca sa nu o lungesc mai mult va rog fie-va mila de un biet suferind si purtator al virusului blogger-itului si ajutati-ma cu imagini foto si/sau video de prin locurile strabatute impreuna pentru ca mult prea putinele fotografii facute de mine cu telefonul mobil sunt aproape de prisos tinand cont ca oricum nu stiu sa le extrag de acolo.

Doamne ajuta!… Si ca un graitor exemplu al apartenetei mele independente de vointa proprie la Republica lui Caragiale ma semnez :

“Al dumneavoastra pentru totdeauna Florin de la Ploiesti “.

Cred ca aceasta scrisoare poate tine loc si de incheiere.
Va multumesc pentru companie si va astept si la urmatoarele articlole aflate deja in lucru. 

Doamne ajuta! 

Florin Nan

florinnan.blogspot.com