Un nou tip de metaforă matematică

Magistru spiritual, creator al sistemului de gîndire matematică, „P sistem”, Membru corespondent al Academiei Române, Membru al Academiei Europae, personalitate marcantă a secolului nostru, situat la o confluenţă de credinţe şi atitudini spirituale care ne solicită puternic admiraţia, Academician Gheorghe Păun îşi pune semnătura pe cartea de poezii, „Teamă de toamnă”, Editura Tiparg, 2008. La fel ca un Pitagora modern, cel care în 580-500 î. Hr. a cuprins frumosul ca pe unul din elementele fundamentale ale filosofiei sale (prin teoria numerelor şi prin cea a armoniei universale), poetul Gheorghe Păun armonizează poezia cu lumea reală, potrivit unei sensibile aritmetici sufleteşti. Raportul şi proporţia se întrupează în tehnica şi meşteşugul acestei aritmetici, merg împreună fecundîndu-se reciproc, componenta principală a celor două fiind muzica sferelor. Punerea lor în dialog autentic este fără îndoială punctul capital în înţelegerea şi semnificantul creaţiei domniei sale. Sufletul însuşi al poetului fiind armonie, o acordare bazată pe proporţia numerică. În lăuntrul său au loc reaşezări intime, realcătuiri, fierberi – fermentaţie vie a elementelor de viaţă, dar şi marasmul deznădejdii ca muritor: „Sunt ca un puzzle din fragmente mii,/ Ştanţate-n dinţi de harnice pendule./ Le colorează panicate insomnii,/ Mustind vibrat din miezuri de celule./ Un meşter vreau, cu plus de dioptrii,/ Să mă lipească iar într-o bucată./ Ştiu că nu-i rost să fug de entropii,/ Dar tot visez întregul de odată.”

Graţie viziunii ideative, poetul nu se află frămîntat de instincte şi de patimi, nu utilizează imagini desprinse din reţeaua contingenţelor cotidian-biologice, ci iluminări, pe care nu le vedem cu ochii trupeşti, dar despre care se poate bănui ca le vede însuşi Creatorul Suprem. Faţă de insensibilităţii poeziei contemporane, versurile din „Teamă de toamnă” dobîndesc un reflex de imutabilitate, fărîme din statica necreatului, măreaţă, elementară, universală, ne transpun în sufletul poetului, care îşi are cu smerită mîndrie portretul în fiecare din ele, cu sporul secret de conştiinţă şi de frumuseţe al acestuia. Pentru că este conştient de importanţa mesajului său. Ocazie şi pentru o reflecţie laterală: omul de ştiinţă Gheorghe Păun nu este în poezie aşa cum îl vedem noi muritorii, ci aşa cum îl vedea Dumnezeu însuşi: transpus în statica unei eternităţi romantice, căreia îi revine meritul de a fi lărgit considerabil conceptul de sensibilitate. Ceea ce impresionează este construcţia severă, viziunea lirică asupra realităţii, dinamismul unui spirit neliniştit, incitat de sinteze, de consideraţii originale: „Simt clipele curgând ca ruginite,/ Tăcerea doar în osii se descoase,/ Cresc din tavane strâmbe stalactite/ Şi calcarul din ele trece-n oase.”

Cîte o pietricică de ironie amară aruncată de poet în acest gheizer tulbură ţîşnirile, ele se fac răcoare, se fac fir de izvor şi de teamă de moartea fără remediu, care scormoneşte şi cercetează toate ascunzişurile din inima lirismului, unde se mistuie pe ea însăşi: „Litere negre au căzut din carte,/ Molii gălbui erup din cărămidă,/ Pendula a rămas cu limba într-o parte/ Şi-un cheag de sânge-ar vrea să mă ucidă.” Limbajul nu-i slujeşte poetului decît ca semn şi mijloc, iar ceea ce este poezie a spiritului se datorează contribuţiei versului serios, care îl face pe cititor să devină poet prin conotaţiile de muzicalitate, izvorîte din însăşi materia sonoră a limbajului: „În loden gri, mă pierd pe seară/ Pe străzile întortocheate,/ În colţul gurii c-o ţigară/ Stinsă de mult, curbat de spate/ De parcă-aş duce o povară –/Cocoaşa de singurătate.”

Intrarea în relaţie cu teama ca afect, înseamnă pregătire, pîndă, ea are caracterul unui dialog cu misterul existenţei, nelăsîndu-se subjugat de ea: „Încerc să număr stele şi am uitat să număr,/ Spre gheaţa lor zadarnic privirea îmi îndrept./ O pasăre de galben mi s-a lăsat pe umăr/ Şi o şopârlă verde s-a cuibărit la piept./ Am pleoapa bântuită de-o veche dioramă,/ Se sting tornade-n sânge şi sângele s-a stins,/ Se îngustează lumea alunecând spre vamă/ Şi-i linişte de parcă sub dealuri am fost prins.” Responsabilitatea versului se exercită într-o sferă infinită, este responsabilitate în faţa Infinitului, conturat de fiinţa sa creatoare de frumos, de fiinţa care aspiră la plenitudine: „Parc-am căzut cândva pe piramide/ Din piatră-n piatră ca o piatră-om,/ Pedeapsă pentru pleoapele lucide/ Şi pentru fierbinţeala din genom.”

Poeziile volumului înscriu o varietate de teme, definesc o mare mobilitate intelectuală, o rezonanţă plină de sensibilitate, sînt expresii lirice ale unei personalităţi preocupate de poezie ca de un alt instrument de promovare al unor formule coerente, altele decît cele ale logicii prin care face ştiinţă. Chiar şi prin aspectul grafic, cartea îmbracă haina frumosului (coperta după o pictură a maestrului Ion Aurel Gîrjoabă), iar fervoarea meditaţiei poetice atinge reale valori artistice, conturează ramuri care permit sevei să le trăiască, să le reînnoiască. Graţie acestor coordonate, energia pe care poetul o extrage din lăuntrul său devine manifestă. Spiritul poetului este înscris în cercul ideilor, vine să înfăţişeze o orientare evidentă, o linie de convergenţă între romantism şi cotidianul aplicat în conjugarea timpului.

Mi-l imaginez în faţa privirii iscoditoare, în mii şi mii de feluri, către lăuntrul său din lăuntrul universului mic, al celui mare, ca pe un creator care trăieşte existenţa în ceea ce ea are unic şi frumos. Un creator care îşi primeneşte mereu contractul cu existenţa (de această dată prin clauza ars poetica), obedient faţă de legea marii treceri, faţă de legea toamnei care vine peste fructul copt, menţinîn ceea ce există, reactualizînd, ceea ce a fost. Savantul matematician descoperă prin poezie un nou tip de metaforă matematică, realcătuieşte o geometria profunzimii ca dimensiune absolut necesară comunicării cu cititorul. Iată lecţia esenţială a poeziei sale, pe care nu o putem socoti ca fiind auxiliară, ea e un cristal bine şlefuit, este locul geometric al spiritului său ca fiinţă, este o înaltă muzică pe care a creat-o şi a întonat-o în rime cu teama unui muritor: „Din magmele primordiale/ Ajuns-a lava să îngheţe./ De jur în jur, numai cristale/Şi toate numai suprafeţe”. Acordurile şi armoniile acestei muzici lirice desfată cititorul cu inefabile tonuri universal-cosmice. Altfel spus, calculul precis este permutat în cadre geometrice emoţionante, care se oferă lecturii cu prestigiul unor esenţe poetice: „E greu să zbori sau să înoţi,/ E greu şi mersul vertical,/ Chiar dacă-l practicăm cu toţi,/ Dar cel mai greu e să îngropi un cal…”.

„Teama de toamnă” nu este un spectacol de suprafaţă, fără aderenţe, ea are legături cu fondul viguros şi imens al vieţii. Preferînd viziunile ritmice şi meditaţiile, poetul alcătuieşte într-un timp record, numai două luni, forme lirice autentice, un document intim în care este concentrată esenţa gîndirii în forma spontană, profundă şi sinceră, dar cu mare sugestivitate lirică. Poetul substituie zicerea enunţiativă, acel logos apofaneios al lui Aristotel, care afirmă sau neagă, creînd neliniştea unei temeri agonice.

Maria Diana Popescu

Revista Art-Emis

Pentru că făcea economie la hârtie, Elena Ceauşescu a lăsat-o pe poeta Vavila Popovici fără dreptul de a-şi tipări propriul volum de versuri

Poetei şi prozatoarei Vavila Popovici ştiinţa i-a dat multe cunoştinţe, însă literatura a încercat să o  înveţe ce să facă după aceea, cu ele. Ştiinţa i-a  exersat şi i-a ordonat mintea, iar preocupările artistice şi literare i-au şlefuit-o, atât cât s-a putut. Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru că a copilărit în diferite oraşe, a schimbat mereu şcolile, a pierdut şi a câştigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este  legată de natură, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga după orele de şcoală, pe lângă Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii.   În adolescenţă scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian şi balet  la Conservatorul din Tg. Mureş, iar în vacanţe făcea sport, vara tenis şi înot, iar iarna, patinaj.  Cu toate că visa să îmbrăţişeze o cariera artistică,  acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de  sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinţilor ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum şi pledoaria profesoarei de fizică şi chimie, care a convins-o să meargă pe drumul ştiinţei, au făcut ca destinul să o poarte  la doar şaptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iaşiul lui Eminescu, unde susţine şi promovează examenul de admitere la Facultatea de Chimie.

Vavilei Popovici i-a plăcut să lucreze în fabrică şi muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar  credea în profesia pe care o făcea, până acolo încât  viaţa de familie şi cariera au avut prioritate în faţa scrisului şi aceasta din dragoste şi simţ al datoriei. Si-a iubit soţul şi pe cele două fiice, pentru care şi-a dorit dintotdeauna sa fie sănătoase şi deştepte, şi la fel de mult îşi iubeşte şi nepoata pe care a crescut-o până la vârsta de doisprezece ani şi pe care o consideră ca fiind al treilea copil al ei. Ea însăşi afirmă că nu a avut o viaţă uşoară, mai ales că adesea tânjea după clipe de linişte, în care să poată scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învăţătura creştină ce spune că esenţial este ca timpul să nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel şi sârguinţă, cu hărnicie, într-o direcţie în care te dirijează inima. Aşa a şi făcut, astfel că din acelaşi preaplin de dragoste au apărut în timp, volume de versuri precum „Singurătatea clipelor târzii”, „Noapte de iarnă”, „Piticul din ceaşca de cafea”, „Îngerul scrie poemul” şi de proză –  „Jurnalul unei veri”, „Mai sunt bărbaţi buni”, „Jurnal american” sau „Ultima piruetă”. Vavila Popovici este în prezent, pensionară şi locuieşte în Statele Unite ale Americii.

– „Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântată/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea şi lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmură de Carara/ dăltuită de Michelangelo./ E o piruetă a Anei Pavlova.” Citind această definiţie pe care aţi dat-o poeziei, am înţeles că sunteţi un om pentru care arta reprezintă un alter ego, o a doua natură.  Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din AnaPavlova se regăseşte în poezia dvs.?

– Da, poezia este prietenul meu nedespărţit! Împreună cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost şi rămâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindcă Jung şi alţi psihologi se grăbesc să afirme că în domeniul creaţiilor şi al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego şi super ego. Poate că există şi aceste dezechilibre, dar atunci când te naşti cu acest har, el nu poate fi decât, aşa cum spuneţi, un alter ego.

Cred că poezia trebuie să aibă din toate acestea, adică din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din tăria şi puritatea marmorei căutată şi şlefuită de Michelangelo, din graţia unei piruete… Ne  străduim noi, poeţii, dar asta nu înseamnă că şi realizăm.

 – Aţi debutat în revista “Chimistul” din Oneşti, în anul 1965, pe vremea când lucraţi ca ingineră la Combinatul Chimic din Borzeşti, însă debutul absolut a fost în revista “Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi păstraţi lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?

– La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le păstrez o amintire frumoasă. Combinatul Chimic era cea mai mare întreprindere la acea ora, din ţară. M-au descoperit că scriu versuri, deşi ascundeam pe cât posibil această preocupare şi mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, dar nu l-am cunoscut personal. I-am trimis două poezii şi mi le-a publicat. Înseamnă că a citit şi i-a plăcut.

– De ce “13 poeţi” şi nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales că eraţi câştigătoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalţi doisprezece?

– Editura era în clădirea “Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oară să întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisă pe adresa mea, mi s-a comunicat că din motive de economie de hârtie, Elena Ceauşescu a dispus să se editeze un volum colectiv. Ceilalţi 12 erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinică, Petru Dunca, Liliana Grădinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Ruşeţ. În 1990, cei care s-au perindat la direcţia editurii, toţi, pe rând, mi-au promis că-mi vor publica volumul de versuri şi au plecat tot pe rând, foarte curând: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi făcuse referat pentru volumul “Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat că volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut să-l recuperez, s-a pierdut. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi cu primul roman, predat unei edituri din Bucureşti. Cu mari insistenţe l-am recuperat, după ce a fost refuzat spre editare. Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scările editurii, spre ieşire şi m-a întrebat: “De ce nu mi-aţi spus că soţul a fost condamnat politic?” Am rămas stupefiată, nu i-am răspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna şi am plecat.

Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu : nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cărţile mele, nu puteam mărturisi gândurile şi întâmplările în acea perioadă a comunismului; sinceritatea nu putea fi preţuită, ci speculată şi pedepsită, tristeţea era un păcat. Şi oricum, până la acea dată, să poţi edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relaţii, ori făceai compromisuri. Să nu-mi spună cineva că mai exista o altă cale! Mare talent nu eram, relaţii nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat să fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea şi căruia m-am plâns, mi-a spus, mai în glumă, mai în serios: „Astăzi la putere este  banul, politica şi femeia.” Mă gândesc acum, ce rădăcini adânci avem…

– Ce a urmat după 1989, atât în versuri, cât şi în proză?

– Imediat după acele întâmplări am hotărât să-mi public  volumele pe cont propriu şi le-am publicat pe rând, zece volume de poezie şi opt de proză.

– „Te-ai arătat în ceaşca de cafea / dimineaţa, în balconul plin cu flori. / Soarele strălucea pe marginea ceştii / şi tu erai piticul negru / din ceaşca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinavă, dar şi la literatura fantastică a evului mediu. În ce măsură se regăsesc aceste accente în volumul “Piticul din ceaşca de cafea”, ca un “semn că sufletul nu cere odihnă”?

– Un critic literar din Iaşi a scris despre această poezie: “Cine poate fi acest pitic din ceaşca de cafea? Decât daimonul creaţiei, care stăruie în mintea şi sufletul creatorului….” Alt critic a scris: “Poemul „Piticul din ceaşca de cafea”, care dă titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorinţa de reînviere te duce la mitul lui Horus şi totuşi cea mai puternică realitate este cea din puterea visului, pentru că aceasta dezvoltă, transformă, educă transcendenţa trăită, este adevăr, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate despărţi.”

Dumneavoastră v-aţi gândit probabil, la cosmogonia scandinavă, despre care se spune că dă frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viaţa cu toate bucuriile şi suferinţele ei, nu este decât amânarea unui sfârşit… V-aţi gândit la “Frasinul cosmic”, din mitologia europeană: Frasinul si Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului şi iarna venind şi vântul scuturând frunzele şi rămânând doar sufletul fără haină… Da, el, sufletul care nu cere niciodată „odihna”!

– „În zilele de vară / când căldura / îmi învăluia trupul, / închideam ochii / şi mă rugam soarelui. / Din prea multă iubire / mă rugam” (“Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodată că o paralelă între aceste versuri ale Vavilei Popovici şi cele ale lui Ion Barbu din “Riga Crypto şi lapona Enigel” (Mă-închin la soarele-nţelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept/ Şi roata albă mi-e stăpână/ Ce zace-n sufletul fântână./ La soare, roata se măreşte,/ La umbră, numai carnea creşte/ Şi somn e carnea, se dezumflă,/– Dar vânt şi umbră iar o umflă…”) este absolut normală? Cum se autodefineşte lumea spirituală a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adeptă al cărui tip de cunoaştere filosofică sunteţi?

– Nu m-am gândit până acum la această paralelă şi comparaţia mă onorează; acolo este o dramă lirică puternică, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii săi, o dragoste fulgerătoare faţă de Enigel care iubea soarele: “Eu de umbră mult mă tem/ Că dacă-n iarnă sunt făcută/ Şi ursul alb mi-e vărul drept,/ Din umbra deasă desfăcută,/ Mă-nchin la soarele-nţelept…” Este reluată oarecum tema din Luceafărul lui Eminescu, tot atât de liric redată imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri…

Referitor la a doua întrebare, legată oarecum de prima, nu pot să afirm că mă încadrez strict într-o cunoaştere filosofică. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru ca m-au obsedat multă vreme: “Dacă iubiţi poezia sau muzica, pierderile, creşterile, curgerile, dacă vă plac geometria şi rigoarea fără să vi se împietrească inima, dacă sunteţi în stare de un dram de nebunie şi un munte de măsură, veţi întâlni filosofia.” Şi cred că am întâlnit-o şi nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica născută din mirare în faţa rânduirii acestei lumi… Aşa se întâmplă, cu cât omul dobândeşte mai multe cunoştinţe, cu atât are mai  multe lucruri nelămurite, îşi pune mai multe întrebări. Mirarea aceasta filosofică rezultă şi din perceperea intensă a durerii, în urma căreia vin întrebările. M-am convins cu timpul că prin acumulare de cunoştinţe, de experienţe mai plăcute sau mai triste, vine momentul când  ordonezi răspunsurile si îţi faci o filozofie asupra vieţii care este numai a ta şi pe care o poţi păstra în tine sau poţi s-o faci cunoscută semenilor, prin una din formele artei. Cred în Dumnezeu şi în Împărăţia Lui, cred în dreptate, adevăr, iubire; în libertate, în fericire,  în lumină – spirit viu care coboară din soare şi intră în contact cu spiritul nostru, cred!

Aristotel spunea la vremea sa că oamenii au început să filosofeze mânaţi fiind de “mirare”. Şi aşa este! Dacă ai ochi să priveşti cu atenţie această lume, începi să te miri. Şi te miri şi te miri şi te întrebi şi răspunsurile vin, alteori  nu vin… Dar în tot ce facem şi gândim trebuie să-l avem pe Dumnezeu în viaţa noastră. Libertatea şi fericirea spre care tindem nu se pot obţine decât prin iubire şi dăruire; iubire faţă de aproapele nostru; iubirea care ne este însămânţată în suflet şi pe care trebuie s-o îngrijim, ca această sămânţă să ajungă să rodească. Cred că trebuie să ne străduim pentru a înlătura animalitatea, egoismul şi barbaria din noi, ceea ce ar duce la o convieţuire normală de care avem atâta nevoie, iată în ce cred! Mai cred că trebuie să ne debarasăm de teama care ne-a însoţit şi ne însoţeşte încă. Să devenim încrezători în forţele binelui, să fim curajoşi, cu compasiune faţă de aproapele nostru, dar şi faţă de departele nostru, de ce nu? şi cu spirit de sacrificiu, aşa cum ne învaţă Hristos, iar sacrificiul înseamnă renunţare în favoarea semenului tău, izvorâtă din preaplinul dragostei.

– “Sus – un cer îndepărtat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ Moartea – printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicaţi această înclinaţie specifică simbolismului, spre nostalgie şi spre valenţele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutică ce vă caracterizează?

– Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimării lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. După mine este un mare poet! Am găsit într-o revistă un articol în care se spune despre Bacovia că este « un ins epuizat prematur, că percepe timpul ca un bătrân, îmbătrânit de eşecuri şi celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu climă aspră… pentru bătrâni, provinciali, « nordici » timpul trece greu, monoton şi chinuit ». M-a durut şi m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi şi a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însă, cu caracterizarea lui Ion Caraion : « Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obţine arta. » Cred că m-a influenţat în scrierea unor poezii. Am scris cândva o poezie intitulată „Dragoste de Bacovia” care se termina cam aşa: „Privea în sus şi-mi arăta/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zări argintii”./ Râdea emoţionat, vibrau în el “scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am căzut în genunchi şi-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-mă cu pana ta!”

Cât priveşte nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteţi a cita cuvintele lui Constantin Noica : « Melancolia este fericirea ce se hrăneşte din absenţe. » Şi această absenţă a persoanei iubite, pierdută pentru totdeauna, face loc momentelor de inspiraţie, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensaţie a absenţei, cu iluzia transformării ei în prezenţă. Andrei Pleşu spune că melancolia este un moment de înstrăinare, de izolare : « Priveşti ceva, ai vrea să-l iubeşti, dar nu poţi, simţi că între tine şi el este o distanţă pe care n-o poţi diminua. » Câtă dreptate are!

– A apărut cu ceva timp în urmă, “Jurnalul unei fete greu de mulţumit”, o carte scrisă de Jeni Acterian. În literatura română, jurnalu, se întâlneşte la Mircea Eliade (“Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt (“Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune “File de jurnal”, “Jurnalul unei veri”, dar şi “Jurnal american”. Vă consideraţi o continuatoare a scriitorilor anterior menţionaţi în ceea ce priveşte mărturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalităţi reflectate ca o confesiune generată de anumite împrejurări de viaţă?

– Unii şi-au pus întrebarea dacă un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred că da! Îmi place să scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectură, etc. Contemplu, gândesc şi reflectez. Reflecţia deci, însoţeşte contemplaţia. Îţi exprimi propriile gânduri şi păreri şi stârneşti gândurile cititorului care intră într-un dialog al undelor cu scriitorul. Părerea lui Mircea Eliade era că cel ce scrie un jurnal, în măsura în care el încearcă să capteze măcar o parte din ceea ce vede şi simte, trebuie să accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. Şi totuşi, a scris jurnale. Tolstoi spunea că jurnalul este o redare a realităţii. Eu accept ideea de a fi o redare a realităţii, dar ca să fie şi literatură, cred că trebuie depăşită într-un mod această realitate, trebuie transcendentalizată, dacă se reuşeşte, bineînţeles…

Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destăinuire, de sinceritate. Există poate şi o sete de comunicare pe care o are orice om, unii o fac verbal, alţii în scris. Călinescu spunea că este o prostie să scrii un jurnal, actualul critic Ion Simuţ spune (am găsit un articol în „România literară”) că jurnalele ar trebui să stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt păreri şi păreri, dar jurnalele se vând şi se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea că Jurnalul poate avea capricii, lejerităţi, copilării, confesiuni şi chiar indiscreţii. Aşa şi este ! Jurnale s-au scris şi se scriu şi rezistă şi chiar au mare succes în comparaţie cu literatura de ficţiune. Consimt spuselor lui Marquez: “Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului tăria şi înţelepciunea pentru a le exprima”.

– Suntem la capitolul memorialistică, “Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizării acestei cercetări a societăţii româneşti? Cât si cum v-aţi documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentaţi viaţa în complexitatea ei socială şi psihologică?

– „Albumul cu fotografii” este o carte editată în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie şi este o lucrare memorialistică alcătuită din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea şi inima mea. Singura ficţiune este cel de al treilea copil (băiatul), spre a scoate în evidenţă mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redată în romanul “Binele şi Răul”). Scriind toate cărţile la persoana întâia, am fost întrebată după citirea fiecărei cărţi dacă este viaţa mea şi am subliniat că m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate acţiunii. Această carte însă, nu este ficţiune, ci realitatea vieţii pe care am trăit-o.

– De unde provine dramatismul scrierii de faţă? Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, care este fotografia ce vă este cea mai dragă din acest album?

– De unde provine dramatismul? Din viaţa pe care am trăit-o. Fotografia cea mai dragă este a soţului pe care l-am pierdut.

– La ce lucraţi în prezent ?

– Am două cărţi în lucru. Prima este o cărticică de cugetări, a doua este o antologie de versuri. Aş dori să fac o selecţie din volumele de versuri scrise şi publicate la care să adaug şi poezii noi. Ar fi un volum destul de mare.

– Cum arată viitorul?

– Hm! Mult a fost, puţin a rămas! Pentru mine vorbind. Timpul vieţii nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleacă… Îmi pare rău, fiindcă va fi plin de evenimente. Cred că nu trebuie să ne speriem, fiecare generaţie a avut probleme noi, mai grele, mai uşoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie să poarte în suflet credinţa în Dumnezeu. Cu ea va depăşi mai uşor greutăţile.

– Ce recomandare aţi dori să le faceţi celor care abia acum încep să scrie?

– Să iubească mult şi să viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi.  Să citească mult şi sistematic. Să caute valoarea în viaţă. Să-şi facă bibliotecă şi fişe pentru cărţile citite. Să scrie, dar să nu se grăbească să publice. Eu m-am grăbit, fiindcă am pierdut din timpul scrierii şi acum îmi dau seama că ar fi trebuit să revizuiesc cu atenţie textele şi să fiu mai exigentă cu editarea lor.

– Ce hobby-uri aveţi?

– Am avut destul de multe în viaţă. Acum mi-a rămas doar muzica.

– Cât de multă poezie există într-o reacţie chimică?

– O reacţie chimică se prezintă ca un fenomen în urma căruia două sau mai multe substanţe puse în contact în anumite condiţii, formează substanţe diferite, altele decât cele iniţiale. Te minunezi când vezi că una pui şi alta iese. În poezie,  folosim cuvinte din bogăţia limbii, după gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alăturăm într-un mod, ele se atrag, se amestecă, explodează, uneori (ce mult aşteptată este explozia cuvintelor!), formând idei şi imagini pe care cititorul le gustă… Ne minunăm, uneori, pentru ce a ieşit. Se întâmplă să nu-ţi mai recunoşti gândurile care te-au însoţit. Poezia este, da, o alchimie, o  modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reacţie chimică, ne tulbură, ne mişcă, ne fascinează.

Octavian D. Curpaș – Phoenix, Arizona

Octavian Curpaş

Pentru noi, cei din Arizona, “Romanian Times” (www.romaniantimes.com), cu sediul în Portland, Oregon, este o punte de legătură între comunităţile româneşti din SUA. Prin paginile revistei “Romanian Times”, evenimentele din Statul Marelui Canion au fost şi sunt mediatizate în toată America. În acest spirit, putem vorbi de rolul important pe care “Romanian Times” îl joacă în trecutul şi prezentul românilor din Arizona şi de pe întreg Pământul Făgăduinţei, ca factor de coeziune şi mijloc de comunicare între aceştia. Prin intermediul publicaţiei “Romanian Times”, aflată azi în sărbătoare, în conştiinţa noastră, a românilor aflaţi aici, în Statul Marelui Canion, se naşte un gând de unitate, de apartenenţă la valorile tradiţionale ale ţării de unde am venit.

Un forum deschis problemelor majore ale românilor

Autodefinindu-se ca un forum deschis problemelor majore ale spiritualităţii româneşti de pretutindeni, “Romanian Times” le-a dăruit cititorilor săi din Arizona timp de 10 ani, articole pe teme de politică, economie şi cultură, prin care aceştia au fost conectaţi la realitatea din patria mamă. Pe lângă subiecte de actualitate din viaţa românească, revista le-a oferit românilor şi meditaţii creştine, care s-au dovedit a fi o adevărată hrană pentru suflet şi minte. Iată de ce, remarcându-se prin discernământ şi profesionalism, revista “Romanian Times” a pătruns în sufletul nostru prin stilul său simplu, succint şi atractiv. Românii din Arizona sunt invitaţi să citească în continuare această revistă la care colaborează scriitori consacraţi şi jurnalişti din diverse state din SUA, dar şi din alte ţări. Fiecare dintre aceştia şi-a adus contribuţia în armonie cu principiul conform căruia a scrie la “Romanian Times” înseamnă să vii cu tot ce ai mai bun în inimă şi în minte.

Una în cuget şi simţire

Acum, la ceas aniversar, comunitatea română din Arizona salută apariţia acestui număr special al revistei “Romanian Times” şi doreşte publicaţiei viaţă lungă. Fie ca tot ceea ce a realizat până în prezent “Romanian Times” pentru românii aflaţi departe de casă, pe pământ american, să se regăsească şi de acum înainte în articole de calitate, de interes major pentru aceştia şi care să răspundă cerinţelor şi aşteptărilor lor. Urarea noastră este ca revista “Romanian Times” să aibă în continuare forţa de a-i face pe românii din Statul Marelui Canion, dar şi din SUA, să fie una în cuget şi simţire. Dorinţa noastră de bine pentru revista “Romanian Times” este ca această tipăritură să rămână un reper pentru cititorii săi şi să îi reprezinte. La mulţi ani, “Romanian Times”!

Octavian Curpaş
Phoenix, Arizona

Un ziar cu un nume inedit

– Cum este sa conduci un ziar romanesc in America?

– Sa conduci un ziar romanesc in Statele Unite nu este un lucru usor, dar cu o pregatire jurnalistica adecvata si cu o echipa formata din ziaristi extraordinari, imprastiati prin toate colturile lumii, munca in redactie devine facila.

– Ce te-a motivat sa incepi “Gandacul de Colorado”?

– Un vis din anii studentiei, acela de a avea un ziar al meu, m-a determinat sa fondez o mica publicatie aici, pe taram american, inconstient fiind, in gluma spus, de ceea ce ma asteapta.

– De ce ai ales acest titlu?

– Gandacul de Colorado este singura terminologie romaneasca aflata in Dictionarul Explicativ al Limbii Romane care are ceva in comun cu America. Fiind in statul Colorado, nu mi-a fost greu sa aleg acest nume. Gandacul de Colorado este un daunator, si prin alegerea acestui nume am dorit sa schimb perspectiva acestei terminologii intr-una pozitiva. Toate ziarele romanesti aflate pe teritoriul nord-american la acea vreme aveau nume comune intalnite in presa de zi de zi. Publicatia pe care o fondam la acel moment, se dorea a fi ceva unic si serios, in acelasi timp.

– A aparut deja numarul 91 al ziarului. Cand a fost fondat “Gandacul de Colorado”?

– Ziarul a fost fondat in luna decembrie a anului 2001, primul numar a aparut pe o foaie ministeriala fata-verso, scoasa la imprimanta achizitionata, impreuna cu un calculator, cu toate fondurile stranse intr-un an si jumatate pe pamantul fagaduintei. La inceput, ziarul a aparut pentru cele cateva sute de familii de romani din statul Colorado, dorind sa fie o mica publicatie de informare si divertisment.

– Care este frecventa de aparitie a ziarului?

– Ziarul apare o data pe luna, de obicei, la inceputul acesteia.

– “Gandacul de Colorado” poate fi citit si online?

– Www.gandaculdecolorado.com este adresa de web a ziarului.

Un ziar independent, cu stiri diverse

– Ne poti descrie pe scurt evolutia acestui ziar?

– Avand la inceput, doua pagini imprimate pe coala ministeriala, curand ajunsese la patru, apoi la opt, iar in vara anului 2004, au fost scoase 16 pagini de “ziar”. Costurile de toner pentru imprimanta si timpul alocat acestui lucru m-au determinat sa ma indrept spre o tipografie adevarata, iar in luna decembrie a anului 2005, a aparut prima editie tiparita a “Gandacului de Colorado”, in format tabloid, cu opt pagini.

– Care este modelul de business dupa care functioneaza “Gandacul de Colorado”?

– Publicatia mea este una independenta, neavand nici o apartenenta religioasa sau politica. Face parte din firma mea de graphic design, Lucky et Co. Design, o afacere de tip sole proprietorship.

– Ce zone acopera aceasta publicatie? Cati cititori are cu aproximatie? Cum este asigurata finantarea ?

– “Gandacul de Colorado” este distribuit intr-un tiraj de 4.500 de exemplare, in 49 de state nord-americane si noua tari de pe patru continente. Numarul cititorilor combinat cu cei care doar citesc ziarul pe Internet, trece de 10.000. Este un numar mic deocamdata, din cauza auto-finantarii, dar pe viitor, sper cu ajutorul unor sponsori, sa maresc aria de distribuire.

– Ce ne poti spune despre continutul ziarului? Care sunt principalele rubrici?

– Ziarul are o structura bine definita, de multi ani. Exista rubrici de politica, economie, evenimente curente, interviuri, sport, opinii, cultura, reportaje de pe pamantul american, cele 24 de pagini fiind de multe ori, insuficiente pentru volumul de stiri adunat in fiecare luna.

“Sper ca acest ziar sa ajunga la un punct in care problema autofinantarii nu se va mai pune.”

– Cati colaboratori ai la “Gandacul de Colorado”? Ii poti numi pe cativa dintre ei?

– “Gandacul de Colorado” are in mare, un numar de aproximativ, zece colaboratori permanenti si inca o jumatate de duzina, care scriu in paginile ziarului in mod aleatoriu. Dintre cei care au colaborat cu mine de multi ani, ii amintesc pe Vasile Magradean, corespondent Mediafax, Ciprian Rus, redactor-sef adjunct la revista “Capital”, Marian Petruta din Chicago, actorul Tudor Petrut, filozoful si omul de cultura Mihai Bote, Vavila Popovici, laureata a Uniunii Scriitorilor Romani, Octavian Curpas din Arizona si multi altii.

– Ce reactii primesti din partea cititorilor? Cum a intampinat comunitatea romana “Gandacul de Colorado” ? 

– De cele mai multe ori, reactiile romanilor sunt impartite vis a vis de ziarul pe care il conduc. Exista cititori ce doresc ca aceasta publicatie sa contina rubrici diferite, sa aiba o structura diferita, sa apara mai des si in mai multe pagini, dar de cele mai multe ori, cei care incearca sa il ia ca atare, il considera un ziar independent si diferit fata de celelalte publicatii romanesti de pe pamantul american, si reactiile sunt dintre cele mai pozitive.

– Cum crezi ca va evolua “Gandacul de Colorado” in urmatorii ani?

– Acest lucru va depinde de mai multi factori: evolutia presei scrise in lume, posibilitatile financiare si nu in ultimul rand, interesul romanilor de a citi un ziar facut pentru ei.

– Ce iti doresti pentru viitor, in general? Ce planuri ai pentru “Gandacul de Colorado”, in special?

– Cum am mai precizat mai sus, sper ca acest ziar sa ajunga la un punct in care problema autofinantarii nu se va mai pune, iar in acel moment, publicatia se va putea extinde din toate punctele de vedere.

“Jurnalismul… este intr-un punct critic, in acest moment.”

– Cum ai descrie peisajul jurnalistic actual din Statele Unite?

– Personal, nu am o parere prea buna despre presa americana, acest lucru datorandu-se lipsei de obiectivitate in elaborarea stirilor. Unul din aceste motive fiind faptul ca, pe plan politic, in America exista doar doua partide politice puternice, acestea fiind cele care de obicei, dicteaza mersul lucrurilor.

– Dar din Romania?

– Din pacate, in Romania se observa o tendinta intr-o directionare in stilul american, ceea ce nu este de exemplu, jurnalismul invatat de generatia mea, la scoala. Pe de alta parte, se observa aparitia multor publicatii de scandal sau cu un stil jurnalistic extraordinar de neprofesionist, ceea ce denota ca romanul se indobitoceste pe zi ce trece, trecand de la cultura eminesciana la manelismul inculturii.

– Foarte multe publicatii importante si-au incetat aparitia in ultimii ani. Este posibil sa se intample acelasi lucru si cu ziarele locale?

– Ziarele locale incearca sa se mentina pe linia de plutire in ultimul timp, prin a taia multe din costurile redactionale si a se axa mai mult pe aparitia prin Internet. Fiecare publicatie depinde de felul in care este structurata, de politica abordata la nivelul managerial si aparitia acesteia pe un termen mai scurt sau mai lung de timp, va fi impusa de acesti factori, care se adauga la ceilalti, de la nivelul economiei.

– Cum vezi viitorul jurnalismului pe termen lung, in Statele Unite?

– Jurnalismul din Statele Unite este intr-un punct critic, in acest moment… Ziaristi ca Walter Cronkite, Bob Woodward, Carl Bernstein sau John Hersey nu se nasc in fiecare zi… Presa americana scrisa, dar mai ales televiziunile se axeaza in ultimul timp, mult prea mult pe subiectivism si pe relatarea stirilor din punctul de vedere al concernului de presa pentru care lucreaza reporterii. Presa online insa, a prins mult avant in ultimii ani si a inceput sa aiba un contur bine definit, in multe situatii surclasand celelalte tipuri de presa.

– Crezi ca in cele din urma, publicatiile online le vor lua locul celor tiparite?

– Lumea va cumpara intotdeauna presa scrisa, fie ca se va afla intr-un aeroport, intr-o sala de asteptare sau pur si simplu, sentimentul de a citi ceva tiparit nu poate disparea… E absurd sa spui ca intr-o buna zi, nu vor mai fi publicate carti, din cauza faptului ca lumea le poate citi pe Ipod-ul personal sau descarca pe Kindle.

– Ai un sfat pentru cei care doresc sa faca jurnalism?

– Sa incerce sa iubeasca neprevazutul, sa fie obiectivi in tot ceea ce relateaza si sa fie curajosi in a spune lucrurilor pe nume.

Traind cu nostalgia Romaniei

– De ce ai ales Denver, Colorado?

– Din intamplare. Cand am primit o oferta de munca in acest stat, nu m-am gandit nici o clipa cat voi fi de norocos cu ceea ce voi descoperi aici.

– Ce ne poti spune despre comunitatea romana din Colorado?

– Comunitatea romanilor din Colorado este impartita in mai multe biserici si organizatii non-profit, dar este destul de stransa, lucru care se poate observa in cadrul festivalurilor romanesti organizate in acest stat.

– Cat de des mergi in Romania?

– In Romania, incerc sa plec in fiecare an, dar uneori, acest lucru nu depinde doar de mine… Din motive personale, nu am fost din anul 2006, dar ultima peripetie pe teritoriu european a fost una de neuitat. De fiecare data cand ma intorc in Romania, incerc sa vizitez si o tara-doua europene in care visam sa ma duc, de pe vremea copilariei.

– Care au fost impresiile cu care ai revenit din Romania?

– De fiecare data cand ma intorc in tara, amintirile ma coplesesc si ma gandesc cu nostalgie la vremurile de mult apuse, dar pe de alta parte, redescopar o fata a Romaniei pe care ma bucur ca am lasat-o in urma, acum aproape zece ani.

– Ce hobby-uri ai?

– Printre hobby-urile mele se numara filmele, sportul, filatelia, numismatica, si nu in ultimul rand, arta.

– Cum iti petreci timpul liber?

– Timpul liber, asa putin cat este, il petrec alaturi de sotia mea, Ela, si de cei doi catei ai nostri, Bella si Luke. Activitatile sunt nenumarate…

– Ce mesaj vrei sa le transmiti cititorilor nostri?

– Nu incetati niciodata in a crede in voi insiva, in puterea presei scrise de a va educa si de a va deschide noi orizonturi. Nu uitati ca intotdeauna, veti gasi in “Gandacul de Colorado” un prieten in care veti putea avea incredere.

^{by Octavian Curpaș}

 ^{Phoenix, Arizona}

Marţi, 27 martie, orele 17.00 a avut loc evenimentul cultural

Am intrat în Cartea Recordurilor cu cea mai lungă trenă a unei rochii de mireasă (costul exchibiţiei ar fi îmbrăcat copiii orfelinatelor). Maimuţele sînt tot maimuţe, nu evoluează deloc, în pofida muncii de cercetare a savanţilor de le Cambridge. Americanii ţin cu dinţii să controleze tot orientul, ruşii nu stau să se scarpine în sîn, se implică în sprijinirea un guvern legal, noi importăm masiv produse foarte ciudate, pe lîngă recordul celor agroalimentare, potrivit Economica.rtv.net: păr de porc, de bursuc sau mistreţ, păr uman, oase şi coarne, chihlimbar cenuşiu, zibeta şi mosc, mii de tone de frunze, rămurele sau alte părţi de plante. Leului românesc i s-a făcut tort de plastic la cele 145 de primăveri, fiind singura ţară din Europa cu bancnote pe astfel de suport. Nu vă potriviţi reclamelor care încurajează consumul zilnic de aspirină timp de cinci ani, pe motiv ca ar scăpa planeta de cancer. Veţi rămîne fără rinichi şi stomac, iar cercetătorii de la Universitatea Cambridge vă vor putea servi uşor informaţii necomestibile despre „strămoşii-maimuţă”, care potrivit lor au devenit bipezi (scrie Daily Mail) ca să poată vedea la depărtare pericolele sau sursele de hrană (ar însemna ca analiştii politici să aibă gîturi de girafă). Senzaţională descoperire a secolului XXI! Eu cred că au devenit bipezi ca să poată ajunge azi la automatul de bani şi pentru că o pereche de pantofi este mai ieftină decît două. Strămoşii-maimuţă au prevăzut criza, s-au gîndit la viitorul nostru şi au început să meargă în două picioare. Sînt tare supărată, credeţi-mă, şi poate îi voi întreba pe savanţii de la Cambridge de ce nu vedem şi azi maimuţe aflate în diverse stadii de dezvoltare? Dacă presa ne va intoxica continuu cu astfel de stupizenii, chiar vom umbla în patru picioare, pînă vom adopta moneda euro.

www.agero-stuttgart.de

She was born in Paris, France in 1969. When she was 12 years old she wanted to become a journalist. At the age of 16, she came to New York to the bicentennial of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. She represented French youth at the event because she had won a contest organized by the American Embassy in Paris. Years later her dream of becoming a journalist came true.  Her name is Laurence Lemoine. She studied Political Science in Paris, speaks 4 languages, and has a deep interest in major world issues. Laurence has traveled all over the globe, working at times for newspapers, radio, and TV stations. From the Middle East to Africa where she interviewed Yasser Arafat, to Central America where she worked for a radio station, Laurence Lemoine has covered all areas of journalism and communications.

Question: You were born in Paris. Can you tell me a little bit about your family?

Answer: I’ m the youngest (with a twin brother) of a Christian family of 6 kids. I received a very strict education, but my parents gave us the best to be happy in life: love, self confidence, the ability to adapt, and independence.

Q: What lead you to become interested in journalism? What sparked your interests in this profession? Was there someone in your life at the time that inspired you to become interested in journalism?

A: When I was a pre-teen in the 80’s, the news was all about the Middle East (Lebanon in ’82 with the invasion of Israelis, the Palestinian conflict with hostages, hijacking and so on). It was then that I started to read newspapers and listen to the radio station.  I was fascinated with all these issues and wanted to understand something that in fact was impossible to understand. I became interested in journalism to know and discover the world and to touch reality. I wanted to experience live what happens in the world. It was clear and natural that I would be a journalist. Then I started to prepare myself. For example, when I was 15 or 16, I recorded news broadcasts from the 24-hour radio station, France-Info, in my room. I would write it all down on a paper and say it with a professional tone.  A few years later, I would wake up lots of people with this special tone of news and interview!  Also, I was very interested in the politics and economy of France and the world.

Q: Do you consider yourself fortunate?

A: I have to say that, in general, I have been very lucky in my life, not only because I was born in a beautiful and peaceful country (France) and in a good family, but also because sometimes I was in the right place at the right moment (I use to say that “luck” is like tomatoes&; we need to cultivate it!).  I wanted to be a journalist because, for me, it was a way to live many lives at the same time!  Speaking about others and making reports about other countries or people, was a way for me to learn a lot!  Also, it was a way to have a sort of power because what we say and report, and the manner we do it in, is important and can influence people.  That is why it is also a big responsibility and a very serious profession.

Q: In 1986, you won a contest for the bicentennial of the Statue of Liberty in New York. Why did you win the contest? Was it your poem? Was it how you read your poem? Was it something else or a combination of these things?

A: One of the great moments of my life was in 1986 when I represented the French youth in New York for the re-opening of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. I was there because I won a contest, thanks to my father. He helped me a lot with a poem about Liberty and I’m still very grateful. It was so exciting for me! I met numerous personalities in the US, and I was a VIP for 15 days. I was only 16 years old at that time.  Reading the poem in front of many TV cameras and photographers was incredible!  I was not shy.  I could read the poem easily. This event (a major event in my life) allowed me to meet journalists and to appear on TV and radio stations in both countries.

Q: How did that event further influence your decision to become a journalist?

A: One year later, I spent one week at the first French radio station, RTL, for training with all the journalists and editors. I saw everything about news and journalism during this week, and more than ever, it was evident to me I would be a journalist, but I was still too young to start.

Q: Tell me about the skills and natural abilities you had prior to pursuing journalism that helped you in your career as a journalist.

A: As far as skills, I would say CURIOSITY, in the broad sense of the word.  In my case, my friends and family always say I have the “cancer of curiosity”!  A journalist needs to be OPEN and KEEN on understanding and explaining anything and everything.  One cannot be shy but must dare to ask questions that can embarrass people, especially politicians!  I was famous for this kind of interview and people loved it. Often there were fights of words between me and the political representatives.

Q: When you were in Lebanon, were you planning to return to Paris for a Master’s in journalism?

A: Lebanon was my first real experience as a journalist. I was very young then and a bit of a novice.  It was during the war with Syria.  The father of the actual dictator, Haffez Al Assad, was trying to kill Lebanese Christians.  As a young French girl, the “show” was incredible, but I learned a lot about human beings and their capacity to be good or bad and to adapt to extreme situations. It was better than having lessons at the university for me because it was real and concrete. I’ve been lucky because I met General Michel Naim Aoun, who was prime minister at that moment. I had an interview that made me famous because what he said was a bit embarrassing for France, and Francois Mitterrand (the French president at the time) had to answer.  Journalists all over the world talked about this interview of mine!  A few months later, I went to Tunis where the headquarters of the PLO were with Yasser Arafat.

Q: I would like to know more about your two hour interview with Yasser Arafat in Tunis. What year was that?

A: I was fascinated by this man and I wanted to conduct an interview. I spent two hours with him during one evening.  For security purpose, the PLO did not tell me, “See you at this address at this time. ” I had to stay in my hotel.  They came to pick me up, banded my eyes and took me to an undisclosed office location.  Once inside, they removed the banding so I could see. It was quite exotic for me! This was an interesting time in 1990, when he started to leave terrorism for being a man of the state and having direct contacts with the Israelis.  I asked him lots of question, and at the end, he joked and asked me if I wanted to marry him!   In the French media, my interview was not very successful, but I enjoyed my trip in Tunis, the meeting with Arafat, the many hours I spent with his colleagues, and talking about that major conflict.

Q: In one of our conversations you mentioned that you worked for “Mont Blanc Radio”, near Geneva for six years. Also, during that time, you were working for a TV station called “Channel C” doing political interviews.

A: I met a very famous and brilliant journalist in Paris, Jean Pierre Elkabbach. He is in France like Larry King is in the U.S.  I asked him how to plan my career as a journalist. He told me to first go outside of Paris to provinces to learn more about everything and get mature.  He explained to me that it is the best school for a young journalist and it’s true!  So I went to Haute Savoie (the high mountain “Mont Blanc” is near Chamonix and Geneva) and started journalism for a private radio station.  I also had a monthly show on TV Channel “C” with interviews of politicians and famous people, but only about their private life.  The show had high ratings.  After that, I decided to leave France again.  I love France (fantastic country), but living in different countries gave me the possibility to view things from different perspectives.

Q: You worked in Haiti at a radio station that needed a French journalist.  Did you work in the field or in the studio?

A: “Radio Vision 2000” from Port Au Prince was looking for a French journalist to handle the news and information and train their journalists. When I arrived there, I realized how lucky we were to be born in a country having freedom and everything we need.  I stayed working in the field and in the studio for one year. It was not easy but I learned a lot every day. The country is still in my heart. I am also grateful to Haiti because it is where I met my husband!  He came to Port of Prince for a week during the holidays at the house of a Canadian diplomatic (the consul) and we met! He is now the father of my 11-year-old daughter, Anouck, and my son Alvaro, who is 8. He is a lawyer in business and we have been living in London, Paris, Valencia (he is from Valencia), Banjul (Gambia in West Africa) and Lisbon, Portugal. In Gambia (a wonderful small country, good for a first contact with Africa), I gave birth to my son in a public hospital!  It was my choice because my follow up was done by a fantastic team of Cuban doctors present for the operation. It was funny because the delivery of my first child was in the best private and modern hospital of Valencia with lots of devices and technology.  But, for my son I preferred the one in Banjul with my friends, the Cubans doctors, in a very poor hospital. The electricity went off just after they cut for the C-section. After my second child, I started to edit and publish tourist guides. The first was about the Gambia.  Then I published a few in Spain and the last one about Saint Gervais, in France.

Q: What are some interesting facts about Saint Gervais? Why would someone want to visit this town?

A: Saint Gervais Mont Blanc is a beautiful site for holidays, skiing or walking. The high mountains give you fantastic views and pure air. This is where the highest mountain in Europe is, Mont Blanc, with a peak of 40,807 meters!  I knew this town because I went there many times when I was journalist in Radio Mont Blanc and Canal C.

Q: Where do you live right now and what are you currently doing?

A: Currently, I’m living in Spain, in Valencia again. It’s a very beautiful city on the Mediterranean Sea. I’m working with an American company called Reliv (www.reliv.com). They produce and sell excellent food supplements made from a large range of natural ingredients and nutrients.  I saw my mother taking them one day and became interested in their products.  I have always been interested in nutrition and health.  In Europe, a lot of people are taking supplements because they actually improve their health with these nutrients.  We are facing a serious health crisis in Europe.  Our food does not have enough vitamins and phytonutrients.  By depriving our bodies of essential building blocks and replacing them with processed convenience foods, we leave ourselves vulnerable to illness, disease and nagging fatigue. We know now that supplementation can bridge the nutritional gap.  These products provide optimal levels of essential nutrients, and Reliv is a high profile company. Last summer I attended the International Conference in St. Louis (Missouri), where I met the founder, Robert Montgomery. Thanks to these products, I have helped many of my friends and family with their health issues.  Of course, I also take these nutrients even though I’ve always been healthy.  But with these supplements, I feel much better.  I have more energy, a greater ability of focusing, and better sleep.  I’m fortunate to work for this company because this job gives me the possibility to help people and to be with my children.

Q: Have you ever considered moving to the United States?

A: I would love to live in the USA because I have visited a few times but never enough, and I have a special relationship with America.  I consider that I know a country and its culture if I stay at least one year.  Hopefully someday I will have this chance.

Q: What do you know about Romania?  In your travels, have you encountered any Romanians?

A: My husband is working in Romania now on a wind turbine project in the mountains.  He likes Romania.  My only link with Romania was the housekeeper I had in Portugal. She was from Romania and became a friend to me.  She helped me tremendously.  I wish I could go there with my husband next year. He keeps telling me that it will be worth it.

Q: What hobbies do you have?

A: I love to travel and share moments with my friends, and I enjoy being with my family.  I also enjoy squash, tennis, skiing and mountain climbing. I have climbed Mount Blanc. It took me eight hours to reach the summit and six hours to go down skiing in a totally wild manner. It was fantastic!

Q: What are your plans in the near future?

A: I am developing the sales of Reliv here in Spain, and I just started a book about nutrition and health that will be published in France.

Octavian Curpas

Phoenix, Arizona