Cuvânt și iubire

Mărturii: Șirul nemulțumirilor populației s-a acumulat treptat și a dus în final la declanșarea dramei de la Fântana Alba din 1 aprilie 1941. Atmosfera din rândul populației din zonă în primavăra 1941 reiese din informațiile culese de la martori. Vom prezenta concluziile scriitorului Vasile Levințchi din Carapciu, el însuși participant la marșul în cauză. Acesta sintetiză astfel, în 1991, cauzele hotărârii oamenilor de pe valea Siretului Mic și a Siretului de a emigra cu orice preț în România:

“Spaima față de noile orânduieli, apariția în prim plan la putere a unor elemente declasate (în majoritatea cazurilor a unor indivizi compromiși – chiar și în fața sătenilor nevoiași – prin lene, beții și ticăloșii în general) rare fiind cazurile în care s-au încadrat între activiști din convingere și oameni serioși, arestările aproape zilnice cauzate de delatori bucuroși să se răzbune pe vecini sau chiar să le ia bunurile. Dispăreau țărani de rând, fără avere și fără vreo vină, necăjiți în majoritatea lor, deoarece prin satele de pe valea Siretului nu prea erau bogătași care să fi exploatat munca străină, pământurile nefiind cine știe ce mănoase.S-au ivit turnători, delatori de ocazie, bucuroși să se poată răfui pentru vechi vrăjmași. Unii au profitat și s-au folosit de bunurile rămase de la cei înlăturați.Abuzurile se înmulțeau, starea de nesiguranță creștea, frontiera croită nemilos prin satele românești ale aceleiași zone etno-folclorice nu ținea seama de aspirațiile unei lumi despărțite artificial. Ticăloșia se întrona, cinstea rămânea de domeniul trecutului.” (V. Levitchi,1991).

Lazăr Furnică arată în 1989 că în primăvara lui 1941 circulau zvonuri că va veni vremea ca toată lumea va mânca la cazan, bisericile vor fi transformate în grajduri, că femeile vor deveni un bun comun, că românii vor fi deportați în Siberia.
La aceasta se adaugă lipsa totală de transparență și bună credință în măsurile politice și administrative luate de noile autorități, teroarea și minciuna ridicate la rang de dogma. S-a aratat într-un articol funcționarea defectuasă și cu intermitență în perioada iulie 1940 – septembrie 1940 a birourilor de emigrare în România. Dupa 15 februarie 1941 acestea au fost reactivate. Vestea redeschiderii lor în capitalele de raion a produs multă agitație în rândul locuitorilor care ajunseseră între timp la concluzia că singura salvare pentru ei o constituia emigrarea în patria mama, România. La luarea acestei decizii dramatice pentru ei a contribuit propaganda din ce in ce mai intensa cu privire la colectivizarea agriculturii, precum si stirile relativ la deportarea a 300 de femei cu copii din satele Crasna si Ciudei care aveau sotii in Romania (G. Macrin, 1988).

Apare Vasile Luca

Marsul romanilor din raionul Adancata (Hliboca) de la 1 aprilie 1941 a precedat de unul de mai mica amploare petrecut in orasul Storojinet, capitala raionului cu acelasi nume, la 26 martie a aceluiasi an (V.Ilica, 1994, 1999). Initial, in cursul lunii martie, in urma zvonurilor, mii de tarani romani si ucranieni au venit la Storojinet ca sa predea cereri de emigrare in Romania. Cererile au fost primite. Speriate de amploarea emigrarii, autoritatile sovietice au revenit si au refuzat sa mai primeasca in continuare cereri. In fata acestei situatii, la 26 martie 1941, mii de alti tarani din acelasi raion au venit din nou cu cererile de emigrare sa le depuna la NKVD (sectia raionala). Militia a refuzat sa primeasca cererile lor. Atunci, taranii care blocasera curtea fostei prefecturi si strazile din jur au protestat cu voce tare impotriva acestei masuri. A fost chemat deputatul Vasile Luca (deputat in Sovietul suprem si viceprimar al Cernautilor). Acesta le-a spus cetatenilor surescitati ca zvonul relativ la aprobarea plecarii in Romania a fost lansat de elemente dusmanoase URSS-ului care urmaresc sa ii faca pe taranii bucovineni “cersetori si slugi la boierii din Romania”. Lumea l-a intrerupt si a inceput sa-l huiduiasca in gura mare spunand : “Ajunge! Suntem satui de minciunile comunistilor.Noi vrem sa plecam in Romania caci am trait omeneste si nimeni nu si-a batut joc de noi ca voi comunistii!” Altii strigau: “Jos comunistii! Nu s-a mai putut dialoga. Un grup de femei s-a repezit la el si au inceput sa strige: “Domnule deputat, de-ne drumul in Romania ca va lasam casele, si vitele, si tarina ca sa fie a voastra, ca noi ne vom descurca cumva. Nu mai putem suporta greutatile si mizeria pe care ni le faceti!”

Protejat de o garda de soldati, Vasile Luca s-a urcat in masina si a plecat. Ca sa scape de multimea furioasa, un functionar de la raion a spus multimii ca s-a revenit asupra masurii initiale, iar cererile lor se primesc la primarie (soviet). Cand multimea a ajuns acolo, a constatat ca accesul in cladire era barat de un grup de soldati inarmati. Dandu-si seama ca ai fost pacaliti, oamenii s-au adunat in piata orasului din fata celor doua biserici si au hotarat ca saptamana urmatoare, la 1 aprilie, sa faca o procesiune cu cruci si cu prapuri de la biserica cu care sa treaca in Romania.

Cei care au participat la aceasta adunare au fost tarani din jurul orasului Storojinet- din Ropcea, Ciudei, Budenit, Patrautii de Sus,etc.

Zvonul ca autoritatile primes cereri de emigrare in Romania a facut ca in a doua jumatate a lunii februarie 1941 biroul NKVD de la raion sa fie inundat d cereri de plecare.Acestea trebuiau sa fie redactate neaparat in limba rusa. Cererile au fost facute in cel mai mare secret, caci respectivul “sciitor” risca sa fie deportat pentru asemenea “delict” asa cum a patit pensionarul CFR Mihai Charabarovici din Cupca, cunoscator al limbii ucrainene.

La cererile depuse de cetateni nu s-a dat nici un raspuns…Miscarea care s-a declansat la 1 aprilie 1941 ca si in toate celelalte actiuni de protest din raionul Hliboca si Storojinet din primavera respective si care aveau sa se termine atat de tragic au fost declansate de zvonul ca intre 1 si 10 aprilie granite soviet-oromana este deschisa si, ca atare, organizatorii credeau ca nu trebuie scapat acest prilej de a trece in Romania (L. Firnica, 1990; Micola Rubanet, 1992).

…A doua zi dimineata, pe 1 aprilie, Vasile Slanina in conformitate cu intelegerea din ziua precedenta, a sunat pe ascuns cu trompeta pe dealul de la biserica dand semnalul de adunare pentru cei din Cupca si Corcesti…Pe la orele 7-7,30 se adunasera deja in fata primariei din Cupca de pe malul stang al Siretului Mic cca 1.000 de oameni din Cupca, si ceva din Corcesti, in majoritatea barbati, dar si batrani, femei si copii. Impartiti in grupuri mici, discutau despre plecarea in Romania. In traistele lor isi luasera ceva mancare si unele lucruri de imbracaminte strict necesare. Pe la orele 8 a sosit coloana formata din cetatenii din Patrautii de Jos. Atunci, secretarul comunal din Cupca (politrucul) a incercat sa sune la raion ca sa cheme armata, dar locuitorii din Cupca au intrat in primarie, i-au alungat pe functionari (care erau localnici), au incuiat usile, l-au batut pe secretar si l-au obligat sa mearga in fruntea coloanei (din declaratia lui T.F.Klingher din Patrauti data in fata organelor de ancheta NKVD, citat de Micola Rubanet).

Inainte de a pleca romanii au spart bustul lui Lenin

Dupa Vasile Slanina, secretarul comunal ar fi reusit sa fuga, fapt confirmat si de documentele KGB citate de Micola Rubanet. In documentele KGB citate nu se aminteste ca multimea furioasa ar fi spart bustul lui Lenin ridicat in gradina din fata scolii si primariei din Cupca, fapt intamplat cu adevarat.

Numarul total al cetatenilor care au plecat incolonati din Cupca a fost estimate de Lazar Furnica si Vasile Slanina la 3.000-4.000 persoane. La plecarea din Cupca comanda a fost luata de Costea Gavriloaie care, punandu-si un brau tricolor de-a curmezisul pieptului (“arceste”) ar fi strigat inainte de plecare : “Oameni buni ! Ne incolonam si mergem la raion spre a obtine dezlegare pentru a trece in Romania. Dar sa fiti atenti, mergem in mod pasnic sa ne rezolvam dorintele noastre!”…

Pe la orele 10,30 coloana a ajuns la Suceveni unde i s-au alaturat alte sute de oameni. Coloana venita dinspre Cupca, s-a oprit in fata bisericii din Suceveni. S-au luat din biserica trei cruci pe care le-au purtat: Mihai Tugui din Cupca, Ilie Mihailovici si Ilie Scrobanet ambii din Suceveni. Pe o alta cruce s-a legat un stergar alb, ca semn ca marsul se desfasoara pasnic.Inainte de a pleca spre hliboca multimea a ingenunchiat, iar taranul Timis Vasile a lui Petru din Cupca, viitor lector bisericesc, a rostit cu glas tare rugaciunea urmatoare, ce era repetata de toti cei prezenti: “Doamne, Dumnezeul nostru, fiinta prea inalta, nefacuta, neinchipuita, fara de inceput si fara de sfarsit, Tu ce ai zis si ai facut toata faptura si dai viata zidirilor Tale, iar prin a carei puteri se misca libere toate vietatile de pe pamant si le hranesti pana in crapaturile pietrelor; nu intoarce fata Ta de la no , pacatosii, ci ridica sabia maniei Tale de peste noi si ne mantuieste, ca Tu ne-ai zidit si numai Tu ne poti mantui. Asculta Atotputernice lacrimile noastre sin e ajuta ca sa scapam de stapanirea pagana care ne chinuieste sin e distruge biserica ta.Nadejdea noastra este Tatal, scaparea noastra este Fiul, acoperamantul nostrum este Sfantul Duh, Treime Sfanta, Marire Tie.”Amin! (V.Ilica, 1999)

….Preveniti din timp, reprezentantii autoritatilor rationale au incercat sa stea de vorba cu participantii la mars. Multimea a cerut sa fie lasata sa emigreze in Romania. Reprezentantii autoritatilor rationale au incercat mai intai sa linisteasca multimea prin promisiuni ca: “nu va vom lua nimic, va lasam biserica, va lasam popa, dar sa mergeti acasa, pentru ca daca mergeti la granite nu va vom lasa si veti merge la moarte”. Multimea a raspuns furioasa: “nu ne ducem acasa pentru ca si asa nu vom avea nimic si vrem sa traim in tara noastra!”

…Raspunsul autoritatilor a nemultumit profound multimea care a declarat prin mii de glasuri ca se voir duce direct la frontiera spre a trece in Romania .Epuizandu-si argumentele, unul din ofiterii sovietici a zis, desigur ironic, “idite, idite!” (mergeti-mergeti) ceea ce multimea a interpretat ca un semn de aprobare si a izbucnit in urale. Multimea a ingenunchiat si a spus o rugaciune, apoi a cantat “Traiasca Regele” si alte cantece patriotice romanesti, indreptandu-se spre granita de la Fantana Alba.

Macelul

…Primele rafale de mitraliere au lovit crucea. Barbatii din fata s-au aruncat imediat la pamant, iar dupa ei s-au lasat si ceilalti din coloana. A urmat un moment de panica si de confuzie, dar cineva a strigat: “Inainte, fratilor! Nu au voie sa traga in noi!”

Capatand curaj, multimea s-a sculat si a facut cativa pasi inainte.A urmat imediat o serie lunga de mitraliera care a lovit in plin multimea. Au urmat racnete ingrozitoare intretatiate cu tacanit de mitraliera si impuscaturi, toate reverberate de ecoul padurii din jur. Unii au murit pe loc. Cei ramasi vii, ca si cei raniti mai usor cautau sa scape fugind in padurea salvatoare din jur. Dar si acolo ii astepta vanatoarea de oameni caci granicerii incercau sa ii prinda pe fugari, iar cine se oprea la prima somatie risca sa fie impuscat pe loc. Impuscaturile nu mai conteneau. Grozavia era atat de mare cu cat se intunecase, iar multimea, dintre care multe femei si copii, trebuia sa se miste in padure intr-un loc total necunoscut sub strafulgerarile rachetelor lansate de militari. Scotocirea padurilor si a campurilor din jur de Varnita a durat cateva zile.

O parte din morti si o parte din cei raniti grav au fost inmormantati pe loc intr-o groapa comuna sapata de cei prinsi…Cei tineri si suspecti au fost retinuti si supusi interogatorilor de catre NKVD dupa care au fost judecati si condamnati la inchisoare pe diferite termene, fiind apoi deportati pe 10 ani in lagarul Uralul de Nord din regiunea Sverdlovsk, URSS/Federatia Rusa, ulterior fiind transferati in Siberia Orientala sau in Kazahstan.”

Selecție : Mariana Gurza

 (” CUPCA, UN SAT DIN BUCOVINA” – Monografie istorică (anii 1429-1944) – prof. dr. ing. Petru Ciobanu, ec. Vasile Slanină, prof. Reveca Prelipcean, Ed. Amadoros, 2004, pag.379-386)

* * *

1 aprilie 1941– masacrul de la Fântâna Albă

“După „alegerile libere” din iarna anului 1941 bucovinenii s-au convins că sub ocupaţia sovietică nu mai era chip de trăit. Oamenii dacă se întâlneau undeva pe drum, luând capăt de vorbă, nu se mai întrebau de sănătate, ci vroiau să afle unul de la altul cine a mai fost arestat, cine a mai fost împuşcat şi pe cine îl mai păştea primejdia întemniţării. De frica bolşevcilor, unii oameni parcă îşi pierduseră graiul. Vorbeau prin semne şi tăceau ca la priveghi, căci orice glumă putea fi naiba ştie cum răstălmăcită. Agenţii secreţi recrutaţi din rândurile sărăcimii mişunau pretutindeni. Ei picau sositori la clăci, la şezători, la poarta bisericii, oriunde s-ar fi adunat doi-trei gospodari, ca să poată trage cu urechea şi să-şi ticluiască apoi denunţurile.

Frica de ruşi domnea şi în casa noastră. Moşul, Gheorghe Morar, născut în 1864, şi moşica Ana, născută în 1869, umblau cu lacăt la gură, căci nu vroiau ca la adânci bătrâneţe să fie aruncaţi după gratii. Dar noaptea, înainte de culcare, după ce suflau lampa, bunicii, cât şi mama mea, Maria, mă îndemnau ca să mă rog la Dumnezeu să se întoarcă românii. Şi mă rugam în fiecare seară, iar dimineaţa mă tot uitam înspre drumul mare, crezând ca iată-iată înspre sat se vor slobizi coloane de bravi ostaşi români. Cu venirea românilor mă amăgeam în fiecare zi. Coloanele lor aşa şi nu se iveau de după crestele dealurilor. La 1 aprilie 1941, am văzut, totuşi, drumul ce trecea prin satul nostru inundat de oameni. Înspre Adâncata (Hliboca de azi) curgeau amândouă Pătrăuţurile, Igeştii, Crasna, Ciudeiul, Budineţul, Cireşul, Crăsnişoarele, cea Veche şi cea Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvidenii, precum şi sate de mai departe, de sub creierii munţilor. Bătrâni cu plete albe păşeau îngânduraţi, alături de bărbaţi tineri şi feciori voinici şi drepţi ca brazii. Femeile, îmbrăcate în sumane sau în cojoace, aveau pe umeri câte o trăistuţă cu merinde, iar de mâini îşi ţineau copilaşii sau nepoţii. Unele femei îşi alăptau pruncii din mers. Din ogrăzi ieşeau grupuri de cupceni şi se alăturau coloanei care se lungea, se îngroşa, de parcă toată Bucovina subjugată ieşise la drumul ce avea să devină a patimilor. Noi nu înţelegeam încă ce se întâmplase. Mama şi bunica îşi făceau semnul crucii, iar moşul, cu coatele sprijinite pe gard, urmărea în tăcere coloana ce începea să dispară după o cotitură a drumului.

Dar îndată mare veste că românii din Bucovina nu mai vroiau să trăiască sub stăpânire sovietică, că ei mergeau la Adâncata ca să li se aprobe cererile privind plecarea lor definitivă în România, a făcut ocolul satului.

Şi satul a început să fiarbă: unii nu se îndurau să-şi lase avutul agonisit prin sudoarea frunţilor, alţii se codeau, alţii îşi pregăteau merinde de drum, iar alţii îl cătau pe Lazăr Furnică, un tânăr cu câteva clase făcute la Liceul „Regele Ferdinand” din Storojineţ, ca să le scrie grabnic cererile şi să ajungă din urmă coloana ce se îndrepta spre Adâncata.

Spuneau unii din acei ce au fost la 1 aprilie 1941, la Adâncata că un şef mare văzând atâta popor adunat în centrul raional ar fi întrebat:

– Ce doriţi, oameni buni ? Şi încotro v-aţi pornit, de v-aţi luat şi merinde cu voi?

– Noi mergem în România, în ţara noastră, la fraţii noştri, că aici nu-i chip de trăit, i-ar fi răspuns cineva din mulţime. Semnaţi-ne cererile, cum le-aţi semnat germanilor şi polonilor. Dacă nu ne daţi drumul, noi trecem graniţa!

Acest şef din raion s-a urcat pe o masă şi a început să-i ameninţe:

– Duceţi-vă acasă, vedeţi-vă de treburi, c-om da ordin să fiţi arestaţi. Mulţimea s-a înfierbântat. Şi oamenii strigau:

– Mincinoşilor, ziceţi că ne-aţi adus libertate, dar acum vedem noi cât costă „libertatea” voastră. Noi ne ducem la graniţă. Arme nu avem şi să nu vă luaţi din urma noastră!…

Revoltată, mulţimea a ieşit din Hliboca şi, prin Petriceanca, s-a îndreptat spre Suceveni. Cei care au putut, au intrat în biserică, să ceară binecuvântarea preotului. Dar imediat au venit acolo grăniceri călări, care s-au dat deoparte şi aşteptau. A sosit generalul Eriomenko, care s-a urcat pe-o rădăcină şi a strigat:

– Împrăştiaţi-vă pe la casele voastre şi creşteţi-vă copilaşii că n-o să ajungeţi unde v-aţi pornit!

Şi preotul din Suceveni, Ivaniuc, tot i-a rugat să nu meargă la graniţă, dar oamenii erau atât de îndârjiţi, încât nici nu mai vroiau să audă ce li se spune. Le era dor de libertate, de neamul lor, de ţara pe care sovieticii o ciuntiseră.

Cupcenii noştri, tineri şi bătrâni, au pornit şi ei cu norodul spre graniţă. Oamenii mergeau pe drum, iar grănicerii călări prin şanţuri. Grănicerii nu intrau în vorbă cu oamenii, nu-i ameninţau, atât doar că unul l-a lovit cu sabia peste mână pe un ţăran din fruntea coloanei care ducea crucea luată din biserica din Suceveni.

Când miile de români de pe Valea Siretului au ajuns la Varniţa (aşa se numea cornul pădurii dinspre Fântâna Albă) şi când până la graniţă mai erau doar 3-4 kilometrii au tras câteva focuri în aer. Nimeni nu credea că o să fie împuşcată atâta lume, de aceea coloana nu s-a oprit. Deodată, însă, au început să ţăcănească mitralierele. Cădeau românaşii ca snopii de secară.

După masacrul de la graniţă, oamenii dormeau prin stoguri de fân de teamă să nu fi ridicaţi. Cei care n-au ajuns în satele lor, erau haituiţi prin păduri, împuşcaţi şi îngropaţi unde se nimerea. În satul Cupca au intrat nişte soldaţi cu ochii mici, urâţi şi negri la suflet. Intrau în capeliţe şi spărgeau icoanele cu baionetele. Cred că erau strănepoţii tătarilor de altădată. De partea acestora s-au dat şi cozile de topor. Umblau de la casă la casă, se urcau prin poduri, scotoceau prin tot locul, ca să pună mâna pe cei care se ascundeau, ferindu-se de ochii autorităţilor. Pe cei care îi arestau, îi dezbrăcau şi-i purtau prin sat ca pe nişte vite.

Oamenii care mai ieşeau din păduri, intrau în curţile gospodarilor şi cereau furci, hârleţe, ca să spună celor ce-i hăituiau că n-au fost la graniţă, ci veneau de undeva de la lucru. Toată primăvara anului 1941 n-au contenit prin satele noastre împuşcăturile. Jalea şi groaza au umplut casele românilor, căci începuse nimicirea noastră ca neam, dezrădăcinarea noastră de pe moşia strămoşească.

Alte informaţii despre ce fel de oameni au avut curajul să înfrunte moartea, luate din cartea „Fântâna Albă, o mărturie de sânge” de Vasile Ilica, Oradea, 1999, Imprimeria de Vest.

Preot Simion Ivaniuc a vrut să plece în Germania când a văzut ce se întâmplă după ocupaţie. A venit o delegaţie de enoriaşi: „Sfinţia-Ta pleci! D-voastră scăpaţi doi oameni, dar pe noi în seama cui ne lăsaţi? Ce ne facem noi sub stăpânire duşmană fără preot şi fără biserică? Noi unde să ne ducem şi încotro s-o apucăm? Un gospodar mai în vârstă îmi spune cu lacrimi în ochi, dar cu toată blândeţea:

– Părinte, în Evanghelia de la Ioan Mântuitorul nostru spune limpede: Eu sunt păstorul cel bun care sufletul său şi-l pune pentru turma sa. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu.

– Nu ne părăsi, părinte, că faci păcate grele!”. S-a rugat şi a simţit ceva deosebit şi a rămas. Ca mulţumire, un an casa i-a fost păzită ziua de 6 pers, iar noaptea de 12 pers. La slujbe pomenea pe Ştefan cel Mare şi Alexandru cel Bun, ca fiind ctitori de biserici şi mănăstiri din Bucovina. Pomenea pe Patriarhul Miron, pe Mitropolitul Tit şi pe Regele Mihai. Credincioşii plângeau şi spuneau: „Dacă pomeneşte pe Patriarh, pe Mitropolit şi pe regii noştri, asta înseamnă că România nu ne-a uitat şi va veni înapoi”.

Veronica Amariei, cea care a vorbit cu Generalul Jukow:

„- Dle General, eu îs femeie şi nu mă bag în treaba bărbaţilor, dar pe mine mă doare că ne-aţi luat credinţa.

– Adică cum v-am luat credinţa? întreabă generalul.

– Iată cum – aţi pus pe biserică un bir de 3.500 de ruble, iar preotului (n.n. Preotul Simeon Ivaniuc) i-aţi luat tot pământul parohiei, i-aţi golit podul de grâne şi i-aţi mai pus un bir de 10.000 de ruble. El şi-a vândut 5 vite mari şi acareturi şi tot nu-i ajung să plătească impozitul, dar la anul ce va vinde?

– Dar de ce îţi pasă aşa de mult de preot?

– Iaca, că îmi pasă, că dacă el nu poate plăti impozitul, o să ne închideţi biserica, iar noi l-am oprit pe preot să nu plece în Germania unde a avut aprobare, ci să rămână cu noi, iar noi fără biserică şi fără credinţă nu rămânem ci o să plecăm de aici chiar dacă ne omorâţi, că altă ieşire nu avem. Şi apoi nu înţelegem de ce îl prigoniţi pe preot şi-l purtaţi mereu pe la Raion, că dacă îl prigoniţi pe el înseamnă că prigoniţi biserica şi ne prigoniţi pe noi. Apoi în casa parohială primăria vrea să facă club, iar noi nu putem îngădui una ca asta, pentru că noi am construit casa respectivă pentru preot şi nu pentru club.

De asemenea ne daţi tot felul de ordine ca în duminici şi sărbători să ieşim cu animalele la lucru, iar învăţătorii voştri spun copiilor să sărbătorească sâmbăta, iar Duminica să vină la şcoală ca evreii, şi-i învaţă că nu este Dumnezeu şi alte multe care nu sunt în folosul lor. Acestea sunt pricinile pentru care căutăm altă ţară în care să putem trăi liberi şi să trăi creştineşte aşa cum am fost obişnuiţi din moşi strămoşi. Că aici nici să ne rugăm nu putem.”

Pentru a scăpa de ocupaţie s-a hotărât să se postească negru în fiecare vineri. La animale se dădea doar apă. Întrebat de un nacealnic de ce, Ion Mihailovici a răspuns: „Postim şi noi şi animalele ca să scăpăm de robia voastră, pentru că ne chinuiţi ca pe nişte robi”.

În cadrul alegerilor care se falsificau, s-a mers cu urnele la oameni acasă. Domnica Martiniuc, de 80 de ani, a scris cu cărbunele, în văzul comuniştilor, numele Regelui pe buletinul de vot. Zamfira Amariei, de 76 ani, a vrut să arunce urna cu voturi în cuptor când i s-a spus că nu sunt trecuţi Regele şi Generalul Antonescu la candidaţi, ci Generalul Jukov şi Hruşevschi.

La Hliboca s-a strigat către ofiţerii NKVD: „Noi nu v-am chemat aici şi nici nu v-am votat la alegerile voastre, acestea sunt pământurile noastre lăsate moştenire de Marele Ştefan, aşa că ori plecaţi, ori lăsaţi-ne să plecăm noi peste graniţă şi să vă lăsăm gospodăriile noastre cu vite cu tot! Noi vrem Patria noastră românească şi biserica noastră strămoşească de care voi vă bateţi joc! Noi nu putem schimba libertatea noastră de jugul vostru de oţel!”

Ţăranul Vasile Timeş din Cupca a rostit următoarea rugăciune, la Suceveni:

„Doamne Dumnezeul nostru, fiinţă prea înaltă, nefăcută, neînchipuită, fără de început şi fără de sfârşit, Tu ce ai zis şi ai făcut toată făptura şi dai viaţă zidirilor Tale, iar prin a cărnii puteri se mişcă libere toate vietăţile de pe pământ şi le hrăneşti până în crăpăturile pietrelor; nu întoarce faţa Ta de la noi păcătoşii, ci ridică sabia mâniei Tale de peste noi şi ne mântuieşte, că Tu ne-ai zidit şi numai Tu ne poţi mântui. Ascultă, Atotputernice, lacrimile noastre şi ne ajută să scăpăm de stăpânirea păgână care ne chinuieşte şi ne distruge Biserica Ta. Nădejdea noastră este Tatăl, scăparea noastră este Fiul, acoperământul nostru este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, mărire Ţie. Amin!”

Primul a murit Ilie Scorabeţ, cel care ţinea prima cruce. Apoi cei de lângă el: Ioan Frătăuceanu, cel care a strigat: „Oameni buni, nu scoateţi sabia, că cine scoate sabia de sabie va pieri”, Mihai Ţugui,

Ilie Mihailovici, cel care a purtat a treia cruce, Constantin Sucevean şi Gheorghe Sidoreac, care purtau cruce în faţă.

Un martor povesteşte: „În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prabuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: «Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!»”.

Ecaterina Suceveanu, o tărancă din partea locului, în vârstă de 67 de ani, îşi aminteşte de vărul ei, Constantin, şi de sute de alţi români care au fost împuşcaţi fără milă în locul acela: “Vărul meu a fost printre primii care au fost seceraţi. A fost împuşcat în cap, când încerca să acopere cu trupul lui un băiat din sat”. Băiatul a fost unul dintre puţinii supravieţuitori care s-au întors în sat, în noaptea aceea. “Ne-a adus căciula lui Constantin. Am găsit înăuntru o bucată de os din craniul lui, plină de sânge, şi am pus-o într-un borcan. O ţinem şi acum, sunt moaştele familiei noastre”.

Nu s-a făcut o listă a celor morţi la Fântâna Albă sau a celor care au suferit în urma evenimentelor de aici. Mai jos sunt doar câteva nume de persoane care au murit în timpul masacrului.

Din comuna Carapciu: Vasile, Gheorghe şi Cosma Opaiţ, Gheorghe, Vasile şi Cosma Tovarniţchi, Nicolae Corduban.

Din Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Ţugui, Arcadie Plevan.

Din Dimca (Trestiana): Petre Jianu a lui Ion, Vasile şi Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc.

Din Suceveni: Dragoş Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipăştean, Gheorghe Sidoreac.

Din Iordăneşti: Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiţ a lui Mihai, Constantin Molnar.

Din Pătrăuţii de Jos: Zaharia Boiciu, Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu a lui Ilie, Ştefan Pavel a lui Petru, Rafila Pojoga.

Din Pătrăuţii de Sus: Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moţoc.

Numele celor condamnaţi oficial pentru 1 aprilie, alţii decât cei care au fost omorâţi în zilele următoare sau au murit în anchetă:

Vasile Grijincu, condamnat la moarte, + 4 iulie 1942. Soţia, Veronica, cu 8 copii deportaţi în Kazastan.

Ilie Vasca – întors din lagăr în 1961

Vasile Grijincu, 10 ani muncă silnică, a murit în lagăr.

Nicolae Pogoja, 10 ani, mort în lagăr.

Vasile Onifriciuc, 10 ani, mort în lagăr.

Ilie Dâca, 10 ani, mort în lagăr.

Nicolae Motrescu, 10 ani, mort în lagăr.

Teodor Dâca, 10 ani, întors în 1961.

Simion Pojaga, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Ioan Boiciuc, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Teodor Comariţă, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Gheorghe Pojaga, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Ilie Ciucureanu, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Gheorghe Popescu, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Constantin Coroamă, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Ioan Popescu, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Orest Dugan, condamnat la 8 ani, întors în 1961.

Petru Schipor, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Petru Pojaga, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Vasile Zmoşu, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Teodor Clingher, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Cosma Crăsneanu, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Ca represalii, pe 13 iunie 1941 au fost deportate 13.000 de familii, doar circa 10 % întorcându-se înapoi. Pe 22 iunie 1941 a intrat România în război împotriva URSS.

Ilie Vasca din Pătrăuţi a spus odată, în româneşte, în lagăr: „Românul n-a stat în genunchi niciodată decât în faţa lui Dumnezeu”.

Nicolae Ienache, deportat în 1940 în Siberia, evadat, mărturiseşte în 1942, după intrarea armatei române în război şi recucerirea teritoriilor ocupate: „Când mă văd în ţara mea, aşa-mi vine să-mi fac cruce cu amândouă mâinile şi să fac un pas şi să sărut pământul şi apoi alt pas şi iar să sărut pământul şi apoi alt pas şi iar să sărut pământul şi tot aşa mereu până ce voi ajunge acasă. Atâta de puţin vrednic mă simt înaintea lui Dumnezeu că m-a scăpat de satana şi de iad”.

Pe 29 august 1942 preotul Ştefan Ştefanovici, protopop de Storojineţ, şi I. Vatamanu din Suceveni au organizat un parastas la Fântâna Albă la care au venit 30.000 de oameni din satele bucovinene. Drumul de la Fântâna Albă la Suceveni, pe care se căraseră cei răniţi şi morţi spre Cernăuţi şi spre alte gropi comune, a fost sfinţit cu agheasmă. S-a pus o troiţă, sculptată de Tănase Bălan, şi s-a hotărât construirea unei biserici acolo.

Selecție: Mariana Gurza 

(Victime din Cupca ale marşului de la Fântâna Albă  –  „Viaţa trece, amintirile rămân” de Magdalina Morar, Storojineţ, 2006, ediţie îngrijită de Eleonora Schipor)

Cu prilejul Zilei Naţionale în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă, Secretarul de stat pentru românii de pretutindeni, Eugen Tomac, va participa, duminică, 1 aprilie, în această localitate, la o ceremonie dedicată evenimentului din 1941.

La slujba de pomenire a victimelor de la Fântâna Albă vor participa clerici din mănăstirile bucovinene, oficialităţi, reprezentanţi ai autorităţilor locale, supravieţuitori ai tragicului eveniment din 1941.

În Duminica Paştelui (1 aprilie 1941), peste 3.000 de români din satele de pe Valea Siretului din Bucovina, care doreau să fie repatriaţi, au fost împuşcaţi la Fântâna Albă de către trupele sovietice.

http://www.dprp.gov.ro/

Cuminţenia pământului-C.Brâncuşi

          

                      Motto:

                         „Să fii abil e ceva, dar să fii cinstit, asta merită osteneala.”        Constantin Brâncuşi

Citim în ziarele acestei săptămâni: „Cel mai căutat infractor al momentului”. „Magistraţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au emis, joi 22 martie a.c. un mandat de arestare în lipsă a unui deputat acuzat de mai multe înşelăciuni imobiliare…” Iată o nouă temă de reflecție care m-a determinat să aștern gânduri despre virtute, cuvânt ce provine din latinescul „virtus”, însemnând integritate morală, existența ei nefiind  posibilă fără libera alegere, a spus-o chiar unul din cei mai reputați Sfinți Părinți ai Bisericii – Origene (185-254). Se poate vorbi de mai multe virtuţi, despre virtuţi  religioase şi virtuţi morale. Virtuţile religioase sunt considerate a fi suprafireşti sau insuflate – daruri puse de Dumnezeu în inima omului – care îi orientează viaţa spre fapte bune. Aceste virtuți sunt: dragostea, credinţa şi speranţa. Opusul lor: ura, lipsa de credinţă şi disperarea. Dragostea este puterea, energia trăirii spirituale manifestată prin sentiment, rațiune și voință față de sine, de lume și față de Dumnezeu, fiindcă „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16) ; credința este un dar de la Dumnezeu, prin care primim și păstrăm ca adevăruri, toate cele scrise în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție: „Cel ce crede în Mine chiar de va fi și muri, viu va fi”; speranța este așteptarea cu încredere a împlinirii tuturor binefacerilor, „Hristos în voi, nădejdea slavei” (Col. 1:26-27).

Virtuţile morale sunt deprinderi dobândite în practica vieţii. Ele exprimă esenţa şi perfecţiunea morală; controlează toate actele, faptele şi atitudinile noastre, modelează şi structurează întreaga noastră viaţă. Ele sunt: înţelepciunea, dreptatea, cumpătarea şi tăria. Aceste virtuți se mai numesc și cardinale, fiindcă ele stau la temelia celorlalte virtuți și pe ele se reazemă viața cinstită. Opusul lor: prostia, nedreptatea, neînfrânarea, slăbiciunea.

Înțelepciunea este cea care ajută echilibrului vieții noastre, înfăptuirii de lucruri cinstite, prin prudență, prevedere; dreptatea presupune raportarea activităţilor noastre la respectarea normelor divine (Cuvântul lui Dumnezeu) și a normelor de drept juridic (stabilite de conducătorii țărilor); cumpătarea presupune stăpânirea poftelor, măsură în toate actele şi faptele vieţii (în mâncare, băutură, îmbrăcăminte, în vorbe, avuţie şi în tot comportamentul); tăria este virtutea morală care întăreşte sufletul şi cugetul în urmărirea binelui; ne face capabili să depăşim toate greutăţile vieţii.

Sf. Macarie cel Mare spunea că toate virtuțile sunt legate între ele, formând un lanț duhovnicesc, una atârnând de cealaltă. Ființa tuturor virtuților este însuși Iisus Hristos și El trebuie să fie etalonul comportamentului nostru.

În alt eseu afirmam că cinstea nu este o vocație (atracție înnăscută), dar este o opţiune dobândită prin educație sau autoeducație și prin voință. Cinstea ca atare este o virtute, una dintre cele mai complexe, pentru că în ea se adună și se sintetizează multe alte virtuți, este o calitate morală care include: înțelepciunea, dreptatea, cumpătarea, sentimentul demnității, corectitudinii și servește drept călăuză în conduita omului. Opusul cinstei este corupția. Un om cinstit luptă în viață pentru biruința binelui, pentru fericire. Orice comunitate omenească este echilibrată, sănătoasă și prosperă, atunci când se află în ea o majoritate de oameni cinstiți. „Nu există moștenire mai prețioasă decât cinstea” scria William Shakespeare.

Corupția, acest mare păcat omenesc, este definită ca fiind: decădere, depravare, desfrânare,  destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perversitate, pierzanie, stricăciune, viciu, deșănțare, descompunere, putreziciune, seducere… Sf. Ioan Gură de Aur (347-407) spunea că focul păcatului se stinge doar prin apa curată a virtuții. Se pare că în zilele noastre izvorul acestei ape a cam secat… focul se extinde, pompierii nu mai prididesc a-l stinge.

Politicienii definesc corupția ca fiind „abuz de putere săvârşit în scopul obţinerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat”.

Majoritatea oamenilor privesc corupția ca fiind determinată de legi prost făcute şi încălcate în mod sistematic de chiar cei care ar trebui să vegheze la aplicarea lor; clientelism şi clici în competiţie pe resurse. Sunt destui oameni abili în a eluda legile, neținând seamă  de moralitatea necesară unui om care intră în afaceri și trag probabil după ei în mocirlă și pe alți oameni, profitând de lăcomia sau de naivitatea lor. Mă tot întreb, când și cum au dobândit acești oameni o atât de bogată cultură infracțională? Cum de s-au putut perfecționa într-un timp atât de scurt? Băieți deștepți, nu glumă! Bine sesiza cineva că astăzi „bisericile și mănăstirile sunt aproape goale, în timp ce sălile tribunalelor, pușcăriile, tripourile, bordelurile, discotecile sunt mereu pline.” Chiar mă întreb unde or încăpea atâția nemernici? Dar au grijă judecătorii să le dea condamnări cu suspendări! Plătesc, fiindcă au de unde și stau bine-mersi acasă. Cam asta înseamnă, nu? Câte ore de muncă ar putea presta toți acești inculpați în schimbul acestor procese tergiversate, plimbări prin tribunale? Câtă energie pierd toți acești tineri în discoteci și bordeluri, în loc să practice diverse sporturi, să viziteze muzee, să caute săli de concerte, biserici pentru a se cultiva, sau să creeze ceva folositor prin munca lor?

Filozofii vremurilor au fost preocupați de integritatea morală a oamenilor, pentru binele societății în care trăiau. Socrate (470 î.Hr.-399 î.Hr.) afirma la vremea sa că oamenii nu sunt virtuoși de la natură, virtutea nu e chibzuință, adică judecata cumpănită, logică, ea nu se poate învăța, ci e dată oarecum prin har divin celor care o au; ceea ce îi călăuzește însă spre virtute este părerea adevărată.

Filozoful grec Aristotel (384 î.Hr.-322 î.Hr.),  considera virtutea de două feluri: o virtute a rațiunii și o virtute morală; prima se dezvoltă prin învățătură și are nevoie de experiență și de timp, virtutea morală însă, se capătă prin obișnuință. Astfel trage concluzia că nici una din virtuțile etice nu este dată de natură, căci nimic din ce aparține naturii nu poate fi schimbat prin obișnuință. Avem doar o dispoziție naturală să le primim în noi. Această dispoziție nu poate deveni realitate decât prin obișnuință: „construind, devii un constructor, cântând la chitară devii un chitarist, tot așa prin acțiunea dreaptă devenim drepți, prin observarea măsurii devenim măsurați, prin acțiuni de curaj – curajoși.”

Virtutea morală a caracterului este însă un habitus, adică o deprindere care rămâne sub formă de dispoziție activă. „Ea nu se învață!”, este răspunsul lui Aristotel la problema care, de la Socrate a preocupat toată filozofia greacă, anume de a ști dacă virtutea se poate învăța, căpăta prin știință. „Cunoaște-te pe tine însuți” spusese Socrate, fiindcă răul este făcut când nu cunoști binele; nu este o cunoștință căpătată, cât o deprindere, un stil al acțiunilor noastre obținut prin exercițiu.

Pentru a face bine, a fi cinstit, mai întâi trebuie să te depărtezi de rău, de ispite. Cineva sfătuia: „Acolo ține-ți căruța, departe de apa care clocotește și de vârtej”. Mai clar, din tabloul virtuților, cinstea s-ar putea cuprinde în cele două: justiție și prudență, iar necinstea: profit bazat pe înșelăciune. Rațiunea omului îi servește pentru a distinge și a alege ceea ce este bun. Pentru Aristotel viața trebuie condusă de rațiune, întrucât rațiunea aparține numai omului și cu ajutorul ei viața poate fi fericită pentru el.

Teologul, filozoful creștin, Fericitul Augustin (354-430) considera că sufletul care este de esență spirituală și nemuritor, poate contempla în el ideile eterne, această contemplare formând înțelepciunea, dar el poate contempla în el și adevărurile morale, aceasta însemnând că și adevărurile morale au o origine transcendentă; de origine divină fiind, ele sunt eterne, exprimă iubirea și calitatea lui Dumnezeu. Aceasta se traduce prin iubire în relațiile dintre oameni. Răul nu poate ființa definitiv, el fiind numai „o lipsă”, „o neîmplinire”, așa cum mai târziu avea să spună și Einstein.

Filozoful englez Francis Bacon (1561-1626) este intransigent și ne avertizează în scrierile lui: „Nu aripi trebuie să se pună spiritului omenesc, ci plumb, căci cu prea mare ușurință se avântă în cele mai înalte abstracțiuni, pierzând orice contact cu experiența.”

René Descartes, filozof și matematician francez (1596-1650), susținea că nu este necesar ca rațiunea noastră să nu se înșele; este de ajuns conștiința noastră să ne arate că nu ne-au lipsit niciodată hotărârea, voința și virtutea de a executa toate lucrurile pe care am judecat a fi cele mai bune și în acest fel virtutea singură este suficientă pentru a ne face fericiți în viața aceasta, fiindcă virtutea când nu este luminată îndeajuns de intelect, poate fi falsă, poate să ne ducă pe drumul răului, ori tocmai rațiunea împiedică falsitatea rațiunii, considerând totodată că Seneca – considerat un mare moralist – nu a dat toate principalele adevăruri pentru cunoașterea mai ușoară a virtuții, pentru reglementarea dorințelor și pasiunilor noastre. Fac o paranteză amintind o îndrumare prețioasă a lui Seneca: „Să exprimăm ceea ce simțim, să simțim ceea ce exprimăm; vorba să semene cu fapta”.

Pe de altă parte, matematicianul, fizicianul și filozoful Blaise Pascal (1623-1662) ne spune să nu căutam siguranță și certitudine în rațiunea noastră; ea va fi totdeauna înșelată de inconstanța aparențelor. Suntem plini de lucruri care ne aruncă în afară: pasiunile ne împing în afară, obiectele din afară ne tentează și ne cheamă și astfel filozofii ar propovădui în zadar „Intrați în voi înșivă!” Singurul lucru care ne mângâie în mizeria noastră este divertismentul și el este tocmai cea mai mare dintre mizeriile noastre, căci el ne împiedică să ne gândim la noi și ne duce spre pierzanie. A avut oscilații între raționalism și scepticism (era și foarte tânăr pe atunci; moare la numai 39 de ani), spre finalul vieții alegând credința. Din punctul lui de vedere, gândirea determină măreția omului: „Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar este o trestie care gândește.” Concluzia lui este să evităm excesele – atât excluderea rațiunii cât și neadmiterea ei. Despre inimă, Pascal spunea că „Inima are rațiunile ei, pe care rațiunea nu le cunoaște”. Tot el amintea că în lumea noastră „Iisus a venit cu strălucirea ordinei sale.”

Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) afirma clar că virtutea – înțelegându-se acel ansamblu de calități umane printre care și cinstea – poate fi dobândită, ea nu e născută, acest fapt ar reieși chiar din noțiunea ei fără a fi nevoie să ne raportăm la cunoștințe antropologice din experiență, căci facultatea morală a omului nu ar fi virtute dacă nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu puternicele înclinări contrare. Vorbind despre virtute, Kant concluziona: „Ea este produsul rațiunii practice pure, întrucât aceasta în cunoștința superiorității sale, din libertate câștigă predominanța asupra înclinărilor.”

Kant, cel căruia două lucruri îi umpleau mintea cu o veșnic înnoită și sporită admirație și venerație: „Cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine” al cărei scop, spunea, nu se oprește la hotarele acestei vieți, ci se întinde spre infinit (Critica rațiunii practice).

Vavila Popovici – Raleigh, NC

    

     „Pentru Benoni” de la pictorul polonez Alicja Grecka

1. E greu să mai scrii ceva despre Ben Todică, după parcurgerea secţiunii a II-a, Ecouri (p.335-469) din volumul ,,În două lumi” (Editura Singur, Târgovişte, 2011), fără să se repete ceva din cele spuse de PETRE IOSUB, ILEANA COSTEA, ILEANA CUDALB, IOAN MICLĂU, CORIN JOHN IZVERNARU, GEORGE ANCA, DUMITRU MNERIE, SILVIA RACOŢI, MARIA LUMINIŢA TUDOR, HARRY COHN, MARIANA GURZA, VERONICA BĂLAJ, NICOLAE IONESCU, CLAUDIA GHELBERE, MARK NICOLAU, GABRIEL RUSU, ILIE RAD, BRÂNDUŞA DOBRIŢA, ELENA ANUŞCA-DOLGAM, VALENTIN LUPU, IOAN-NICOLAE CENDA, NATAŞA DRAGNEA-MORCOV, ANDREEA BACIU, VASILICA GRIGORAŞ.

 Din toate materialele celor citaţi se desprinde un portret în oglinzi paralele, al celui care este ,,un om între oameni”, un patriot, Ben Todică.

Prof.dr. VALERIU LUPU şi prof. VALENTINA LUPU,  ,,cu toată convingerea” l-ar include pe Ben Todică ,,în galeria marilor români pe care-i evoca cu atâta căldură Nae Ionescu, pentru că el face parte din ceea ce noi definim ca fiind România profundă, datorită valorilor pe care le-a zămislit” (p.432).

Şi, ca într-un cor, toate vocile care ţi-au auzit vocea şi ţi-au citit articolele ,,îţi mulţumim din suflet pentru tot ceea ce faci în numele românismului şi-ţi dorim să zbori mereu la fel de maiestuos pe aripile spiritului, precum pasărea cu care te asemeni” (p.432).

2. Portretul în oglinzile paralele seamănă cu cel schiţat de pictorul polonez ALICJA GRECKA, reprodus de două ori în carte (p.6, p.442). În portretul amintit se vede un om, chinuit de gânduri, de necazurile neamului său, care parcă nu se mai trezeşte (,,Trezeşte-te, popor român…”).

(Sursa imagine : Ben Todica : http://bentodica.blogspot.com/)

Coperta făcută de ERIC BI CHEN mă trimite cu gândul spre facerea lumii şi din miile de stele una este, poate, România spre care priveşte pasărea, pusă în loc de diacritice în titlu.

Ben Todică şi un foarte bun creştin îşi defineşte sufletul ,,plin de un mănunchi de emoţii unice”: ,,binecuvântat de cuvântul în care m-am născut. Am exclamat şi am plâns tremurând precum oţelul trecut în flăcări de gheaţă. Dragă cititorule, nu gândi ce am scris, ci simte ce poate face limba prin cuvânt. Tu eşi cuvântul!” (p.7).

3. Într-un interviu interesează deopotrivă cel care răspunde, dar şi cel care pune întrebarea.

Ben Todică este un maestru al cuvântului simplu prin care reuşeşte să scoată tot (ce-l interesează şi crede că poate interesa cititorul) de la persoana parteneră de dialog. Ben stă de vorbă cu oamenii din medii diferite şi profesii diferite din ţară sau din lumea largă. Toţi au notă comună: românismul.    

Interviurile cu ,,cei care au rămas” despre ,,cei care au plecat” din Ciudanoviţa mustesc de nostalgie. Ben Todică se revede copil, adolescent, îi caută în lumea umbrelor, după nişte fotografii, pe cei ascunşi în stele. Mina, uraniul cuvinte care astăzi înfricoşează sunt dragi celui care, după şcoala australiană, se reîntoarce spre începuturi, acolo … la Ciudanoviţa, … cândva. La Ciudanoviţa, astăzi ,,o lume blestemată”, odinioară un ,,corn al abundenţei”, cei care au rămas sunt nişte îngeri trişti. Pe Benone îl simt de-al lor, ajuns mare şi sunt mândrii de el. Autorul îşi regăseşte aici ,,prietenii din copilărie” (pe pânza memoriei, ,,Vorbeşte, vorbeşte, memorie!). ,,Acolo în Ciudanoviţa am copilărit, sus la stâncă am cules primii ghiocei şi colindam prin poienile lui Enuică, Baba Anca, poienile lui Rudi etc.” (p.249).

Lumea minei era neagră, grea, dar asigura un trai, pe care astăzi nu-l mai pot câştiga foştii şi urmaşii minerilor de altădată.

(Sursa imagine : Ben Todica : http://bentodica.blogspot.com/)

De la Nicu Chiş şi Dumitru Ion, Ben Todică vrea să afle cum a fost atunci când au pierit ,,unsprezece ortaci care au murit într-o noapte în minele de uraniu” (p.255). L-am cunoscut şi eu pe Nicu Chiş, un om respectuos, fin, citit, de mare omenie, care nu a vrut să părăsească zona zăcămintelor de uraniu,  ,,nici de voie, nici de nevoie”. A rămas locului, asemeni ţăranului român care nu se dă desprins de bucata lui de pământ. D-l Nicu Chiş este memoria-vie. Din interviurile cu românii aflaţi în exil, ni se spune ,,că au produs, au publicat şi s-au impus atenţiei prin propriile lor mijloace. Aceasta ne confirmă forţa spiritului românesc” (p.315).

Câte ceva despre ,,pruncul bănăţean din Ciudanoviţa-Melbourne”află din însemnările lui Ioan Miclău, cu prilejul lansării pe 9 octombrie 2009 la Teatrul Mihai Eminescu din Oraviţa a volumului ,,Între două lumi”.

4. ,,Primul teatru”,  ,,Primul film”,  ,,despre Ion Calen şi d-l Chiriţescu, despre rolul Tiron din Comedia cu olteni a lui Gh. Vlad, despre spectacolul în care d-l Chiriţescu i-a spus profesorului meu: ,,E talentat!” (sunt cioburi dintr-o oglindă spartă, menită să-l încarce cu ,,Iubirea. Iubirea de oameni!” (p.357).

            Priviţi portretul lui A. GREKA şi veţi descifra ,,FOR BENONI!”

IOAN-NICOLAE CENDA

 

 

 

 

 

Cu smerită recunoştinţă şi aleasă preţuire, de departe încerc sa aduc un omagiu P.S. Ioachim  din depărtările Australiei, cu prilejul aniversării zilei de naştere, ani de rodnică arhipăstorire la cârma Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului .

Bunul Dumnezeu să ni-l ţină sănătos şi în putere întru mulţi ani!

Dintotdeauna activitatea misionar-creştină şi-a găsit ecou în toată lumea.Fapte ziditoare , trudă şi smerenie pentru binele Bisericii Ortodoxe Române, pentru binele Neamului Românesc.

De-a lungul istoriei s-a dovedit ca activitatea “pastorilor” a fost rodnică , primind mereu cuvinte de folos, cuvinte de învăţătură.

Urmărim cu interes ce se întâmplă în ţară, fiind mereu prezenţi cu bucurie la toate realizările Preasfinţiei Voastre.

Arhiepiscopia Romanului și Bacăului este un leagăn al culturii. Prezent mereu alături de cărturari, scriitori şi oameni ai locului, ne daţi puterea de a merge mai departe în credinţă şi adevăr.

Îi fericesc pe cei care va sunt apropiaţi si pot fi calauziti de gandul senin al celui care a fost randuit sa fie mereu prezent în viaţa CETĂŢII.

Romoşcanii şi nu numai, ştiu ca prin vrednicia Arhiepiscopului Ioachim, se simt mai în siguranţă în aceste vremuri tulburi.

Românii din străinate nu au uitat ce aţi făcut pentru ei în perioada când aţi studiat la Paris, văzând nevoile pastoral-misionare ale ortodocşilor din regiunea pariziană. Înfiinţarea primei mănăstir româneşti din Occident, cu hramul „Buna-Vestire” (l’Annonciation), la Rosiers, reorganizarea primei parohi francofone din regiunea pariziană, de spiritualitate românească. Aţi  adaptat pentru prima oară, textul Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur în limba franceză, pe muzică bizantină românească, aţi participat ca membru coordonator în cadrul Societății biblice franceze la realizarea a două mari expoziții ale Bibliei la Paris.

Ca membru  activ ca delegat al Fraternității Ortodoxe Franceze, în grupul de dialog ecumenic și interreligios de la Paris, ne-aţi bucurat cu publicaţii în reviste de specialitate , participând la numeroase întruniri ecumenice, una dintre cele mai importante fiind cea din anul 1998, cu prilejul Journés mondiales de la Jeunesse (în limba română Zilele mondiale ale tineretului), când peste un milion de tineri au fost la Paris.

Aţi făcut parte din grupul de organizare, ca delegat al Fraternitâții Ortodoxe Franceze. Întâlnirea cu Papa Ioan Paul al II-lea a fost o adevărată  mândrie pentru credincioşii de pretutindeni.

Editarea unui periodic de limbă franceză Réjoui-toi (în limba română Bucură-te), unde aţi publicat o serie de articole cu conținut teologic, ne-a fost de mare ajutor.

Pentru romaşcani, reprezentaţi reazămul de la care tot omul primeşte ajutor. Om de cultuă, cărturar, îndrăgit de intelectualii vremurillor Paul Barbă Neagră (regizor), Gheorghe Zamfir (celebrul naist), R.Poghire (profesor de limba română la Sorbona), părintele Virgil Ghiorghiu, Elvira Popescu, Emil, Duiliu Sfințescu .

O mare bucurie pentru toti românii, aducerea  moaștelor marelui Mitropolit Visarion Puiu, mitropolitul Basarabiei din exil, mort într-un sat din Bretania, și reînhumat în Cimitirul Montparnasse, alături de Constantin Brâncuși, Emil Cioran, Virgil Ghiorghiu, Nae Ionescu și Eugen Ionescu.

Reînființarea  revistei „Cronica Romanului” (înființata în 1924), un act de dreaptă cultură. Toate scrieriile Prsfinţiei Voastre sunt apa vie a celor ce vor sa bea din CUVÂNTUL Lui Dumnezeu.

Această activitate diversă, truditoare în cuvânt şi faptă, mai în toate domeniile la nevoie, mă îndreptăţesc să-mi fie dor de casă, să pot a vă mulţumi pentru aceşti ani de rodnică arhipăstorire la cârma Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului.

„Am început să realizez cât de aproape sunt de creatorul meu, să simt că sunt plămădit după chipul şi asemănarea sa, că atunci când vorbesc, Dumnezeu este în mine şi că eu nu aş exista fără el – “pentru că la început a fost cuvântul şi cuvântul era Dumnezeu“.

Scriitorii, pastorii, care m-au luminat, parcurgându-mi cartea nou apărută, sunt scăldătoarea prin care Dumnezeu căleşte sabia sfinţilor, sunt cel mai mare dar şi scut împotriva neştiinţei şi al întunericului, sunt bucuria trecerii într-o nouă lume.

Sufletul îmi este plin de un mănunchi de emoţii unice. Sunt Binecuvântat de Cuvântul în care m-am născut! Am exclamat şi am plâns tremurând precum oţelul trecut din flăcări în gheaţă. Dragă cititorule, nu gândi ce am scris, ci simte ce poate face limba prin cuvânt! Tu eşti cuvântul !

Bunul Dumnezeu sa va dea sanatatate, pace si bucurii duhovnicesti.

LA MULTI ANI!

BEN TODICĂ – Australia, 2012

Octavian Curpaş

Octavian Curpas already retold for us Andersen’s fairy tale and he is always willing to recount stories of books he has read. And, going by the gifted critic’s accounts, there remains no reason to doubt that the original stories he interprets were written by authors of extraordinary talent. Sometimes he provides us with interpretations of books that are not available in our area and which we will never get to read. We can only imagine those astonishing -according to his description- creations and we know they are, at least temporarily, inaccessible to us. It is as if the spiritual light they emanate is truly the fastidious and intangible light of a boreal cloud that arose from the ionization of the mind’s emissions under the influence of the radiation of fantasy (according to the physics definition).
Octavian’s interpretations are usually lengthy, giving the impression that the work presented is recounted in great detail, which leads some to believe that they no longer need to read the original text. This is a false impression, as Octavian’s endeavors represent syntheses. He has the ability to grasp the essence of the text and otherwise create a concise monograph.

His titles are catchy, summative phrases. A review of a book by Vavilia Popovici, for example, is titled ‘Mom’s Book’ –Memories with the scent of days past in a prose poem authored by Vavila Popovici. Another review of a book of poems by Daniela Voiculescu is called How it is like to live on poetry in a time of angels. The title of an article dedicated to one of Melania Cuc’s novels reads ‘Babilon Lace’ or how it feels like to be a hostage in a modern historical novel about tragic destinies and the ordinary man’s psychological crisis. Another text about a novel by Ligia Seman is called The image of God reflected in a novel about a quest at the time of discovering the meaning of life. A presentation of a book of poetry by Petru Lascau is titled Religious verses bordering between meditation and contemplation. ‘The signature of love’ by Petru Lascau. And finally, the exegesis of the latest book of poetry by Victorita Dutu is called ‘I want a different world’ by Victorita Dutu- Christian poetry about eternity, love, and humility.
His titles are oftentimes followed by a sympathetic motto, usually selected from the book under review (‘The memories, as they were narrated to me, surge upon me like a torrent. They contain too much of reality in them, a beautiful and yet painful jungle of reality… As in a dream, I imagine centuries past…’; ‘I don’t know why, but I still preferred the color grey’).
The beginning of the exposition is abrupt and confounding (Is it easy or is it difficult to fight sleep?), or informative and austere (Vavila Popovici is the author of numerous books of poetry and prose), or gnomic (Petru Lascau is a poet of the religious ecstasy), or meant to create a certain atmosphere through associations with a different epoch (At the beginning of the nineteenth century Napoleon’s armies had control over all of Europe. Russia was one of the few countries that he had not yet conquered), or attempting to prepare the reader for what is to come (In 1970 the American director Arthur Hiller won an Oscar for a wildly successful film entitled simply ‘Love story’).
Then, with a few biographic remarks and a note on the literary accomplishments of the author in question, with some general statements about the work, with an analysis of the plot and characters (if the work is a novel), and after establishing any literary filiation and offering some text samples, Octavian Curpas manages to construct a well rounded and perfectly balanced whole, which he then seals with a closing statement.
Along the way, the critic sheds light upon the elements which confer artistic value to the book and reveals to the reader the underlying meaning of the text, the one that is harder to grasp, yet necessary in order to reinforce the literary value of the text.
Writer by vocation and journalist by training (having completed journalistic, paralegal and business studies), Octavian D. Curpas is a kind of character that is rarely encountered on the journalistic scene these days. He puts his gift, his passion and his dedication in his writing. He wants to assure us (and we feel we should believe him) that every work he brings to the attention of the reader is the book of the year in terms of technical achievement, and a work of unmatched beauty in terms of artistic quality, absolute and splendid as only a realm covered in eternal snow can be. In fact, Octavian’s texts strike an even higher note than Andersen’s ‘The Snow Queen’ because his stories about wondrous books always end before that moment when Gretchen brings Karl back to the mundane reality.
Inexplicably, no one wants to leave their place of detention because when you are free you have no desire to escape, you have no reason to run.
From now on, both the past and the present will occur in the future tense because there is another story to be written, a story that has not yet begun.
The gift, the inspiration and the work ‘wasted’ for the benefit of others, and as of now, not yet gathered in a well deserved (by the author and all the rest of us) book.
From now on, the Imbrium Sea will carry its waves to the shore and, perhaps someday, the poet who praised its beauty will find not only the long sought ideal, but also the answer to a seemingly rethorical question: ‘Who is the queen of Saba?’.
The Snow Queen. No matter what color the muse is (the not necessarily historic, but the rather enigmatic ‘muse’ of Solomon).
Because here, in Octavian’s chronics, contrary to Andersen’s tale and contrary to the realities of life, everything is reflected in a conscience that sees nothing but beauty.

By Angela-Monica Jucan
Translation by Ioana-Cosanzeana Jucan

Odată ce te-ai decis să te stabileşti într-o altă ţară, trebuie să iei în calcul că orice adaptare la o nouă cultură este o provocare ce presupune ani de zile de muncă susţinută. Cu o astfel de provocare s-a întâlnit şi poetul şi eseistul român Lucian Hetco, editor şi redactor şef al revistei “Agero”. Acesta ajunge în 1990 în Germania, unde i se deschide un nou orizont. Fiind dintotdeauna, un om corect şi disciplinat, reuşeşte să adopte mai uşor decât alţi etnici români aflaţi aici, valori şi deziderate ce pun pe primul loc ordinea, perseverenţa şi calitatea. Ca dovadă stă şi faptul că de 20 de ani, Hetco este angajat al trustului german TELEKOM, unde în prezent, deţine funcţia de şef de proiecte în domeniul informatic, cu atribuţii manageriale. Lucian Hetco s-a născut în 1963, la Oradea, este căsătorit cu Renate şi are doi fii, Bruno (22) şi Patrick (12). În 1986, acesta şi-a luat licenţa la Facultatea de Ştiinţe Economice din Timişoara.

– Sunteţi un autor prolific. Aţi scris poezie (“Oglinda cu suflet”, “Dreptul la culpă”), dar şi eseuri, interviuri, articole de istorie, sociologie şi pe teme comunitare româneşti (“Sufletul românesc sau Zidul din capete”, “Românul planetar”). Care consideraţi că este cea mai bună carte a dvs.? Când, unde şi de ce a fost o premieră volumul “Blestemul lui Brâncuşi – Poeţi români în diasporă”?

– Am scris mai multe cărţi, într-adevăr. După părerea mea, cea mai bună carte ce îmi poartă semnătura este volumul de poeme, Dreptul la culpă (2004), urmată de o apariţie recentă la editura Carpatia Press, Românul planetar. Blestemul lui Brâncuşi este o antologie a poeţilor români din străinătate, ediţie pe care am îngrijit-o şi a cărei apariţie a facilitat-o prietenul Ion Drăguşanul, din Suceava, pentru care am o mare admiraţie, ca autor, om de caracter şi jurnalist de excepţie. Premiera a fost la Suceava, în 2004, la Festivalul „Labiş”, unde am cunoscut-o şi pe sora poetului, cu care am vizitat Casa Memorială Labiş. Iată aşadar, o amintire cu o deosebită vibraţie spirituală şi emoţională.

– Numiţi-ne câteva dintre publicaţiile din ţară şi din străinătate în  care aţi apărut cu eseuri, interviuri şi studii comunitare şi istorice si diverse articole pe teme economice, sociale, analize şi comentarii.

– Sincer să vă spun, am apărut în nenumărate publicaţii, este greu să vă ofer o listă întreagă. În principal, am apărut în revistele de cultură din ţară: la Hunedoara, Focşani, Bucureşti, Galaţi, Cluj, Brăila, Oradea, Suceava, Iaşi, Râmnicu-Vâlcea, Târgovişte, ş.a.m.d. Am fost inserat în toate marile antologii ale prezentului, editate de Asociaţia Română pentru Patrimoniu, prezidată, până în octombrie anul trecut, de regretatul dr. Artur Silvestri, în diferite cărţi: Modele pentru urmaşi, Mărturii tulburătoare, etc.

– Pentru că tot am ajuns la publicaţii, vă rugăm să ne vorbiţi despre revista “Agero”, prima prezenţă românească pe Internet, din Germania. Când şi cum a apărut, care a fost rolul dvs. şi cine sunt cei cu care colaboraţi?

– Revista „Agero” este creaţia mea de-a lungul anilor şi a peste şase sute de corespondenţi valoroşi, printre care vă număraţi şi dvs. Revista „Agero” s-a născut acum nouă ani, prima în Germania, ca simplă pagină informaţională, care a selectat după criterii valorice, cele mai bune materiale. Colegii mei de breaslă, de odinioară, au dat bir cu fugiţii, aşa ca am continuat să mă ocup singur de revistă. Revista a demarat ca parte informaţională a cenaclului „Agero”, pe care l-am condus ani la rând, precum şi ca expresie calitativă, pe Internet, a comitetului de cultură, de pe vremuri, al Asociaţiei Deutsch-Rumänischer Verein, E.V. din Stuttgart, pe care tot eu l-am organizat şi condus. Cu timpul, revista s-a dezvoltat ca autentic brand cultural, cu o foarte bună percepţie naţională şi internaţională. Redacţia este actualmente completă şi este formată dintr-un colectiv internaţional de prestigiu, cum s-ar spune în Banat, “tot unul şi unul”: Ion Măldărescu, România , scriitor, Melania Cuc, romancier, România, Diana Popescu, jurnalist, poet, România, şi Cezarina Adamescu, jurnalistă şi poet, România.

– Ne puteţi spune cu aproximaţie, câţi cititori are revista “Agero”?

– Revista „Agero” are cel puţin zece mii de cititori pe zi, dar în zilele bune, trecem de 12 mii de accesări. Ca un fapt interesant, cifrele oscilează, în funcţie de zile, weekend-uri, concediu, timp liber. Cu zece mii de accesări zilnice, suntem la nivelul unui cotidian românesc de anvergură, ceea ce ne-am şi dorit, de altfel. Ne putem permite să afişăm articole din stocul nostru de materiale, câte 25 pe săptămână, deci o mie pe an, însoţite de cea mai bună fotografie posibilă.

– Cum îşi dau întâlnire românii de pretutindeni în paginile acestei publicaţii?

– Redacţia „Agero” adună şi selectează cele mai bune materiale, pe teme istorice, de jurnalistică, filozofie, artă, cultură, eseistică, dar şi reportaje, simeze, comentarii, analize, poezie. Redacţia corectează şi vizează cele mai bune articole, pe care apoi, mi le prezintă. În calitate de redactor şef, eu aleg, în final, apariţiile şi coordonez toată activitatea redacţională a unui colectiv de excepţie.

– În 2006, v-a fost acordată festiv, de biblioteca „Gh Şincai “şi Societatea “Pro GOJDU” la Universitatea din Oradea, Medalia „Emanuil Gojdu”, pentru susţinerea cauzei Gojdu şi a recuperării Patrimoniului Fundaţiei Gojdu pentru români. Ce rol a jucat revista “Agero” în acest context?

– Revista „Agero” prin persoana mea şi a redacţiei a promovat la momentul respectiv, orice informaţie şi orice articol prestigios despre moştenirea Gojdu. Nimic mai simplu, la o adică, fiind român şi fost elev al Colegiului Naţional Gojdu din Oradea, a fost pentru mine o datorie să mă ocup de aceasta problemă de drept şi de suflet în acelaşi timp, pe care am susţinut-o aşa cum era nevoie. Cred eu, s-ar fi putut face mai mult.

– Ce aţi dori să ne spuneţi despre Asociaţia germano-română „Deutsch-Rumänischer Verein e.v.” denumită „Agero”  din Stuttgart, despre cenaclurile literare şi serile de istorie de aici? Cât de implicat a fost şi este Lucian Hetco şi în ce constă contribuţia sa la înfiinţarea acestei societăţi?

– Asociaţia a preluat un nume (Agero), pe care l-am propus eu, în anul 2000. Personal, mă leagă de această asociaţie o serie de amintiri plăcute, mai ales în ceea ce îi priveşte pe unii membri ai asociaţiei, aşa cum menţionaţi şi dvs. De pildă, serile de cultură, cenaclurile, alte manifestări sunt amintiri dragi. Dar, actualmente, am hotărât sa mă retrag din asociaţie din motive personale, pe care nu am să le comentez aici. Toate la vremea lor!

– Ce funcţii aţi deţinut în cadrul asociaţiei şi care este rolul dvs. în prezent?

– Ani de zile am fost ba vice-preşedinte, ba responsabil cu resortul de cultură, permanent cu cel de Internet. Funcţiile sunt ceva de afişat pe perete. Nu m-au interesat funcţiile, aşa că i-am lăsat pe unii să dea cu capul în zid, să-şi rezolve orgoliile ori problemele de victimizare, însă pe alţii i-am susţinut. O funcţie într-o asociaţie nu este nimic deosebit, este vorba doar de efortul comunitar, acolo este unitatea de măsură. Nu funcţia face şi drege lucrurile, ci oamenii pe care poţi să-i mobilizezi. Dar după cum vă spuneam mai sus, retrăgându-mă din asociaţie, am continuat activitatea de editor şi redactor şef pe domeniul http://www.agero-stuttgart.de care îmi aparţine ca pagina personală şi care este corespunzător înregistrat ca proprietatea mea. În consecinţă, activitatea mea pentru asociaţia Deutsch-Rumänischer Verein e.V. a luat sfârşit în acest an, cu toate consecinţele de rigoare. Şi cum nimeni nu e bătut în cuie pe un scaun sau  o poziţie, am predat ştafeta şi sunt curios cine o va prelua.

– Vorbiţi-ne despre Premiile şi Diploma de Excelenţă pe care le-aţi obţinut de-a lungul anilor. Ce realizări v-au fost recunoscute prin decernarea acestor distincţii?

– Diploma de excelenţă a Patrimoniului Românesc, dar şi  duzina de premii cu care am fost onorat de-a lungul anilor sunt pentru mine o expresie a recunoaşterii publice. Dar aici nu e vorba de tăbliţele de pe perete, fiindcă expresia de fond a muncii mele sunt miile de scrisori de recunoştinţă pentru promovarea culturii româneşti pe toate meridianele, gratuit şi cu idealism, pe care le-am primit de-a lungul anilor. Un premiu mai mare decât o scrisoare de mulţumire adresată mie sau redacţiei mele, nu există, vă asigur. Sigur că toate premiile şi diplomele de excelenţă cu care unii au încercat să mă răsfeţe, alţii să-şi exprime admiraţia ori invidia, după caz, pornesc de la faptul că sunt o persoana publică, o persoană care polarizează. Sunt obişnuit să mi se poarte sâmbetele, aşa cum sunt obişnuit să-i ignor pe toţi invidioşii ori nebăgaţii în seamă şi asta este o calitate, care se câştigă în ani. Aşa că le-am preluat cu mulţumire şi am înregistrat atenţia publică. Sunt mulţumit de ceea ce fac şi cum fac şi cred că am reuşit să creez un curent literar, demarând iniţiative diverse de-a lungul anilor. Restul să-l comenteze urmaşii, mie-mi este indiferent ce se spune despre mine şi pe ce ton.

– Aveţi de asemenea, un premiu „Ion Grămadă” la festivalul naţional de poezie “Nicolae Labiş”, de la Suceava, din 2004. Prin ce v-aţi făcut remarcat?

– Premiul Ion Grămadă, l-am obţinut pentru volumul de poeme Dreptul la Culpă, care a apărut la editura Eikon, la Cluj, in 2005, cu prefaţa domnului Cubleşan. Cartea a fost nemaipomenit de bine primită de către public, am văzut poemele mele pe Internet, preluate de te miri cine. Sper că au plăcut, aşa cum eu la rândul meu, am promovat poezia tuturor talentelor ce au bătut la uşa mea, cu dărnicie şi recunoştinţă pentru faptul de a mă fi considerat nu doar factor de sprijin, ci şi mentor de nădejde, fiind într-adevăr, o mare mulţumire să poţi face bine atâtor persoane, care au avut nevoie de energia şi de sfatul meu.

– Ce ne puteţi relata despre activitatea dvs. ca membru şi membru de onoare al numeroase societăţi culturale din România şi din străinătate? Vă rugăm să numiţi câteva dintre acestea.

– Activitatea mea ca membru în societăţile menţionate este legată în principal, de corespondenţa pe care o am cu cele mai importante personalităţi culturale şi politice ale vremii. Ca redactor şef al unei publicaţii de anvergură, ce vine din ţara ordinii şi a disciplinei, am sute de contacte cu zeci de redacţii şi personalităţi culturale ori politice ale momentului. Cele mai dragi mie au fost şi sunt pe mai departe cele cu reputatul regizor si prieten, dl. Corneliu Leu, redactorul şef şi editorul publicaţiei „Albina românească”, dar şi cu regretatul dr. Artur Silvestri, fondatorul Asociaţiei Române pentru Patrimoniu (ARP), cu revistele de cultură din străinătate, cu poetul şi filozoful Eugen Evu, filozoful Sorin Borza, muzicologul Oleg Garaz, regretatul Andrei Vartic (Basarabia), Ion Măldărescu, poeta Angela Baciu, istoricul dr. Viorel Roman, etnologul Julia Maria Cristea (Viena), poetul Dimitrie Grama (Danemarca), Ion Drăguşanul şi încă mulţi alţii, dar şi cu publicaţii româneşti prietene, ca „Romanian Vip”, „Observator”, precum şi cu reviste de renume din ţară, ca de pildă, „Provincia Corvina”, „Familia”, „ARP”, etc.

– Între 2004-2006 aţi fost Preşedintele LARG (Liga Asociaţiilor Româno-Germane din Germania). Când s-a înfiinţat această ligă şi ce rol a avut Lucian Hetco?

– Liga LARG s-a înfiinţat în 2002, la Stuttgart. Am prezidat liga între 2004-2006, aşa cum aţi menţionat. Am optat doar pentru un singur mandat, spre a mă putea dedica special revistei „Agero”, pe care o conduc de mai bine de nouă ani. În acest răstimp, am organizat o serie de manifestări, printre care manifestarea de anvergură de la Ambasada României, din decembrie 2004,  cu scopul evident, de a demara acţiuni culturale şi pro-România, care din păcate, au eşuat. Am încercat, fără să reuşesc, să reaşez liga după modele de succes, ca de pildă cel al organizaţiilor evreieşti din Germania, adică pe o linie bisericească şi una civilă. Am încercat să nu politizez activitatea ligii, dar nu am avut fonduri, iar statutul nostru nu permite activităţi politice. Relaţiile mele cu departamentul românilor de pretutindeni au fost de slabă calitate, promisiunile guvernanţilor români s-au dovedit a fi doar paie pe foc. N-a ieşit nimic, liga nu este o societate de viitor, noi, românii, ne vom pierde în Germania, în masa germană, aceasta este evident. Românii, fie ei chiar teologi,  sunt din păcate, greu de unit ori de condus, fiindcă există multă invidie şi balcanism de cel mai prost gust, chiar în cele mai aşa-zise elevate cercuri. Lucrurile sunt aşa cum sunt şi trebuie să acceptăm realitatea. După mandatul meu, Liga a continuat să existe, alţi şefi, alte modele…

– Cum este să fii preşedinte?

– Este ceva normal, dacă accepţi răspunderea, munca, dar şi critica din exterior ori din interior. Oferi însă, ca persoană publică, o suprafaţă de atac. Dacă poţi şi rezişti la toate atacurile, ca individ, biologic ori social sau  cum ar zice neamţul, dacă ai “răsuflarea lungă, (langer Atem) şi te poţi impune ori certa, după situaţie, cu mai toţi cei care au păreri contrare, atunci este o poziţie de invidiat. Dacă nu poţi să faci ceea ce am descris mai sus, atunci e mai bine sa o laşi baltă. În rest, e o funcţie din palmares care ar avea loc pe tăbliţa din hol, dar pe care n-am afişat-o niciodată.

– Ce aţi dori să ne prezentaţi din perioada când aţi fost preşedintele ligii?

– Mai nimic deosebit, de ce să mă laud, funcţia aceasta nu mi-a adus decât bătaie de cap. În afara unui eveniment pe care l-am descris mai sus, nu m-a bucurat deloc, a fost o decepţie. Îmi pare bine că unii mai au noroc ori curaj să se înhame la aşa un travaliu, să vedem ce ne va aduce viitorul.

– Ce ne puteţi relata despre publicaţia pe Internet, LARG?

– Am predat editura publicaţiei LARG de o vreme şi nu regret aceasta. Este mai bine aşa, fiindcă mă pot dedica revistei „Agero”, în totalitate. În principiu, nu este nimic semnificativ de relatat despre LARG, de aceea cred că ar fi bine să-l întrebaţi despre succese ori eşecuri pe plan politic şi social, pe actualul lider al comunităţii. Sincer, de o vreme, manifestările Ligii nu au făcut parte din orizontul preocupărilor mele, fiindcă pentru mine sunt un capitol încheiat. Ligii îi doresc pe mai departe, succesul cu care a rămas până acum datoare celor peste cinci sute de mii de români nativi şi altui milion de etnici germani din România, pe care nu a reuşit nicidecum, să-I coopteze în activităţile sale. Nici n-are cum, mijloacele materiale sunt modeste, iar cele morale demult epuizate. Personal, nu mai cred în ligă şi cred că nu sunt singurul.

– Ce planuri de viitor aveţi?

– În primul rând, să rămân sănătos şi alor mei să le meargă bine. Planuri de viitor concrete, raportate la activitatea mea culturală nu am, toate vor rămâne aşa cum sunt, voi acorda premii culturale şi voi face jurnalism de calitate pe mai departe, ceea ce consider eu că mă motivează şi are un scop ori un rezultat vizibil, mai ales pentru cei care mă însoţesc în acest demers cultural şi mi-au rămas loiali.

– Cum vă petreceţi timpul liber?

– În primul rând, cu fotbalul; fiindcă sunt suporter al echipei germane VfB Stuttgart, urmăresc toate meciurile sale, sunt deseori pe stadion. Altfel, joc tenis de masă, fac fitness la sală, ca orice intelectual care îmbătrâneşte şi simte că-l lasă puterile (fizice). Apoi, citesc ”în draci”, dacă vreţi aşa, mai tot ce-mi cade în mână şi are de-a face cu religia, evoluţionismul, neurobiologia, poezia, filozofia şi sociologia. Citesc mai toate materialele ce vin pe adresa redacţiei „Agero”, pe cele vizate pentru calitate şi publicare, plus pe cele scrise mai puţin profesional. Vă daţi seama că am dezvoltat în ani o rezistenţă naturală la lucrul făcut prost. Aleg deci, rapid şi eficace. Timpul meu este scurt, eficienţa trebuie menţinută la maximum, şi aceasta este o artă, care se învaţă pe parcurs.

– Ce mesaj aţi dori sa le transmiteţi cititorilor noştri?

– Să fie autentici şi să aibă curaj social. Să promoveze cinstea şi corectitudinea, nu ca bigoţii după slujba de duminică, pentru un ceas, ci să o aplice în viaţa de toate zilele. Să aplice morala noastră naturală, ce este parte a intelectului nostru şi rod al unei evoluţii de milioane de ani. Să îi respecte pe cei din jurul lor şi să nu uite niciodată, că suntem cu toţii muritori. Orice faptă bună este un indiciu că lumea aceasta poate fi ori poate fi făcută mai bună decât ceea ce ni se oferă la momentul actual. Să fim români, oriunde am fi, pentru noi, pentru limba noastră, pentru ţara noastră, să apărăm numele nostru şi să ieşim din mediocritatea în care ne bălăcim de decenii, să fim în sfârşit, recunoscuţi pe plan european, ca o naţiune cu o economie bine pusă la punct  şi mai puţin prin imigraţie, orgolii, ţigănie ori munca de jos. Locurile de muncă trebuie îngrijite şi păstrate acasă şi nu la străini, altfel se duce naţia de râpă! Se pare că unii dintre liderii politici au început să priceapă că în 20 de ani, nu vor mai fi bani de pensii. Apelul meu este:  creaţi noi locuri de muncă în ţară, să ne vină mamele şi taţii acasă, să nu creştem copii cu probleme psihice, ci copii mulţumiţi… Domnilor guvernanţi, deşteptarea! Bine-ar fi să se întâmple ceva, dar sincer, nu mai cred în capacităţile bucureştene, căci de fiecare dată când miticii o dau în bară, vine un ardelean să le pună geşeftul la punct. Of!

By Octavian Curpas

Phoenix, Arizona

2009