Cuvânt și iubire

Această carte se încadrează undeva la confluența a trei mari domenii: documentul istoric, memorialistica și beletristica surprinzând cu nonșalanță și dezinvoltură într-un stil jurnalistic aparte elemente din toate cele trei arii de cunoaștere mai sus-menționate. Este document istoric prin faptul că notează acte istorice și vine cu date, evenimente, situații ale exilului românesc și diasporei respective, este memorialistică pentru că amintirile lui nea Mitică (Dumitru Sinu) sunt liantul, motorul, pretextul și conglomerantul întregului excursus, este beletristică pentru darul de a povesti, adică pentru povestirile cu șarmul lor implicit prezentate în această operă. Cartea debutează prin întâlnirea cu personajul-liant și a celor secundare (exilul, prietenii de exil, satul românesc, tradițiile, România și românii) subînțelese mai întâi, abia apoi redate, descrise în amănunțime atât în privința vieții, cât și a carierei lor (p. 5 „Nea Mitică, pe numele său Dumitru Sinu, părăsise România în 1948. avea să îmi povestească însă, mai târziu, despre plecarea sa din țară. Dacă tot trebuia să vorbească despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care văzuse lumina zilei, într-un sfârșit de toamnă târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie?”).

Cartea este structurată după personajele ce sunt descrise (personaje-capitol) sau teme-capitol (satul, tradițiile) sau presărate pe parcursul întregii cărți memoriile personajului principal, Dumitru Sinu. Fiecare capitol este o sumă de povestiri din care se desprind lecții de viață, cogitouri asupra existenței. Povestirile se înlănțuie unele de altele, iar autorul omniscient le „prevestește”, urmând fiecare iță de poveste, știind-o, încadrând-o în șirul nuvelistic al cărții. Trecutul devine astfel ca un fluviu evenimențial, factic și uman, iar revenirile în prezent nostalgice.
Povestirile sunt punctuale, factice, spuse, culese și alese cu talent de povestitor, cititorul trecând dintr-una într-alta ca într-un labirint de povestiri. Povestirile vin cu detalii istorice relevante, dar și cu umor ceea ce adaugă o anume savoare lucrării (e.g. „o ștampilă nemțească făcută dintr-un cartof și cerneală”, „Da, domnule, Pierre Rosetti este francez” etc). Totuși, apar unele explicații redundante sau facile („alfabetul Braille (sistem de scriere pentru orbi, inventat de Louis Braille)”), repetări de informații uneori binevenite pentru reîmprospătarea memorie, alteori agasante, venite la prea scurt timp (e.g. Capitolul XV Titi Filip, iar în capitolul XVI, p. 100 „Unul dintre ei, Titi Filip, știa și greaca și cu o grecoaică s-a căsătorit”), expresii repetitive („orașul luminilor”, „țara frunzei de arțar”, „ortaci de pribegie”, „limba lui Voltaire”).
Personajul și personalitatea lui nea Mitică prinde contur cu fiecare povestire: autodidact, încăpățânat, insistent în a-și urmări visele, loial, devotat, iubitor de carte și cultură, plin de umor, hotărât etc, întreaga lucrare debordează de spiritul lui atât de frumos.

Cartea „Exilul românesc…”de Octavian Curpaș este o lucrare în care realitatea, memoria și documentul istoric se integrează în armonia cuvântului, ca pentru a  da o mai mare frumusețe povestirilor, ca pretext de a face literatură.

Anca Negru

Decembrie, 2011

Revista Phoenix Mission, Arizona

State and local governments pass laws and other rules to benefit the overall public health, safety, or welfare of the community, including its long-term economy. Arizona’s Private Property Rights Protection Act (Proposition 207) remains one of the strongest pro-property-rights laws in the nation. It requires government to compensate owners for land use regulations that reduce property values. A group of Maricopa County land owners near Luke Air Force Base in Arizona is a perfect example of the importance of these protections.  

In August 2008, the county adopted a building moratorium, stopping all new building permits from being issued. A family that lives there can no longer put a pool in its backyard, install solar panels on its roof, or do basic electrical or plumbing work, let alone add a garage or start construction on a new home.  

While Arizona’s counties are given authority to restrict land uses, Proposition 207 requires them to compensate the owners. Thanks to that law, landowners around the Air Force base will not be forced to shoulder the costs of the county’s building moratorium.  

The Goldwater Institute has recently filed claims for compensation with the county under Proposition 207 on behalf of more than 175 landowners. These claims illustrate exactly why the voters enacted Proposition 207, to protect owners from unfairly losing property rights to government land laws. But how much would the government have to pay property owners? Current law requires government to pay “just compensation” to the owner before taking property. Just compensation includes money to reimburse the owner for the property’s “fair market value” (what the property and its improvements would sell for on an open market), plus any reduction in the value of remaining portions of the parcel that government did not take. State law also requires government to compensate property owners and renters for moving costs and some business costs and losses. The measure appears to increase the amount of money government must pay when it takes property. Under the measure, for example, government would be required to pay more than a property’s fair market value if a greater sum were necessary to place the property owner “in the same position monetarily” as if the property had never been taken. The measure also appears to make property owners eligible for reimbursement for a wider range of costs and expenses associated with the property taking than is currently the case.  

Octavian D. Curpas  

Phoenix, Arizona  

february 2009  

Constantin T. Ciubotaru

 “Exilul românesc la mijloc de secol XX”, autor Octavian Curpaş este o carte pe care o doream, o intuiam, care sintetizează multe dintre cele ştiute şi neştiute despre aceşti oameni, despre emigranţii noştri. O NEOODISEE! Mitică, nume generic funcţionarul pişicher (la Caragiale), aici este omul serios, nea Mitică, un Ulysse românesc. De fapt alterego-ul autorului, dar un Ulysse contemporan, mai degrabă contrariul eroului homeric. Ulysse îşi doreşte să se întoarcă acasă, la Penelopa, soţia sa, care-l aştepta. Ulyssele din cartea aceasta este de fapt cetăţeanul european, român, evreu, polonez sau bulgar, care îşi propune să evadeze de sub stăpânirea Ciclopului Comunistic, care are steag roşu şi o stemă cu secere şi ciocan. Un dezident, revenit acasă după patru decenii, afirma că  aici semnificaţia secerei este alta: ea tăia  vieţile celor care îşi doreau libertatea. Ciocanul nituia  lanţul real sau imaginar purtat ani grei în lagărele pentru emigranţi.Aceşti Ulysee îşi părăsesc locurile natale, părinţii. Pe ei nu-i aşteaptă nici o Penelopă. O vor găsi printre cei autoexilaţi, ca şi ei, printre locuitorii ţărilor unde au fost adoptaţi! Credem că personajul s-ar fi putut numi Doru, pentru că acest sentiment îi domină pe majoritatea celor evocaţi de nea Mitică. Dorul, cuvănt numai românesc, este, asemenea covorului cu motive naţionale, împletit cu realizări şi înfrîngeri, ţesute după cel mai cunoscut motiv: doi pe faţă, unul pe dos! Cartea surprinde dramele şi bucuriile celor care au  ales calea libertăţii. Scurt, sintetic, intuind situaţii semnificative, metaforic, autorul îi prezintă pe românii care n-au uitat niciodată cine sunt, care au demonstrat celor în mijlocul cărora trăiesc ospitalitate, cinste şi integritate morală. Cartea are marele merit că la numele celor cunoscuţi din massmedia se adaugă alte nume de români care şi-au realizat visul!

Constantin T. Ciubotaru

Decembrie, 2011

Revista Phoenix Mission, Arizona

Cutreierând cu nea Mitică printre amintiri, trăieşti alături de Domnia Sa fiecare întâmplare cu oameni de toate categoriile şi din diverse locuri; reuşeşte să-ţi trezească un viu interes şi energia-ţi creşte datorită adrenalinei. Toate amintirile sunt redate cu fidelitate şi cu atâta dragoste de oameni, încât te transpune întotdeauna, cu uşurinţă, în miezul întâmplărilor.

DESTINE PARALELE

Oamenii pe care i-a cunoscut de-a lungul timpului au lăsat nealterată imaginea lor în memoria simpaticului nea Mitică, şi nu erau puţini! Iar întâmplările ai căror protagonişti au fost, aşişderea. La una din întâlnirile noastre, devenite de-acum obişnuite mi-a spus cu zâmbetul pe buze, că sunt câteva sute cei cu care intrase în contact pe parcursul interesantei lui vieţi din exil. Vreo 460! „Pe Vasile Ţâra – a început nea Mitică – l-am cunoscut la sârbi, în lagăr. Era un tip simpatic, comunicativ, având pe-acel  vino-’ncoace, care te determină să-l ţii pe-aproape. Ne-am împrietenit de cum ne-am cunoscut, fiindcă Vasile ştia, cu dibăcie, să se facă plăcut şi reuşea să te cucerească fără nici o sforţare.” Nici ei nu ştiau pe atunci că le era hărăzit să parcurgă împreună aceeaşi traiectorie a vieţii lor, dincolo de frontierele României: se întâlniseră în Iugoslavia, au plecat în Italia şi un timp, au rămas la Trieste, apoi, în lagăr, la Torino; în anii ce-au urmat s-au reîntâlnit la Paris, şi-n cele din urmă la Montreal, în Canada!

 „DA, EU SEMĂM CU MAMA !”

Vasile Ţâra era ardelean, se născuse pe plaiurile Transilvaniei de nord, într-un sat din Bistriţa Năsăud; provenea dintr-o familie de oameni harnici şi mai avea încă patru surori. Tatăl său, ca de altfel majoritatea bărbaţilor din această parte a Ardealului, se îndeletnicea cu lemnăritul. Şi astăzi, în această zonă deosebit de frumoasă, cu munţi împăduriţi şi codrii falnici se mai practică această meserie, moştenită din tată-n fiu. „Dar lui Vasile-i plăceau cărţile!” – mi-a spus nea Mitică – şi a continuat să-mi povestească, cu lux de amănunte, o serie de întâmplări petrecute în adolescenţa prietenului său.  Tatăl lui Vasile Ţâra mergea, din când în când, să vândă lemne la oraş, luându-şi feciorul cu el. De multe ori, Vasile refuza: munca la pădure, drumul, oboseala şi năravul prost  al părintelui său, îi displăceau – căci bea, şi, ca şi cum n-ar fi fost destul, îl mai îmbia şi pe el cu băutură… Eşti mă-ta gol! – se răstea indignat tatăl către tânărul ce nu se lăsa atras de viciul său, şi-l mai plesnea cu câte-o palmă peste cap – spune zâmbind nea Mitică – dar fetele, surorile lui, culmea: de-abia aşteptau să meargă la oraş, ca să mai tragă şi ele, o duşcă!” Vasile era diferit. El iubea cărţile! Le răsfoia cu mare drag, simţind mirosul de cerneală şi desfătându-şi sufletul citind. „Da, eu seamăn cu mama! – spunea el trist şi totodată mândru – mamei îi place să citească, iar dumitale-ţi place să bei!”. Mama lui Vasile era mereu în preajma cărţilor, citea  ori de câte ori avea câte-un crâmpei de timp, pentru că nu era uşor pentru o femeie, să se ocupe de gospodărie, să poarte grija soţului şi-a celor cinci copii ai lor. Vasile a deprins de la ea dragostea de carte, de lectură.

„AM TREI ELEVI DE EXECEPŢIE, DAR SUNT ROMÂNI, TOŢI TREI !”

Vasile Ţâra făcuse liceul maghiar şi era silitor, situându-se tot timpul, printre cei mai buni elevi din clasă. Doi prieteni buni avea, şi amândoi erau de la el din sat: Ion Baciu şi Irimie Moldovan, la fel de conştiincioşi ca şi el, şi, ce ţi-e şi cu soarta asta, prieteni au rămas, şi-au fost şi în exil, tot împreună! „Îmi povestea Vasile că la liceu la ei venise odată un grof maghiar, care l-a întrebat pe directorul şcolii dacă îi poate recomanda vreun elev eminent, care să-i mediteze copiii; răspunsul acestuia a fost scurt şi rapid: am trei!  Şi groful i-a luat pe toţi trei!”, mi-a zâmbit nea Mitică şi a continuat să-şi deruleze filmul amintirilor … Dar sunt români, toţi trei, i-a spus în şoaptă directorul. Nici o problemă! – a fost răpunsul grofului. Şi i-a luat pe cei trei, la el acasă. Acolo a învăţat Vasile Ţâra foarte multe lucruri. Şi-a îmbogăţit cultura generală, pentru că groful avea o bibliotecă vastă, cu cărţi în limba engleză, franceză, germană…un adevărat izvor, de unde te puteai înfrupta din tainele cunoaşterii.

DE LA MELEAGURI BISTRIŢENE, LA UNIVERSITĂŢI OCCIDENTALE

Cei trei prieteni au fost nedespărţiţi tot timpul, chiar şi în exil: au ajuns în Iugoslavia, apoi în Italia, Franţa şi în final, la Montreal.
Ion Baciu ajunsese un recunoscut profesor de matematică în Montreal, fiind cel mai renumit cadru didactic din provincia Quebec. Irimie Moldovan s-a specializat în informatică şi a fost omul care a instalat computere la principalele instituţii de stat din Montreal (primărie, spitale, etc.). Ambiţia şi rigurozitatea, munca şi seriozitatea, dar nu în cele din urmă, şansa, au fost mijloacele prin care şi-au văzut visul împlinit. „Apriga lor dorinţă de a deveni  cineva!” mi-a spus nea Mitică. Vasile Ţâra şi-a luat licenţa în litere, la Sorbona, în timp ce se afla în Franţa; vorbea franceza impecabil. Ascultându-l pe Dumitru Sinu, în vreme ce-mi povestea despre prietenul său, îi observam mimica feţei, gesturile şi inflexiunile vocii, simţind în ele doar admiraţie şi o reală mândrie: mândria şi bucuria de a-l fi cunoscut pe Vasile Ţâra.

MAI MULTĂ LUME SCRIE DECÂT CITEŞTE

Nea Mitică şi-a amintit că l-a vizitat pe Vasile Ţâra, pe când revenise în Franţa şi locuia la Saint Gervais. Era împreună cu alţi trei profesori francezi şi discutau despre diverse lucruri, toţi deţineau cunoştinţe vaste de cultură generală. „Era acest Vasile Ţâra, un om foarte cult, puteai vorbi cu el, ore întregi, era documentat, citise mult! – mi-a spus nea Mitică la modul admirativ. Unul dintre colegii săi, profesori, i-a spus în timp ce eram cu toţii la masă: Vasile, tu vorbeşti perfect franceza! Mi-a luat trei ani ca să o învăţ bine şi-apoi alţi doi, să pot să scriu la nivel academic – a răspuns calm, Vasile.  Văzând câte ştie şi cât este de recunoscut în domeniul său, nea Mitică l-a întrebat mereu, de ce nu scrie o carte.  Ştiţi care a fost răspunsul său ? Giovanni Papini a spus că mai multă lume scrie decât citeşte! Nu ştia probabil, sau nu voia să ia în consideraţie proverbul latin: Qui scribit, bis legit (Cine scrie, citeşte de două ori). Oricum, am înţeles că era un erudit de excepţie, un om deosebit. „S-a căsătorit cu o asiatică cu sânge albastru, fiică de şef de stat – Vietnam sau Indochina, nu mai ţin bine minte!” – a încheiat prietenul meu istorisirea despre Vasile Ţâra şi în ochii săi am putut citi cu uşurinţă mulţumirea, dar totodată şi nostalgia acelor vremuri… Istorisirea vieţii lui nea Mitică, ce începea să prindă contur, în discuţiile purtate cu el, incitantă şi plină de personaje şi personalităţi captivante, îmi stârnea curiozitatea la fiecare întâlnire pe care o aveam cu neobositul povestitor al întâmplărilor adevărate şi pline de inedit. Astfel, m-a determinat ca zile şi nopţi în şir să-i răsfoiesc însemnările ce mi le încredinţase. Şi din ele se putea observa cât de mult iubea cărţile, prietenul meu octogenar! Am citit într-una din notiţele sale, despre felul cum îl caracterizase soţia sa, doamna Nicole, într-o discuţie hazlie cu un prieten de-al lor, italian, ce-i sugerase acesteia să scrie despre nea Mitică. Glumind şi râzând din toată inima, doamna Nicole, amintindu-şi de începuturile vieţii lor de cuplu, i-a răspuns: Ce vrei să scriu? Că am cunoscut un om fără somn, un om care putea să facă singur 25-30 de camere de hotel pe zi, care citeşte 7-10 ore şi nu-l doare capul? Un om care poate mânca lapte acru cu castraveţi şi  care când îşi pune ceva în cap nu se lasă până n-o scoate la capăt sau – cum spune  domnul Petra -, câteodată le înţelege pe toate pe dos? Să scriu că am dormit separat, ca prinţii, fiecare în camera lui, căci cine putea să doarmă lângă un om care aprindea lumina de 30 de ori pe noapte şi avea în jurul lui cărţi ce mai cădeau şi pe jos? Atunci, pentru mine s-a făcut lumină şi-am reuşit să desluşesc mai bine taina prieteniei ce s-a născut între nea Mitică şi Vasile Ţâra. Aveau un lucru remarcabil în comun: erau părtaşi la aceeaşi dragoste – amândoi iubeau nespus de mult CĂRŢILE!

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.VII. )

„Copiilor, ascultaţi de părinţii voştri întru Domnul, căci aceasta este drept. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta — care este cea dintâi poruncă cu făgăduinţă — ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”(Ef 6,l-3).

Dragă tată, azi a fost o zi specială. Mai specială decât multe altele. Îndrăznesc să te deranjez din acea lume necunoscută mie, pentru a-ţi transmite dorul meu. Şi-L rog fierbinte pe Tatăl Ceresc să-ţi facă loc printre cei Drepţi.

Cum este în lumea veşniciei , tată?

Au trecut ani, ani mulţi, dar pentru mine eşti mereu prezent în gândurile şi-n inima mea.

Tată, cum aş putea să-mi înfrânez dorul? Cum mi-ai putea răspunde la întrebările rămase în negura vremurilor?

Tată, mi-ai întâlnit bunicii? Ţi-a povestit fratele Vasile cum a fost împuşcat încercând să treacă graniţa în ŢARA MAMĂ? L-a găsit bunica Trandafira, întorcându-se din drum, aflând vestea pentru a-l putea înmormânta creştineşte?

Dar ceilalţi bunici bucovineni, ce fac tată? Ce fac moşii noştri rătăciţi şi condamnaţi de iţele istoriei? Vă cântă unchiul Nistor din fluier şi cântări psalmice?

Odată ai fost dezrădăcinat din dulcea Bucovină, alungat de străinii ce ne-au luat ţărâna. Ajuns pe plaiuri cărăşene, ai trudit pentru noi din greu şi slăbit de boală ai ales alt drum, tată…Aşa cum a fost voia Celui de Sus.

“Cele mai grele ispite năvalesc peste suflet ca un uragan în vremea acestei groaznice stări pe hotarul dintre viaţă şi moarte; când se apropie hotărârea sorţii noastre vecinice, frica stăpâneşte sufletul. Numai amintirea Mântuitorului celui răstignit îl întăreşte.”(Arhimandritul Sofronie Saharov – Despre viaţă, moarte şi veşnicie)

Ne-ai părăsit plecând în cealaltă viaţă, fără să-mi vezi fiica…Atunci, prin acea plecare neaşteptată s-a declanşat în mine durerea, ca “un uragan” ce mă macină ca un dor de primăvară, conştientă că, “vremea este chipul fiinţării schimbătoare. În orice schimbare se afla un element al suferinţei.”

Anul trecut fusesem plecată la Sf.Mănăstire Prislop. Cu pioşenie am îngenuchiat la mormântul Părintelui Arsenie Boca, şi l-am rugat să-mi înlesnească ruga către Maica Domnului…

La întoarcere ne-am oprit să ne reculegem şi să-ţi  mângâi crucea cu blânda rugă, înlăcrimată, smerită şi dintr-odată, ţi-am simţit singurătatea…

Tată, m-ai crescut în Sfânta Biserică. Iubesc şi sufăr, sufăr şi iubesc, dar m-ai învăţat ceva : noi vremelnici în această lume, viaţa, doar o pregătire spre lumea veşniciei. Şi de-a lungul timpului am constatat că suferinţa purifică, îţi arată calea spre mântuire fiind întăriţi în credinţă.

“Iubesc a cugeta la înţelesul suferinţelor, iubesc a cugeta la vecinicie. Pare-mi-se că viaţa noastră pământească, vremelnică, trebuie neaparat să ne fie suferinţa.”

Am privit crucile încleştate în acea tăcere sacră şi realizasem că pentru a treia oară, ai rămas printre străini. Ce ar căuta un “venetic” în ţara lui printre cei care ne-au “tolerat” şi umilit?

Venisem hotărâtă la Timişoara să te smulg din acel loc, să-ţi găseşti liniştea alături de noi, în cripta familiei.

Îmi amintesc ziua de 13 septembrie de anul trecut. Împreună cu preoţi invitaţi a avut loc deshumarea. Afară era cald, păsările ciripiau în limbajul lor cocoţate pe bradul ce-ţi veghea somnul. Acel brad, parcă îl plantase cineva ştiind cât de dragă îţi era Suceviţa.

Încălţările erau curate, îmi spuseseră oamenii şi numărul de la pantofi…

Mă aşteptai tată, să te iau să te aduc mai aproape de mama, de noi toţi…Aşa cum spusese Ierom. Casian, uneori simţim nevoia să ne sprijnim de Sfânta Cruce, cu smerenie şi recunoştiinţă pentru cei care ne-au dat viaţă…Şi atunci este necesară fapta pentru cei rămaşi, nevoia de reazăm,  de a-i şti alături, pe cei dragi.

La terminarea sfintei slujbe, întrebând preotul dacă pot să te iau, primind aprobarea, te-am luat în braţe ca pe un prunc înfăşurat în alb şi am fugit spre maşina, fără a mai privi înapoi. Doar păsărele ţi-au şoptit ceva zglobii, printre ramuri de brad.

Acum, rolurile se inversaseră. În copilarie m-ai purtat pe umeri, în braţe. În acea zi, eu eram cea care te purtam pe braţe ca pe un dar de preţ.

Aşa te-am adus tată la Timişoara, pe genunchii mei, până la biserica din Dumbraviţa. Nu mai plângeam, dar, ştiind că acolo o să mă aştepte sora mea, pe când mă apropiam de Timişoara,  lacrimile mele se rostogoleau necontrolat. Tatăl şi cele două fiice, pentru o clipă,  ascunşi în veşnicie…

“Vremea este chipul fiinţării schimbătoare. În orice schimbare se află un element al suferinţei. Noi, cei ce aparţinem în acelaşi timp – mai bine zis, în paralel – de doua lumi, de cea de sus şi de cea de jos, suntem oarecum împărţiţi de-a lungul întregii noastre vieţi pământeşti. Tânjim către viaţa vecinică, având înaintea noastră chipul fiinţării  ,dumnezeieşti, neschimbată în desăvârşirea sa, iar în acelaşi timp ne afundăm în grija celor pământeşti, nefiind în putere a defaima nici cerinţele acestei vieţi. “Aştept învierea morţilor”. Numai ea, cea aşteptată vecinică viaţa este adevarata viaţă…” 

( Arhimandritul Sofronie Saharov)

Azi ar fi fost ziua ta, tată. 6 Aprilie…O rugăciune şi o lumânare printre lacrimi…

Ţi-am adus flori şi am avut un sentiment de împăcare cu mine însămi. Oare îmi vei citi scrisoarea tată? Te rog, iartă-mă, poate o lacrimă două au fugit pătând acest gând. Suferinţa pribegiei şi tristeţea din ochi doar acum pot să o înţeleg. Ţi-ai creat tată un univers tainic şi ai dus povara înstrăinării în tăceri…Teama faţa de de acel “rău”, dorinţa de a ne proteja viaţa…

Acum cred , că, într-un fel, ai încercat să uiţi prigoana, cu dor de parinţi, lăsaţi dincolo de sârma ghimpată, cu frământări nebănuite de noi.

Tată, noi am fost “răsplata”! Noi, cele două fiice, poate am reuşit să găsim drumul drept spre Lumină. Mulţumesc, dragul meu tată!

“Copiii sunt o răsplată pentru toate suferinţele lor. De aceea un înţelept spune: “Cel care se teme de Domnul va cinsti pe tatăl său şi ca stapânitori va sluji celor care l-au născut” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 3, 7), explicând ceva mai departe şi de ce: “… ce le vei da tu în schimb pentru ceea ce au facut ei pentru tine?” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 7, 29). Ce nu poate da în schimb un fiu tatalui său? Trebuie să înţelegem că părinţii ne-au născut pe noi, noi însă nu-i putem naşte pe ei. Şi dacă nu putem face ceva tot atât de important pentru părinţii noştri, măcar să le răsplătim acest dar nepreţuit pe care ni l-au dat şi să-i cinstim aşa cum se cuvine. Dar nu pentru că o cere legea firii, ci pentru că o cere frica de Dumnezeu.” (Arhimandritul Sofronie Saharov)

Biserica Ortodoxă Sf.Gheorghe – Oţelu-Roşu

Îmi amintesc de sărbătorile pascale. Noi aveam toaca noastră în curte şi  ne învăţai cum să  batem în perioada Deniilor. Mereu prezent în Sfântul Altar, în noaptea Sfintei Invieri, pregăteai “paştele” pentru credincioşi.

Privesc imaginea Bisericii  cu nostalgie. În casa parohială am deschis ochii. Aici, în Sfânta Biserică, unde preotul Ioan Ţărovan mi-a pus în mână Cartea Sfântă…Am crescut în strană, sub oblăduirea caldă a părintelui, a dumitale. Eram cea care rosteam Rugăciunea Domnească şi Crezul cu trăiri unice, îngenunchind cu smerenie în faţa  Altarului. Poate a fost cea mai frumoasă parte a copilăriei mele, crescând în acel loc binecuvântat.

Tată, îţi aminteşti când îţi aduceam merinde pe “Scoarţa”? Treceam pe la izvorul lui “Vidu”, umpleam ulciorul cu apă cristalină, şi urcam bucuroasă încântată de frumuseţea naturi, spre locul unde coseai. Pentru noi mergeai la coasă , tată…După tura de noapte de la uzină, nu-ţi era ruşine să coseşti pentru alţi, ştiind că o faci pentru fete, ca să aibe parte de carte. Doamne ce bună era mâncarea pe fânul proaspăt cosit ! Şi ce bucurie când mă urcai pe claia de fân să ţopăi pentru a se aşeza…

Acum, scriindu-ţi tată, îmi amintesc de momentele  când mă regăseam în poveştile lui Creangă. Nu-mi plăcea când mă trimitei după capre, sau după gâşte…Dar m-ai învăţat să fiu ascultătoare, şi-mi ascundeam lacrimile când cei de vârsta mea se amuzau de o venetică. Iartă-mă tată !

Tată, nu mai sunt sărbătorile de altădată. Mereu ceva lipseşte…Îmi lipseşti tată, îmi  este dor de dumneata …

Cu cine voi bate tată toaca, în noaptea Sfintei Învieri?

Dumnezeu să te odihnească, tată!

Nihil sine Dei!

Mariana Gurza

Timişoara

06 Aprilie 

Tata, mi-e dor de tine-versuri Mariana Gurza-Recita actorul Florin Nan

         “Vera Iconia”

Utopia unei dedublări
întarzii
pe Via Dolorosa
sunt femeia Vera Iconia
aici venită ,
să–i opresc
pe aruncătorii de pietre
și vorbe abisale
drumul în urmă se surpă
în fața,
suișul cu trepte eterne
lumini rănite
vartej de vocale cerești
cad
peste verbul ateu
izbind neprihănirea
oriunde aș fugi
mă-mpedic
în propriile-mi lacrimi
din lacrimi
și glasuri izvodite
se sapă cangrene
blasfemie în aer, pe cer,
nici păsări nu vor,
martori supliciului să fie
cuvintele între ele se ascut,
las în jur ecou magnetizant
prin viscere de timp,
predestinate, mai nasc un păcat
gandind,”Iisuse ,Doamne,
fă din pietrele lor
Arginți, aur și aramă,
să numere
prin veacuri
obosind “
Iată, în schimb,
Ție, această năframă
de vrei, șterge cu ea,
trădarea și
duratele ei.

Ulise sunt eu! Şi aşa ar putea fi intitulat manuscrisul pe care  scriitorul   Octavian Curpaş, din Arizona, SUA, este pregătit să-l încredinţeze tiparului. Jurnalist de profesie, autorul are, în aceste pagini, privliegiul de-a surprinde într-o cheie potrivită, câteva dintre poveştile fascinante ale imigraţiei româneşti. Cu o tehnică a scrisului clară şi la obiect, cu date şi detalii care fac şi mai mustos miezul evenimentelor dar mai ales cu o documentare evidentă, care în antiteză cu naraţiuniunea personajului principal, nea Mitică, Octavian Curpaş reuşeşte să focalizeze într-un punct central, din care, mai departe,  cuvintele se transformă în literatură. Lucrarea de faţă este ca o restituire a cuvintelor ce zidăresc oamenii şi locurile, a sintagmelor ce definesc stări de spirit, sentimente şi principii întotdeauna valabile. Octavian Curpaş radiografiază un segment relevant al emigraţiei româneşti de după 1948, dar nu se implică în drama colectivă, exod care se consumă cu vivacitate, prin naraţiunea eroului principal. Nu intervine scriitoriceşte decât în cazurile care marchează destinul unor persoane devenite, prin vrerea destinului, personalităţi recunoscute de contemporaneitate. Ar putea fi  aici, o pagină distinctă din Istoria Exilului Românesc. Ar putea fi o odisee, la care participă argonauţii carpatini, fugarii, aveturierii, oameni legaţi prin frăţie de sânge chiar şi dincolo de fruntariile  României.

Octavian Curpaş scrie modern, se foloseşte de amintirile interocutorului său, nea Mitică, ca de un jurnal în care  notiţele de fiecare zi s-au scuturat de asperităţile inevitabile ale prezentului şi sunt înnobilate de aura pe care le-o conferă acţiunea focului lăuntric, de trecerea timpului. Poveştile, spuse la masa unui hotel american, sunt reverberate în paginile acestea, sunt resususcitate, până când, aproape se simte mirosul verilor din copilăria care a fost odată.

Într-un caroiaj de paralele şi meridiane geografice, cu aventuri savuroase şi principii de viaţă, care, de la un caz la altul au fost sau nu respectate, acţiunea cărţii este vastă dar defel stufoasă, pentru că autorul a ştiut să segmenteze fiecare capitol, a ştiut să decupeze întâmplările importante, să le literaturizeze potenţându-le, astfel,  esenţa.

Ca într-o migraţie de cocori bătrâni, dar încă puternici, aşa se desfăşoară acţiunea. Un evantai de destine şi suma locurilor prin care s-au perindat ,,argonauţii” în căutarea ,,lânii de aur”, a fericirii. Celebra lână de aur! Mit şi adevăr, pentru care  românul şi-a părăsit vatra şi înfruntă destinul mioritic.

Toţi indivizii, românii din anturajul lui Nea Mitică, personajele lui  Octavian Curpaş, au aventura prinsă cu o cocardă tricoloră, direct pe inimă. Nu le pasă că au îmbătrânit biologic, ele caută încă libertatea prin care, sărac sau bogat, celebru sau anonim,  devii nemuritor, pentru că porţi în genă ceva din patria-ţi de obârşie.

Începută ca o poveste de viaţă, cu nostalgii, mai mult ghicite decât declarate, naraţiunea lui Nea Mitică, personajul dinspre care pornesc şi la care se întorc mai toate întâmplările de faţă, face faţă construcţiei literare şi acţiunea cărţii prinde forţă, accelerază, pagină după pagină, adună personaje diverse ca tipologie, dar care, împreună, formează acel eşantion care ar putea fi reprezentativ pentru chiar poporul român.
Inteligenţi, harnici, descurăreţi şi gata de aventură, românii care ţin cu scheletul lor spiritual copertele acestei lucrări, sunt atât de reali, încât îi poţi regăsi pe strada ta dar şi aiurea, în lume. Cu o putere de concentrare pe partea de psihologie a individului, autorul face literatură dezinvolt, fără forţare, şi acest lucru îl daorează, în parte, jurnalismului. Îmbină cu afinitate certă, seriozitatea documentaristului cu patosul unui vântură-lume, în sensul frumos al cuvântului.

Octavian Curpaş, el însuşi este un om cu biografie în oglindă. Un om trăindu-şi visul între America şi România. Folosindu-se de amintirile lui nea Mitică,  reuşeşte un exerciţiu perfect de readucere în prim plan a unor efigii de români care au  biruit în viaţă, prin ei înşişi.

Cu şira spinării verticală, ei sunt eroii care fac legământul cu ţara de naştere şi cu cea de adopţie, prin ceea ce au mai scump, conştiinţa de sine. Nu sunt sfinţi, nu sunt miliardari, nu sunt cerşetori,  ori… poate că sunt din toate acestea la un loc, pentru că, povestea fiecăria dintre ei, are un traseu ce ar putea constitui  pilonii de susţinere ai unui roman de succes.

Parcurgând paginile, cititorului nu îi mai rămâne decât să descopere firul  ficţiunii din ţesătura evidentă a realităţii implacabile. Este aici o lectură agreabilă, un dar pe care autorul ni-l face într-un moment în care, tot mai mulţi dintre compatrioţii noştri se întreabă: Încotro mergem, fraţilor?

MELANIA CUC

15 December 2011

Sursa : Revista Phoenix Mission, Arizona