Cuvânt și iubire

 

 

Amintirile sunt dovezile vii ale neuitării din noi, sunt imaginile trecutului aşternute în gânduri, îngrijite în taină cu puterea sufletului şi ocrotite cu dragoste de-atingerea aripilor nemiloase ale timpului. Când ne desprindem de vâltoarea unui prezent ce sapă adânc în noi şi dragostea de tot ce-i frumos şi bun ne stăpâneşte vieţile scurgându-se agale spre fântânile nepieritoarei iubiri, dăm frâu liber amintirilor, căutându-ne pe noi înşine ancoraţi în adâncul şi farmecul lor. Dumitru Sinu, nea Mitică – aşa cum m-am obişnuit să-i spun şi cum de altfel îi spun toţi cei apropiaţi –, nestăvilit povestitor al unor întâmplări din vremuri demult trecute, a ştiut să-şi drămuiască fiecare bucăţică de suflet, umplând-o cu amintiri despre oameni şi locuri, orânduite după bunul său plac într-un document special pe care nu cred că greşesc dacă-l numesc carta aducerilor aminte, guvernată, de o lege mai rar întâlnită în ziua de azi: prietenia. Stoian Brăiloiu, nea Brăilă pentru amicii şi cunoscuţii săi, omul de care l-a legat o prietenie frumoasă şi durabilă, a făcut parte din rândul structurilor legionare ce au facilitat emigrarea multor români după instaurarea regimului comunist în ţara noastră. Astăzi şi-l aminteşte plin de recunoştinţă şi-mi vorbeşte cu emoţie despre un personaj complex, interesant şi cu un suflet de aur, după cum mărturiseşte Mitică Sinu.

LEGIONAR FĂRĂ LEGE ȘI DRUMUL CĂTRE LIBERTATE

Stoian Brăiloiu a făcut parte din generaţia care a părăsit România postbelică încă din vremea generalului Ion Antonescu. Mitică Sinu l-a cunoscut la Cluj, pe vremea când îşi pregătea cu minuţiozitate emigrarea; ştia că legionarii îl pot ajuta să treacă dincolo şi până la urmă ei au fost cei care i-au aranjat plecarea. „Antonescu îi trimitea afară – îmi spune nea Mitică referindu-se la legionari – dar Hitler i-a prins şi i-a închis… erau vremuri tulburi. Şi nea Brăilă a ajuns în Germania, a fost închis şi după aceea expulzat şi trimis acasă”.
Dar nu s-a liniştit, a plecat spre Iugoslavia titoistă împreună cu ortacii săi, dintre care nea Mitică îşi aduce aminte de un anume Aurel Călin… La sârbi s-au revăzut. „Era electrician în minele de la Banovici” – îşi aminteşte Dumitru Sinu. Nu mai contase nicio lege pentru el. Asemeni celor mulţi care treceau ilegal graniţele României, viaţa sa era guvernată de o sigură lege: aceea a libertăţii depline pentru care lupta, depăşind obstacolele unui drum sinuos şi deloc uşor – nea Brăilă era legionarul fără lege!
Era un răzvrătit fără margini, nemulţumit până şi de cei din rândurile cărora făcea parte, legionarii: nici ei nu au făcut nimic pentru România – îi spusese cătrănit lui Dumitru Sinu. Era un om inteligent şi drept, cu suflet mare, plin de bunătate. În ţară, Stoian Brăiloiu fusese învăţător. Cum câmpurile de muncă iugoslave erau amplasate în diferite regiuni, mai mult sau mai puţin aproape de graniţele iugoslave cu ţările care deschideau drumul refugiaţilor către libertate, fiecare risca după cum credea de cuviinţă, alegându-şi calea de trecere dincolo de barierele roşii. Stoian Brăiloiu se pare că a urmat un traseu inedit, trecând în Italia, apoi în Grecia. Dar ţinta lui era de fapt alta şi după o vreme, în sfârşit, ajunge în Franţa. Aici se reîntâlneşte cu nea Mitică. Printr-un concurs de împrejurări, ajunge mai apoi în Corsica şi viaţa sa îmbracă alte forme, sub auspiciile iubirii…

CORSICA ȘI-O DRAGOSTE SUBLIMĂ

„Avea un prieten nea Brăilă, tocmai în Corsica – îşi aminteşte nea Mitică – la care merge în vizită, nebănuind ce îi rezervase destinul: aici îşi cunoaşte sufletul pereche, se căsătoreşte şi rămâne mai mulţi ani în mijlocul unor oameni care l-au respectat şi l-au iubit mult. Un loc cu o istorie zbuciumată, iată, îi oferea lui Stoian Brăiloiu o viaţă liniştită şi un cămin fericit”.
Corsica este una dintre cele 26 de regiuni ale Franţei, dar care beneficiază de o administrare specială. Este situată între Franţa şi Italia, având ţărmurile scăldate de apele Mării Mediterane. În antichitate, etruscii au înfiinţat câteva localităţi pe insula care era cunoscută de către comercianţii fenicieni sub numele de Kyrnos. O dată cu înfiinţarea coloniei greceşti Massalia, mai apar câteva localităţi, sub dominaţia greacă. Nu scapă de talpa Imperiului Roman care o cucereşte prin anul 259 î.Hr. Vizigoţii şi lombarzii o controlează apoi în evul mediu şi ulterior intră sub stăpânirea papalităţii şi a statului genovez. Sub formă de răscumpărare a unor datorii, Corsica devine parte integrantă a Franţei, fiind alipită acesteia în anul 1768. Ca urmare a Revoluţiei Franceze, în 1790, teritoriul Corsicii a fost organizat într-un departament unic, denumit Corse. După mai multe etape de reorganizare, în final, din 1976 Corsica se prezintă sub forma a două departamente: Corse-du-Sud şi Haute-Corse. Referindu-mă la istoria Corsicii nu pot să nu vă împărtăşesc o curiozitate, al cărei adevăr se pare că nu este pe deplin elucidat încă: se spune că însuşi împăratul Napoleon Bonaparte ar fi fost corsican… Poveştile despre mama lui care ar fi petrecut câteva luni pe insulă în toamna anului 1768, în absenţa soţului său, bănuindu-se că în compania contelui de Marbeuf – guvernator al Corsicii în momentul cumpărării şi cuceririi insulei de către Franţa –, par a fi totuşi adevăruri istorice incontestabile, pentru că la 15 august 1769, la Ajaccio se naşte Napoleon Bonaparte. Apoi, se ştie că viitorul mare împărat merge în Bretagne la vârsta de 11 ani pentru a petrece o „vacanţă” la castelul familiei, de la Callac-en-Tredion şi, poate, de ce nu, la Penarvern, castelul contelui de Marbeuf, de lângă Sainte-Seve… Napoleon şi contele de Marbeuf corespondează apoi pe vremea când viitorul împărat al francezilor urma cursurile şcolii militare de la Brienne… Sunt multe coincidenţe care conduc la ipoteza unei filiaţii diferite decât cea înscrisă în istorie şi o dată în plus, fila din registrul de botezuri al parohiei de la Sainte-Seve, unde se presupune că ar fi fost înregistrat botezul lui Napoleon, aferentă anului 1769 a fost ruptă în mod deliberat de către poliţia imperială. Nu ştiu dacă se pot numi doar presupuneri, atâta timp cât sunt dovezi care le atestă veridicitatea…
Cu peste 1.000 km de coastă şi 200 de plaje, cu un relief cu precădere muntos în interior, Corsica are specificitatea ei turistică şi devine un punct de atracţie pentru această parte de lume.
Cert este faptul că nu-i de mirare că locurile acestea măcinate de istorie au fost mereu în sufletul lui Stoian Brăiloiu! Oamenii, locurile, familia ce-şi câştigase prin unirea destinului său cu al soţiei i-au marcat existenţa şi asta vom vedea din relatările lui nea Mitică. Se simte bine aici, are de-acum o familie dar viaţa îi deschide noi perspective…

„DU-TE LA NEA BRĂILA, PRECIS O SĂ-ȚI DEA CEVA BANI !”

După o şedere de mai mulţi ani în Corsica, Stoian Brăiloiu revine la Paris, împreună cu o soţie frumoasă şi iubitoare, adusă dintr-un loc plin de istorie şi de exotism. Deschide o făbricuţă de mase plastice lângă Paris şi angajează şapte români şi şapte corsicani – imparţialitate şi egalitate, după cum erau originile celor doi soţi Brăiloiu. Era înzestrat cu harul de a face bine, de a ajuta şi a deschide drumuri pentru cei din jur. Îşi câştigase un renume în comunitatea românească din Paris, pentru că indiferent cine-i cerea ajutorul, Stoian Brăiloiu îi întindea mâna. La masa lui aflai întotdeauna prieteni pe care-i trata aşa cum se cuvine. „Mereu ne invita la el la masă – îmi spune Mitică Sinu – iar la biserica ortodoxă din Paris, dacă cineva cerea sprijinul, i se spunea fără ezitare: Du-te la nea Brăilă şi precis o să-ţi dea ceva bani!”. Era un suflet ales şi un om de o generozitate deosebită.
Deşi cu dragoste de oameni şi de Dumnezeu, iubind tot ceea ce era curat, frumos şi bun, Stoian Brăiloiu nu a avut copii…
„Am avut un soi de prietenie specială cu acest om, cu toate că era cu zece ani mai în vârstă decât mine, dar am avut întotdeauna ce învăţa de la el. Îmi amintesc că l-am vizitat de câteva ori şi în Corsica, voia să mă însoare şi pe mine-acolo, dar fătuca  pe care mi-o găsise… era minoră” – îmi zice nea Mitică zâmbind.
Între timp, Dumitru Sinu pleacă în Canada, dar păstrează legătura cu Stoian Brăiloiu. La un moment dat revine în Franţa şi, împreună cu nea Brăilă, mai fac un bine!

ALBEN ȘI FLORA:  DOI MIRI, DOI “NAȘI” ȘI DOUĂ CONTINENTE

Din povestirile lui nea Mitică mi-am dat seama că Stoian Brăiloiu avea o afinitate aparte spre a aranja prietenii şi mi-a relatat o întâmplare drăguţă, cu happy end: „Eram în Canada şi aveam un prieten canadian, de origine franceză, cam timid de felul lui, pe nume Alben şi care voia să se însoare. L-am luat cu mine în Franţa şi l-am căutat pe nea Brăilă” – zice Dumitru Sinu.
Ce se întâmplase, de fapt? Când l-a sunat nea Mitică şi i-a spus că e în Franţa, aflând scopul vizitei lor, Stoian Brăiloiu n-a stat deloc pe gânduri, găsise deja rezolvarea, zicându-le: Cunosc în Corsica o fată foarte cumsecade, o cheamă Flora! – şi au plecat toţi trei să vadă fata.  Alben a văzut-o, s-au plăcut şi s-au luat îndată. „Pe mine încercase să mă aranjeze şi nu-i ieşise! Dar iată că lui Alben îi găsise repede sortita!” – zâmbeşte nea Mitică, povestindu-mi apoi cum au făcut o nuntă frumoasă, la care nea Stoian Brăiloiu şi soţia lui au fost naşi. Flora era dintr-o familie bună, tatăl ei fiind deţinătorul unei companii de transport.
Apoi Mitică Sinu, împreună cu Alben şi Flora, s-au întors în Canada. La Vancouver au mai făcut o nuntă, la care a fost şi naşul lor de suflet, Dumitru Sinu, împreună cu prietenii săi, Titi Filip, Radu Bumbaru şi Cornel Popa. Era în perioada în care munceau la Vancouver.

Alben şi Flora trăiesc şi astăzi în Canada şi au doi copii: un băiat şi o fată. În fiecare an, Alben şi soţia lui mergeau în Corsica, la familia Florei. Avusese mână bună nea Brăilă!
Dar vremurile erau tulburi, veşnica neîncredere dintre Occident şi lagărul comunist crea situaţii în care, inevitabil, ori de câte ori apăreau semne de întrebare, acestea planau deasupra emigranţilor veniţi din Est…
Prin momente de acest gen au trecut şi nea Mitică şi Stoian Brăiloiu.

POVESTE DIN CORSICA – BĂNUIT PE NEDREPT

Dumitru Sinu îşi aminteşte de un episod care a schimbat traiectoria vieţii lui Stoian Brăiloiu şi pentru-a câta oară?! Fugise din România în Germania, apoi se reîntorsese în ţară; trecuse graniţa în Iugoslavia, de-acolo ajunsese în Grecia, via Italia. Se stabilise în Franţa, se însurase în Corsica, revenise în Franţa de unde, iată, datorită unei conjuncturi care purta adânci urme politice, din nou era nevoit să plece…
În Franţa acelor vremuri era preşedinte generalul Charles de Gaulle. Se anunţase vizita oficială a conducătorului rus Nikita Hruşciov, un lucru inedit pentru politica acelei perioade postbelice, frământate de atâtea schimbări. Generalul de Gaulle, precaut, iniţiază o campanie de prevenţie împotriva unor evenimente nedorite, mai ales în rândurile emigranţilor proveniţi din ţările comuniste. Francezilor le era frică să nu apară probleme din partea acestora, temându-se pentru viaţa lui Hruşciov şi au întocmit liste de suspecţi pe care i-au interogat zile întregi.
„Eram în vizită în Franţa, venisem din America – îşi aduce aminte Dumitru Sinu – când m-am trezit chemat la poliţie şi la 9,00 dimineaţa şi la ora 16,00, pe parcursul câtorva zile, pentru a-mi putea controla fiecare mişcare: li se păruse suspectă venirea mea la Paris exact în preajma vizitei lui Hruşciov, dar nu aveau motive să se teamă, eram inofensiv, îmi câştigasem libertatea şi nu voiam să mi-o pierd din nou”.
Cu nea Brăilă s-a întâmplat însă altceva: fiind pe acea listă a suspecţilor, din precauţie l-au trimis în Corsica, ştiindu-i, bineînţeles, istoria… Dar el se desprinsese de toate acele vremuri în care clocotea sângele în el şi-i transmitea impulsuri de revoltă.
A fost primit cum nu se poate mai bine de cei pe care-i cunoscuse din timpul primei sale şederi pe insulă. Era un om iubit de toată lumea. Devenise şi mai important pentru băştinaşi o dată cu suspiciunea ce plana asupra sa din partea administraţiei franceze: Au venit cu toţii să mă vadă, cu mâncare şi cu băutură: unul venea, altul pleca… – îi povestise Stoian Brăiloiu lui Mitică Sinu.
Dar, după ce revine din Corsica, mai stă câţiva ani în Franţa şi apoi pleacă, de-această dată spre America de Sud, în Argentina: avea acolo un unchi care era profesor universitar.
Comunicarea şi prietenia lui cu Dumitru Sinu continuă, însă de văzut nu se vor mai vedea niciodată… După un an de la ajungerea sa în Argentina, Stoian Brăiloiu va pleca pentru totdeauna dintre cei vii, lăsând în urmă amintirile şi urmele alese ale sufletului său de aur…

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.VIII. )

 

Mai bine de jumătate din spaţiul primului număr pe acest an (44 în total) al revistei pentru solidaritatea românilor de pretutindeni este consacrat relatărilor de la Reuniunea “Familiei Române” la Baia Mare, desfăşurată în zilele de 17-19 noiembrie 2011. Grupajul, coordonat de Ioana DRAGOTĂ şi întins pe 85 de pagini, redă în cuvinte, imagini, cărţi şi evenimente cele întîmplate în municipiul reşedinţă de judeţ şi în cîteva deplasări ale participanţilor la Casa Olarului Daniel Leş din Baia Sprie, Biserica de lemn din Şurdeşti şi Mănăstirea Sfînta Ana din Rohia. Au fost prezenţi mulţi români de vază din ţară şi străinătate, primiţi cum se cuvine de înalte oficialităţi ale Maramureşului. Sînt reproduse apoi ecourile reuniunii în presa scrisă şi audio-vizuală din ţară.

Capitolul nelipsit din sumarul fiecărui număr este “Românii în lume.” Reţinem cîteva titluri: “Exilul românesc la mijloc de secol XX” de Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG, “O candelă în îndepărtatul Nord” de Adelina ULICI, “Românul … la nevoie se cunoaşte!” de Mihai NAE. În “Cununa de Aur a României” s-au prins cu două materiale Iurie LEVCIC şi Elena TAMAZLÂCARU.

Un colaborator constant al revistei, Corneliu FLOREA din Canada, scrie despre Milton G. Lehrer şi al său volum de peste 500 de pagini “Ardealul, pămînt românesc”. Nu este uitată nici Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român la 150 de ani de la înfiinţare. Conf. univ. dr. Ştefan VIŞOVAN scrie trei texte despre ASTRA maramureşeană, ASTRA blăjeană şi ASTRA clujeană.

Sînt trecute în revistă şi file din cronica “Familiei Române” din anul care a trecut, publicaţia trimestrială de cultură şi credinţă românească fiind cea mai răspîndită în lume la ora actuală.

Gheorghe PETER

 

http://www.graiul.ro

 

Christina Grigore, from Missouri, has conquered many other gymnasts from the United States and even Canada. At the University of Phoenix Stadium, in Glendale, Arizona the competition took place.

        The University of Phoenix Stadium from Glendale, Arizona, and the Sunrays Arizona team competed on February 13-15, 2009. This was the Hard Rock Invitational event, which over 1500 gymnasts’ participated in, including Canada. A mother from Arizona said, “It’s a privilege to compete in this meet. These gymnasts have worked so hard to participate in this meet. A chance to compete in this meet is rare.” A coach from the Arizona Sunrays, Dan Witenstein, said “During the gymnasts’ warm up, there would be live music playing and the medals awarded would resemble small electric guitars.”

        With all the gymnasts that competed on February 13-15th, 2009, Christina Grigore, a gymnast from St. Louis, Missouri, from All American Gymnastics, participated in this meet. She competed on the Red Side as a level 8, competing with all the other 56 gymnasts on that side. Her team won 2nd place and also won $125.

          Twenty-four years ago, Ionel Grigore emigrated from Romania to the USA. Christina’s parents participated in Romanian sports. Ionel participated in fencing, parachuting and scuba diving in caves, and her mother was very athletic. Her father left Romania in 1985, for expeditions in scuba diving in Vietnam. He traveled to Vietnam and then went to Italy, and after that he came to USA.  Christina’s mother and sister came to the US in 1988.

Sanda Grigore graduated from Bucharest, Romania in Nursing. After moving to the US a year later, she enrolled in another nursing program. In 2005, she enrolled in a school to be a Pharmacy Technician.  At present she is working in Nursing Home as an Activity Therapist in Chesterfield, Missouri.

 

In 1990, Christina was born in St-Louis, Missouri. Christina continued the families’ legacy in sports. The Grigore family moved to Portland, Oregon in 1997, and they bought a business that was an “Adult Foster Care Home”.  Christina was enrolled in private school in Portland. She experimented with different sports like jazz, gymnastics, figure skating and even the piano. She went on to play the piano for eight years. When she was eight years old, she was enrolled at Clackamas Town Center for figure skating. She was going to school, taking piano lessons, and skating about 12-15 hours a week. Skating was her passion. She would skate for 5-6 hours every Saturday and Sunday! She took private lessons with a Russian coach named Olga.  On top of that, she also took a Power and Endurance class every Saturday at 8 o’clock a.m. Following that would come two more different types of classes (one of them being a Jumps and Spins class) and would free skate ‘til around 2 or 3. Before she moved back to Missouri she conquered and took first place in her first figure skating competition!

        On the other hand, her sister Anneliese is a preschool teacher in Missouri. She has a six year old daughter named Jordan Ashley. She is in first grade. Jordan has also been in gymnastics for four years and is also involved with dance. When they moved back in 2004, Christina started performing gymnastics. Her mother adores Nadia Comaneci very much and got Christina interested in gymnastics. During her childhood, Christina worked very hard in sports, playing the piano and in school. She never had time to socialize with other kids because she was always busy with her rigorous training. Currently, she has been training 20 hours a week, five days a week, including Saturday and Sunday. Christina tells me with enthusiasm, “Gymnastics is my life!” The word “vacation” isn’t known in the gym. While only getting one day off for Christmas and New Years, and a week off after State competition, one could say that gymnastics must be her life, since she is so dedicated. She doesn’t have much time to be a kid. Her forty-five minute drive to the gym is just the beginning of a long day. She is now a training level 9. One could say that Christina hasn’t been doing gymnastics for long. She started competitive gymnastics when she was 15 years old! She is currently a senior in high school. Her coaches have said, “She is a very hard worker. She doesn’t fool around. She’s like the mother of the gym. She gets her teammates motivated and mothers the younger gymnasts”. When Christina finally gets home, around 9:15 p.m., she eats dinner and then starts her homework. Every year contains about ten to twelve competitions. So far, since she has been competing, she has won 96 medals and 14 trophies. She usually places very well!

In the first week of February, she participated with 4000 other gymnasts from all over the world. This IGI competion was held at the Navy Pier in Chicago, Illinois.  This is currently the world’s biggest gymnastics competition. The meet is also under consideration for the Guinness Book of World Records, as the largest meet! It is an annual competition at the Chicago Navy Pier.

     Christina has said, “If you really want to achieve your goals, all you have to do is set your mind to it! With dedication, hard work, and perseverance, anything is possible!” Her five coaches love her! They have all noticed that the other girls look up to her and are very happy. They say this because she is a very good role model! Unlike other teenagers her age, she does not like to drive. The thirty-six mile trip to the gym and back is not much fun for her. When trying to think positive about driving herself to the gym she says, “It gives me time to think about how practice went and if I accomplished the goals I had set for that days’ work out and also what I could work on to be a better gymnast.” Over the years, she has accumulated three notebooks of journal writing. After each practice, she writes down how the practice went, any new skills she learned, and over all just how the day went. She says that this helps her and it also shows her how far she has gotten in the 3 ½ short years she has been doing gymnastics.

In the short amount of time that she’s not at school or gymnastics, she is a member at Lifetime Fitness. (a work-out gym like YMCA, 24 Hour Fitness, etc.) When she doesn’t have practice or on the weekends, after practice, she goes to Lifetime and works out. She rarely goes skating anymore, even though she dearly loves it, “There just isn’t enough time” Christina had told me.

Looking back, Christina says that if there was one thing she could change about her gymnastics, is that she would have started earlier.

In school, Christina’s favorite subjects are math and science. She is a senior at Lafayette High School in Missouri. She applied to four colleges and all four accepted her. She decided to go to a private university close to her house. She will still do gymnastics at the gym she is currently at. She would like to open her own gym someday. When something isn’t going right, Christina works harder to try to get to her dreams. She asks her coaches questions about how to better her gymnastics and she said that that usually works.

  Christina has only good things to say about Romanian gymnastics. She admires the gymnasts very much and likes how they work hard. They have very rigorous training. She watches gymnastics on TV all the time, recording it and playing it back in slow motion helps her with the skills she is having trouble with. Christina says that her favorite gymnasts are Shawn Johnson and Nastia Liukin, they took first and second at the Olympics.

The “Arizona Sunrays Hard Rock Invitation” was her first competition in Glendale, Arizona.  Before, this competition had been held at the Phoenix Civic Plaza. The University of Phoenix Stadium was in construction for three years, and finally opened their gates in August of 2006. The brilliant architect was Peter Eisenmam. A 15 minute drive from downtown Phoenix will bring you to the 63,400 seat Stadium. This stadium is the ideal location for games, basketball, football, concerts, and even rodeos and corporate events. Overall, the Arizona Phoenix Civic Plaza Competition was great and Christina’s motivation for gymnastics will never end!

By Roxana Curpaș

Surprise, Arizona

Revista Phoenix Mission, Arizona

Una dintre problemele cu care Biserica se confruntă în prezent este problema seculărizarii, care, odată cu epoca modernă, a devenit din ce în ce mai presantă. Lumea are impresia că ea nu există. De ce? Pentru că este un lucru nevăzut, dar mai ales pentru că plantează în inimile oamenilor ideea că dacă sunt fericiţi aici pe pământ, atunci nu le mai trebuie viaţa viitoare, nu le mai trebuie Dumnezeu, nu le mai trebuie o comuniune adevărată cu ceilalţi, nici chiar cu Iisus Hristos, ci doar legături de afaceri, din care să aibă un câştig. Toate valorile spirituale creştine revelate de Sfânta Treime sunt transformate în valori cu caracter uman, negându-se caracterul lor revelator. Pe vremea comunismului, sau a altor curente nefavorabile creştinismului, credincioşii învăţaseră să se ferească de el! dar secularizarea este greu de observat şi aşa cum spune profesorul Jean-François Colossimo în interviul de faţă, ea nu face martiri. Lumea nu se simte ameninţată de ea crede chiar că este un lucru normal, fără să ştie de fapt că ea corupe sufletul.

Secularizarea apare odată cu descoperirea omului ca raţiune autonomă

Aşa cum se întâmplă destul de des, realitatea a apărut înaintea cuvântului. El este mai degrabă un cuvânt filosofic. În secularizare intră termenul secol din limba latină. Ideea care se regăseşte în spatele lui este că într-un fel, în relaţia existentă în mod general între Împărăţia lui Dumnezeu şi lume, între Biserică şi lume, întreg registrul simbolic, întreg registrul sfinţeniei, puţin câte puţin se transformă de fapt într-un spaţiu laicizat, un spaţiu public, se pierde dimensiunea transcendenţei divine, tot ceea ce era în ordinea verticalităţii se pune în ordinea orizontalităţii, tot ceea ce era în ordinea imuabilului se pune în ordinea transformării. Secularizarea începe în mod real, sau o putem data, odată cu Renaşterea, atunci când se trece de la un univers închis la un univers infinit, atunci când, în mod evident, omul devine într-un fel centrul lumii. Există o legătură foarte profundă între secularizare şi umanism, deoarece umanismul va presupune că efectiv toate regulile şi toate legile revelate contează mai puţin decât legile pe care omul şi le poate da sieşi.
Fenomenul se accelerează odată cu Iluminismul, unde omul se descoperă ca o raţiune autonomă, îşi impune chiar el însuşi legea sa în mod definitiv. Plecând de aici, se creează un conflict între credinţă şi raţiune, în mod particular în Occident unde scolasticii latini au încercat să unească credinţa cu raţiunea. Începând cu secolul al XVIII-lea, credinţa este trimisă într-un spaţiu subiectiv, acesta este fenomenul credinţei, al diversităţii credinţelor şi al punerii chestiunii credinţei, ceea ce duce la o formă de pozitivism în secolul al XIX-lea care face ca omul să se viseze demiurgul lui însuşi: îşi împropriază puteri prometeice şi se vede într-un anumit fel dumnezeu. De asemenea, începutul secularizării poate fi identificat fie în orizontul social unde se voia crearea unui om nou, fie în domeniul tehnic, fie sub forma imperialismului occidental, faţă de cultura mondială, în noţiunea de progres. Doar că, prin marile catastrofe ale secolului al XX-lea, ca Auschwitz, Nagasaki, Hiroshima, omul descoperă toată latura obscură şi aducătoare de moarte a raţiunii fără Dumnezeu.

Creştinismul secular pierde legătura cu Revelaţia, devenind o religie fără conţinut

Putem zice că secularizarea este încă în evoluţie. Or, atunci când ne uităm la această evoluţie, trebuie să citim, împreună cu filosoful german Carl Schmidt, un gând care a fost discutat în nazism, dar care este interesant asupra acestui punct de vedere, şi anume că toate marile idei politice ale lumii moderne sunt de fapt noţiuni teologice laicizate, secularizate, şi că, într-o oarecare măsură, atunci când critica modernă acuză Biblia de a conţine stări de antropomorfism, în final există mult mai mult teomorfism în modernitate decât există antropomorfism în Biblie.
Una dintre dificultăţile secularizării este că, aşa cum zicea Chersterton, un mare gânditor catolic britanic, lumea este plină de creştini, dar de creştini care au devenit nebuni. Adică o primă idee pe care o putem trage de aici este că raportul care a existat la început între creştinism şi modernitate (modernitate raţională, anticreştină, acreştină) ascundea de fapt un proces mult mai complet şi dinamic, ştiind că discursurile atee erau şi ele tot discursuri religioase, în sens general legat de ceea ce este religios, adică de invizibil, de transcendent (acest lucru este tipic şi comunismului, care a fost şi el un fel de biserică, care avea un Papă al său, profeţi, ierarhie, catehism, rituri ale sale, liturghii ale sale, excomunicaţi, eretici ai săi, credincioşi ai săi). Trebuie să ţinem cont că secularizarea este un fenomen complex. Nu este vorba, de fapt, în secularizare de o opoziţie radicală faţă de creştinism, ci mai degrabă de o formă paradoxală de creştinism în devenire, în care creştinismul pierde legătura sa cu Revelaţia pentru a deveni un fel de religie occidentală mondializată, o religie fără conţinut, toate ideile creştinismului devenind idei abstracte. Câteva exemple: primul a fost dovedit de către Tocqueville. Introducând universalitatea fiinţelor umane la ceea ce Sfântul Apostol Pavel zice: “nu mai există iudeu, nici elin, nici sclav, nici bărbat, nici femeie, ci toţi suntem una în Iisus Hristos” (Galateni 3, 28), el introduce un principiu de egalitate, care va duce la democraţie.

Secularizarea propune idei creştine care au devenit nebune

Omul s-a dezvoltat, s-a subiectivizat total de orice comportament. Putem zice că emergenţa persoanei, care este un lucru dificil în creştinism, a adus chestiunea individului. Putem să opunem persoana individului în sensul în care în creştinism persoana este concepută în comuniune, comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, şi recunoaşte un caracter unic fiecărei persoane. Iar acum, acest caracter unic, fiecare persoană şi-l revendică în mod individual, nu în comuniune cu ceilalţi, cu Dumnezeu sau cu adevărul, ci ca un individ care este liber în toate alegerile sale. Deci putem zice că acesta este momentul secularizării. Este exact ceea ce zicea Chesterton, idei creştine dar care au devenit nebune. Aceasta este o dimensiune care trebuie bine înţeleasă. Dacă vedem secularizarea ca un duşman, trebuie să ţinem cont că este un duşman care a fost produs pe lângă cultura creştină, este un duşman interior. De aici şi dificultatea de a lupta contra secularizării, odată pentru că este o mişcare istorică începută de la Renaştere şi care a continuat până în prezent, şi în al doilea rând pentru că este un fenomen foarte complex. Nu trebuie confundată secularizarea cu laicitatea. De exemplu, Statele Unite ale Americii sunt o ţară foarte puţin laică, unde bisericile joacă un rol fundamental, dar o ţară foarte secularizată. De aici obţinem un alt sens al secularizării, şi anume că secularizarea presupune abolirea eshatologiei. Mai înainte trebuie spus, este adevărat, o zic într-o manieră mai simplistă, că nu mai există o altă lume, alte imperii mondiale sau politice, într-o manieră paradoxală, pentru că chiar nu mai există o altă lume. Lumea, pământul este cunoscut în întregime astăzi, nu mai este nimic de descoperit, şi nici nu există o altă lume, în sensul în care într-o lume viitoare oamenii să se vadă în raport cu lumea aceasta. Timpul a luat lăţimea proprie: timpul vieţii terestre, al vieţii biologice. Prin asta, într-un final, oamenii există şi le este din ce în ce mai greu să existe în raport cu cele invizibile, în raport cu proiectările eshatologice. De exemplu, creştinismul american este foarte viu, dar este şi foarte puţin eshatologic. Este aici şi acum când trebuie să devii un om regenerat, când trebuie experiat binele pe care Dumnezeu ţi-l dăruieşte şi nu se are în vedere un timp eshatologic. Deci secularizarea este această noţiune de fericire individuală, aici şi acum, în subiectivitatea alegerii, pentru că secularizarea, de fapt, a avut stări în care fiecare persoană iese din ansamblul ei de apartenenţă şi îşi poate afirma libertatea sa necondiţionată.

Secularizarea antrenează crispări de identitate

Această întrebare ne pune multe probleme atunci când analizăm secularizarea aşa cum am făcut eu până acum, arătând rădăcinile ei creştine. Din cauza aceasta ne este şi foarte dificil să definim creştinismul astăzi, deoarece oamenii au impresia că trăiesc deja într-o atmosferă creştină şi postcreştină. Ei sunt pentru egalitate, sunt pentru iubire, sunt pentru libertate, sunt pentru toate aceste valori care îşi au izvorul şi au supravieţuit în timp datorită creştinismului, dar vor să le trăiască pentru ei înşişi, iar atunci când le zicem că de fapt creştinismul le cere altceva, acest altceva nu este înţeles. De ce? Pentru că secularizarea nu dă un orizont veşnic, ea prelungeşte timpul, dar nu dă nici o perspectivă a Împărăţiei Cerurilor, ci pe cea lumească. Punând pe fiecare în faţa lui însuşi, ea promite astfel o atomizare a omului şi a circumstanţelor sale. Aşadar ea provoacă o atomizare a omului ca persoană, pentru că omul, bărbat şi femeie, nu au fost niciodată fiinţe atât de psihologice şi cerebrale ca astăzi. Ea promite de asemenea o atomizare a marelui corp în care oamenii se înscriu, pentru că azi naţiunea, familia, branşa din care facem parte, locul naşterii toate acestea sunt noţiuni foarte mobile. Nu mai există noţiunea de fixitate. Încă o dată, într-o oarecare măsură, este o formă de reuşită inversată a programului Sfântului Apostol Pavel. Putem fi azi totul pentru toţi. În mod simplu nimeni nu mai ştie cine este, de unde o puternică criză de identitate şi de unde secularizarea antrenează crispări de identitate extrem de puternice cu întăriri integriste în marile forturi colective. Preoţii, profesorii, soldaţii sunt în prezent disperaţi pentru că forma lor de angajament, o formă de angajament în serviciul celorlalţi, apare celorlalţi ca o sumă de angajamente personale pe care le fac pentru fericirea lor proprie şi pentru propria lor construcţie psihologică, pentru propria lor istorie. De fapt, şi mulţi dintre ei au început să creadă asta. Este o formulă de genul: dacă eşti fericit aşa, fă ce vrei. Putem fi mândri că aparţinem unei naţiuni, dar nu suntem obligaţi să ne asumăm toate erorile, putem fi mândri că studiem într-o anumită limbă în sistemul din care facem parte, dar putem descoperi că există alte limbi şi alte culturi.

Secularizarea nu face martiri, nici mucenici

Putem fi mândri de a fi în Biserică, pentru că iubim Biserica, dar nu putem tolera ca ea să devină un fel de comunitate divizată în facţiuni, vezi secte, care nu mai are nimic de zis în lume şi care se închide în ea însăşi. Secularizarea este o provocare, cea mai grea provocare, pentru că ea nu face martiri. În ceea ce priveşte limbajul şi ceea ce creştinii au de zis, se aseamănă mult limbajului celor care sunt secularizaţi, pentru că limbajul lor, chiar dacă nu zice acelaşi lucru, provine din acelaşi vocabular, cel al creştinismului. De aceea este o adevărată provocare.
În privinţa sfinţeniei, Ortodoxia are o mare şansă, aceea că în secularizare există câteva criterii care sunt interesante: faptul experienţei personale, faptul concordanţei între vorbe şi gesturi, fapte, distrugerea ierarhiei sociale, funcţia mărturiei (vedem bine că marile figuri creştine contemporane sunt şi martori ai lui Dumnezeu) şi, în sfârşit, un fel de capacitate de universalitate. Şi acesta a fost mereu modelul sfinţeniei în lumea ortodoxă. Stareţul (în limba franceză cuvântul stareţ provine din limba rusă şi şi-a păstrat conotaţia lui principală de sfânt, de călugăr sau pustnic, persoană cu puteri speciale ca prooroc, taumaturg) prin excelenţă este cineva care se fondează pe experienţa personală, care nu este în ierarhie, care este capabil să primească pe toată lumea şi care are o funcţie de martor, care nu impune reguli sau legi, doctrine sau dogme, dar care este în relaţie. Deci putem zice că modelul sfinţeniei ortodoxe, şi aici în mod paradoxal, este foarte adaptat timpului secularizării, în orice caz în mentalitate.

Despre Democraţie şi secularizare

Democraţia este un imens succes al creştinismului. Dar creştinismul se dizolvă de asemenea în democraţie, petru că democraţia, la un moment dat, se poate întoarce împotriva creştinismului. Un al doilea exemplu, care ne ajută să vedem secularizarea într-o manieră mai complexă, este că, în noţiunea de mariaj, care este o noţiune arhaică, creştinismul introduce o noţiune de patrimoniu, de filiaţie, de asociere a binelui, introduce caracterul unic al fiecărei persoane, caracterul unic al legăturii iubirii. Iar această legătură a iubirii, vedem că astăzi este revendicată de cei care zic, de exemplu: eu divorţez pentru că iubesc pe altcineva, sau de homosexualii care reclamă recunoaşterea unirii civile homosexuale de tip marital. Aceasta este de asemenea una dintre victoriile paradoxale ale creştinismului, pentru că, instalând egalitatea, creştinismul a adus democraţia, instalând întâietatea iubirii, creştinismul a adus societatea în care ne regăsim azi, în care preferinţa subiectivă trebuie să fie totalmente respectată. Când zic victorie paradoxală nu zic asta ca şi când creştinismul, în calitatea sa de mişcare istorică, de cultură, de civilizaţie, ar fi programat asta, ci pentru că astăzi creştinismul poate să-şi revendice faptul că iubirea are întâietate asupra oricărui alt lucru. Un alt exemplu, este, evident, cel al drepturilor omului; drepturile omului sunt inconfundabile pentru că regăsim teoria teologico-juridică a războiului, a războiului just, a universalităţii fiinţei umane, a respectului fundamental al fiecărei conştiinţe, a libertăţii de expresie, a libertăţii de adeziune, de credinţă. Evident că azi nu mai servesc acestor lucruri. Câteodată, chiar drepturile omului servesc la a împinge Biserica creştină de a nu respecta aceste drepturi.
Secularizarea este o schimbare, o inversare a ideilor teologice în idei politice. Naţionalismul este figura ortodoxă a secularismului. Câteva caracteristici: în primul rând inversarea ideilor teologice în idei politice, în al doilea rând lumea ca singur orizont, în al treilea rând supremaţia individului asupra întregului colectiv, a întregii legi, şi contractualizarea. Apoi un alt sens al secularizării este de asemenea o lume liberală a belşugului şi bunăstării. Acest lucru este foarte vizibil, de exemplu, în ştergerea noţiunii de suferinţă. Înainte, noţiunea de suferinţă avea un caracter mântuitor, iar astăzi căutăm pe atât cât ne este posibil ca naşterea şi moartea să fie evenimente fără suferinţă, ca viaţa să fie fără suferinţă, de unde şi importanţa psihoterapiei, care ne arată că individul a devenit rege.

Fericirea terestră ca scop în sine – o ţintă a secularizării

Aici sunt două probleme distincte. Un prim aspect apare datorită faptului că lumea aceasta este singurul orizont şi că fericirea este un scop în sine, iar secularizarea dezvoltă o atitudine consumatoare, o societate a consumului, a consumului de tot, de orice, de bunuri materiale, de iubire sub diverse forme (pornografie, erotism), dar, de asemenea, câteodată şi a consumului religios. Este foarte interesant că pe internet găsim multe site-uri pornografice, dar şi multe site-uri religioase integraliste. Deci şi religia poate deveni un obiect al consumului, este tot o chestiune ce ţine de secularizare. Putem fi împotriva secularizării, ca principiu, dar să ne conducem într-o manieră secularizată în raport cu religia. Adică să căutăm într-o manieră individuală bunăstarea sa particulară pentru a-şi asigura o viaţă confortabilă. Vedem chiar că, în raport cu această consumaţie, secularizarea naşte copii paradoxali. Un exemplu: ecologia, cea care vrea sa pună o formă în acest fel de demenţă consumatoare, care vrea să redescopere pământul ca o grădină, omul ca un grădinar, ca un fel de mici dumnezei sau demiurgi, capabili să modeleze tot, să lucreze, să creeze. Şi aici există rădăcini creştine foarte puternice.
O altă chestiune este cea a puterii politice. Aici se disting două puncte: primul este că Sfinţii Părinţi s-au opus într-adevăr puterii politice, Sfântul Vasile al Cezareei asupra problemei arianismului, Sfântul Ioan Gura de Aur la curtea imperială din Constantinopol, Sfântul Maxim Marturisitorul care a fost şi pedepsit pentru asta şi este modelul cel mai convingător, ca să nu mai vorbim de epoca iconoclastă. Dar nu trebuie zis că modelul unui Sfânt Părinte este să se opună puterii politice, ci doar atunci când este nevoie. Patriarhul Atanasie la Bizanţ a făcut o mare reformă chiar înainte de problema palamită a energiilor divine necreate, în secolul al XIV-lea; sau Mitropolitul Filip care a murit asasinat în timpul domniei lui Ivan cel Groaznic în Rusia. Al doilea punct: problema Ortodoxiei este că începând cu secolul al XVI-lea ea a cunoscut o formă de captivitate politică. Deja problema este că botezul (încreştinarea) popoarelor ortodoxe nu a putut să urmeze pe cel al popoarelor latine. Bizanţul dă un rezumat concis al creştinării de etnie, de limbă, care nu este o experienţă asemănătoarea cu cea a Vestului. Există o distincţie între ele. Mai târziu, asupra celor din Est au ajuns otomanii cu sistemul lor, care făcea din apartenenţa religioasă şi o apartenentă etnică, lingvistică. Apoi au ajuns, pentru că trebuia să se elibereze de imperiul Otoman, modelele Occidentale, revoluţia naţională. Apoi a venit comunismul care a folosit, pentru a supravieţui, argumentul naţional. Şi deci în aceste experienţe ale popoarelor ortodoxe, experienţe extrem de dificile (în mod contrar ideii răspândite, este o lume a martirilor), a fost şi o experienţă foarte complicată cu puterile politice. Aici intervine un principiu al laicităţii care nu este urmat de cel al secularizării, de a şti că Biserica este câştigătoare dacă ţine distanţa faţă de stat, că Biserica asumă viaţa popoarelor şi le apără în faţa statului. Iar aici este o lecţie nouă născută din Kremlin, de la Zidul Berlinului, din anul 1989. Văzută de Europa de Est, secularizarea înseamnă dispariţia creştinismului, atât ca factor politic cât şi social. Iar în Europa de Est nu se poate trăi aşa, deoarece cultul şi cultura sunt amestecate în mod intim, iar poporul recunoaşte valorile sale religioase. În acelaşi timp, Biserica nu a aşteptat mare lucru din partea statului. Deci putem zice că în Est Biserica Ortodoxă a diverselor naţiuni are o dublă provocare: de a se rupe de trecutul lor, care este des un trecut oribil şi care este într-un raport de tortură cu statul, şi, în acelaşi timp, trebuie să pregătească viitorul, pentru că integrarea în Uniunea Europeană, influenţa occidentală, puterea pieţei fac ca şi populaţiile tradiţionale ortodoxe să fie şi vor fi de asemenea supuse unei secularizări intense. Şi dacă Bisericile ţărilor de Est nu vor să aibă aceeaşi soartă ca cele occidentale, trebuie să “inventeze” ceva.

“Omul cel puternic” devine căpetenia celor nelegiuiţi

În altă ordine de idei, lumea aceasta, cosmosul întreg este creaţia binecuvântată a lui Dumnezeu – Tatăl, care a fost răscumpărată de Dumnezeu – Fiul şi sfinţită de către Dumnezeu – Duhul Sfânt şi deci, este „casa Tatălui”, „casa părintească”. Aşa a fost creată ea dintru început, având această destinaţie: a comuniunii şi sfinţirii însă noi, oamenii ulterior, am schimbat şi transformat această casă a binecuvântării, îndemnaţi fiind de vrăşmaşul – diavol, într-o peşteră de tâlhari (Mat. 21, 13; Luc. 19, 46), în care cel rău a devenit puternic, „omul cel puternic”, căpetenia celor nelegiuiţi, a tâlharilor (Mat. 12, 29). Cu toate acestea, Dumnezeu, ca Părinte şi Tată al oamenilor, nu a părăsit lumea, ci în virtutea dragostei proniatoare, şi-a trimis Fiul, pe Iisus Hristos Dumnezeul – Om şi Mântuitorul care a intrat în „peştera tâlharilor”, „în casa omului puternic”, adică a satanei, şi a acceptat moartea pe Cruce, legându-l în acest mod, pe omul cel puternic al zilei, şi deposedându-l de bunuri (Mat. 12, 29) şi, prin moartea pe Cruce, „l-a învins pe cel care deţine împărăţia morţii”, pe diavol (Evrei 2, 14).
În momentul în care Domnul nostru Iisus Hristos l-a biruit pe diavol şi era răstignit pe Cruce – dovada acestei victorii era deja cuvântul Său adresat tâlharului ajuns la starea şi la măsura pocăinţei: „Adevărat îţi grăiesc ţie, căci astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luc. 23, 43) – moment în care, de-a dreapta şi de-a stânga erau răstigniţi doi tâlhari. Amândoi erau răufăcători şi ambii erau răstigniţi pe cruce ca tâlhari primejdioşi. Concret vorbind, nu era nici o deosebire între ei. Totuşi, unul dintre ei îl acuză şi îl învinovăţeşte pe Dumnezeul răstignit împreună cu ei, dar celălalt îl recunoaşte şi îl mărturiseşte: „Unul dintre tâlharii supuşi chinului Crucii Te acuză, în timp ce al doilea Te recunoaşte ca Dumnezeu”, spune Sfântul Andrei Criteanul în Marele Canon. Crucea Mântuitorului Iisus Hristos a fost în acel moment judecata lumii întregi, în persoana celor doi tâlhari: „Acum este judecata lumii” (Ioan 12, 31). În acel loc şi în acea vreme, lângă Crucea lui Hristos a fost judecată întreaga umanitate, toţi oamenii, în persoana celor doi tâlhari. Nu este, deloc, o exagerare sau o inovaţie ci o constatare căci noi suntem cu adevărat cei doi tâlhari, noi toţi, şi aceasta este realitatea noastră. Fiecare dintre noi se află de-a dreapta sau de-a stânga lui Hristos. Fiecare dintre noi se află fie în postura tâlharului care se mărturiseşte şi se pocăieşte fie în cea a tâlharului necredincios şi blasfemiator. Noi suntem cu toţii păcătoşi „căci cel zice că păcat nu are, acela mincinos este”, şi avem fiecare crucea noastră, stăpâniţi fiind de păcat şi de moarte. În această privinţă ne asemănăm între noi fiind aceeaşi, cu toţii. Diferenţa dintre cei doi tâlhari este una fundamentală dar nu constă în faptul că unul dintre ei era mai puţin răufăcător decât celălalt, ci pentru faptul că, iată, cu toate că a fost răufăcător, chiar acolo pe cruce era om, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; a rămas om, în pofida nelegiuirilor şi a păcatelor sale şi, din acest motiv, L-a mărturisit pe Dumnezeu şi L-a rugat: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Cerurilor” (Luc. 23, 42) – lucru pe care trebuie să-l facem şi noi în momentul recunoaşterii păcatului când, în duhul pocăinţei aflându-ne, suntem chemaţi să-I cerm lui Dumnezeu să fie milostiv nouă, păcătoşilor!… Celălalt tâlhar, care L-a acuzat pe Hristos – tocmai în momentul în care Acesta, ca Dumnezeu – Om era răstignit „pentru noi şi pentru a noastră mântuire” – acesta nu era doar un acuzator al lui Dumnezeu, dar şi un învinuitor al omului luat drept creaţia divină, pentru că el învinuieşte şi blasfemiază în acesta omul ca şi chip al lui Dumnezeu. Altfel spus, el făcea lucrarea diavolului – blasfemiatorul şi profanatorul: îl blasfemia pe Dumnezeu în preajma oamenilor şi invers, adică pe oameni în preajma lui Dumnezeu. În acea clipă, Crucea lui Hristos a fost totodată judecata şi mântuirea pentru cei doi tâlhari şi, în persoana lor, pentru întreaga umanitate. „În mijlocul celor doi tâlhari se găsea Crucea Ta, o Hristoase, drept criteriu al dreptăţii; unul dintre cei doi tâlhari coboară în iad prin greutatea blasfemiei sale, celălalt fiind iertat de păcatele sale şi înălţat spre cunoaşterea teologiei”
În aceste clipe, dintre aceşti doi oameni ce se aflau în aceeaşi situaţie cu acelaşi verdict, avem unul care îl mărturiseşte pe Dumnezeu şi îşi dobândeşte mântuirea ca om (este ceea ce înseamnă teologia în sensul deplin şi autentic al cuvântului), şi un altul care îl acuză şi îl blasfemiază pe Dumnezeu (iată o latură şi o consecinţă a secularizării) şi, prin aceasta, îşi tăgăduieşte mântuirea ca om (pentru că, fără Iisus Hristos, nu există nici om în adevăratul sens al cuvântului, nici mântuire – ieşind aici în evidenţă, aspectul soteriologic şi eshatologic al vieţii persoanei). Potrivit acestui principiu putem zice că istoria întreagă a umanităţii, şi a fiecăruia dintre noi, este deja anticipată, judecată şi manifestată, mai puţin prin faptele noastre personale, cât mai degrabă prin Crucea şi atitudinea noastră faţă de Hristos cel răstignit şi înviat . Din acest motiv, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că în taina Crucii şi a Învierii este ascuns „destinul” (vocaţia) lumii şi a oamenilor .

Drumul în istoria umanităţii este parcurs între „apocalipsă” şi „judecată”

În profunzimea sa, istoria umanităţii şi a fiecărei persoane este un fel de „apocalipsă”, de „judecată”, o revelaţie şi o manifestare a faptului că se duce o luptă permanentă în jurul problemei lui Hristos, în jurul adevăratului Dumnezeu. În faptele şi evenimentele cotidiene ale vieţii umanităţii şi a fiecăruia dintre noi se îndeplineşte şi se hotăreşte „destinul” final al oamenilor, după principiul atitudinii lor faţă de Dumnezeu – Omul Iisus Hristos. Începând cu cei doi oameni supuşi păcatului şi delaţiunii morale, lângă Crucea lui Iisus Hristos se petrece şi se consumă toată istoria şi întreg „destinul ori soarta” oamenilor fiecărei epoci şi, în consecinţă, sunt judecate faptele noastre „de acelaşi judecător” (Luc. 23, 40) acum, precum şi la a doua Sa venire. Cu alte cuvinte, existenţa fiecărei persoane, fiinţa, menirea şi istoria sa, în orice situaţie sau atitudine, este judecată în faţa lui Hristos, a prezenţei Domnului, în Iisus Hristos, adică este judecată pe temelia cea veşnică a lui Hristos şi a atitudinii faţă de El!…
În momentul în care noi nu mai cugetăm la aceste adevăruri şi realităţi existenţiale ajungem la secularizarea contemporană, în cadrul căreia „omul de astăzi nu se mai gândeşte la îndumnezeire şi este arareori preocupat de propria lui „sfinţire”. Aceştia sunt termeni ce au dispărut din fondul principal de cuvinte al limbii române.” Iată secularizarea care a dus la situaţia (de-a dreptul disperată) în care până şi „Statul depune eforturi pentru o oarecare „umanizare” a societăţii, adică pentru instaurarea în societate a unei armonii care să permită convieţuirea paşnică între indivizi. S-a coborât astfel foarte mult ştacheta, s-au coborât exigenţele. Dacă societatea Evului mediu avea drept ideal social sfinţirea oamenilor, lumea de azi se mulţumeşte cu „umanizarea” lor. Trăim într-o lume descreştinată, care a abandonat treptat, treptat, valorile creştine. S-au mai bine zis, trăim într-o generaţie de oameni care niciodată nu le-a cunoscut şi acceptat deplin conştient. Oamenii nu sunt descreştinaţi, pentru că, poate, n-au fost niciodată creştini. Lumea de azi trebuie mai întâi reîncreştinată, reataşată de valorile creştine, şi sensibilizată la valorile rafinate ale ortodoxiei…”
Cu alte cuvinte, secularizarea manifestă o relativizare a valorilor comunitarului prin accentuarea rolului pe care individul – nu persoana – îl are în masa din care se constituie societatea, de unde şi caracterul mult mai evaziv al răspunderilor întemeiate pe datul de chip al lui Dumnezeu, pe libertate şi conştiinţă. „Paradoxal, deşi se urmăreşte prin structurile de stat şi prin cele suprastatale împlinirea unui număr foarte mare de responsabilităţi ale omului modern – un revers al „drepturilor omului” – acestea nu privesc decât raporturile juridice pe care el le-a primit ori şi le-a asumat, nicidecum pe cele morale sau ontologice. Omul îşi pierde sensul vertical al referinţelor sale şi se rezumă în primul rând la cele de pe orizontală, puse la dispoziţie de către semen ori instituţii, ambele prin intermediul societăţii, ale cărei amprente sunt tot mai necreştine…”  Aşadar „postmodernitatea şi, împreună cu ea, secularizarea, îi solicită creştinului o conştiinţă aparte prin lucrarea căreia se afirmă accentuarea lucrării responsabilităţilor, de la modul în care sunt receptate până la îndeplinirea de care este nevoie să se bucure, căci numai conştiinţa răspunderii întăreşte raportul persoanei cu aproapele şi cu Dumnezeu, înlăturând individualismul accentuat şi ruperea de relaţie.”

Ortodoxia are soluţii, răspunsuri concrete şi eficiente la stările secularizării

În consecinţă, responsabilizarea acţiunilor personale, instituţionale şi comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a poporului dreptcredincios şi – în final – a eclesiei, este o cerinţă a situaţiei, a locului şi a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit răspunsuri prompte şi concrete la stările de fapt ale secularizării, în misiunea ei configurându-se oferirea spre lume a mărturiei despre spiritul specific ce a făcut-o să reziste vie, activă şi dinamică timp de două mii de ani şi să fie alături de poporul binecredincios în toate situaţiile şi împrejurările, concretizându-se în: puterea înnoitoare a Tradiţiei, actualitatea gândirii patristice, dinamica bogăţiei spirituale a credinţei, înduhovnicirea omului şi a creaţiei, înaintea lui Dumnezeu.  Atitudinea teologică, ce constă într-o formă de manifesttare concretă a mărturiei pe care Biserica lui Iisus Hristos i-o dăruieşte lumii, referitor tocmai la realităţile acesteia, trebuie să meargă de la sesizarea pericolului până la rezolvări concrete, pe care să le propună ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovniceşti recunoscută şi devenită ţintă şi scop a persoanei şi a comunităţii. Biserica, formată din mireni şi clerici, are o misiune extrem de dificilă, iar postulatele imaginii de ansamblu a realităţii sunt în măsură să o mobilizeze şi să o capaciteze la acţiune, căci „dacă Biserica Ortodoxă se va mulţumi cu o prezenţă şi cu o mărturie convenţională în lume, nu va răspunde provocării contemporane cu duhul universal al lui Hristos şi al Apostolilor, îl va lăsa pe omul contemporan neajutorat şi va sucomba din cauza omogenizării promovate prin globalizare. Dacă, dimpotrivă, va avea curajul să promoveze în mod autocritic şi cu pocăinţă, atât la nivel individual cât şi la nivel comunitar, duhul tradiţiei sale, va putea să ofere adevărul universalităţii sale ca replică la himera globalizării.”
Noi trebuie să luăm aminte la faptul că existenţialismul contemporan trăieşte această sărăcie şi această goliciune a omului adică pierderea înţelesului omului ca şi chip al lui Dumnezeu. Că fiecare existenţialist este conştient sau nu, acest lucru depinde de fiecare persoană în parte, de modul în care mărturiseşte şi trăieşte fiecare, după cum fiecare rămâne sau nu om, după chipul lui Dumnezeu care trebuie să ducă la asemănarea cu El. În orice caz, conştientizarea sărăciei noastre şi a acestei nenorociri şi mizerii sufleteşti va duce la pocăinţă, iar întoarcerea la „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” este posibilă doar pentru că în om există dinainte caracteristicile chipului dumnezeiesc şi aceste caracteristici nu înseamnă doar un „proiect” ci însăşi forţa, capacitatea, posibilitatea şi aspiraţia date de Dumnezeu pentru existenţa şi viaţa autentică a omului întru Dumnezeu. Aşadar, în Biserica lui Hristos, omul redevine el însuşi, revine la el însuşi, la fraţii săi, ceilalţi oameni, îşi găseşte natura, fiinţa sa, existenţa şi viaţa autentice, ipostaza sa veridică, relaţia sa adevărată şi comuniunea cu Dumnezeu, cu el însuşi şi cu semenii săi. „Ceilalţi” pentru om, în Biserica Slavei şi a bucuriei în Hristos, nu sunt „infernul”, ci bucuria, dragostea şi pradisul său, dar şi viaţa sa, după cum mărturiseşte Avva Apollo în „Patericul Egiptean”: „Ţi-ai văzut fratele – L-ai văzut pe Dumnezeul tău”, iar Sfântul Simeon Noul Teolog adaugă: „Toţi credincioşii trebuie să fie consideraţi de către noi ca o singură fiinţă: trebuie să ne gândim că în fiecare dintre ei locuieşte Hristos şi astfel, din iubire pentru El, noi trebuie să fim pregătiţi să ne dăm viaţa în modul voluntar” . Ca atare, sfinţii lui Dumnezeu în Biserca Ortodoxă (exemple autentice sau pilde vii şi demne de urmat în tot ceasul şi în tot locul), manifestă şi arată de-a lungul veacurilor, ca şi astăzi de altfel, personalitatea Domnului nostru Iisus Hristos Însuşi, în lume, una a comuniunii în dragoste frăţească, chiar dacă ea este una contaminată de secularizare. Şi aceasta, pentru că în sfinţi şi prin sfinţi, ca şi chipuri vii ale Chipului lui Dumnezeu – Hristos Domnul – Care este arhetipul omului, se vădeşte adevărata menire şi vocaţie a omului. Când păgânul Autolicus i-a cerut Sfântului Teofil al Antiohiei spunând: „Arată-mi pe Dumnezeul tău”, Sfântul i-a răspuns: „Arată-mi pe omul tău şi-ţi voi arăta pe Dumnezeul meu”.
În fiecare epocă, oamenii lui Iisus Hristos, ca fii risipitori sau tâlhari recunoscători, chiar dacă au cunoscut căderea şi slăbiciunea păcatului, a corupţiei şi a morţii naturii noastre umane plină de neputinţe, n-au încercat (şi chiar dacă au făcut-o, au regretat ulterior) să prezinte în faţa lui Dumnezeu „auto-justificarea” ori „auto-îndreptăţirea lor” lor sau „dreptul” ori „libertatea” lor. Însă mulţi alţi oameni, mai cu seamă din ziua de azi, trăiesc în mod tragic şi amar propria lor cădere, din pricina „invaziei concepţiilor şi a dorinţelor pătrunse de iubirea pentru păcat” pe care-l şi justifică, conform cuvintelor Sfântului Maxim Mărturisitorul, care spune că „ei transformă slăbiciunile naturii umane în materie pentru răutate” , motiv pentru care „nu se îndreptăţesc” nici nu se mântuiesc, ci „se condamnă pe ei înşişi” (Tim. 3, 11). Adevăraţii creştini – cei care nu sunt stăpâniţi de duhul secularizării lumii acesteia, afectate de relativizare şi desacralizare, adică autenticii purtători de Dumnezeu ştiau dintotdeauna, şi ştiu şi astăzi, că singura lor îndreptăţire, singura lor salvare şi nădejde de mântuire, precum şi viaţa lor veşnică, este deci, adevărata lor libertate şi adevăratul Om, Care din iubire pentru oameni (Ioan 3, 16-17) „i-a luat asupra Lui şi i-a enipostaziat în El” , în Trupul Său teandric care este Biserica.

Biserica în aceste (răs) timpuri trebuie să fie ea însăşi

Una dintre condiţiile cele mai importante pentru ca Biserica Ortodoxă să desfăşoare o misiune eficace pentru timpul şi contextul secularizării este aceea de a fi ea însăşi!… Tocmai încercările de mişcare a terenului pe care ea se fundamentează, de subminare a autorităţii sale, dar mai ales, neperceperea fenomenului secularizator ca fiind un pericol iminent al lui „acum şi aici” , propriile noastre interogări lipsite de sens, totodată atenţia deturnată de la adevăratele pericole către aspectele mărunte, superficiale şi insignifiante ale formei, de asemenea şi altele ca acestea, sunt capabile să creeze disproporţia între pericolul real şi fondul bine conturat al credinţei, altminteri în stare şi în măsură – prin forţa prezenţei şi a mărturiei duhului creştin în lume (cel scripturistic, patristic şi filocalic) – să facă faţă unei asemenea încercări sau provocări. „Păstrarea identităţii misiunii pe care Ortodoxia o desfăşoară prin credincioşii ei reprezintă identificarea fiecăruia dintre aceştia cu însăşi trăirea creştină autentică, cea care dă viaţă şi forţă duhovnicească pentru împlinirea interioară, dar şi pentru mărturia exterioară a adevărului privind frumuseţea şi unicitatea trăirii în şi cu Iisus Hristos.” 
Prin urmare „după (re)descoperirea identităţii de sine, este iminentă nevoie de crearea câmpului de acţiune prin cunoaşterea realităţii sociale căreia Biserica i se adresează şi care ar trebui să fie cuprinsă, succint dar şi pe larg, în ceea ce numim Doctrina socială a Bisericii, un corpus de norme minime dar suficiente care să-i asigure elementului eclesial realitatea prezentării pârghiilor prin care structura bisericească transferă învăţătura lui Hristos şi poziţia Sa către atât de diversificatele structuri laice: statale, sociale şi private prin care ea primeşte înapoi, cu realism, manifestări ale altor structuri de a căror atitudine nu poate lua act decât în mod indirect.”  Aşa stând lucrurile, după aceea vom putea vorbi despre construirea în plan general dar şi particular, într-un mod cât se poate de tehnic şi de pragmatic, a misiunii actuale a Bisericii, la diferite niveluri şi cu diferite răspunderi, ţinând permanent seama de contexttul globalizării şi secularizării, de care nu putem face abstracţie, căci atunci tot demersul nostru ar fi unul sortit eşecului.
În altă ordine de idei, trebuie să subliniem faptul că este nevoie de descoperirea adevărului care arată că învăţătura creştină se împlineşte şi se trăieşte şi acum ca şi altădată, ca model de vieţuire în care unii nu mai cred şi pe care alţii îl persiflează. „Mai mult decât altădată, societatea, grupurile umane, comunităţile au nevoie de modele, pe care cel mai adesea le pun la dispoziţie mijloacele mass-media, dar tocmai lipsa consecventă a acestora fac ca foamea după ele să fie mai mare; misiunea fiecărui creştin e să devină model pentru cel de lângă el, căruia să-i încredinţeze trăirea proprie, cu smerenie, ca drum în care se realizează taina Emausului, pentru ca şi el, la rândul lui, să primească de la celălalt aceeaşi mărturie, de care are nevoie spre a se fortifica duhovniceşte. Spre deosebire de alte timpuri şi contexte sociale, creştinii vremurilor actuale simt nevoia să fie mereu încredinţaţi de realizările contemporanilor, spre a trece mai uşor şi mai sigur peste încercările specifice contextului lor istoric.”  Pentru care fapt, Biserica este chemată „să proclame Evanghelia în total respect faţă de libertatea oamenilor (pe care o revendică şi la care ţin foarte mult, datorită mai ales, orgoliilor), prezentând-o ca o propunere făcută de Dumnezeu omului liber, propunere care cere adeziunea omului. Proclamarea mesajului creştin trebuie deci făcută cu vigoare, dar şi cu smerenie şi delicateţe, fără tentative mai mult sau mai puţin mascate de a forţa libertatea oamenilor. Sfântul Apostol Petru în prima sa Epistolă recomanda primilor creştini – care se găseau într-o situaţie similară sub anumite aspecte celei de azi, să fie „pregătiţi tot timpul a răspunde la oricine le va cere să dea socoteală pentru… speranţa ce era în ei, dar să o facă cu gingăşie şi cu respect” (I Petru 3, 15).”

În încheiere, plecând de la cei doi tâlhari de pe cruce, care ne reprezintă pe noi – cei, mai mult sau mai puţin afectaţi de duhul nefast al secularizării, vom susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăsluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii Domnului Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.”  Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!…

Rezumat

În studiul de faţă, plecând de la condiţia şi statutul celor doi tâlhari care au fost răstigniţi pe cruce odată cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, am ajuns la observaţia că cei doi reprezintă umanitatea întreagă de astăzi şi dintotdeauna, vis-a-vis de Domnul Iisus Hristos. Această reflecţie şi meditaţie m-a ajutat foarte mult să dezbat problema omului de azi din Biserică, între Iisus Hristos, existenţialism şi secularizare, ajungând astfel, la câteva observaţii şi concluzii cu privire la aspectele secularismului, ce influenţează şi afectează într-o mai mai mică sau mai mare măsură viaţa spirituală a credincioşilor contemporani şi, implicit viaţa sacramentală ori doctrinară a Bisericii.
Concluizia esenţială a studiului este aceea a redesoperirii şi reiterării tezaurului patristic, liturgic, canonic şi dogmatic al Bisericii cu scopul fortificării duhovniceşti a oamenilor şi consolidării vieţii bisericeşti misionare, în vederea combaterii desacralizării vieţii creştine şi a relativismului religios, care constituie factorii principali ai afirmării şi extinderii secularizării în contextul globalizării lumii acesteia postmoderne.
Drept urmare, întoarcerea la originile învăţăturii bisericeşti înseamnă întărirea cuvântului Mântuitorului nostru Iisus Hristos – care ne asigură că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui!…”

14 April 2011

By Drd. Stelian Gomboş

14 April 2011

Revista Phoenix Mission, Arizon

 

 

„Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” 

  

Ioan 8:12 

  

De când ne naştem descoperim lumina şi în lumină frumuseţile vieţii pământene şi mărturisim o credinţă bucuroasă care ne luminează sufletele, pentru că Însuşi Dumnezeu care a făcut posibilă ivirea noastră în această lume, este Lumină şi Iubire. 

  

Părintele Dumitru Stăniloae spunea: „Lumina vine dintr-o sursă; lumina naturală poate proveni de la o materie, de la soare; lumina spirituală vine de la o persoană. Luminozitatea imaterială vine de la o persoană despre care se spune că străluceşte, că este luminată; e o frumuseţe care nu ţine de trăsăturile chipului, nu este ceva măsurabil… Hristos a fost radios, a fost frumos … ” 

  

Lumina spirituală este scopul călătoriei omului prin existenţă. Întocmai luminii materiale care se reflectă pe orice suprafaţă şlefuită şi lumina spirituală se reflectă dacă ne îngrijim de şlefuirea sufletelor noastre. Trebuie doar să pregătim suprafaţa pe care sursa de lumină să se poată reflecta. Lumânările pe care le vom aprinde în noaptea de Paşte sunt un simbol pentru lumina care aşteaptă s-o recunoaştem în noi înşine. Pentru această lumină divină avem un decodor ascuns în fiinţa noastră, ni se spune, care ne informează cu claritate despre scufundările în nopţile sufletului şi ale minţii, precum şi despre stările de fericire, atunci când sufletul şi mintea ni se apropie de lumină. 

 

Această Sfântă Sărbătoare a Învierii să ne găsească într-o stare de bine a sufletului, cu iubire pentru semenii noştri. Să ne putem bucura de fiecare clipă a acestor zile de Paşte, trăind tot mai frumos prezentul, lăsând, de data aceasta, în urmă trecutul. Să ne ferim de dizarmoniile gândurilor, vorbelor şi faptelor, să căutăm lumina şi armonia care ne îmbunătăţeşte legătura sufletului cu Divinitatea. „Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină” (Matei 6:22). Iată că aceeaşi lege este valabilă atât pentru lumea naturală cât şi pentru cea spirituală, căci cel care stă mult timp în întuneric pierde în cele din urmă vederea şi ochii lui nu mai pot primi lumina; tot aşa şi un suflet pătruns de întuneric şi acceptându-l mult timp, nu va mai putea primi lumina. Starea de linişte pe care o simţim trăind în armonie este lumina din sufletul nostru care-şi face loc în această perioadă şi alungă întunericul; ea se obţine după gradul de nobleţe a fiecărui suflet, dar şi după voinţa fiecărei făpturi. După cum iubirea se primeşte şi se dăruie, tot astfel şi lumina trebuie primită şi dăruită. 

  

Ca o profundă expresie a trăirii spirituale vom aprinde lumânări acasă şi în biserici, exprimându-ne în acest mod credinţa în jertfa şi Învierea Domnului, dar ne vom ruga şi pentru sănătatea şi mântuirea celor vii şi pentru odihna veşnică a celor răposaţi. „Ce pustiul ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici! ( … ) Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea”, medita Petre Ţuţea. 

  

Şi poate vom face plimbări în natură, la iarbă verde, şi ne vom aminti de spusele lui Iisus: „Aici este taina, Fii ai Luminii; aici în umila iarbă. Aici este locul de întâlnire al Mamei Pământeşti şi al Tatălui Ceresc; aici este Curentul Vieţii care curge între Împărăţiile Pământeşti şi cele Cereşti. Puneţi mâinile în jurul delicatei ierbi a îngerului Pământului şi veţi vedea şi auzi şi atinge puterea tuturor îngerilor.” 

  

Talentatul romancier şi nuvelist polonez Henryk Sienkiewicz spunea că „singur limbajul poetic se apropie de Dumnezeu pentru a-L sluji, exprimându-L.” Şi mulţi poeţi români au scris despre Răstignire şi Înviere, retrăind fiecare în felul lui momentele mântuitoare, reuşind să-i facă pe cititori, la rându-le, să retrăiască momentele cu aceeaşi intensitate. 

  

Citez doar câteva versuri ale unor poeţi. Poemul „Pe cruce” a lui Vasile Voiculescu: Iisus murea pe cruce. Sub arşiţa grozavă/ Pălea curata-i frunte ce-o sângerase spinii./ Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinei/ Părea că varsă lavă … Mihai Eminescu descriind atmosfera Învierii la una dintre mănăstiri:

( … ) Un clopot lung de glasuri vui de bucurie,/ Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor/ Cum din mormânt răsare/ Cristos mângâietor,/ Iar inimile toate se-unesc în armonie:/ (…) Cristos a înviat din morţi/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte călcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte! Se vorbeşte despre o poezie inedită a lui Octavian Goga: E sărbătoare pe câmpie,/ Şi-n suflete e sărbătoare,/ Învie firele de iarnă sub ploaia razelor de soare./ Sunt Paştele cele frumoase,/ Şi-n fire zvonul lor străbate,/ Clopotniţa-şi îndoaie trudnic încheieturile uscate./ Arama strigă când se zbate măiastra clopotului limbă/ Eu simt strigarea ei aprinsă, că-n vorbe sufletul o schimbă/ … Alexe Mateevici în poemul de inspiraţie pascală: Cântaţi cu bucurie acelui ce-a scăpat/ Pe om şi omenirea de moarte sufletească./ E Paştele! Viaţă! Hristos a înviat!/ Iubire între oameni şi pace să domnească. 

  

Să ne amintim în aceste zile şi de închisorile comuniste, de sufletele acelea tinere, visătoare – intelectualitatea românească, speranţa ţării ucisă … Să închidem ochii pentru o clipă şi să ni-l imaginăm pe Radu Gyr trezit din somn în zorii dimineţii şi scriind în închisoare: Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă./ O, ce trist şi ce-nalt părea Crist!/ Luna venea după El, în celulă/ şi-L făcea mai înalt şi mai trist./ Mâinile Lui păreau crini pe morminte,/ ochii adânci ca nişte păduri./ Luna-L bătea cu argint pe veştminte/ argintându-I pe mâini vechi spărturi./ Uimit am sărit de sub pătura sură:/ – De unde vii, Doamne, din ce veac?/ Iisus a dus lin un deget la gură/ şi mi-a făcut semn ca să tac./ S-a aşezat lângă mine pe rogojină :/ – Pune-mi pe răni mâna ta !/ Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină/ parcă purtase lanţuri cândva./ Oftând şi-a întins truditele oase/ pe rogojina mea cu libărci./ Luna lumina, dar zăbrelele groase/ lungeau pe zăpada Lui, vărgi./ Părea celula munte, părea căpăţână/ şi mişunau păduchi şi guzgani./ Am simţit cum îmi cade capul pe mână/ şi-am adormit o mie de ani…/ Când m-am deşteptat din afunda genune,/ miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celulă şi era lună,/ numai Iisus nu era nicăieri…/ Am întins braţele, nimeni, tăcere./ Am întrebat zidul: nici un răspuns!/ Doar razele reci, ascuţite-n unghere,/ cu suliţa lor m-au străpuns…/ – Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele ./ Din lună venea fum de căţui…/ M-am pipăit… şi pe mâinile mele,/ am găsit urmele cuielor Lui. …  

  

Fie ca sfânta sărbătoare a Învierii Domnului să ne găsească în comuniune, să ne aducă în suflete Iertarea, Bucuria, Încrederea, Lumina, Iubirea şi veşnica Speranţă! 

  Vavila Popovici 

 Raleigh, North Corolina

(Din „Articole, eseuri – vol.II” )

Revista Phoenix Mission, Arizona

 

Noaptea trecută am adormit târziu. De cu seară vântul bătea cu putere, copacii se încovoiau spre pământ, norii alergau luând forme fantastice şi întunecau totul din jur. Cerul era străbătut de zig-zagul fulgerelor, după care s-a dezlănţuit o ploaie torenţială. În zgomotul continuu al ploii, am adormit. Dimineaţa, de cum m-am trezit, m-am gândit la flori; eram curioasă să le văd cum zâmbesc în lumina soarelui.  

  

După furtuna de azi-noapte cerul întreg este albastru, soarele a devenit roşietic, răspândeşte o lumină puternică. Gândul îmi fuge la mărturia unui călugăr tibetan: oamenii de la începutul vremurilor se înmulţeau cu ajutorul unei lumini ce emana din corpul bărbatului şi pătrundea în matricea femeii, fecundând-o. Puterea luminii ! îmi zic. Lumina materială şi lumina spirituală … Dar să las gândurile şi să mă bucur de ceea ce văd ! 

  

În faţa casei, pe lângă tufele de lurex verzi, strălucesc grămezile rotunde de flori albe, intercalate cu cele de culoare galbenă … Alb, mult alb, culoare care ne face expansivi, puri, luminoşi …  

  

Câteva flori cu petalele colorate în violet şi conturate cu galben. Violetul, culoare mistică, de natura duală, compus din albastru şi roşu, adică din înţelepciune şi pasiune, emoţionează, trezeşte simţurile … Dacă mă gândesc bine, contrastul este prezent în orice spaţiu ne învârtim. De ce, în special nouă femeilor, ne plac tablourile, încăperile colorate cu pereţi coloraţi, obiecte divers colorate? Ne plac îmbinările culorilor armonioase, combinarea, dispunerea, armonizarea lor în tonuri şi nuanţe diferite care să impresioneze simţurile, să nască emoţii puternice … Nu în zadar se susţine sintagma „Marile genii s-au născut la ţară”! Spaţiul cromatic variat asigură o dezvoltare mentală superioară, iar viteza de memorare creşte simţitor în astfel de spaţii …  

  

Mai jos, în jurul cutiei cu scrisori strălucesc florile mici, gingaşe, colorate în alb, roz şi roşu. În spatele casei îţi fură privirea florile de piatră, divers colorate: alb, roşu, galben, portocaliu, mov. O! mi-am zis, dacă viaţa ar fi un covor de flori cu petale catifelate peste care să poţi călca cu ochii îndreptaţi spre cerul albastru, cu mâinile ridicate …  

Trag în piept mireasma blândă a florilor, adusă de un vânticel vălurat prin preajmă. Aerul lui cald, unduitor, îmi dă o stare de plăcută ameţeală.  

  

Câteva păsări ciripesc, cântă legănându-se pe ramuri. Din gâtlejurile lor mici ţâşnesc triluri în cinstea primăverii sosite. Razele soarelui vibrează ca râsul îngerilor fericiţi, printre ramurile arborilor cu mici frunzişoare verzi (ah! verdele, principiul creator!) şi muguri fragezi, gata să se desfacă… Pământul se bucură, respiră …  

  

Totuşi e rece, mă retrag în casă, mă aşez la computer. Aş vrea să scriu ceva, ceva despre neliniştea acestui anotimp, despre flori şi despre femeile care, după spusele lui Marquez, întreţin neliniştea lumii. 

  

Despre flori cred că numai femeile pot vorbi mult şi frumos… Când mirosim o floare simţurile ni se trezesc sau se amplifică, voluptatea fiinţei noastre se demască… Fiecare femeie preferă o anumită floare, un anumit parfum… Cred că s-ar putea ghici temperamentul, rafinamentul femeii după florile şi parfumurile care îi plac … Femeile, da, femeile care fac lumea mai frumoasă, mai plină de farmec şi frenezie! Cineva a explicat în felul lui alegoria biblică cu coasta lui Adam: Dumnezeu ar fi scos un genom, o garnitură cromozomială completă, împreună cu celula germinativă corespunzătoare şi astfel a făcut-o pe Eva… Pe semne că Eva era necesară acestei lumi pământene! Adam trebuia să-şi manifeste iubirea cu care fusese înzestrat! 

  

Grecii l-au avut pe Eros printre primele divinităţi; nu orice Eros era frumos şi vrednic de laudă pentru ei, ci numai acela care îi învăţa să iubească frumos. Afrodita n-ar fi putut exista fără Eros! … şi erau două Afrodite, ca două surori, una protectoare a iubirii instinctuale şi alta a iubirii spirituale. „Cine iubeşte, spuneau ei, grecii, chiar dacă ar călca un jurământ, este iertat de zei.” Asta trebuie s-o ştie deopotrivă şi femeile şi bărbaţii, îmi zic … Meditau mult asupra dragostei trupeşti şi a celei sufleteşti, considerând că bărbatul trebuie să aibă o dragoste statornică; odată ofilită floarea trupului ce a iubit, dragostea „ zboară şi dispare”, dar cel care iubeşte însuşirile sufleteşti ale femeii, rămâne în iubire întreaga viaţă, „ ca unul care se contopeşte cu ceea ce este permanent … ”  

  

Pentru prima „Afrodită” exista cuvântul Amor, pentru care Eminescu încerca să dea o definiţie : Ce este amorul? E un lung / Prilej pentru durere / Căci mii de lacrimi nu-i ajung / Şi tot mai multe cere. / De-un semn în treacăt de la ea , / El sufletul ţi-l leagă, / Încât să n-o mai poţi uita,/ Viaţa ta întreagă … Dispar şi ceruri şi pământ / Şi pieptul tău se bate, / Şi totu-atârnă de-un cuvânt / Şoptit pe jumătate …  

  

Da, femeia trebuie iubită, cu toate capriciile ei! Să ne amintim de Teodora, amanta lui Iustinian, devenită soţie şi apoi regină. Cu toate defectele ei, Iustinian a iubit-o, i-a suportat cu răbdare filosofică capriciile …  

  

În general, bărbatul trebuie să apere cu forţa ceea ce femeia creează cu mâinile, pântecul şi fantezia sa, deoarece femeia este cea care păstrează vie flacăra credinţei în Dumnezeu; ea este cea care se roagă din inimă Domnului, în aceste vremuri tulburi … Nu credeţi? Intraţi în biserici şi veţi vedea! 

  

„Toate popoarele civilizate au respectat femeia”, scria Jean-Jacques Rousseau. Şi când ne gândim că şi astăzi mai sunt femei care nu pot fi văzute pe străzi, care trăiesc oarecum în altă lume, o lume a lor, se ocupă numai de copii, de flori, de animale şi păsări, îşi ascund frumuseţea, iar bărbaţii nu pot şi nu au voie să le admire …  

  

Privesc graţia plină de voluptate pe care o au florile şi gândesc că este aidoma graţiei femeilor. Când aşteaptă vizita insectelor, florile îşi colorează petalele cu nuanţe diferite şi trimit în jur parfumuri îmbietoare. Femeile nu fac la fel? Îşi înfrumuseţează trupul cu diferite creme, cosmetice, se îmbracă cu rochii colorate, de multe ori având imprimeuri cu flori, aruncă priviri cuceritoare, ochii le strălucesc ca nişte lămpi aprinse din lumina sufletului … Acel moment în care un bărbat şi o femeie schimbă în tăcere o privire pe care nu o vor putea uita niciodată … Nu s-a schiţat nici un gest, nu s-a pronunţat nici un cuvânt, totuşi nimic n-ar putea reda intensitatea iubirii pe care şi-au dăruit-o!  

  

Artiştii, scriitorii, de secole încearcă să redea, fiecare în felul său, frumuseţea, minunăţia şi ciudăţenia aspectului diferit al florilor precum şi al femeilor, prospeţimea, coloritul divers al florilor şi al trupurilor femeilor, formele diferite ale frunzelor şi petalelor, ale sânilor şi şoldurilor femeilor … Misterul pe care-l arborează fiecare floare, fiecare femeie, îi atrage şi îi determină pe bărbaţi să le dorească apropierea, prietenia, dragostea… Numai prin dragoste sinceră şi curată putem dobândi virtutea mult râvnită! Nu spunem noi românii: este frumoasă ca o floare? Sau: floarea asta este gingaşă ca iubita mea?  

  

În mitologia greacă se mai povesteşte despre Hesperide, trei nimfe, surori, care stăpâneau o grădină cu mere de aur… Ce poate fi mai fermecător decât o ambianţă de femei frumoase, fructe proaspete şi flori?  

  

Se ştie că florile simt mai mult decât animalele şi decât noi, oamenii. Cu aceste gânduri mă apropii de o floare, o sărut în semn de prietenie, de dragoste! Va simţi şi va fi fericită!  

  

Vavila Popovici – SUA 

Raleigh, North Corolina

Revista Phoenix Mission, Arizona

2009

 

Motto:

Stateau fata in fata. El, Mirele, si ea, rasfatata fiica a ionului. De pe Muntele Maslinilor, de unde privea Hristos, cetatea Ierusalimului se desena la orizont semeata, incordata, cu toate simturile ascutite. El, Mesia cel promis, venea la ultima intalnire insotit de vuietul multimii care-I calca pe urme, inca din Metania. Alaiul acesta ca de nunta se agatase cu cerbicie de persoana Mantuitorului inca de la episodul invierii lui Lazar, cel mort de patru zile. Ca si in alte dati, Iisus infrunta moartea altora, aratandu-i neputinta, rusinand-o. Asa avea sa se intample si cu propria Lui moarte… (Giovanni Papini – „Viata lui Iisus”)

Introducere
In fata Ierusalimului, in acea duminica de aprilie a anului 33 de la Nasterea Sa, Dumnezeu – Fiul, Domnul Iisus Hristos intrupat intr-un om inca tanar, in varsta de numai 33 de ani, privea ingandurat locul unde va gusta de bunavoie, pana la capat, urmarile si consecintele neascultarii adamice. Mireasa lui draga, Ierusalimul, ii va fi incapere de tortura, loc al umilintei, mormant. Ultimul act din istoria asteptarii mesianice va fi unul sangeros, cumplit, mirosind a tradare si moarte. Nici o bucurie nu va insoti nuntirea aceasta a omului cu un Dumnezeu doldora de iubire. Da, un Dumnezeu preaplin de dragoste, de nesfarsita compasiune, care – Si lasa Cerurile si Se ofera singur mortii – adica Se abandoneaza de bunavoie acelei experiente a nimicului pe care nu El a creat-o, pe care nu o cunostea! Solidar cu faptura afectata, alterata si slabanogita de pacat, indurand fara sa carteasca legea libertatii de El sadita in inima omului, acest Dumnezeu imprudent – credul, cum ar gandi unii, care, de altfel, L-au executat fara mila – S-a prezentat in fata umilintelor si a mortii, cu toata simplitatea unui cuceritor de inimi curate si smerite: calare pe manzul asinii!…

Tot atat de contrariati si de indignati vor fi fost si contemporanii proorocului Zaharia, cel ce, cu 500 de ani inainte ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos sa se nasca, I-a vestit intrarea in cetatea Ierusalimului calare pe un… magar. Halal Mesia! – vor fi gandit atunci iudeii de pe vremea lui Zaharia; Halal Imparat! – vor fi gandit fariseii si carturarii de acum 2000 de ani; Halal Dumnezeu mai aveti si voi, crestinii! – vor gandi si acum desteptii lumii noastre. Si totusi proorocia s-a implinit intocmai, magistral talcuita de Sf. Ioan Gura de Aur, patru veacuri mai tarziu. Acesta ne incredinteaza ca manzul asinii pe spinarea caruia Iisus Hristos a fost purtat spre Ierusalim nu simbolizeaza altceva decat Biserica cea noua a crestinilor, iar asana, mama acestui manz, reprezinta vechea credinta iudaica si mozaica, care paseste in istorie pe urmele odraslei sale… Mai mult, Iisus Hristos nu calareste direct pe spinarea manzului, ci I s-au intins hainele apostolilor, devenite adevarata interfata intre Biserica si Mantuitorul lumii. Animalul merge supus, cu blandete (desi nu cunoscuse capastrul), inchipuind usurinta cu care neamurile vor primi blandul jug al Evangheliei iubirii.

Daca toata creatia a avut o traire aparte atunci, nu acelasi lucru se poate spune despre ethosul multimilor adunate sa praznuiasca Pastele Legii vechi chiar in epicentrul revelatiei dumnezeiesti: la Ierusalim. Ebr. Shalom, orasul pacii, nu putea fi intampinat de catre Domnul pacii decat pe cel mai inofensiv animal, inconjurat de copii. Ce pasnica ofensiva, ce blanda cucerire a celui mai impietrit si trufas oras al lumii! Impietrit in prejudecata si trufas peste masura, deoarece in el a rasunat de atatea ori glasul dumnezeiestilor descoperiri.

Multimea revarsata pe povarnisul Muntelui Maslinilor – afirma exegetii – nu era, in marea-i majoritate, din Ierusalim. Dupa Iisus Hristos se tineau scai orbii surprinsi de stralucirea luminii, slabanogii intremati, demonizatii eliberati de locuirea raului si toti cei ce au asistat inmarmuriti la invierea lui Lazar, in Metania. Asadar, dupa El se tineau locuitorii acelui sat dimpreuna cu miile de pelerini, veniti din toate colturile Iudeii, Galileei, Samarei si chiar de mai departe, spre a se inchina la Ierusalim, la Sarbatoarea Corturilor. Acesta era alaiul care s-a ivit, in dupa-amiaza acelei duminici, la intrarea de rasarit a marii cetati. Dincoace de ziduri, poporul ierusalimitean, calauzit de mai-marii sinagogii, era nedumerit. Ba chiar „…toata cetatea s-a cutremurat, zicand: Cine este acesta?“, asa cum ne incredinteaza Evanghelia dupa Matei. Dar de ce tocmai acum s-a cutremurat Ierusalimul, ca doar si in alte dati sau momente aparitia lui Iisus Hristos era insotita de minuni si semne ceresti? Textul evanghelic ne face sa credem ca, de fapt, fariseii si capeteniile sunt cei care s-au cutremurat! Iar nu din cauza pildelor, vindecarilor sau tamaduirilor lui Iisus Hristos, ci din aceea a entuziasmului popular cu care a fost intampinat. Sufragiul multimii, al necajitilor, oropsitilor, leprosilor, ologilor, saracilor, dezmostenitilor sortii, al celor strafulgerati de adevarul credintei – asta a cutremurat Ierusalimul in dupa-amiaza acelui neuitat aprilie!…

De retinut si remarcat faptul ca au priceput bine fariseii: istoria chiar este pe cale de a-si schimba cursul! Masura omului tinde sa se (im)plineasca, ca si Legea lor cea veche; Creatia se intoarce in baierele firii ei, dragostea incepe sa inunde pamantul intr-un altfel de potop – cel al Harului. Mangaietorul sta la portile inimii omului; peste mai mult de cincizeci de zile Se va pogori in forma limbilor de foc. Mai mult decat atat, iadul presimte si el, ca o vietate sireata si vicleana, atacul ce i se va da, iar balamalele lui trosnesc; edificiul neputintelor omenesti, al pacatului imposibil de ispasit, se va prabusi curand, dezlegat din ferecatura minciunii. Este razmerita, rascoala si zavistie mare in lumea duhurilor. Jos, pe pamant, oamenii parca au si ei o premonitie… Pacatul ancestral pare mai evident acum, din moment ce s-a ajuns pana aici. Adica pana la a vedea – cu groaza! – ca parga istoriei omului nu este altceva decat moartea lui Dumnezeu, ca implinirea spirituala a lumii, dupa catastrofa alungarii, izgonirii si prabusirii din Rai, sta in jertfa singuratica a Fiului Omului, Care singur va muri pentru toti si ne va rascumpara pe toti…

Fara Invierea Lui cea de a treia zi, totul este fara rost, oricat de frumoase ar fi cuvintele si faptele lui Iisus Hristos. Tot astfel si in cazul nostru: oricate lucruri luminate am face, oricat de bine am vorbi ori am scrie, fara credinta si constiinta Invierii totul este zadarnic, totul este praf si cenusa. De aceea, in aceasta Duminica a Floriilor, sa nu pregetam a ne duce la Biserica – Ierusalimul nostru restaurat – ca sa intampinam intrarea Domnului nostru Iisus Hristos asa cum se cuvine; pentru ca Iisus Hristos – contemplandu-ne inimile – sa nu poata zice cu intristare si jale, ca odinioara, cand a plans la portile cetatii: „Daca ai fi cunoscut si tu, in ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tai“.

Despre invierea Dreptului Lazar si Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim

„Invatatorul este aici si te cheama” (In.11,28) „Invierea cea de obste mai inainte de Patima Ta incredintand-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta si noi, ca pruncii, semnele biruintei purtand, Tie Biruitorului mortii strigam: Osana Celui dintru inaltime, bine esti cuvantat, Cel ce vii intru numele Domnului.”

Sunt cuvinte pe care le spunem in fiecare an la praznicul Floriilor, respectiv al Intrarii Mantuitorului nostru Iisus Hristos in Ierusalim, precum si in ziua precedenta, in Sambata lui Lazar. Rostind sau cantand aceste cuvinte, ne adresam Domnului Iisus Hristos, Biruitorului mortii, Care l-a inviat din morti pe Lazar preinchipuind si prin aceasta invierea noastra a tuturor, invierea cea de obste si ne exprimam bucuria de a-L intampina pe Domnul Iisus Hristos asemenea pruncilor din Ierusalimul de acum aproximativ doua mii de ani. Intrarea Mantuitorului Iisus Hristos in Ierusalim, pe care o sarbatorim in fiecare an in duminica dinaintea Sfintelor Pasti, este istorisita de toti cei patru sfinti evanghelisti, fiind strans legata de evenimentele ultime ale vietii trupesti a Domnului nostru Iisus Hristos, de ultimele Sale zile petrecute in Ierusalim, de patimile, rastignirea, moartea si Invierea Sa din morti. Sfantul Evanghelist Ioan insa, inainte de a prezenta Intrarea in Ierusalim, in capitolul 11 si la inceputul capitolului 12 ale evangheliei sale relateaza niste evenimente importante, petrecute intr-un sat din apropierea Ierusalimului, in Metania. Este vorba de invierea Dreptului Lazar si de ungerea Mantuitorului cu mir de catre Maria, sora lui Lazar.

Din relatarea Sf. Evanghelist Ioan aflam ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos avea un prieten in Metania, prieten care a ajuns sa fie bolnav. Surorile lui Lazar, Marta si Maria, pe care Domnul Iisus Hristos le iubea de asemenea, I-au trimis Acestuia vorba ca Lazar, prietenul Lui este bolnav. Auzind stirea, Mantuitorul Iisus Hristos a afirmat ca aceasta boala nu era spre moarte, ci ca Fiul lui Dumnezeu sa se preaslaveasca prin ea (cf. In.11,4) si doar dupa doua zile S-a indreptat spre Iudeea, provincie in care se afla satul Metania. In momentul plecarii El cunostea faptul ca Lazar a murit deja, eveniment pe care l-a facut cunoscut si ucenicilor Sai, iar cand au ajuns in Metania Lazar se afla deja pus in mormant de patru zile. Sosind in Metania, Domnul Iisus Hristos a fost mai intai intampinat de Marta, sora lui Lazar si a Mariei, cu care El a avut un scurt dialog. Deoarece Marta isi exprima tristetea si regretul pentru pierderea fratelui ei in lipsa Mantuitorului, Domnul Iisus Hristos i-a spus ca acesta va invia. Pentru ca ea credea ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos vorbeste despre invierea de obste, El i s-a prezentat fiind drept „invierea si viata”, spunandu-i ca cel ce crede in El chiar daca va muri, va trai, ca tot cel care traieste si crede in El nu va muri ci va avea viata in veac (cf. In.11,24-26).

Dialogul se incheie cu o marturisire de credinta a Martei, prin care aceasta isi exprima credinta in cele spuse de Iisus Hristos, afirmand ca ea a cunoscut ca El este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit in lume” (In.11,27). Dupa ce a spus acestea, Marta s-a dus sa o cheme pe Maria, sora ei, si i-a spus: „Invatatorul este aici si te cheama” (In.11,28). Aceasta s-a grabit sa vina, urmata fiind de iudeii care se aflau in casa lor pentru a le mangaia pentru moartea fratelui. Vazand-o plangand, inconjurata de iudeii care si ei plangeau, Iisus Hristos, ne spune evanghelia, a suspinat cu duhul, S-a tulburat intru Sine si a lacrimat. Acest gest i-a dus pe iudei la observarea si constatarea marii iubiri a lui Iisus Hristos fata de Lazar si la nedumerirea lor, exprimata prin cuvintele: „Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului sa faca in asa fel ca si acesta sa nu moara?” (In.11,37). Suspinand inca o data, Mantuitorul Iisus Hristos s-a dus la mormant si l-a inviat pe Lazar, fapt in urma caruia multi dintre iudeii prezenti au crezut in El. Altii insa, s-au grabit sa-i instiinteze pe fariseii care, auzind, s-au hotarat atunci sa-L ucida.

La inceputul capitolului 12 Sfantul Evanghelist Ioan prezinta o alta venire a Mantuitorului nostru Iisus Hristos in casa lui Lazar, pe care il inviase, prilej cu care Maria, sora acestuia, a uns picioarele lui Iisus Hristos cu mir de mare pret si le-a sters cu parul capului ei, ungere ce a fost interpretata de Mantuitorul ca fiind o reinchipuire a mortii si ingroparii Sale. Evanghelia ne relateaza iarasi ca multime mare de iudei, auzind ca Iisus Hristos a venit in casa lui Lazar, s-au grabit sa vina si ei acolo pentru a-L vedea nu doar pe El, ci si pe Lazar pe care l-a inviat din morti. In ziua urmatoare Iisus Hristos a intrat in Ierusalimul care se pregatea pentru sarbatoarea Pastilor. Evenimentul este prezentat, cum am spus deja, de toti cei patru evanghelisti, din scrierile carora aflam ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos, calare pe un asin, a intrat in cetatea lui David, fiind intampinat de multimea care, purtand in maini si asternand in cale ramuri de fenic, striga: „Osana! Binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului, Imparatul lui Israel!” (In.12,13). Intrand in Ierusalim, Mantuitorul Iisus Hristos nu a provocat doar bucuria multimii, ci si invidia fariseilor, care se vorbeau intre ei: „Vedeti ca nimic nu folositi! Iata, lumea s-a dus dupa El” (In.12,19). Peste doar cateva zile acestia aveau sa-L prinda pe Iisus Hristos, sa faca astfel incat El sa patimeasca si in cele din urma sa fie rastignit, neputand sa creada, din pricina rautatii lor ca El era Viata si ca, prin urmare, ei luptau chiar impotriva Vietii, impotriva izvorului vietii lor, impotriva lor insisi. Aceste lucruri petrecute acum aproximativ 2000 de ani noi le marturisim in fiecare an cand pomenim invierea Dreptului Lazar si cand sarbatorim Intrarea Mantuitorului nostru Iisus Hristos in Ierusalim, devenind astfel si noi martori ai acestor evenimente.

Precum odinioara in Metania, Domnul nostru Iisus Hristos vine tot mereu si la noi. Vine prin cuvantul Sfintei Evanghelii, vine prin Sfintele Taine, vine prin slujbele Bisericii. De fiecare data cand se citeste Evanghelia despre invierea lui Lazar se spune mai ales pentru noi: „Invatatorul este aici si te cheama”. Faptul ca bat clopotele, ca in biserica se savarseste o sfanta slujba, ca se citeste Sfanta Evanghelie, inseamna ca Invatatorul este acolo, a venit in intampinarea noastra si ne cheama. Cand un frate al nostru are nevoie de noi, la fel, El ne cheama. Cand a fost chemata Maria, sora lui Lazar, ea „s-a sculat degraba” si a mers in intampinarea lui Iisus Hristos (cf. In.11,29). Acum, cand este randul nostru sa-L intampinam, raspundem noi oare chemarii Lui? Mergem noi acolo unde se gaseste Mantuitorul, unde ne asteapta, unde ne cheama El? Odinioara Domnul nostru Iisus Hristos intra in Ierusalim, fiind intampinat de multime mare de oameni si mai ales de copiii cei nevinovati, cu mare bucurie, iar de cei intunecati de rautate cu ura. Astazi El vrea sa intre in Ierusalimul sufletului nostru, sa fie Imparatul inimii noastre. IL primim noi oare cu bucurie, Ii acordam aceasta imparatie care I se cuvine sau, uzurpatori fiind, IL alungam si suntem gata sa-L ucidem? Inainte de a-l invia pe Lazar, stiind ca o sa Faca aceasta, Mantuitorul nostru Iisus Hristos a fost cuprins de tulburare, S-a intristat si chiar a plans. A plans pentru durerea prietenilor Sai, a plans compatimind pe cei pe care-i iubea. Oare noi ne straduim sa fim prieteni ai Lui, incercam sa-L iubim si sa ne facem iubiti, respectati si indragiti de El? Oare, cand cei din jurul nostru sufera, ne doare si pe noi necazul lor, patimim si noi impreuna cu ei?

Intrand in Ierusalim, Domnul nostru Iisus Hristos a gasit acolo nu doar viata si reactia curata unor inimi de copii, care se bucurau sa-L intampine, ci mai ales uraciunea, invidia, rautatea, mandria, lacomia instalate in cel mai sfant si sacru loc din Ierusalim. Acum, cand vrea sa intre in sufletul nostru, cum IL primim? Cu inimi curate, cu necautate, cu bunatate si strigand ca pruncii odinioara: „Osana! Bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului, Imparatul lui Israel!”? Sa traim astfel incat sa nu afle sufletul nostru plin de spinii patimilor, pe care sa fie nevoit a-i alunga cu biciul! Si… poate chiar este asa, dar in acest caz sa-L lasam sa-i alunge, sa-i scoata afara din noi, pentru ca nu cumva sa preferam tulburarea, agitatia, rautatea, crima in locul Imparatului pacii. Dupa ce l-a inviat pe Lazar, Mantuitorul nostru Iisus Hristos a spus: „Dezlegati-l si lasati-l sa mearga!” (In.11,44). Sfantul Ioan Scararul interpreteaza aceste cuvinte mai ales cu referire la noi spunand: „Dezlegati-l pe el si lasati-l sa mearga spre fericita nepatimire!”. Venind la noi, Domnul nostru Iisus Hristos ne dezleaga de orice fel de legaturi ale mortii, pentru a putea merge spre El, spre Viata, singura si adevarata viata. Sa nu preferam deci starea de legati, de inlantuiti ai propriilor noastre patimi, in locul libertatii, in locul vietii adevarate. Pentru a sarbatori cu adevarat Intrarea Mantuitorului nostru Iisus Hristos in Ierusalim, sa iesim si noi in intampinarea Lui cu stalparile gandurilor si a faptelor bune, cu simtaminte curate, cu mirul de buna mireasma al unei vieti fara prihana, cu dorinta de a-l primi pe El ca Imparat al nostru. Cu alte cuvinte, asadar, Ierusalimul sufletului nostru trebuie sa-si merite numele de „pace sfanta” si sa fie cetatea bucuriei intampinarii Mantuitorului nostru Iisus Hristos, locasul pacii, in care se afla tronul lui Dumnezeu, sa fie Ierusalimul Invierii. Sa aclamam si noi: „Osana Celui dintru inaltime, bine esti cuvantat, Cel ce vii intru numele Domnului” si sa ne bucuram de posibilitatea de a-L putea, nu doar intampina, ci chiar primi intreg pe Domnul nostru Iisus Hristos in viata si fiinta noastra.

Despre Duminica Floriilor in invatatura si viziunea Sfantului Grigorie Palama

1. Prin proorocul Isaia, Domnul a grait: “In vremea milostivirii Te voi asculta si in vremea mantuirii “Te voi ajuta” (Isaia 49, 8). Asadar este binevenit cuvantul acela apostolic care a grait evlaviei voastre: “La vremea potrivita te-am ascultat si in ziua mantuirii te-am ajutat… Sa lepadam asadar lucrurile intunericului si sa ne imbracam cu armele luminii. Sa umblam cuviincios, ca ziua…” (II Corinteni 6, 2; Romani 13, 12), caci se apropie pomenirea Patimilor celor mantuitoare ale lui Iisus Hristos si marele Pasti, cel duhovnicesc si nou, rasplata a nepatimirii, poarta a veacului ce va sa vina. Si se vesteste aceasta prin Lazar, care se intoarce din strafundurile Iadului, sculandu-se el din morti dupa patru zile, doar prin cuvantul si porunca lui Dumnezeu, Cel ce are stapanire si putere asupra vietii si mortii. Si copiii canta imnuri inaintea Lui, iar poporul cel lipsit de rautate II canta, prin insuflarea Duhului Sfant, pe Cel ce izbaveste din moarte, pe cel ce inalta sufletele din iad, pe cel ce harazeste viata vesnica, sufletului si trupului deopotriva.

2. Asadar, daca cineva vrea sa indrageasca viata, spre a vedea zile bune, sa faca sa inceteze limba sa de la rau si pe buzele sale sa nu mai fie viclenie. Sa se departeze de la rau si sa faca binele. Deci cea fapta rea este lacomia pantecelui, si betia, si desfraul. Fapta rea este iubirea de arginti, lacomia, pofta de avere si nedreptatea. Fapta rea este slava desarta, cutezanta si semetia. Sa se departeze deci tot omul de la asemenea rele si sa le implineasca pe cele bune. Care sunt acestea? Infranarea, postul, intelepciunea, dreptatea, milostenia, indelunga rabdare, dragostea, smerenia – prin care IL dobandim in schimb, cu vrednicie, pe Mielul lui Dumnezeu cel jertfit pentru noi, luam de aici zalogul nestricaciunii si pastram in noi, cu deplina incredintare, mostenirea cea fagaduita noua in ceruri. Dar este oare binele greu de indeplinit si virtutile sunt oare mai anevoioase decat rautatile? Eu nu vad ca lucrurile ar sta astfel. Caci cel betiv sufera mai multe necazuri din betie si cel neinfranat mai mult indura decat cel infranat, si cel lipsit de stapanire decat cel intelept, si cel ce cauta cu ardoare sa se imbogateasca decat cel ce traieste cu cele ce ii sunt indeajuns, si cel ce cauta sa se inconjoare pe sine de slava (sufera mai multe) decat cel ce isi duce viata in umbra. insa, din pricina vietii noastre pline de desfatari, virtutile ne apar noua ca indestul de anevoioase. Dar sa ne silim pe noi insine, pentru ca spune Domnul: “Imparatia cerurilor se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mana pe ea” (Matei 11, 12).

3. De aceea este nevoie pentru noi toti de ravna si de luare aminte, noi cei slabi sau cei lipsiti de slava, carmuitori sau stapaniti, bogati si saraci, ca sa inlaturam aceste patimi rele din sufletul nostru si sa incetatenim in el alaiul virtutilor. Fiindca si plugarul, si tabacarul, si zidarul ce face case, si croitorul, si tesatorul, si indeobste tot omul care isi procura cele de trebuinta vietii, prin ostenelile sale si prin lucrarea mainilor lui, daca inlatura si izgonesc din sufletul lor pofta si dorinta bogatiei, a slavei si a moliciunii, sunt cu adevarat fericiti. Caci acestia sunt saracii, carora le apartine Imparatia cerurilor, si de aceea pentru acest fel de oameni spune Domnul: “Fericiti cei saraci cu duhul…” (Matei 5, 3). Sunt saraci cu duhul aceia care, pentru smerenia, neiubirea de slava si neaplecarea spre placeri a duhului lor sau a sufletului lor, au saracia din afara de bunavoie, sau sufera cu barbatie saracia, chiar daca este fara voia lor. Insa cei bogati si cei ce vietuiesc in desfatari si placeri, si cei care se bucura de slava vremelnica, si in chip simplu aceia care doresc si capata asemenea lucruri, nimeresc si ajung in patimi indestul de grozave si vor cadea in cursele cele multe, mari si greu de suferit ale diavolului. Pentru ca cel ce s-a imbogatit nu inlatura din sine dorinta de a fi bogat, ci aceasta mai degraba sporeste si se intinde la mai multe decat la inceput. Tot astfel si iubitorul de placere, si cel ce indrageste puterea, si risipitorul, si cel neinfranat maresc mai curand si sporesc aceste patimi, ci nu le leapada. Tot asa stapanitorii si cei slabi (de oameni) capata si iau putere ca sa savarseasca mai multe nedreptati si pacate.

4. Din aceasta pricina este foarte greu ca un carmuitor sa fie mantuit si ca un bogat sa intre in Imparatie lui Dumnezeu. Caci spune Domnul: “Cum puteti voi sa credeti cand primiti slava unii de la altii, si slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o cautati?” (Ioan 5, 44). Dar sa nu se infricoseze cineva daca este avut, sau slavit, sau carmuitor. Pentru ca si acesta poate, daca vrea, sa caute slava cea de la Dumnezeu si sa se infraneze pe sine, astfel incat sa opreasca aplecarea sa spre rele si sa savarseasca fapte insemnate, lepadand relele cele mari, nu numai din sine, ci si din multi altii care nu vor. Caci poate nu numai sa implineasca dreptatea si sa fie intelept, dar poate impiedica in multe chipuri pe cei ce vor sa savarseasca nedreptatea si sa fie neinfranati. Si el poate nu numai sa se infatiseze pe sine ca asculta de Evanghelia lui Iisus Hristos si de cei ce o vestesc pe ea; dar el poate, de asemenea, sa supuna Bisericii lui Iisus Hristos si capeteniilor ei pe cei ce nu vor sa asculte de ea. Si aceasta nu numai prin puterea si slobozenia pe care a dobandit-o de la Dumnezeu, dar poate sa devina pilda pentru cei supusi lui si mai prejos de el in toate faptele bune. Caci devin asemanatori capeteniei lor cei supusi si condusi de aceasta.

5. Asadar este nevoie de osteneala si de silinta si de luare aminte din partea tuturor, dar nu de la toti deopotriva. Caci pentru aceia ce se afla in slavire, in bogatie si in carmuire, si pentru aceia ce se straduiesc cu cuvintele si cu dobandirea intelepciunii celei dupa masura lor – daca vor sa se mantuiasca – este nevoie de mai multa osteneala si silinta, intrucat ei, prin starea lor, sunt de obicei oarecum mai greu de convins si mai putin ascultatori. Acest fapt este limpede si vadit din Evangheliile citite ieri si astazi. Caci poporul a crezut si s-a incredintat de minunea savarsita asupra lui Lazar, care arata, in chip lamurit, ca Dumnezeu a fost Acela Care a savarsit, insa aceia care erau pe atunci carmuitori, desigur fariseii si carturarii, erau atat de departe de a crede in El, incat spumegau de furie impotriva Lui si voiau sa-L dea mortii din pricina smintelii lor, pe El, Care Se vadea si Se dovedea ca este Domn si Stapan al vietii si al mortii, atat prin cele pe care le savarsea, cat si prin cele pe care le graia. Caci nu putea sa spuna careva ca Iisus Hristos, prin aceea ca Si-a ridicat ochii in sus si a zis atunci: “Parinte, Iti multumesc Tie ca M-ai ascultat pe Mine”, ar fi lasat loc de tagada ca este la fel si deopotriva cu Tatal Sau. Caci El a adaugat, graind catre Tatal Sau: “Eu stiam ca intotdeauna Ma asculti, dar pentru multimea care sta imprejur am zis, ca sa creada ca Tu M-ai trimis” (Ioan 11, 42). Deci ca sa-L stie pe El ca este Dumnezeu, si ca El este din Tatal si intru nimic nu este deosebit de Acela, ci minunile le savarseste dupa vointa Tatalui Sau, de aceea El Si-a ridicat dinaintea tuturor ochii Sai catre Tatal, si a grait acele cuvinte catre Tatal cel Prea inalt si ceresc. Precum, la inceput, urmand sa fie plasmuit omul, mai inainte o hotarare (dumnezeiasca) l-a precedat, tot astfel si acum cu Lazar, omul urmand sa fie creat din nou, un sfat l-a precedat. Dar atunci si acolo, la inceput, Tatal a grait catre Fiul, cand urma sa fie plasmuit omul: “Sa facem un om…” (Facerea 1, 26), iar insusi Fiul L-a ascultat pe Tatal, si astfel omul a fost adus la existenta; iar aici si acum, Tatal Il asculta pe Fiul Care graieste, si astfel Lazar a fost inviat.

6. Priviti impreuna-cinstirea si impreuna-voirea, ce mari sunt ele! Pentru ca infatisarea era ca de rugaciune, din pricina multimii ce statea imprejur, dar cuvintele nu erau ale unei rugaciuni, ci ale unei stapaniri imparatesti: “Lazar, iesi afara!”, si indata cel mort de patru zile s-a infatisat viu dinaintea Lui. Dar oare s-a facut aceasta prin porunca Celui Viu sau prin rugaciunea Celui ce da viata? Caci El a strigat cu glas mare si aceasta a facut-o pentru cei ce se aflau si stateau in jurul Lui. Pentru ca ar fi putut savarsi aceasta inviere numai cu un glas scazut, ba putea doar prin vointa Sa sa-l invieze, asa precum putea sa faca aceasta si daca s-ar fi aflat departe de mormant sau daca piatra ar fi fost pecetluita deasupra. Insa El S-a dus la mormant si a grait celor ce se aflau in jurul lui. Si ei au ridicat piatra si au simtit mirosul neplacut (al putrezirii), iar El a strigat cu glas mare si l-a chemat pe Lazar, si in felul acesta l-a sculat (din morti). Aceasta s-a facut oarecum chiar in vazul lor (caci ei l-au vazut pe Lazar intins in mormant) si sub nasul lor (caci ei au simtit mirosul cel rau al hoitului, fiindca era de patru zile mort) si la indemnul lor (caci ei s-au folosit de mainile lor, mai intai ridicand piatra de pe mormant, apoi dezlegand legaturile de pe trupul celui mort si desfacand stergarul de pe fata lui). Cand glasul Domnului a umplut urechile si a ajuns la auzul tuturor, au inteles toti si au crezut ca El este Cel ce le cheama pe cele ce nu sunt sa fie, Cel ce le tine toate la porunca puterii Sale, Cel ce a facut toate, la inceput, doar prin cuvantul Sau, aducandu-le de la neexistenta la existenta.

7. Poporul lipsit de rautate a crezut in El prin toate acestea, Asa incat nu numai in tacere sa aiba credinta, ci devenind chiar crainici prin fapte si prin cuvinte ai dumnezeirii Sale. Dupa scularea din morti a lui Lazar, cea dupa patru zile, Domnul, gasind un asin care a fost pregatit mai dinainte, precum spune Evanghelistul Matei (21, 1-11), s-a asezat pe el, si a intrat in Ierusalim potrivit proorocirii lui Zaharia, care a spus mai demult: “Bucura-te foarte, fiica ionului, veseleste-te, fiica Ierusalimului, caci iata, Imparatul tau vine la tine drept si biruitor, smerit si calare pe asin, pe manzul asinii” (Zaharia 9, 9). Proorocul a aratat prin aceste cuvinte ca imparatul acela proorocit este El singur Imparat al ionului. Caci spune Sfanta Scriptura: Imparatul Tau nu este inspaimantator pentru cei ce-L vad pe El, si nu este de temut sau faptuitor de rele, El nu aduce cu sine purtatori de lance si scutieri, tragand dupa sine multime de pedestrasi si de calareti, traind in prosperitate si cerand dajdii si biruri, ca si slujiri si inrobiri de la cei de jos si mai de rand. Dar ce este mai de seama la El este smerenia Sa si saracia si simplitatea. Fiindca El intra calarind pe un asin, neaducand cu sine nici o pompa si fast nici slavire omeneasca. De aceea El singur este Imparatul drept si traitor intru dreptate, si El este bland, avand blandetea in chip deosebit, caci Domnul insusi graieste despre Sine si spune: “invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima…” (Matei 11, 29).

8. Imparatul care a sculat din morti pe Lazar a intrat atunci in Ierusalim calare pe asin, iar tot poporul, copii, barbari, batrani, intinzand pe jos vesmintele lor, au luat ramuri de fenic, care inchipuie izbanda si biruinta. Intrucat ei Il intampinau pe Cel ce era de viata facator si biruitor al mortii, cadeau inaintea Lui inchinandu-se si Il insoteau in alai, cantand impreuna cu totii, nu numai in afara, ci si inlauntrul ingraditurilor “Templului: “Osana Fiului lui David, Osana intru cei de sus”. Osana este un imn care se inalta catre Dumnezeu, iar talmacit inseamna “Mantuieste-ne pe noi”. Iar adaugirea “intru cei de sus” Il arata pe El slavit nu numai pe pamant si numai de catre oameni, ci si intru cele prea inalte, fiind laudat de catre ingerii ceresti.

9. Nu numai ca Il slaveau prin asemenea laude si graiau drept despre Dumnezeu, dar ei se impotriveau vointei rauvoitoare si ucigase de Dumnezeu a carturarilor si a fariseilor si se opuneau astfel socotelilor marsave ale acestora. Caci aceia graiau in chip nebunesc despre El: “Omul acesta face multe minuni. Daca-L lasam asa, toti vor crede in El si vor veni romanii si ne vor lua si tara si neamul” (Ioan 11, 47). Dar poporul ce spunea? “Bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului! Binecuvantata este imparatia ce vine a parintelui nostru David!” (Marcu 11, 10). Prin aceea ca ei spuneau: “Binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului” aratau ca El este de la Dumnezeu si Tatal, si ca vine in numele Tatalui ,,Asa precum si Domnul spune despre Sine insusi: “Pentru ca Eu am venit in numele Tatalui Meu, caci de la Dumnezeu am iesit si am venit” (Ioan 8, 42). Prin aceea ca ei spuneau: “Binecuvantata este imparatia parintelui nostru David, care va veni” ei arata ca aceasta este imparatia in care vor crede, dupa spusa proorocirii, si neamurile cele pagane, mai cu seama romanii. Caci acest imparat nu este numai nadejdea lui Israel, ci este si asteptarea neamurilor, dupa proorocirea lui Iacov: “Acela isi va lega de vita asinul Sau” (Facerea 49, 11), adica legand poporul cel supus Lui dintre iudei. Si “legand de coarda de vita de vie manzul asinii Sale” (ibidem). Dar coarda vitei de vie sunt ucenicii Domnului, catre care a grait Acesta: “Eu sunt vita, voi sunteti mladitele” (Ioan 15, 5). De fapt, de aceasta coarda a legat Domnul pe manzul asinii Lui, adica pe noul Israel cel nascut din neamurile pagane, care, dupa har, s-au facut fii ai lui Avraam. Daca acea imparatie este nadejdea neamurilor pagane, cum de spun ei ca noi, crezand in ea, ne vom teme de romani?

10. Astfel, cei ce erau prunci cu judecata, dar si cu rautatea, fiind insuflati de catre Duhul cel Sfant, au inaltat catre Domnul un imn desavarsit, aducand marturie ca El, ca un Dumnezeu, a dat viata lui Lazar cel mort de patru zile. Iar carturarii si fariseii, vazand aceste minuni atat de mari, si pe atatia copii strigand in Templu si spunand “Osana fiului lui David”, s-au maniat si au grait catre Domnul: “Nu auzi Tu oare ce spun acestia?”. Ci mai degraba se cuvenea ca Domnul Iisus Hristos sa le spuna acelora atunci: “Nu vedeti si nu auziti, nu intelegeti?”. De aceea si El, intorcandu-Se catre cei care Il dojeneau ca ingaduie cantarea de laude in chip cuvenit numai lui Dumnezeu, a spus: “Da, ii aud pe cei care au fost facuti intelepti de catre Mine, in chip nevazut, si cele pe care le rostesc ei despre Mine”, dar “daca vor tacea acestia, pietrele vor striga” (Luca 19,40). Voi nu ati citit niciodata cuvantul acela proorocesc: “ca din gura copiilor si a celor ce sug Ti-ai pregatit lauda” (Matei 21, 16)? Caci si aceasta tinea de o mare minune, si anume copiii nestiutori si neinvatati sa teologhiseasca in chip desavarsit cu privire la Dumnezeu, Cel ce S-a facut om pentru noi, inaltand imn ingeresc din gurile lor. Intrucat, asa precum ingerii la nasterea Domnului au psalmodiat: “Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace intre oameni buna invoire” (Luca 2, 14), tot astfel si acestia de acum la intrarea Lui (in Ierusalim), au cantat inaltand acelasi imn: “Osana Fiului lui David; osana intru cei de sus! (Matei 21,9).

11. Dar sa fim si noi, fratilor, ca pruncii fata de rau, tineri si batrani, carmuitori si carmuiti, ca sa dobandim putere de la Dumnezeu, sa inaltam trofeu si sa purtam insemnele victoriei, nu numai impotriva patimilor celor rele, ci si impotriva vrajmasilor celor vazuti si nevazuti, astfel incat sa dobandim ajutorul la vremea potrivita. Caci manzul cel nou, pe care l-a invrednicit Domnul sa-l calareasca pentru noi, chiar daca este unul singur a inchipuit supunerea neamurilor pagane fata de El, din care ne tragem noi toti ca neamuri, carmuitori si carmuiti deopotriva.

12. Asadar, dupa cum in Iisus Hristos nu este nici parte barbateasca, nici parte femeiasca, nici elin, nici iudeu, ci una suntem cu totii dupa cuvantul dumnezeiescului Apostol Pavel (Galateni3, 28), tot asa in El nu este carmuitor, nici carmuit, ci toti intru harul Lui suntem una prin credinta in El, si intr-un singur Trup al Bisericii Sale ne desavarsim, avandu-L pe El drept cap; si noi am luat un singur duh prin harul Duhului Prea Sfant, si am primit un singur Botez, si una singura este nadejdea noastra, si Unul este Dumnezeu pentru noi, Cel ce este peste toti, pentru toti si in toti. Sa ne iubim, deci, unii pe altii, si sa ne rabdam unii pe altii, si sa ne ingrijim unii pe altii, fiindca suntem madulare unii altora. Caci semnul uceniciei noastre la El, asa precum insusi Domnul nostru Iisus Hristos a spus, este dragostea. Si mostenirea parinteasca pe care ne-a lasat-o El noua, cand a plecat din lumea aceasta, este dragostea, iar ultima rugaciune pe care ne-a dat-o noua, cand S-a inaltat la Tatal Sau, intareste dragostea noastra intreolalta.

13. Sa ne grabim sa dobandim implinirea rugaciunii Sale catre Tatal si sa nu ne lepadam de mostenirea Sa, nici de semnul pe care ni l-a dat El noua, ca sa nu fim lepadati si inlaturati de la vrednicia de fii, de la binecuvantarea Sa si de la rangul de ucenici ai Sai, si sa nu cadem cumva, pierzand nadejdea pe care o avem si fericita apropiere de Mirele cel duhovnicesc. Asa precum, inainte de patima Sa cea mantuitoare, nu numai poporul isi asternea vesmintele inaintea Domnului Care intra in Ierusalimul cel de jos, dar si cei ce erau cu adevarat capetenii ale neamurilor, adica Apostolii Domnului, tot astfel si noi, carmuitori si carmuiti, sa asternem vesmintele noastre innascute, adica trupul nostru si dorintele acestuia, inaintea Duhului nostru Iisus Hristos. Iar aceasta nu numai ca sa ne invrednicim sa vedem si sa ne inchinam patimii Sale celei aducatoare de mantuire si sfintei Sale invieri, ci sa ne bucuram si de impartasire deplina cu El. Caci Apostolul Pavel spune: “Daca am fost altoiti pe El prin asemanarea mortii Lui, atunci vom fi partasi si ai Invierii Lui” (Romani 6, 5).

14. Pe care fie ca noi toti sa o dobandim, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Caruia I Se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, dimpreuna cu Tatal Sau cel fara de inceput si cu Duhul Sau cel de viata facator, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Explicarea, interpretarea si talcuirea icoanei Intrarii Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim

Este zugravita ca icoana prasnicala, singura pusa pe tetrapopodul obisnuit pentru inchinarea credinciosilor, in ziua praznicului sau in catapeteasma, in sirul icoanelor praznicelor imparatesti. Pe peretii locasului de inchinare – in biserica – este zugravita in concava de nord a absidei naosului, in imediata vecinatate cu icoana Invierii (Voronet) sau in absida altarului – partea de sud (Dobrovat).

Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim – fundamentare scripturistica a evenimentului

Icoana este descrisa astfel, de toti Sfintii Evanghelisti: “Iar cand S-a apropiat de Ierusalim si au venit la Betfaghe in Muntele Maslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici, zicandu-le: Mergeti in satul care este inaintea voastra si indata veti gasi o asana legata si un manz cu ea; dezlegati-o si aduceti-o la Mine. Si daca va va zice cineva ceva, ii veti spune ca-I trebuie Domnului; si le va trimite indata. Iar acestea toate s-au facut ca sa se plineasca ceea ce s-a zis prin proorocul ce zice: “Spuneti fiicei ionului: Iata Imparatul tau vine la tine bland si sezand pe asana, pe manz, fiul celei de sub jug. Mergand deci ucenicii si facand dupa cum le-a poruncit Iisus, au adus asana si manzul si deasupra lor si-au pus vesmintele, iar El a sezut pe ele. Si cei mai multi din multime isi asterneau hainele pe cale, iar altii taiau ramuri din copaci si le asterneau inaintea Lui si care veneau dupa El strigau zicand: Osana, Fiul lui David! S-au maniat si I-au zis: Auzi ce zic acestia? Iar Iisus le-a zis: Au niciodata n-ati citit ca din gura copiilor si a celor ce sug Ti-ai pregatit lauda?” (Matei 21, 1-12, 15-16).

Sfintii Evanghelisti Marcu si Luca vorbesc numai de manzul asinii nu si de asana: “Mergeti.. indata veti afla un manz legat, pe care n-a sezut pana acum nici un om. Dezlegati-l.” (Marcu 11, 2; Luca 19, 30). Strigatele de primire exclamate de multime au fost variate, asa cum se desprinde din Sfintele Evanghelii. Marcu: “Osana, bine este cuvantat cel ce vine intru numele Domnului! Binecuvantata este Imparatia ce vine a Parintelui nostru David! Osana intru cei de sus!” (11, 9-10); Luca: “Binecuvantat este Imparatul care vine intru numele Domnului! Pace in cer si slava intru cei de sus!”; Ioan: “Osana! Binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului, imparatul lui Israel!” (12, 13). Sfantul Evanghelist Luca arata ca si “multimea ucenicilor bucurandu-se a inceput sa laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le vazusera” (19, 37), dintre care cea mai mare a fost invierea Dreptului Lazar, dupa cum mentioneaza Sfantul Evanghelist Ioan despre multimi : “De aceea L-a si intampinat multimea pentru ca auzise ca El a facut minunea aceasta – Invierea lui Lazar” (12, 17-18). Sfantul Evanghelist Luca mai da si amanuntul: “Dar unii farisei din multime au zis catre El: Invadatorule, cearta-Ti ucenicii! Si El, raspunzand, a zis: Zic voua: Daca vor tacea acestia, pietrele vor striga” (19, 39-40).

Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim – evolutia compozitiei icoanei de-a lungul secolelor

Intreaga aceasta marturie a faptului dumnezeiesc, starea de bucurie sincera a multimilor care au strigat pentru toate minunile pe care le-au vazut cat si starea de invidie si rautate a fariseilor care-I reprosau Mantuitorului pentru strigatele ucenicilor si o data cu ele si cele ale multimilor sunt infatisate de vechii nostri iconari cu toata iscusinta ceruta de importanta faptului dumnezeiesc al Intrarii Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim, fapt prin care Mantuitorul se descopera si este marturisit de multimi ca fiind “Imparatul lui Israel”, ca “Dumnezeu” (Luca, 19, 37).

Vechimea si evolutia compozitiei icoanei ne este prezentata succint si cuprinzator de unul din marii nostri istorici ai artei crestine: “Sculpturi pe sarcofage vechi ne arata compozitia orientala a scenei. In fata lui Iisus Hristos, doi tineri invesmantati in tunici scurte, unul isi intinde mantaua pe drumul pe care inainteaza acesta, iar celalalt se suie intr-un copac. Iisus Hristos sta pe asin, cu amandoua picioarele de aceeasi parte.” In secolul VI, in manuscrise ilustrate, compozitia se imbogateste: Doi apostoli urmeaza pe Iisus Hristos, copiii Il intampina cu frunze de palmier; si arhitecturi ce infatiseaza Ierusalimul. Aceasta este si dispozitia scenei murale din Capadocia. In secolele X si XI insa, apar unele amanunte modificate. Vedem astfel, in biserica el-nazar, privitori zugraviti la ferestrele Ierusalimului, ori, in alte monumente, asezati intre crenelele zidului de inconjur al orasului. Pictorii Apusului, in Europa, s-au inspirat din aceeasi traditie. La San Marco din Venetia, copiii, tinerii sunt randuiti intr-un cortegiu ordonat. Iconografia bizantina se desparte de Capadocia si de Apus, punand, in primul plan, evrei cu barbi si cu capul invaluit. Se vad copii mai putini si, uneori, unul singur; exemplu: Dafnie. Incepand din secolele XI sau XII ideea bizantina si-a facut loc in Orient si in Occident. Miniaturistii evangheliarelor ilustrate in secolele X si XI (care reproduc modele mai vechi) zugravesc, compozitia pe doua planuri, despartite printr-un drum marginit cu copaci.

In departare, Iisus Hristos coboara dealul, calauzit de un ucenic; tineri si barbari in varsta, imbracati in tunici scurte, Il asteapta in fata portilor Ierusalimului. Un copil isi intinde haina pe cale, in fata asinului, altii tin in maini ramuri de palmier. In fundul scenei, pe marginea drumului o femeie inalta creanga de palmier in mana dreapta. Aflam intr-o asemenea compozitie un peisaj pictat in perspectiva.

Cu vremea, compozitia pitoreasca se imbogateste. Interesante in aceasta privinta sunt mozaicurile din Capela Palatina si din Bazilica de la Betleem (sec. XI). In Serbia si Macedonia, si anume din secolul XIV pana in secolul XVI, pictorii s-au inspirat din exemplele bizantine. Pastreaza totusi, mai totdeauna, motivul oriental al celor doi copii care, unul langa altul, isi intind mantalele in calea lui Iisus Hristos. Pictura in mozaic din Capela Palatina la Palermo (sec. XII) sta la originea compozitiilor pitoresti din Serbia isi pastreaza, la randul ei, note vechi din monumentele secolelor VI-XI. Scena este incadrata intr-un peisaj de dealuri, zugravite in stanga, un palmier apare langa zidul de incinta al Ierusalimului, pe dreapta, in pragul portilor orasului, vedem numerosi tineri si batrani, cu expresii deosebite. “Iisus Hristos vine din dreapta si coboara poteca, asezat pe asin alb. In stanga tine un volum inchis iar cu dreapta face un gest de subliniere a cuvintelor pe care le spune Apostolului Petru, in picioare, in stanga Lui. Drumul este semanat cu verdeata. Copiii se dezbraca si astern mantiile in fata lui Iisus Hristos. Apostolii IL urmeaza”. La Mustra, scena din biserica Peribleptos (prima jumatate a secolului XIV) prezinta note noi : “Nu se vede orasul; langa asinul lui Iisus Hristos este pictat si asinul cel mic, de care vorbeste Evanghelia”. La Pantanassa (prima jumatate a sec. XV) “reapare orasul”.

Dionisie de Fourna, sintetizand traditia iconografica ajunsa pana in vremea sa si calauzindu-se de textul Evangheliilor praznicului indruma: “O cetate si in afara ei un munte si Iisus Hristos sezand pe un magarus si binecuvantand, iar dinapoi apostolii si dinainte pe munte, un copac, iar in copac cativa copii ce taie ramuri cu securile si le arunca jos iar un alt copil ce se urca si priveste in jos spre Iisus Hristos; mai in jos de magarus iarasi copii, unii purtand crengute, altii inghesuindu-se, altii asternandu-si jos vesmintele, altii aruncand ramuri de palmieri sub picioarele apostolilor; iar in afara portii multime de iudei, femei si barbari, purtand in brate ori pe umeri copii, ce tin la randul lor ramuri, iar altii Il privesc pe Iisus Hristos de pe ziduri si de pe portile laturalnice ale cetatii.” Zugravii nostri au urmat indeaproape indrumarile Erminei lui Dionisie din Fourna urmarind si o simplificare a compozitiei prin reducerea numarului persoanelor participante la evenimentul dumnezeiesc, asa cum vedem in frescele bisericilor din secolele XV-XVI (Voronet, Dobrovat s. a.) si chiar in icoanele praznicele din catapetesmele vechilor noastre biserici sau in icoanele praznicele care se aseaza pe iconostasul obisnuit pentru inchinare in ziua praznicului.

Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim – compozitia artistica si teologica a icoanei

In Acest loc si in acest moment se impun cateva observatii pentru a sublinia din adancimea si profunzimea continutului teologic al icoanei Intrarii Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim. Astfel, chipul Mantuitorului nostru Iisus Hristos ocupa locul central al compozitiei; El sta pe asin – manzul asinii – nu calare obisnuit, cu un picior pe o parte si cu celalalt picior pe cealalta parte, ci cu amandoua picioarele de aceeasi parte. El este infatisat stand ca pe un tron; nu pe tronul slavei ci pe tronul smereniei, pe asin, animalul cel mai smerit socotit intotdeauna, fata de cal, simbolul stapanirii acestei lumi. La acest inteles al sederii Mantuitorului pe asin ne conduc atat cuvintele Evangheliei, luate din prooroci (Isaia 62, 11; Zaharia 9, 9): “Bucura-te foarte fiica ionului, iata Imparatul tau vine la tine drept si biruitor, smerit si calare pe asin, pe manzul asinii.” (Zaharia 9, 9) , cat si textele liturgice ale slujbei praznicului. “Pe scaun in cer si pe manz pe pamant fiind purtat, Hristoase Dumnezeule, lauda de la ingeri ai primit si cantare de la tinerii cei ce strigau: Binecuvantat esti Cel ce vii sa chemi pe Adam (Condacul praznicului). “Si in Sfanta Cetate ai intrat cu ucenicii Tai, Sezand pe manzul asinii, ca si cum Te-ai fi purtat pe heruvimi, plinind propovaduirea proorocilor.” (Stihira, glas 4, de la Laude din ziua praznicului). Aceasta o simteau si cei ce L-au intampinat: “Vrand Tu, Doamne, sa intri in Sfanta Cetate, stalpari de copaci multimile purtau, laudandu-Te pe Tine Stapanul tuturor si vazandu-Te pe manz, Te priveau ca si cum ai fi fost pe heruvimi. Pentru aceasta strigau: Osana.”

Mantuitorul nostru Iisus Hristos, purtat de manzul asinii, se indreapta catre multimi, cu mana dreapta binecuvantand, iar in mana stanga tine volumenul inchis, simbolul Evangheliei; cu toate ca privirea se indreapta catre multimi totusi mesterul iconar nu infatiseaza fata Mantuitorului din profil, fata de noi care Il privim, ci, potrivit randuielii iconografice si datorita neintrecutului sau mestesug artistic el infatiseaza fata din trei parti incat cu privirea Sa ne cuprinde si pe noi cei care stam in fata icoanei. In unele icoane (Dobrovat) desi cu mana dreapta binecuvinteaza multimile, cu fata se indreapta inapoi, fie catre Apostoli, vrand a le spune ca din aceste multimi, care striga: “Osana”, se, vor ridica si glasuri, nu peste mult timp, care, in vremea patimilor vor striga: “Rastigneste-L, rastigneste-L!”, sau catre farisei, care cereau Mantuitorului sa opreasca strigatele, spunandu-le: “Daca vor tacea acestia pietrele vor striga.” In alte icoane (Voronet), Mantuitorul nostru Iisus Hristos este infatisat stand pe asin catre noi si intors catre multimi numai cu fata, privindu-le cu sentimentul celor ce se vor intampla in timpul patimilor cand, asa cum s-a amintit mai sus, din randul multimilor vor striga: “Rastigneste-L!” “Sederea pe manz insemna, potrivit comentariului liturgic al praznicului, intoarcerea neamurilor neinfranati, de la necredinta la credinta” (Idiomelar, glas 8, de la Doamne strigat-am, Vecernia de Duminica seara din saptamana Patimilor) sau Rascumparatorul nostru cel drept a sezut pe manz ca sa piarda cutezanta cea dobitoceasca a vrajmasilor, care nu striga: “Toate lucrurile laudati-L pe Domnul si-L preainaltati in toti vecii” (Cantarea 8 din canonul Utreniei praznicului).

Asadar, Mantuitorul nostru Iisus Hristos a venit in lume sa nimiceasca pacatul, sub toate formele lui, nu numai sub cea a cutezantei, si sa aduca pe om la starea de integritate in care a fost creat, a carui menire este sa laude pe Facatorul sau, pe Dumnezeu. “Pe manz tanar, incalecand Imparatul Tau, Siloane, Iisus Hristos a venit sa strice inselaciunea idolilor cea necuvantatoare si sa opreasca pornirea cea neoprita a tuturor neamurilor, ca toti sa cante: “Toate lucrurile laudati-L pe Domnul” (Ibidem). Cu toate ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos intra in Ierusalim calare pe cel mai smerit animal, totusi multimile L-au primit ca pe un imparat, pe Imparatul lui Israel; aceasta, pentru ca insusi Duhul Sfant i-a luminat si indemnat sa inteleaga si sa marturiseasca pe Imparatul lui Israel: “Prea Sfantul Duh, Cel ce a invitat pe Apostoli sa graiasca cu alte limbi straine, Acelasi a indemnat si pe tinerii evreiesti cei fara de rautate sa strige: Osana, Celui dintru inaltime; Bine este cuvantat Cel ce vine, imparatul lui Israel” (Stihira, glas 1, de la Litia praznicului). Multimile au strigat, marturisindu-L pe Mantuitorul ca Imparatul lui Israel, deci nu la indemnul Apostolilor ci la indemnul Duhului Sfant, indemn care a putut lucra in inimile cele fara de rautate.

De aceea Apostolii sunt infatisati in icoana, mergand in urma Mantuitorului, nedumeriti de maretia faptului dumnezeiesc: “Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus Hristos, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El si ca acestea I le-au facut Lui” (Ioan 12, 16), ba au strigat si ei, o data cu multimile care veneau in urma, cu ei: “Toata multimea ucenicilor bucurandu-se, a inceput sa laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le vazuse” (Luca 19, 37), “iar multimile care mergeau inaintea Lui si care veneau dupa El strigau zicand: Osana!” (Matei 21, 9). “Iconarii, cel mai adesea, infatiseaza mergand in urma Mantuitorului Iisus Hristos, numai ceata ucenicilor, toata sau numai doi, cum vedem nu numai in icoanele vechi ale inceputului vietii crestine, ci si in cele de mai tarziu, in secolul al XVII-lea, cum vedem intr-unul din vechile noastre manuscrise.” Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim nu este numai un fapt de cunoastere si de marturisire a Sa ca Imparat – Dumnezeu ci si un fapt de innoire a omului si o data cu el a intregii creaturi sau cunoasterea si marturisirea lui Dumnezeu este un act de innoire, iar prin starea de innoire, sau numai in aceasta stare de innoire duhovniceasca, putem sa cunoastem si sa-L marturisim pe Dumnezeu, laudandu-L.

Starea de innoire este biruinta virtutii asupra pacatului care inseamna moarte deci si reusita vietii asupra mortii, biruinta totala fiind invierea cea obsteasca. Starea de innoire fiind un lucru duhovnicesc ea se manifesta printr-o stare de bucurie care se marturiseste prin simboluri sau semne materiale, purtatoare de simboluri ale unei stari spirituale – duhovnicesti, in cazul de fata stalparile sau ramurile de fenic pline de seva primaverii pe care multimile le purtau in maini si strigau cu glas de bucurie: “Osana!” Comentariul liturgic este limpede: “Pruncii semnele biruintei purtand, Tie, Biruitorului mortii, strigam: Osana!” (Troparul praznicului). Innoirea are ca treapta premergatoare inlaturarea patimilor cu rugaciuni luminatoare si tinand ramuri de virtuti sa ne sarguim a intampina pe Iisus Hristos, pe care-L asteptam sa incalece pe manz “si gatindu-Se spre patimi, ca sa ne mantuiasca pe noi” (Tropar de la Pena 9 de la Utrenia de Marti in Saptamana Patimilor). “Curatindu-ne sufletele, sa laudam pe Iisus Hristos prin credinta, cu ramuri intelegatoare, ca si pruncii, strigand cu glas mare Stapanului: “Bine esti cuvantat!” (Sedelna, glas 4, dupa a doua stihologie de la slujba Utreniei praznicului). “Si muntii, adica neamurile cele potrivnice, cu inimile impietrite, de fata Ta s-au veselit, cantandu-ti Tie cantare de biruinta” (Tropar Peana 1, de la slujba Praznicului), iar El venind in Ierusalim, spre Patima cea de buna voie, poporul cel ce sedea intru intuneric si in umbra mortii, luand semnele biruintei, adica ramuri de copaci si stalpari de fenic, mai inainte inchipuind invierea, L-au intampinat.” (Rugaciunea binecuvantarii salciilor).

Innoirea duhovniceasca este parga invierii noastre cea de obste, simbolizata prin ramurile de copaci si stalparile de fenic si aratata mai inainte prin invierea lui Lazar: “Invierea cea de obste mai inainte de Patima Ta incredintand-o, Hristoase Dumnezeule, pe Lazar din morti l-ai sculat. Pentru aceasta si noi ca pruncii semnele biruintei purtand, Tie, Biruitorul mortii, strigam: Osana!” (Troparul praznicului). Starea noastra de innoire adusa prin intruparea Fiului lui Dumnezeu, impartasita si in faptul Intrarii in Ierusalim se pastreaza si creste prin faptele cele bune, prin virtuti, vorbind in general, care sunt ca si stalparile cu care multimile au intampinat pe Domnul Iisus Hristos. “Sa ne veselim aducand lui Iisus Hristos si noi acum, ca pruncii aceia, stalpari de virtuti; sa-I intindem haine de fapte dumnezeiesti si cu taina sa-L primim in suflete”; “Stalpari de fapte bune, sa aducem fratilor, lui Iisus Hristos Dumnezeu.” (Stihiri, glas 6, de la Doamne strigat-am, de la Vecernia mica a praznicului). “Sa aducem stalpari de intelepciune.”; “Sa pregatim virtutile ca niste ramuri si ca niste stalpari, spre intampinarea Imparatului.” (Tropar, Pena 8, de la Tricantarea din Joia Saptamanii Floriilor).

Pentru a sublinia starea de innoire duhovniceasca impartasita de Mantuitorul nostru Iisus Hristos prin dumnezeiescul fapt al Intrarii Sale in Ierusalim, iconarul teolog infatiseaza hainele asternute in calea Mantuitorului peste care El trebuia sa treaca in culoarea alba, simbolul curatiei sufletului (“Spala-ma-vei si mai vartos decat zapada ma voi albi”, Psalmul 50), chiar si asinul este infatisat in alb, aratand prin aceasta ca si firea nerationala s-a impartasit de o stare de innoire, ca o parga, o data cu cea a omului (Romani 8, 21). Prezenta copiilor este permanenta in icoana praznicului, unul sau doi suiti in copac, fenic, pentru a taia ramurile necesare iar unul inaintea asinului, aranjand hainele si stalparile puse pe cale pentru a calca pe ele Mantuitorul Iisus Hristos, Care sta pe asin. Copiii sunt simbolul nevinovatiei si al curatiei sufletesti care desi datorita varstei lor nu pot sa faca prea multe, insa aduc lauda lui Dumnezeu, mai mult decat cei inaintati cu varsta anilor dar garboviti de povara pacatelor, a impietririi inimilor. Prezenta si fapta lor au fost spuse mai dinainte de prooroci cu privire la Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim (Psalmul 8, 3).

Acestia au intampinat cu strigate pe Mantuitorul la intrarea in Cetate, cu toate ca Evangheliile nu mentioneaza; se intelege de la sine ca de la o asemenea adunare ei nu puteau lipsi si, mai ales ei, copiii, prezenti ca in toate imprejurarile de acest fel, ei au strigat si dupa ce Mantuitorul a intrat in Ierusalim si apoi in templu; strigatele lor nevinovate, sincere au facut insa pe arhierei si carturari sa se manie si sa-I reproseze Mantuitorului (Matei 21, 15). Asinul care-L poarta pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos paseste mancand din ramurile de copaci, asternute de multimi. Zugravul-teolog a infatisat in acest fel asinul pentru a arata ca intrarea Mantuitorului nostru Iisus Hristos in Ierusalim, triumfala, se face nu ca a oamenilor veacului, vrednici de o asemenea intrare, calari pe cai; Mantuitorul foloseste asinul, cel mai umil animal, si acesta, pasind in toata voia lui, biruit de fragezimea ramurilor de copaci si nu este nici macar condus de cineva pentru a da faptului un aspect de intrare triumfala, solemna; nu era nevoie de aceasta pentru ca cei care au iesit in intampinarea Imparatului lui Israel nu erau manati de maretia din afara a faptului, care lipsea cu totul, ci multimile erau manate, sa intampine cu bucurie, de Duhul Sfant, Care stapanea in acel moment inimile lor, ale celor fara de rautate: “Multimea cea fara de rautate, firea cea ingereasca, prunceasca, cu dumnezeiasca cuviinta Te-a laudat pe Tine Imparatie al lui Israel si a ingerilor. Cu stalpari de fenic si cu ramuri, Iisus Hristoase Te-a laudat multimea si a strigat: “Bine esti cuvantat!” (Peana 7 slujba praznicului).

Compozitia icoanei, cortegiul faptului, se desfasoara nu cum ne-am fi asteptat, realist, pe orizontala ci pe verticala; chiar si acolo unde orizontala este mai intinsa, nu cu mult decat verticala, se desfasoara tot intr-un cadru pe un plan adunat, cu o tendinta de inaltare; aceasta pentru a sugera ideea si invatatura teologica a faptului dumnezeiesc de coborare a lui Dumnezeu la om, la oameni, “ca toti sa fie una” si sa-i ridice din adancul pacatului la inaltimea Imparatiei celei ceresti. “Siloane, munte Sfant al lui Dumnezeu si Ierusalim, ridica-ti ochii tai imprejur si vezi pe fiii tai adunati intru tine; ca iata au venit de departe sa se inchine Imparatului Tau. Pace peste Israel si mantuire neamurilor” (Peana 5, Utrenia praznicului). “Multimea cea de Dumnezeu aleasa a sfintilor sihastri, impreuna cu poporul, adunati-va sa intampinati cu stalpari pe Iisus Hristos, strigand: “Bine esti cuvantat!” (Stihira, glas 4, la Doamne strigat-am de la Vecernia de joi seara pentru Vinerea Saptamanii Floriilor). “Doi sfinti apostoli, care Te stiau pe Tine, Hristoase, ca esti Unul din Treime, au fost trimisi acum de Tine ca sa aduca manzul, fiul asinii, precum scrie; pe care smerindu-Te ai sezut. Indura-Te ca sa gasesti cu voia Ta sederea intru inaltime a tuturor celor ce Te iubesc pe Tine.” (Ibidem)

Arhitectura cladirilor Cetatii Ierusalimului ca si muntele, se desfasoara pe verticala; muntele este infatisat cu piscuri abrupte, foarte inalt pentru a sugera ideea de inaltare spre cele inalte, de innoire si de bucurie a intregii lumi: “Sa vesteasca veselie mare pentru mila; dealuri si toti muntii si lemnele dumbravii sa salte.” (Pena 4 de la slujba Praznicului) Numarul multimilor care au intampinat pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos este redus la minimum cuprinzand totusi toate starile sociale si varstele: copii si varstnici, femei si barbati, fariseii si carturari, infatisand pe fiecare cu starea sa sufleteasca, cu care a participat la dumnezeiescul fapt al intrarii Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim; este geniul artei icoanei si invatatura Bisericii Ortodoxe privind teologia sa vizuala cu aceeasi sobrietate pe care o vedem si in Sfanta Scriptura, mai ales in Sfanta Evanghelie.

In loc de concluzii si incheiere – Despre Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim sau Duminica Floriilor

Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim, petrecandu-se a doua zi, dupa Sabat, in ziua cea dintai a Saptamanii, Duminica, aceasta duminica este numita in cartile de slujba Duminica Stalparilor, pentru ca Mantuitorul a fost intampinat cu stalpari, ramuri de fenic si alti copaci existenti in Tara Sfanta. Poporul nostru dreptcredincios numeste de obicei aceasta duminica, fiind mentionata inca din vechime si in cartile de slujba, Duminica Floriilor sau Floriile. Niciodata in vorbirea obisnuita poporul nostru nu-i zice Duminica Stalparilor. Potrivit randuielii liturgice, in aceasta zi sunt aduse la biserica ramuri de salcie care la momentul potrivit sau cuvenit, sunt binecuvantate printr-o rugaciune speciala si apoi impartite credinciosilor, pe care le tin in mana in timpul slujbei si apoi le iau cu ei acasa, de binecuvantarea praznicului si le pastreaza, folosindu-le pentru nevoile duhovnicesti ale familiei si gospodariei lor (Simeon Florea Marian) Smicelele, ramurile de salcie aduse in Duminica Floriilor, sunt in stare de vegetatie inaintata, cu acei “matisori” care sunt, din punct de vedere botanic, florile lor deci salcia este inflorita, semn sigur al venirii primaverii, cand intreaga fire amortita in timpul iernii incepe sa revina la viata, sa invieze. Deci aducand in Duminica Stalparilor ramuri de salcie inflorita, concluzionam ca de aici poporul nostru a dat Duminicii Stalparilor denumirea de Duminica Floriilor. Mai este si o alta explicatie, potrivit careia denumirea de sarbatoarea Floriilor, data Duminicii Stalparilor, Intrarii Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim, vine de la o sarbatoare a romanilor, Floralii, adica sarbatoarea inchinata florilor sau zeitei florilor, sarbatoare care avea loc, cum era si firesc, la inceput de primavara, cand incepeau sa infloreasca pomii si iarba campului. Imbisericirea unei asemenea sarbatori era un lucru obisnuit in viata stramosilor nostri, care au imbratisat crestinismul nu doar in timpul perioadei apostolice, cel mai devreme, dar si cu cea mai mare usurinta de asimilare, ca cei care aveau o credinta aproape monoteista, adica henoteista, dupa cum bine se stie.

Crestinismul nostru a increstinat “colindele” si mai ales sarbatorile pagane, inchinate soarelui, ingloband aceasta sarbatoare celei a “Soarelui dreptatii”, lui Iisus Hristos – Dumnezeu, indeosebi Nasterii Domnului nostru Iisus Hristos; aceasta sarbatoare pagana nu era in religia nerevelata altceva decat o, instrainare a inchinarii primilor oameni Facatorului cerului si al pamantului, Celui care a facut luminatori pe taria cerului in ziua a patra, inchinare prin care, ca urmare a pacatului, omul a cinstit faptura in locul Facatorului si Creatorului ei (Romani 2, 25). Cu toate ca florile salciei nu sunt atat de atragatoare sau prea parfumate fata de multe altele, totusi poporul nostru, care foloseste ramurile de salcie inflorita in Duminica Stalparilor a numit sarbatoarea, Duminica Floriilor sau simplu Floriile, aceasta pentru a exprima bucuria mare a sarbatorii, pe oare o traieste si mai ales, mesajul teologic – bisericesc al sarbatorii: innoirea, invierea pe care nu poate sa o simbolizeze si s-o exprime in chipul cel mai plenar decat floarea. Firea omului pamantului nostru stramosesc, firea florei tarii noastre clocoteste in chip tainic si izbucneste in mod vadit de bucuria primaverii, atat a celei a firii nerationale cat si mai ales a firii rationale, a omului, fiul credincios al Bisericii mosilor si stramosilor nostri.

In aceasta zi de Florii numarul mare de credinciosi, si in zilele care urmeaza, se innoieste si se umple de nemarginita bucurie prin Sfanta Taina a Spovedaniei si apoi a Cuminecaturii, precum bucuria Intampinarii Domnului nostru Iisus Hristos, cand a intrat in Ierusalim, a fost prelungita si dupa Intrarea Sa in Sfanta Cetate, in Templu, prin glasul copiilor care strigau: “Osana”, in acest fel si bucuria Floriilor, a Intrarii Domnului Iisus Hristos in Ierusalim este prelungita deci, in zilele urmatoare, primind pe Domnul nostru Iisus Hristos – Euharistic in trupurile si sufletele noastre, curatite prin Sfanta Taina a Spovedaniei. Daca icoana Intrarii Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim plasticizeaza, infatiseaza, in linii si culori, faptul dumnezeiesc, descris de cuvintele Evangheliei, intiparind deci mai limpede, chipul si mesajul praznicului, denumirea de Florii vine sa imbogateasca si sa sublinieze interesul adanc si profund duhovnicesc al faptului dumnezeiesc, la care facem partasa si firea lumii florale, a florei pamantului nostru stramosesc.

Suntem singurii care facem partasa sarbatorii flora sub chipul ei plenar: in starea ei de inflorire. In toate Bisericile crestine sarbatoarea Intrarii Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim, se numeste simplu Duminica Stalparilor. Intelegem si de aici mesajul icoanei, acela de a infatisa chipul lumii innoite; orice sarbatoare imparateasca – praznic imparatesc – este un fapt duhovnicesc de innoire, de restaurare, de intoarcere a chipului lumii la “frumusetea cea dintai”, prin harul lui Dumnezeu adus de Intruparea Sa. Cu alte cuvinte, starea noastra de innoire cu care vom fi imbracati la invierea obsteasca, este infatisat de textul liturgic din Saptamana Floriilor si sub chipul infloririi: “Ca in locul acestor rani trupesti de acum, strigau sfintii mucenici, imbracaminte luminata va inflori noua la inviere” (Stihira, glas 5, de la Stihoavna Utreniei de Joi din Saptamana Floriilor), inflorirea fiind starea plenara a frumusetii si a bucuriei lumii. De aceea, termenul este foarte des folosit de imnografii Bisericii, termen fata de care poporul nostru a fost foarte receptiv folosindu-l, dupa cum vedem, cu dreapta socoteala si cu adanc sau profund simt teologic si in denumirea praznicului Intrarii Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim – Floriile…

http://www.crestinortodox.ro