Cuvânt și iubire

Săptamâna Patimilor semnifică perioada de la Florii pană in Sămbata cea Mare inclusiv. Conform randuielilor canonice, in aceasta săptamană se ajuneaza pană spre seara. Caracteristica esentială a acestei saptamani sunt Deniile.

„Din Eul răstignit de iubirea pentru celălalt, curge viaţa veşnică.”

M.-A. Costa de Beauregard

Trist poți fi atunci când ești singur, când ai nevoie de sprijin, de cuvinte mângâietoare sau când alături de altul fiind, suferi pentru suferința celui de lângă tine, suferi împreună cu el și încerci să-i ușurezi tristețea cu ajutorul cuvintelor, gesturilor… Triști suntem când ne amintim de momentele dureroase ale vieții noastre, sau ale celor pe care îi iubim. Triști suntem în această Săptămână a Patimilor lui Hristos, amintindu-ne de durerea și suferințele Sale: umilința de a căra propria-I cruce și a fi scuipat, piroanele bătute în membre, coroana de spini de pe cap, sabia împunsă în coaste… Și toate îndurate pentru ca noi să avem drum liber spre Dumnezeu. Dar, la capătul celălalt stă speranța care face ca sufletele noastre să poată primi bucuria Învierii. Prin cunoaștere înlăturăm tristețea din sufletele noastre. Avem nevoie de evadarea gândurilor către trecut și viitor. Iar trecutul înseamnă Tradiție și Nicolae Iorga spunea că „Tradiția poate fi uitată, dar ucisă, nu!” Și generația mea a trăit vremurile uitării… Omenirea s-a putut dezvolta, evolua, prospera datorită unui cod al valorilor, a unei tradiţii culturale şi spirituale. În momentul când sunt negate tradițiile culturale, oamenii se neagă de fapt pe sine, iar naţiunea se poate confrunta cu o criză de identitate. Comunismul s-a opus cu vehemență oricărei tradiţii. În Manifestul Comunist al lui Marx – documentul principal al partidelor comuniste – se recunoaște pe față rolul malefic al doctrinei: „Revoluţia comunistă reprezintă ruptura cea mai radicală cu relaţiile tradiţionale; nu este de mirare că dezvoltarea sa implică ruptura cea mai radicală cu ideile tradiţionale”. Dar iată că roata vieții nu s-a blocat, ea ne-a readus tradițiile, sărbătorile… și ele nu au putut fi ucise!

   Tradiție, înseamnă trecut, o sumă de valori, concepții, obiceiuri sau credințe care se păstrează la un popor sau chiar la nivelul întregii umanități, concentrate fiind în jurul unui Adevăr. Există o tradiție Sfântă și o tradiție a poporului. Este bine să ne dăm seama de diferența lor, cu toate că amândouă slujesc Binele, frumosul și Adevărul. Tradiția populară s-a transmis de-a lungul secolelor prin viu grai, inspirată din întâmplările, observațiile, experiențele acelor zile de demult, prin obiceiuri perpetuate (transmise de la o generație la alta), iar Sfânta Tradiție se referă strict la învățăturile lui Hristos, transmise Apostolilor și conținute în Sfânta Scriptură.

   Intrăm în Săptămâna Patimilor și fiecare zi este marcată de Biserică prin slujbe minunate,  numite Denii, numele lor venind de la slavonescul „vdenie”, însemnând priveghere sau slujbă nocturnă. Prima dintre Denii se ţine chiar în seara Duminicii Floriilor şi este Denia pentru Lunea Mare. Ultima are loc în Vinerea Mare şi este cutremurătoarea Denie a Prohodului Domnului, după care urmează Noaptea Învierii.

   Niciodată nu trebuie să rămânem în brațele tristeții, „să nu plantăm copacul tristeții în inimile noastre”, după cum ne sfătuia un poet, ci să avem în spate trecutul și în față „cartea bucuriei”, pentru a putea duce lupta pe mai departe, în această viață. Să întrevedem, să gândim un scop, cel mai mare fiind cel al mântuirii noastre, speranța să ne umple sufletul! A spera este ca și cum ți-ai construi o barcă, te-ai urca în ea și ți-ai propune să ajungi la malul celălalt. Poate să nu ajungi, să se răstoarne barca, să pierzi cârma, să întâmpini valuri mai mari sau mai mici, dar dacă știi să eviți pe cât posibil toate obstacolele și să lupți pentru înlăturarea lor, o dată ajuns la celălalt mal, vei știi că viața pe acest pământ nu a fost zadarnică, că ai avut o menire și te-ai străduit s-o îndeplinești. Speranța care ne călăuzește, ne presară-n drum flori și ne dăruiește energii dumnezeiești.

   În aceste zile triste, de sărbătoare religioasă creștină așteptăm Învierea Domnului, ne pregătim sufletele pentru bucuria trăirii ei. Sărbătoarea Învierii lui Hristos este numită și Paște sau Paști,   interpretarea duhovnicească a cuvântului fiind acela de trecere. Ea a devenit o tradiție în viața noastră, a creștinilor, în viața Bisericii, fiind cea mai veche sărbătoare creștină, sărbătorită încă din epoca apostolică.

   După credința noastră creștină, în această zi – Vinerea Patimilor – a avut loc moartea lui Iisus care a fost răstignit și a murit pe cruce pentru răscumpărarea neamului omenesc de sub jugul păcatului strămoșesc. Acestei zile i-am dedicat poemul:

Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos./ Se-aude toaca./ Credincioşii se-ndreaptă spre biserici./ Încep slujbele religioase./ Îngerii coboară blând din cer,/ întind aripile deasupra capetelor noastre./ Îşi pregătesc glasurile,/ Preoţii-nalţă rugăciuni./ Se-aud cântări de cinstire, se – nfiorează întreaga fire./ Se-aprind lumânări,/ se luminează inimile şi gândurile noastre./ Se cântă Prohodul…/ Îngerii trişti cântă cu noi! Clopotul bate./ Pe cer trec nori alungaţi de vânt./ Păsări tresar din somn speriate./ Printre foşnet de aripi şi unde sonore,/ lumânările noastre,/ unite-ntr-o singură lumină mare./ Învăluiţi în propria lor lumină/ Îngerii sunt printre noi!/ Înconjurăm biserica împreună cu preoţii,/ purtători ai sfântului Epitaf./ Ne oprim de patru ori/ şi ne hrănim sufletele cu rugile lor./ Trecem pe sub Epitaf…/ Îngerii sunt cu noi!/ Biserica-i prea plină./ În jur roiesc enoriaşii./ Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos!/ Îngerii se află printre noi!

   De secole rememorăm tristeţea acelor zile, acelui timp, Patimile lui Hristos, Cel venit să ne lumineze, să ne dezvăluie sensul vieţii, iar Învierea Domnului este un moment încărcat de lumină, de bucurie, seninătate, dragoste și speranță. Biserica, așezată și înălțată pe Tradiția Apostolilor, propovăduiește această sfântă sărbătoare prin episcopii așezați de către Apostoli și urmașii acestora.

   Ouăle roșii pe care le pregătim simbolizează mormântul purtător de viață al Domnului nostru Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa din morți. De aceea, când se aprinde Lumina Învierii, când se sparg ouăle prin ciocnire la masă, când se întâlnesc oamenii pe străzi, creștinii își spun: Hristos a înviat!  – Adevărat a înviat!

Vavila Popovici 

 Raleigh, North Corolina

(Din „Articole şi eseuri – vol.II” )

Convorbiri – Vavila Popovici SUA

Situat la limită, între jurnalist şi scriitor, Octavian Curpaş, unul dintre cei mai credincioşi oameni de scris cu şi despre exilul românesc din care face de altfel parte, reuşește să surprindă prin cartea „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” prin simplitatea caldă a limbajului – simplitate din ce în ce mai ascunsă  sau poate mai greu de găsit / regăsit la autori în ultima vreme -,  o simplitate care poate este împrumutată prin empatie de la personajele intervievate.  Atmosfera specială a cărţii lui Octavian Curpaş are drept fundal  trăirile de ieri şi de azi ale exilului românesc. Compusă din mai multe capitole şi subcapitole, cartea încearcă să trateze (şi reuşeşte, în mare măsură) drumul sinuos al trupului şi mai ales al sufletului celor care au decis într-un moment extrem de dureros şi dificil, politico-economic, să-şi croiască destinul oriunde aiurea în lume, dar cât mai departe de ororile şi lipsurile locurilor în care au văzut lumina prima oară, însă fără să-şi nege identitatea sângelui. A selecta între capitolele cărţii pe cel mai interesant sau mai valoros este o aventură destul de greoaie şi cel puţin la fel de riscantă, pentru că autorul reuşeşte să surprindă cu întâmplări şi fapte uluitoare în fiecare capitol, ca şi cum fiecare personaj sau povestea ce-l însoţește, se află într-un permanent concurs cu alţii şi cu el însuşi.

Modul de povestire al autorului te trimite cu fiecare fragment într-o manieră nostalgică în vremurile şi locurile de care, fiecare în parte şi toţi la un loc, nu s-au desprins niciodată. Regăsim în fiecare protagonist adânc înrădăcinat şi în ciuda timpului păstrat cu sfinţenie, sentimentul de dragoste faţă de glia străbună, de neam şi de ţară, sentiment doar amorţit şi păstrat undeva în cuferele scumpe ale sufletului şi care are nevoie de un mic gest, de vibraţia dulce a limbii, a dulcelui grai românesc, pentru a se încinge şi a ieşi la suprafaţă într-un abur uşor melancolic pe care autorul, cu o tehnică desăvârşită, reuşeşte să-l surprindă perfect: „Satul meu, grădină dulce,/ Din tine nu m-aş mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la şezătoare”. Asemenea satelor lui Sadoveanu, satele care se ivesc în paginile lui Octavian Curpaş surprind viaţa curată, nealterată, neaoşă, obiceiurile şi datinile românilor şi legăturile indestructibile create de apartenenţa spaţiului fizic şi spiritual. Cu sau fără voia sa, autorul, dincolo de drumul fizic şi emoţional de la agonie la extaz, de la teama incurabilă şi eşec, la realizare, reuşeşte să extragă şi particularităţile poporului român, printre acestea putând deduce curăţenia sufletească şi cultul prieteniei. „Nu am văzut niciodată un om care să vorbească cu atâta plăcere şi admiraţie despre oamenii pe care i-a cunoscut, de care s-a apropiat şi pe care i-a apreciat, pe fiecare în parte, la justa valoare, fără să văd nici măcar un strop de invidie sau de ranchiună.”

În economia cărţii, primul loc îl ocupă imaginile şi clişeele fiinţării intime sau a înstrăinării incurabile pe care fiecare emigrant şi le procură în momentul plecării de acasă. Adesea autorul reuşeşte să transmită cititorului şi inexprimabilul, pauzele interviului, acele pauze în care intervievatul simte o nevoie acută să tragă aer în piept, altfel durerea amintirilor, chiar şi acum când le repovestește, parcă nu-l lasă să meargă mai departe. Citind, simţi pur şi simplu cum aceste pauze completează senzaţia de inexprimabil, senzaţia dureroasă pe care o încearcă cel care povestește despre trecutul care pare un câine bătrân, şi care, oricâtă vreme ar fi trecut, îl recunoaşte şi îi linge rănile. Autorul redă cu fidelitate flash-uri de viaţă relatate de personajele reale care-i populează cartea discret şi cu o delicateţe aproape regală.

Adesea, povestea urcă greoi datorită fluxului emoţional pe care-l simţi ca cititor, toţi fluturii adunaţi în coşul pieptului interlocutorului lui Curpaş zboară parcă şi se aşează şi la tine. Până la urmă, pare să ne transmită, prin itinerarul croit pe cărările încă proaspete ale memoriei celor intervievaţi, că toți ar trebui să ne urmăm chemarea sângelui, că putem să-i ascultăm poveştile care curg cu noi şi prin noi, transformându-se, precum „nea Mitică”, în funcţie de context, când într-un râu liniştit de şes, când într-o apă învolburată de munte.
În cartea lui Octavian Curpaş te întâlneşti cu limbajul neaoş al interlocutorului, în cuvinte simple cu care construieşte adevărate cetăţi ale emoţiei. Comparativ cu alte cărţi de interviuri în care, după câteva pagini parcurse îţi dai seama că nu ai în faţă decât un simulacru de povestire, această carte te convinge încă din primele pagini de autenticitatea povestirii personajelor. Orice român născut puţin mai devreme într-un sătuc de pe coama unui deal românesc se poate identifica, măcar parţial, cu nea Mitică, Ion Vulc şi alţii care populează paginile cărţii. Niciodată nu clișeizează, exprimarea este inteligentă şi spectaculoasă. EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX este un manual de igienă morală şi spirituală. Este o carte care, cel puțin după unele fragmente, o să vibreze plăcut în memoria multor cititori.

Este o carte pe care bucuriile împletite cu tristeţile, realizările cu dezamăgirile, o fac  vie, totul se petrece atât de real, de vibrant și atât de incitant încât ai sentimentul că trebuie să alergi după fiecare pagină pe retină.

Sanda Panait
Decembrie 2011

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

“Sandu Ionescu este cel mai prosper om de afaceri din generaţia mea – rosteşte cu admiraţie Dumitru Sinu. Locuieşte în Elveţia şi este multi milionar. I-a plăcut să muncească şi a ştiut cum să se organizeze după ce a prins cheag”. Îi priveam mimica în momentul în care a început să-mi vorbească despre Sandu Ionescu şi am citit în ochii lui aprecierea pe care o avea faţă de omul şi businessman-ul Ionescu. Nea Mitică l-a cunoscut pe Sandu Ionescu în Iugoslavia. Era din Constanţa şi nu se codea să muncească, era deosebit de harnic. “Îmi amintesc cum în Iugoslavia eram mai mulţi care încărcam un vagon, printre care şi Sandu Ionescu. Văzând lentoarea cu care se mişcă la muncă o seamă dintre noi, le-a spus celorlalţi, fără să se sfiască: Plecaţi, măi, că voi numa’ ne încurcaţi! Rămăseserăm doar trei: Sandu Ionescu, Mihai Pop şi eu, şi noi am încărcat mai departe vagonul.” Drumurile lor s-au intersectat după aceea în Italia şi mai apoi, la Paris. În Franţa a urmat cursurile universitare şi a absolvit Facultatea de Silvicultură. Universitatea unde îşi făcea studiile Ionescu, la Nancy, îi avea la acea vreme ca studenţi şi pe Eugen Ştefănescu şi Tiberiu Cunia, alţi doi români, intelectuali elitişti cu care nea Mitică a avut o relaţie de prietenie deosebită. Parisul a fost pentru Sandu Ionescu, la fel ca şi pentru alţi emigranţi români, locul în care a învăţat, şi spun asta nu numai din punctul de vedere al licenţierii lui în silvicultură, ci prin prisma formării lui ca viitor om de afaceri: mintea-i mergea, harnic era, agilitatea nu-i lipsea, de curaj, nici nu se pune problema că i-ar fi prisosit, aşa că avea toate prerogativele pentru a deveni un adevărat businessman.

 Rutina dintr-un birou parizian combustibilul unei noi afaceri

La Paris, Sandu Ionescu avea un loc de muncă într-un birou, dar nu în domeniul în care îşi terminase studiile. Munca de birou i se părea fadă, nu simţea că i se potriveşte deloc. Într-o bună zi s-a hotărât să renunţe la acest gen de muncă şi a făcut-o într-un mod inedit, care a constituit ulterior piatra de temelie pentru prima lui afacere proprie: a mers la birou îmbrăcat într-o salopetă, cu o găleată şi o perie, hotărât să spele geamurile clădirii în care era sediul societăţii la care lucra.  Când şeful lui l-a văzut l-a întrebat mirat: Păi cum te-ai deghizat aşa? Dar el chiar nu se deghizase, simţise el că munca de rutină din birou nu se potriveşte cu zelul pe care-l avea, şi i-a răspuns ferm şi fără nici cea mai mică urmă de inhibiţie: Nu m-am deghizat, acesta sunt eu! Ieri am fost deghizat, aici la birou. Eu de azi înainte o să spăl geamuri.” Clădirea în care lucrase avea şapte etaje. Simţindu-se stăpân pe situaţie, cu fermitate a început să negocieze cu fostul său şef şi i-a făcut o ofertă de lucru pentru a curăţa geamurile clădirii: Uite, acesta este preţul meu pentru spălarea geamurilor acestei clădiri. Dacă doreşti, ţi le spăl pe toate. Dacă nu, nu e nicio problemă, plec mai departe!  Şi astfel, Sandu Ionescu îşi începe prima afacere, spălând geamurile clădirii pe frontispiciul căreia era scris Trocadero.

Prosperitate = muncă + seriozitate + rigurozitate

Era o afacere foarte bună, investiţia era minimă şi profitul bunicel.  A contractat încet, încet, lucrări şi la alte instituţii, a achiziţionat echipamente profesionale şi afacerea lui Sandu Ionescu a luat amploare. Avea contracte cu clădiri de birouri, şcoli şi alte instituţii la care făcea curăţenie de la A la Z şi îşi câştigase deja un segment important de clienţi, care-i apreciau  seriozitatea şi calitatea muncii, şi, nu în ultimul rând, apreciau omul. Adusese 22 de femei din Portugalia să lucreze pentru el. Şi nea Mitică venise din Canada, să lucreze o perioadă pentru Sandu Ionescu, în Franţa. Spăla podelele la câteva şcoli şi treaba mergea foarte bine.
“Sandu avea de lucru apoi la nişte apartamente de lux. Trebuiau lăcuite. Eu aveam trei prieteni nemţi, în Canada. I-am sunat şi le-am spus că le-am găsit de lucru la Paris. Şi-au lasat lucrul în Canada şi au venit la Paris. Prietenii mei din Franţa spuneau: Câtă încredere au avut în tine nemţii ăştia! Să-şi lase job-urile din Canada şi să vină aici pe vorba ta?!  Păi, ăştia-s prietenii mei, le-am spus eu” – povesteşte nea Mitică. “L-am iubit pe Sandu mai mult ca pe toţi, pentru că el era ca tata – spunea Dumitru Sinu –. Tatăl meu, când îşi plătea muncitorii, băga mâna în buzunar şi cât scotea, atâta le dădea. Îi plătea foarte bine. Aşa era şi Sandu Ionescu”.  După ce terminau lucrul le dădea maşina şi mergeau în vacanţă. “Am fost şi în Italia, la Salvatore, un prieten de-al meu, împreună cu nemţii. Am făcut toată Italia. Cât timp am lucrat la el ne-a dat bani să mergem în Spania, să vizităm Grecia…” Rămăsese cu multe amintiri plăcute nea Mitică şi învăţase o sumedenie de lucruri de la Sandu Ionescu, care i-au fost de folos mai târziu, când el însuşi avea să deţină propria-i afacere.  Când însă business-ul luase mare amploare şi a ajuns să facă foarte mulţi bani, fiscul din Franţa s-a pus pe urmele lui, deoarece nu prea plătea impozit pe profit. Nimeni nu se aştepta ca o persoană să faca ataţia bani cu acest gen de afacere, de aceea, nu l-au impozitat la început.

Dacă ştii să te organizezi, poţi câştiga oriunde

Având o soţie elveţiancă, Sandu Ionescu părăseşte Franţa şi se stabileşte definitiv în Elveţia. Dar nu se opreşte din a munci şi a se dezvolta, continuând afacerile şi pe pământ elveţian. “Era băiat deştept, avea acea scânteie care i se aprindea în minte şi-l ajuta să-şi găsească repede drumul de urmat”, îmi spune nea Mitică. În Elveţia, Sandu Ionescu deţine mai multe afaceri prospere.  Are patru băieţi şi o fată.  Fiecăruia le-a dat câte un milion de dolari. Fiica lui Sandu Ionescu este proprietara celui mai elegant restaurant din capitala Elveţiei. S-a căsătorit cu un italian care este bucătar. Copiii moştenesc  sau dobândesc pe parcurs îndemânarea părinţilor în mânuirea şi conducerea afacerilor, dacă sunt educaţi în acest spirit. Şi copiii prosperului om de afaceri nu s-au culcat pe laurii rezultatelor părintelui lor, ci au început, fiecare, să-şi organizeze viaţa, pornind însă de la un capital consistent pus la dispoziţie de către Sandu Ionescu. Câţi copii aflaţi în situaţia lor nu sunt la fel de norocoşi ca ei, însă fie că nu au vână de afacerişti, fie că pur şi simplu duc o viaţă de lux, mulţumindu-se cu ceea ce au făcut părinţii lor! Nu oricine se naşte cu spiritul afacerilor în sânge!

Prietenia bate timpul

“Îmi pare rău că nu l-am vizitat niciodată în Elveţia – îşi exprimă regretul Dumitru Sinu. Când am plecat din SUA şi am locuit la Saint Gervais, eram foarte aproape de oraşul în care se locuia el, în Elveţia. Dar nu ne-am dus să-l vizităm. Am tot amânat şi am zis: Las’ că mergem săptămâna viitoare… şi tot aşa, până ne-am întors în America… El nu ştia că noi suntem în Saint Gervais, cu siguranţă că ar fi venit la noi!”  În urmă cu şapte ani, Sandu Ionescu l-a vizitat pe nea Mitică, aici, la Phoenix, Arizona. Au petrecut zile frumoase împreună, au vizitat oraşul şi împrejurimile, au povestit nesfârşite ore, parcurgând cu drag amintirile trecutului lor comun, şi-au împărtăşit gândurile, bucurându-se din plin unul de prezenţa celuilalt. Au abordat toate subiectele posibile, pentru că amândoi deţin un bagaj de cunoştinţe care-i onorează, o cultură generală solidă. “Sandu e un om cult – afirmă nea Mitică -. Vorbeşte bine franceza şi germana şi se descurcă în engleză. În plus, el a ştiut să se organizeze. Mare lucru e să nu pierzi vremea, să înveţi tot timpul câte ceva, să cunoşti cât mai multe limbi străine. Descurcatul acesta e un mare lucru! Trebuie să ştii să te axezi pe ceea ce e folositor şi să ai şi puţin noroc!”.
Iată cum gândeşte Dumitru Sinu la cei 85 de ani ai săi, dându-mi de această dată exemplul unuia dintre prietenii săi apropiaţi. Afirmaţiile sale sunt bazate, cu certitudine, pe propria experienţă de viaţă, în primul rând, dar şi pe cea a cunoscuţilor săi, de la care şi el a învăţat în permanenţă câte ceva. Mi-ar fi foarte greu să-l întreb pe Dumitru Sinu pe care dintre prietenii săi îl consideră cel mai bun. Nu am văzut niciodată un om care să vorbească cu atâta plăcere şi admiraţie despre oamenii pe care i-a cunoscut, de care s-a apropiat şi pe care i-a apreciat, pe fiecare în parte, la justa valoare, fără să văd nici măcar un strop de invidie sau de ranchiună. 63 de ani de exil înseamnă mult pentru un emigrant: învăţăminte trase din propriile întâmplări de viaţă, evaluarea fiecărui individ cu mare atenţie şi selectarea adevăraţilor prieteni, înseamnă să ştii, să vrei şi să poţi să întinzi o mână de ajutor atunci când cel de lângă tine are nevoie şi asta pentru a putea primi la rândul tău, pentru că niciodată nu ştii ce-ţi aduce ziua de mâine. Dumitru Sinu a reuşit să se-ncadreze în rigorile unei lumi dure, a unei lumi care l-a călit şi l-a întărit şi în care a reuşit să se înconjoare de foarte mulţi oameni care şi-au dobândit în faţa sa, statutul de PRIETEN. Dacă ar fi să polemizăm pe baza acestui subiect ne-ar trebui pagini întregi pentru a-l creiona şi a-i evidenţia toate caracteristicile, implicaţiile, avantajele şi uneori, dezavantajele, aşa că las la latitudinea fiecăruia dintre dumneavoastră alegerea prototipului uman care să întrunească toate cerinţele pentru a-l ridica la rangul de prieten. Dacă prietenii lui Dumitru Sinu au fost mulţi sau au fost puţini, numai Domnia Sa ştie, dar în discuţiile îndelungi pe care le-am purtat împreună, mi-a vorbit despre cei mai apropiaţi şi mai însemnaţi dintre ei…

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.IX. )

Bine ai venit, JANICE!

Îmi curg rânduri din clepsidra cu sentimente motivate de un eveniment pe care l-am aşteptat cu nerăbdare. S-a scurs nisipul aşteptării şi, iată, soarele a invadat pagina de hârtie care mă leagă de voi, dragii mei cititori.Dar, înainte de a vă anunţa evenimentul, aş vrea să vi-i aduc în atenţie pe… „protagoniştii” lui.Roxana s-a născut la Timişoara. La vârsta de cinci ani, a emigrat, cu familia sa, în Austria, unde a rămas şapte ani. În august 1996, tot împreună cu familia, se stabileşte în SUA. Locuieşte, mai bine de opt ani, în California, iar în 12 ianuarie 2005, vine în Surprise, Arizona. Mama, sora Roxanei, Camelia, şi fratele, Franklin, locuiesc, şi ei, în Surprise. Tatăl lor, însă, a plecat, de câţiva ani, în veşnicie. Roxana a ales să se specializeze ca asistent de stomatologie. Camelia lucrează, ca asistent legal, la o prestigioasă firmă de avocatură din Phoenix, iar Franklin este tehnician în domeniul chirurgiei la spitalul Boswell din Surprise, secţia cardiologică.

V-am scris despre părinţii şi fraţii ei, dar nu şi despre soţul ei. Aşa că, aş vrea, în câteva cuvinte, să vă fac cunoştinţă cu Octavian.

Născut în Oradea, Tavi este, de profesiune, jurnalist. A lucrat trei ani, ca redactor, la un cotidian din România, după care, în martie 1997, a emigrat în SUA. Opt ani a locuit în California, iar din 12 martie 2005, este în oraşul Surprise, statul Arizona, SUA, unde s-a mutat şi mama lui. Din păcate, nici tatăl lui Octavian nu mai este printre noi.

Tavi lucrează în domeniul afacerilor imobiliare. Tot din anul 2005, şi-a reluat vechea pasiune, scrisul. Jurnalist de marcă, scrie pentru mai multe publicaţii de prestigiu ale diasporei româneşti. Fiind, acum, la masa de scris, răsturnând clepsidra cu amintiri, rememorez convorbirile telefonice avute cu Roxana şi ştiu că rugăciunile noastre, cu ochii sclipind în lacrimi, au avut efect. Au avut rezonanţă în cer nu fiindcă noi am fost perfecte, ci fiindcă Dumnezeu este dragoste, este milostiv şi Atotputernic. El, care este plin de îndurare, ne-a trimis răspuns din cer şi răspunsul este… JANICE ELISSIA, care înseamnă „God is gracious” (Dumnezeu este bun, îndurător) – noua membră a familiei Curpaş.

„God is gracious”

„Noi ne-am dorit să avem fetiţă şi am ştiut că va fi fetiţă. Mulţi ne-au întrebat de ce suntem aşa siguri… Când am fost la ecograf ca să ne spună ce vom avea, asistenta ne-a întrebat dacă avem o preferinţă şi noi i-am răspuns că ştim deja că va fi fetiţă. A rămas mirată când a văzut că… e fetiţă”, îmi spune Roxana.

Deci, o fetiţă, o minune, aşa cum vedeţi în pozele alăturate.

Bine ai venit, JANICE! Să-ţi fie umblarea luminată de lumina Domnului, să-ţi fie sufletul mereu alb, cum este acum, fiinţă micuţă şi bună! Dumnezeu, care te-a dăruit părinţilor tăi, să te facă mare, iar tu să Îl slujeşti – fiindcă El merită să fie slujit cu toată inima noastră.

Dragă Roxana şi Octavian, daţi slavă Domnului, fiindcă „orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17). Să vă dea Dumnezeu înţelepciune pentru a o creşte pe Janice la picioarele Domnului nostru drag, pe care Îl iubiţi şi pe care Îl slujiţi cu dăruire.

Vă iubim şi vă suntem aproape!

 By Adina Sas-Simoniak

     Chicago, Illinois

Articol publicat in revista „Orizont Crestin” din Chicago:

www.orizontcrestin.org

Pe 23 noiembrie 2009, în Lawrenceville, Georgia, a venit pe lume Janice Oaida. În tălmăcire, numele Janice înseamnă “Dumnezeu este îndurător”, iar părinţii – Marcel şi Ondina Oaida – nu l-au ales întâmplător pentru fiica lor. Ei au dorit să Îi mulţumească astfel Tatălui Ceresc pentru darul oferit lor – o fetiţă frumoasă, drăgălaşă, vioaie şi sănătoasă, care recent, mai exact pe 23 martie 2010, a împlinit patru luni.

Din România în South Carolina şi Georgia

Marcel Dumitru, de profesie electrical engineer, s-a născut pe 6 iulie 1974 la Câmpia Turzii, în judeţul Cluj. Pe 24 iulie 2004, acesta se căsătoreşte la Timişoara cu Lavinia Ondina, economist, născută pe 19 iunie 1975, la Făgăraş, în judeţul Braşov. Cei doi părăsesc România pentru Statele Unite un an mai târziu, pe 10 decembrie 2005. Odată ajunşi pe tărâmul tuturor posibilităţilor, aceştia se stabilesc în Anderson, Carolina de Sud. Cu o populaţie de aproximativ cinci milioane de locuitori, “paradisul golfului”, cum este supranumit statul Carolina de Sud, este cu siguranţă unul dintre cele mai pitoreşti state din SUA. Pe lângă frumuseţile naturii şi resursele abundente, statul deţine şi un sistem educaţional de invidiat. Instituţii de învăţământ superior, începând de la universităţi renumite ca “University of South Carolina” din Columbia sau “Furman University” din Greenville, până la numeroase colegii de proporţii mai reduse, fac din Carolina de Sud şi un adevarat “paradis al educaţiei”.

De aici, familia Oaida va pleca în aprilie 2008, pentru a se muta în statul învecinat, Georgia, în prezent locuind în zona Atlanta, mai exact în Dacula, un oraşel de lângă Lawrenceville. În fiecare din aceste state – Carolina de Sud şi Georgia – ce fac parte din aşa numita “Bible Belt States”  (Centura statelor Biblice), cei doi soţi au fost binecuvântaţi cu câte un copil. Astfel, Jathan Flavian, fiul lor, vede lumina zilei pe 13 decembrie 2006, la Greenville, Carolina de Sud, în timp ce micuţa Janice se naşte în urmă cu patru luni, în Lawrenceville, Georgia.

A sluji prin muzică

Creştini devotaţi, atât Marcel, cât şi Lavinia participă activ la viaţa bisericii de care aparţin – Biserica Baptistă Eben-Ezer, Lawrenceville, Georgia, păstorită de Beniamin Cocar. Aici, soţii Oaida ajută la programele speciale realizate în această comunitate şi lucrează la iniţierea unui grup de laudă şi închinare. Astfel, Marcel asigură ocazional acompaniamentul la pian/orgă, cor (ca acompaniator secundar). La rândul ei, Ondina, care a fost de mică implicată în corul de copii din biserică, în orchestră, ulterior în misiuni pe sate, este foarte activă în lucrarea muzicală. De altfel, încă din copilărie, ea şi-a dorit să cânte tot mai mult şi mai bine spre slava Domnului. 

Pentru Marcel, nevoia de implicare în muzică a apărut la vârsta adolescenţei, în timpul liceului, la Câmpia Turzii. Domnul i-a pus pe inimă acestuia să studieze pianul (orga) şi aşa se face că până la plecarea sa la Timişoara (la facultate), devine instrumentistul principal din biserica pe care o frecventa. În facultate, în cadrul adunărilor studenţeşti organizate de Organizaţia Studenţilor Creştini Evanghelici din Timişoara (OSCET), Marcel este conectat la lucrarea de slujire prin muzică creştină, prin participare şi conducere de trupe de închinare. Ulterior, după absolvirea facultăţii, acesta ajunge în biserica baptistă Betania din Timişoara, unde o cunoaşte pe Ondina şi unde de asemenea, Domnul îi dă oportunitatea de a sluji cu orga. Tot în biserica Betania, sub conducerea fratelui dirijor Dănuţ Ilie, până la plecarea lor din ţară, Marcel şi Ondina sunt implicaţi în lucrarea cu corul. 

La mulţi ani, Janice!

Pe lângă pasiunea pentru biserică şi pentru slujire, Marcel şi Ondina mai au şi alte preocupări. Astfel, dacă Marcel este interesat de fotbal şi poezie, soţia sa preferă “stock market”, tenisul şi drumeţiile în natură. Dincolo de toate însă, nimic nu este mai important pentru cei doi soţi, decât să fie buni părinţi. Dorinţa lor de căpătâi rămâne aceea de a-şi educa ambii copii în dragoste şi temere de Dumnezeu, pentru a fi creştini consacraţi şi oameni de încredere. Le dorim cu această ocazie, lui Marcel şi Ondinei, să îşi vadă odraslele crescând mari şi să se bucure de fiecare zi pe care Dumnezeu le-o îngăduie pe acest pământ, iar micuţei Janice, îi spunem „La mulţi ani”.

Octavian Curpaş

2010

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

Actul scrierii este un act de însufleţire a cuvintelor, de răscolire a trăirilor şi limbajului – limbaj care are forţa necesară de a aprinde o scânteie în sufletul celui ce doreşte să exploreze, să facă  un popas – în acest spaţiu încărcat de farmec şi mister. Iată un fragment din volum ( plin de poezie şi sensibilitate, înnobilând scrierea cu fineţea spiritului creator al autorului) care  încântă prin rafinamentul şi estetismul descrierii unei zile de vară în Arizona: „Încă o zi se apropie de sfârşit. Soarele a  coborât spre zenit, iar lumina amurgului îmbracă totul în tonuri de roz, liliachiu, roşu şi albastru. În această seară stau de vorbă cu nea Mitică. Amintirile lui curg asemenea unei ape învolburate, iar trecutul prinde din nou viaţă sub ochii noştri. Prezentul dispare, alungat parcă de povestirile prietenului meu, despre oameni şi întâmplări din vremuri de altădată…” (Amintiri din pribegie – Refugiat în Iugoslavia).

Octavian Curpaş, autorul volumului „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – Un alt fel de „paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite, cu o deosebită delicateţe şi forţă de seducţie a cuvântului scris, ne introduce discret într-o atmosferă de poveste – povestea „exilului” –  care poartă cu sine amprenta unui „destin”, a unui puternic şi vital sentiment de existenţă, sentiment ce invadează conştiinţa şi sensibilitatea cititorului.

Sub puterea sugestivă a celor povestite de personajul principal Dumitru Sinu (nea Mitică), autorul, jurnalistul Octavian Curpaş aşterne pe hârtie întâmplările, trăirile, zbuciumul unui om  şi a unei conştiinţe răscolite de sentimentul dureros al „aducerii-aminte”….
Într-o lume a instabilităţii lucrurilor, a risipirii, personajul principal parcurge drumul spinos al exilului, purtând mereu în suflet „flacăra credinţei” în reuşită. În acest labirint primejdios (de multe ori), Dumitru Sinu a găsit până la urmă, firul călăuzitor către ţelul propus, reuşind astfel să-şi făurească un destin, o morală, o identitate.
Un volum al rememorării, al întoarcerii sufletului către rădăcina străbună, către viaţa ce trebuie repovestită pentru a înţelege mai bine sacrificiul şi măreţia cu care cei plecaţi în exil – departe de pragul casei părinteşti – şi-au săvârşit menirea în această existenţă.
Autorul, fără a cădea în „capcana” sentimentalismului – lasă cuvintele să curgă cu limpezime şi naturaleţe, reuşind astfel să rămână în sfera autenticităţii, veridicităţii celor povestite de personajul principal.

Subiectele gravitează în jurul aceleiaşi teme majore: emigraţia, adaptarea la cerinţele, cultura şi obiceiurile patriei de adopţie, dorinţa de reîntoarcere, neputinţa, de cele mai multe ori, de a-şi revedea ţara de baştină. Condiţia de emigrant a fost din totdeauna una dintre cele mai ingrate. Cel în cauză este nevoit să treacă prin nenumărate furci caudine…
Această carte este una eminamente pozitivă. Ea îndeamnă la iertare, iubire, înţelegere, îngăduinţă, virtuţi creştine practicate, chiar dacă nu întotdeauna afişate. Nici un mesaj de ură, de încrâncenare, de protest, de mânie, de răzbunare, nu transpare în grupul de prieteni legaţi strâns prin legături nevăzute, prin destinele lor paralele, dar totodată comune. Condiţia de emigrant îi uneşte şi le conferă afinităţi de spirit, mai puternice uneori decât rudenia de sânge…
(Cezarina Adamescu)

„Arizona. Veri fierbinţi, cu frunţile nopţilor mângâiate de briză şi lumina dimineţilor, limpede şi clară, inundând fiecare colţişor al oraşului moleşit de căldură… Întruna din aceste dimineţi strălucitoare şi calde, îmi amintesc că l-am cunoscut pe nea Mitică. Ajunsesem ceva mai devreme decât stabilisem, la unul dintre hotelurile din centrul oraşului Phoenix, unde trebuia să mă întâlnesc cu un om de afaceri din New Jersey. Am hotărât să aştept în faţa recepţiei, până la apariţia sa. În timp ce răsfoiam nerăbdător nişte pliante care se aflau la dispoziţia vizitatorilor, atenţia mi-a fost atrasă de o conversaţie în limba franceză, între un domn şi o doamnă prezentabilă, amândoi mai în vârstă. Păreau de-ai casei, aşa că m-am apropiat de ei, cu gândul să le cer câteva informaţii. Foarte amabil, bărbatul a început să-mi prezinte facilităţile pe care le oferea hotelul. Îl ascultam cu atenţie. Mike, aşa îl chema, vorbea cu o intonație afectivă, un accent oarecum străin. Când l-am întrebat de unde este, mi-a răspuns:  «Din România !»  «Ce mică e lumea!» mi-am  spus, şi din acel moment,  nea Mitică – aşa cum m-a rugat să-i spun – mi-a devenit prieten.”
Şi iată că a sosit şi un timp al spovedaniei, al unei extraordinare călătorii „în timp”…
Cuvântul „dor” are dimensiuni, profunzimi incomensurabile. Puterea gândului poate străbate timpul şi spaţiul iar minunea de a îmbrăţişa „clipele copilăriei” se produce aievea.

Să fie pură întâmplare întâlnirea autorului Octavian Curpaş cu nea Mitică… sau chiar „mâna” destinului?
Cititorii se pot întreba: cine este Octavian Curpaş, autorul volumului de faţă? Voi spicui câteva informaţii din datele personale: Născut în luna august, 1972, în Oradea, România, Octavian Curpaş a ajuns pe pământul făgăduinţei în martie 1997, după ce a lucrat timp de trei ani ca redactor la un cotidian din România. A ales pentru început California unde a locuit timp de opt ani, după care s-a stabilit – din 12 martie, 2005 – în orașul Surprise din Arizona, Statele Unite. Scriitor, publicist de vocație şi jurnalist (cu studii superioare în jurnalism, ştiinte juridice şi business internaţional), Octavian Curpaş este un nume important al presei zilelor noastre. Scrie cu har şi dăruire la multe publicaţii din Statele Unite, dar şi din România; este redactor la publicaţiile „Gândacul de Colorado” şi „Phoenix Magazine”.
…iubitor de literatură şi oameni, cu un caracter frumos, cu dragoste de meserie, acea emulaţie scriitoricească, chemare, talent, spirit de observaţie şi de dreptate, dragoste pentru tot ce este în jurul său…       
Prin trupul său curge acea « vână » de jurnalist şi aceasta se simte în nenumăratele interviuri, dialoguri, în care ştie să uzeze de calităţile respective, scoţând în evidenţă oameni deosebiţi, de multe ori vârfuri ale societăţii care merită să fie mai bine cunoscute.
(Vavila Popovici – scriitor, Raleigh, North Carolina)

Volumul este o „filă” ruptă din viaţa plină de întâmplări (mai mult sau mai puţin plăcute) a celor plecaţi în pribegie, a celor care au ales calea exilului cu speranţa împlinirii unui vis. Personajul principal, graţie unei memorii deosebite, are adânc întipărit în amintire momentele importante care i-au marcat existenţa. După o viaţă petrecută în exil, păstrează ca pe o „icoană vie” în minte, locurile natale, obiceiurile din ţara de origine  (România), numele celor din satul copilăriei. Nimic nu este uitat, dimpotrivă, odată cu trecerea timpului amintirile capătă mai mult farmec, mai multă însemnătate.

„Lui nea Mitică îi este dor de locul unde s-a născut și a crescut. Îi place mult să recite, iar versurile pe care mi le-a spus, mi-au pătruns şi mi-au rămas în inimă pentru tot restul vieţii: « Satul meu, grădină dulce,/ Din tine nu m-aş mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la şezătoare ». Grădina dulce în care venise pe lume Dumitru Sinu, se află la poalele muntelui Suru, la 6 kilometri de Avrig, în Sebeşul de Sus, judeţul Sibiu… ”

Autorul Octavian Curpaş nu este interesat de voluptatea formelor, de o tehnică narativă impregnată de lirism şi muzicalitate, ci el decupează, extrage concretul  din realitatea existentă, realitate care are un limbaj al ei, lipsit de „farduri” şi false „podoabe”; redă cu acurateţe, cu măiestrie jurnalistică exersată, retrăirea unor  vremuri apuse, atmosfera patriarhală rămasă ca un „loc luminos”, ca un reper şi ca o oază de frumuseţe în sufletul celor „obosiţi de cale”.

Nea Mitică povesteşte cu dezinvoltură, fără ură, fără a se întuneca, gândindu-se la acea zi când a hotărât să părăsească ţara. În cuvintele lui simple, izvorâte dintr-un suflet mare, generos şi încrezător, se simte uneori tristeţea, melancolia după timpurile trecute, după vremea tinereţii când totul era posibil. Glasul îi tremură adesea şi în colţul ochilor apar câteva lacrimi… când este întrebat de „casă”, de cei dragi rămaşi atât de departe! Nedorind să adâncească această rană nevăzută (rămânând fără fiinţa cea mai dragă când abia împlinise trei anişori), se abate de la subiect, îndreptându-şi gândurile spre alte întâmplări, spre alte locuri…
„Multe s-au petrecut după ce s-a schimbat regimul politic în România şi comuniştii au preluat puterea. Camarila comunistă făcea ravagii iar acţiunile ei schimbau destine peste noapte. Un număr mare de militanţi anticomunişti şi-au lăsat familiile şi ce le mai rămăsese din averile ciuntite de noul regim, şi au părăsit ţara. Anul 1948, a excelat prin numărul de emigrări, pentru că atunci s-a declanşat cel mai mare val de refugiaţi politic, din perioada postbelică. În aceste vremuri de restrişte, marcate de puternice frământări politice şi sociale, a luat drumul pribegiei şi domnul Dumitru Sinu (nea Mitică)…” ne povesteşte autorul.
Şi astfel începe „marea odisee” a celor care au avut curajul să fugă din ţară, să părăsească „lagărul comunist”, cu speranţa că, pe alte meleaguri vor găsi un trai mai bun, mai onorabil… În drumul spre „libertate” au avut de întâmpinat nenumărate greutăţi, riscându-şi, de multe ori, chiar viaţa.

„Odată ajuns în Iugoslavia, Mitică Sinu a făcut trei zile puşcărie, la Panciova, cea mai veche puşcărie din ţara vecină, datând de pe timpul Imperiului Austro-Ungar. Apoi, a fost mutat la Kovacica, unde a stat două săptămâni. De acolo, a fost trimis la Banovici (Bosnia-Herţegovina), unde a rămas un an şi câteva luni, timp în care a lucrat la cantina închisorii.  În acest timp, i-a fost dat să vadă şi să traiască multe, dar mai ales, să cunoască o sumedenie de oameni, de toate felurile. Mi-a povestit de câţiva dintre ei, care nu pot fi uitaţi, chiar dacă de-atunci au trecut mulţi, mulţi ani.”
Octavian Curpaş nu face altceva decât radiografiază destine pornind de la fapte reale în stil reporterier, adăugând caratele talentului său de neîntrecut povestitor şi interlocutor iscusit care ştie să „smulgă” extraordinarul din faptul banal, fantasticul din real şi chintesenţa din orice întâmplare, nu fără tâlc,  pentru cei care citesc ori ascultă. Istorisirile sunt antrenante, bine întocmite, iar cadrul de desfăşurare este narat cu tot dichisul marilor romancieri. Personajele sunt, de asemenea, bine creionate, din ele desprinzându-se prototipuri, caractere – cum ar zice americanul.

Autorul este un documentarist de elită, furnizând cu minuţie, amănunte spaţio-temporale, despre locurile descrise şi contextul istoric în care s-au dezvoltat. Intertextualitatea este o modalitate intrinsecă acestui fel de scriere.               (Cezarina Adamescu)     

Oare ce l-a determinat pe nea Mitică să-şi deschidă sufletul, să-şi rememoreze povestea vieţii? Să fie acesta un prilej, un mijloc de a se elibera de „povara” unui trecut… a unei vieţi trecute prin toate „furcile caudine”?
Drumul spre libertatea visată n-a fost uşor; a trecut (adeseori) prin flăcările purgatoriului (lagăre de muncă, închisori, nesiguranţă…) Nu toţi cei porniţi în pribegie au ajuns acolo unde şi-au propus. Mulţi dintre ei au eşuat şi au fost trimişi acasă. Norocul a fost de partea lui Dumitru Sinu care a avut şansa să ajungă în Franţa, apoi în Canada şi SUA.                                     
„N-a existat om care a ajuns la Paris şi care să nu se fi îndrăgostit de oraşul luminilor, de la omul simplu care a pus piciorul acolo pentru prima dată, până la intelectualul de marcă, la oamenii politici şi de cultură sau chiar iluştri preşedinţi de stat.”

În Canada îşi întâlneşte jumătatea (Nicole) cu care se va căsători (nu fără a întâmpina dificultăţi: el fiind ortodox şi ceva mai mare… ea fiind catolică). Au împreună doi copii: Sandra Sonia şi Nicolae (ajunşi la maturitate). Sandra le-a dăruit doi nepoţi frumoşi, dragi sufletului lor.
În această peregrinare stranie şi periculoasă prin lume, unii rătăcind neobosiţi şi plini de speranţă, alţii încolţiţi de neliniştea eşecului… se leagă prietenii profunde, sincere, indestructibile.
„Cei trei prieteni au fost nedespărţiţi tot timpul, chiar şi în exil: au ajuns în Iugoslavia, apoi în Italia, Franţa şi în final, la Montreal. Ion Baciu ajunsese un recunoscut profesor de matematică în Montreal, fiind cel mai renumit cadru didactic din provincia Quebec, Irimie Moldovan s-a specializat în informatică, şi a fost omul care a instalat computere la principalele instituţii de stat din Montreal (primărie, spitale, etc.). Ambiţia şi rigurozitatea, munca şi seriozitatea, dar nu în cele din urmă, şansa, au fost mijloacele prin care şi-au văzut visul împlinit.  « Apriga lor dorinţă de a deveni  cineva!» mi-a spus nea Mitică. Vasile Ţâra şi-a luat licenţa în litere, la Sorbona, în timp ce se afla în Franţa; vorbea franceza impecabil.
Ascultându-l pe Dumitru Sinu, în vreme ce-mi povestea despre prietenul său, îi observam mimica feţei, gesturile şi inflexiunile vocii, simţind în ele doar admiraţie şi o reală mândrie: mândria şi bucuria de a-l fi cunoscut pe Vasile Ţâra.”

Autorul pune accentul pe elementul fundamental al povestirii – şi anume – legăturile de prietenie profundă şi durabilă, personajele având conştiinţa faptului că, numai astfel vor putea să facă faţă inevitabilului, absurdului care putea lovi oricând… provocând suferinţă, durere.
În volum apar fragmente cu valoare documentară care cuprind nume marcante ale vremurilor aduse în prim planul discuţiilor şi, de asemenea,  date istorice importante.
Destul de frecvent întâlnim în scrierea de faţă – repetări ale unor locuri, nume, întâmplări… Aceasta se datorează faptului că, personajul principal reia povestirea a doua zi, revenind şi accentuând cele povestite cu o zi, două înainte, astfel ca interlocutorului să nu-i scape (cumva) vreun amănunt. Autorul Octavian Curpaş nu poate decât să accepte această provocare, revenire la ideea anterioară, să facă un scurt rezumat al zilei, păstrând cu fidelitate informaţia primită: „Ne vedem la Ribera!”

Asemenea hanului (ca loc de popas) în povestirile lui M. Sadoveanu, emigranţii români găseau loc de adăpost şi un gând bun la „Misiunea greco – catolică” aflată în Paris, pe strada Ribera.
„Părintele Zăpârţan împreună cu Neagu Djuvara au preluat grupul celor 3 români. Distinsul domn Neagu Djuvara  a venit la noi, ne-a dat două sute de franci şi-apoi ne-a vorbit despre viaţa de acolo…”
„Diplomatul le-a furnizat o serie de amănunte despre viaţa pariziană, sugerându-le să ţină cont de ele pentru a se putea integra, adapta şi a-şi face un rost; erau sfaturi preţioase de care chiar aveau nevoie, pentru că îi aştepta o altfel de viaţă, cu reuşite şi eşecuri, cu bucurii şi necazuri, în acelaşi timp”, adaugă autorul.
Şi iată ce nume importante apar în naraţiune. Întâlnirile care au loc la „Misiunea greco-catolică” sunt emoţionante, pline de trăire, lipsite de „mască” şi orgolii. Sufletul personajelor se deschide ca o floare care a găsit lumina şi căldura după care au tânjit în peregrinările lor prin locuri necunoscute. Biserica are o semnificaţie morală, cei care trec pe aici se luminează, devin mai încrezători în drumul ce li se aşterne în cale. Aici este un loc al intimităţii, un „timp al spovedaniei”, o regăsire!
Autorul se lasă captivat de intimitatea confesiunilor… Unele povestiri sunt pline de haz – dar un haz ce poartă cu el umbra amărăciunii.
Amuzantă este şi ideea unor români de a confecţiona o ştampilă „nemţească” făcută dintr-un cartof şi cerneală, ori despre acei refugiaţi care se spălau cu zăpadă în fiecare dimineaţă, numărând în nemţeşte, ceea ce i-a făcut pe sârbi să-i socotească nemţi şi să-i trimită în Germania. Incredibilă este povestea lui Dan Isăcescu care îşi construieşte o cutie din lemn pe care o prinde sub tren – şi astfel camuflat – reuşeşte să treacă graniţa. În acest loc binecuvântat se descoperă unii pe alţii, îşi fac destăinuri şi leagă prietenii frumoase.
Cu fiecare zi, nea Mitică aduce în discuţie noi personaje, noi amintiri şi evenimente care au avut loc cândva… „însumând noi experienţe în lunga sa călătorie prin lume”.
Nu toate zilele erau la fel de însorite. Dureroasă şi plină de zbucium este scrisoarea pe care o primeşte Dumitru Sinu de la prietenul său Eugen Ştefănescu care-i anunţă moartea unicului său fiu, Paul Ştefănescu ( 23 ani):
În casa noastră mereu veselă şi caldă cândva, când exista el, tronează peste tot tristeţea şi frigul adus de pe muntele lui, unde se odihneşte. Iar la subsol, în micul şi elegantul apartament unde îşi petrecea timpul cu studiile, o candelă bleu-ciel luminează în deplină tăcere florile aduse de prieteni şi de mama sa. Nu am schimbat nimic şi nimic nu se va schimba până când… Nici măcar patul, aşa cum l-a lăsat, în dezordine, când a plecat nu l-am schimbat. Mă duc adesea la pupitrul lui de student, mă retrag pentru reculegere cu capul între mâini şi plâng cum n-am plâns niciodată, încercând să înţeleg legile acestei vieţi şi semnificaţia lor în timp şi spaţiu.
Acesta este unul din momentele nefaste, imprevizibile – imprevizibilul „pândind” la orice colţ al clipei ce nu cunoaşte iertarea…

Viaţă, însă, îşi urmează cursul ca un izvor ce-şi caută matca… mereu neliniştit, zbuciumat. Amintirile legate de un loc niciodată uitat… nu pot fi decât cu : „munţi împăduriţi şi codri falnici”… aceasta fiind imaginea rămasă nealterată în sufletul românului nea Mitică. Dorul de plaiurile natale, de obiceiuri, datini, îi fac sufletul să vibreze şi să lăcrimeze în acelaşi timp.
„Multe am vorbit în acea zi cu Dumitru Sinu despre locurile sale natale, despre Sebeşul de Sus din Mărginime, despre oamenii lui şi despre spiritul lor, dar n-am văzut nicicând mai multă bucurie şi vioiciune în ochii lui ca atunci când mi-a povestit despre obiceiurile pe care nu le uitase, despre tradiţiile ce s-au păstrat până astăzi şi despre portul popular al sebeşenilor.”
„Mă întâlnesc cu toate amintirile sale şi le retrăim împreună…” spune autorul, jurnalistul ce ştie să mânuiască cu iscusinţă şi rafinament pana care seduce prin autenticitate însoţită de un naturalism armonios  al limbajului.
Stilul autorului Octavian Curpaş este unul curat, rafinat, lipsit de construcţii complexe (exces lexical) care ar „sufoca” naraţiunea.

Viaţa personajului principal este o lecţie de curaj şi demnitate, de reuşită prin muncă, voinţă şi credinţă.
„După ce a muncit din greu, ani mulţi la rând, prin Franţa, Canada şi Statele Unite ale Americii, şi şansa i-a mai şi surâs, iată că visul american i se împlineşte şi deţine, pe rând, trei hoteluri proprietate privată: unul în Long Beach, California, apoi la Reno, în Nevada şi în final, în Phoenix, Arizona. Acesta din urmă poartă numele CORONADO, care citit arăbeşte, de la coadă la cap, nu înseamnă altceva decât O, DA, NOROC! Nea Mitică Sinu recunoaşte că a avut noroc cu carul, şi-mi spune zâmbind: « Berzei oarbe îi face Dumnezeu cuib! » Mereu foloseşte butade din lumea aceea patriarhală, a satului ce-l poartă în suflet…”
Obosit de drumurile vieţii, de urcuşuri pe „versanţi”, Dumitru Sinu îşi vede visul împlinit. Poverile purtate cu demnitate pe atâtea drumuri, sfâşierile interioare… sunt evitate cu abilitate din povestire.
Personajele din acest volum au ceva în comun: luciditatea timpului pe care îl străbat, rolul istoriei în modelarea destinului lor, „conştiinţe ameninţate” care au curajul să-şi ducă până la capăt  – cu demnitate – existenţa labirintică.

Autorul Octavian Curpaş, mânuitor dibaci al cuvântului scris, stâpânind bine arta reportajului,  îşi ţine în frâu sentimentele ce-l ademenesc spre timpuri trecute, spre locurile natale pline de poezie şi iubire (trăiri ce-l încolţesc, asemenea unei „haite de lupi” flămânde…), şi oferă cititorului „povestea” învăluită în aerul misterios al dimineţilor însorite şi aerul tare al munţilor peste a căror creste se lasă amurgul….

Valentina Becart
Oct.2011

Revista Phoenix Mission, Arizona