Cuvânt și iubire

 

România trăieşte timpuri simultane. Îşi trăieşte mai nou doar clipa, momentul, aproape că nu îşi aduce aminte ce a făcut aseară. Nu mai are istorie şi nici nu ştie dacă viitorul există. Desacralizare. Încolonare.

 Du-l pe român în deznădejde, rupe-i lumea interioară şi atunci faci ce vrei cu el.

În toată această involuţie apar oameni dăruiţi spiritual, oameni aleşi, oameni marcaţi de conştiinţa pentru bunul simţ, respect pentru viaţă şi semeni, pentru frumos şi integritate – excepţii care  ţin neamul. Şi cu cât vor fi mai multe conştiinţe, toate adunate, vor vindeca starea de neîncredere care bântuie ţara.

Şi în timp ce sistemul cultivă neliniştea, oameni ca Doiniţa Constanţa Spilca se retrag în interiorul eului, deschid  calculatorul şi compun. Creează clipuri  pline de sensibilitate şi frumos, armonie perfectă de imagine şi sunet, pornesc pe drumul speranţei, iubirii, credinţei.

Spilca este un artist sincer şi serios, un bun observator. Este capabilă să scoată eleganţa, frumosul şi lumina din întuneric. Pare că a găsit drumul spre inimile noastre şi ne cucereşte de la o vreme încoace. Clipul său intitulat “Poveste de iarnă” de pe situl scdoina o încununează. E un adevărat leac pentru cel în căutarea frumosului, un balsam pentru suflet.

Constanţa Spilca e din Timişoara şi  crede cu adevărat în darul divin şi locul paradisiac, în locul frumuseţii pure şi al iubirii veşnice. Acolo unde cuvintele nu sunt capabile să transpună, în care doar o mâna divină sau un talent  dăruit te poate conduce. Acolo o puteţi găsi pe artistă, care prin clipurile sale ne invită la a ne lepăda de ego-ul nostru, a ne curăţi de grijile lumeşti şi a ne îngemăna cu divinul.

Am căutat-o şi i-am cerut un interviu.

 

Ben Todică: Doamna Spilca, mulţi dintre spectatorii clipurilor dumneavoastră ar dori să afle cine se ascunde în spatele acestor lucrări frumoase. Câte clipuri aţi realizat până acum?

 

Doina Constanţa Spilca: Sunt multe, nu le mai ştiu numărul. Pe You tube sunt 16.

B.T.: Când aţi început?

 

D.C.S.: În copilărie îmi plăcea să pictez. Acum vreo 5-6 ani am început să mă familiarizez cu munca pe computer şi să-i descifrez tainele. Apoi am îndrăznit “să mă joc” cu imaginile.

 

B.T.: Cine v-a dat ideea?

 

D.C.S.: La început realizam felicitări pentru prieteni. Miniclipurile erau cadourile mele pentru zilele lor aniversare. Apoi, în 2009, poeta Mariana Gurza m-a rugat să îi ilustrez câteva poezii. Au fost câteva stângăcii realizate în power point. Abia după ce un prieten, mentorul meu, mi-a explicat câteva reguli ale editării, clipurile au devenit mai “şlefuite”, au crescut calitativ. Îi rămân îndatorată, îi mulţumesc!

 

B.T.: Ce urmăriţi, unde vreţi să ajungeţi prin ele?

 

D.C.S.: Este un hobby, o metodă de a mă desprinde de mercantilismul acestei lumi şi de a visa câteva minute într-o existenţă iluzorie a sublimului.

 

B.T.: Cum vă  alegeţi subiectul?

 

D.C.S.: Subiectul vine spre mine. O imagine, o melodie, un eveniment care mă impresionează în mod profund, declanşează o trăire puternică, o poveste pe care, apoi, încerc să o transpun în imagini.

 

B.T.: Cine vă finanţează?

 

D.C.S.: Nu costă mult. E nevoie de un PC, de un program de editare video, destul de simplu, iar imaginile şi fondul muzical le găsesc pe site-urile gratuite, pe internet. Aşadar, investiţiile sunt minime.

 

B.T.: Clipul ”Poveste de iarnă” mi s-a părut superb, mirific montaj! Fascinant dans de lumini, fulgi şi confetti! Tot universul e în sărbătoare, e într-un continuu  dans al constelaţiilor, o baie de stele, o simfonie a dorinţelor care te poartă în vis?!!!

 

D.C.S.: Vă mulţumesc pentru aprecieri, ştiu că ele sunt sincere. Şi eu consider “Poveste de iarnă” cel mai reuşit clip al meu. Sunt mulţumită, în mod deosebit, de două momente ale clipului:

1) la min. 1:20, când apare semnul “infinit” pe care l-am imaginat NAŞTEREA, care poate să fie Crăciunul sau naşterea galaxiilor (în funcţie de convingerile fiecăruia, creaţionism sau evoluţionism). Acest moment poate imagina şi naşterea noastră, e steluţa care parcurge apoi întregul clip.

2) Finalul clipului, l-am imaginat, de asemenea, cu două interpretări: vremelnicia noastră pământeană, prin morişca timpului (are pe ea morişti mai multe şi mici, sunt ale fiecărui individ), şi câte o stea căzătoare pentru fiecare dintre noi, poate e prea incifrat, şi/sau bucuria vieţuirii, o ploaie de artificii, confetti… 

Zborul, valsul… fulgilor, pe tot parcursul clipului, poate imagina bucuria din perioada sărbătorilor de iarnă, dar şi zbuciumul nostru în această viaţă. 

I l-am arătat unei cunoştinţe care este un antitalent artistic. S-a uitat la el, a spus că nu-i place, că nu a înţeles nimic şi l-ar nota cu nota 5 sau 6 (pe scara de la 1 la 10). L-am întrebat ce a simţit când s-a uitat la el. Mi-a spus “parcă am asistat la o şedinţă de hipnoză”. Mie mi s-a părut că a fost un compliment extraordinar la adresa cli-pului.

B.T.: Vă mulţumesc dragă Doina Constanţa Spilca, şi vă vom urmări cu interes evoluţia pe site-ul scdoina.

Crearea şi postarea clipurilor pe you tube este modul doamnei Doina Spilca de a dărui. Atunci când citeşti comentarii pe site-ul artistului, de genul: “Felicitări! Un cântec  excelent şi un video pe măsură. Emoţionant…! Felicitări Doiniţa! Ce efecte frumoase are! Tare mult aş vrea să ştiu cu ce program e făcut? Superb!!! Mulţumesc pentru delectare!!! Primăvară veşnică în suflet”!, nu poţi decât să fii mândru că există o speranţă, speranţa că vom fi scoşi din starea de griji şi nelinişte, din spaima teribilă în care ne aflăm şi să fiu convins că România viitorului va fi salvată de români “…ascultând de o altă raţiune, de cea a lui Dumnezeu.” (Dan Puric).

 

Ben Todică – din vol.În două lumi, 2011

“Caderea stelelor”

“Ploua cu dezamagiri”

Dar aniversar primit de la Doinita-Constanţa Spilca

“Certitudine”

“Bucurie”- Poeme de Mariana Gurza – Recită George Balica de la Radio Timisoara, compozitor Gheorghe Iovu

 

 

Aş dori să schitez un portret.Un portret al unui OM deosebit, care a ştiut dintotdeauna să fie la locul potrivit. GEORGE BALICA,  o prezenţă şi o voce speciala la Radio Timişoara.

Se vorbeşte mult despre “puterea cuvântului”, aşa cum îndrăznesc a aminti de “puterea simţirii”, a sufletului curat. Pe cele două, le-am regăsit în recitarea versurilor în direct la Radio Timişoara, sau la ocazii deosebite, lansări de carte, întâlniri culturale. Alături de compozitorul Gheorghe Iovu, fiecare poem devenea simfonie.O simfonie a inimii.

GEORGE BALICA a ştiut de fiecare dată să-mi priveasca sufletul. În momente grele, când viaţa se juca cu mine, vocea sa inconfundabilă îmi transmitea prin unde, gândul său bun. Un îndemn la VIAŢA!

Este omul care ştie să-mi transforme lacrima în surâs.

Un munte de om, cu ochi blanzi, calzi, mereu întrebător…

Intuiţia şi inteligenţa Domniei sale l-au ajutat să răzbată prin hăţişuri. Ştie să preţuiască oamenii! A învăţat prin credinţa sa, să-i iubească, să le stea alături.

Colaborând la CD-ul “Lacrima iubirii”, un dar ce însoţea volumul de versuri cu acelaşi nume, îmi vine să cred că, prietenia noastră s-a sudat şi va rezista peste veacuri.

Sunt onorată prin tot ce mi-a dăruit în ultimii ani. Un OM special care şi-a găsit locul în universul meu sufletesc.

Îţi mulţumesc GEO! “Lacrimile mele tăcute” te vor urmări într-un şirag de mătanii…Şi dacă se vor rupe, va ramâne blanda rugăciune…

MARIANA GURZA

http://revistaiosifvulcan.wordpress.com/

• Vers pe portativ – Recita Geoge Balica – poemele Marianei Gurza
• vers pe portativ2 -Recita George Balica, versuri Mariana Gurza
• Paradox sentimental – Recita George Balica
• “Ultimul strigăt”

 

 

 

EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX

“Paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite

Arareori am parcurs cu asemenea uşurinţă aproape trei sute de pagini dense şi pline de neprevăzut. Impresionantul volum de informaţie, prelucrat cu vădit talent gazetăresc de autorul Octavian Curpaş, nu poate trezi decât admiraţie şi respect. Curiozitatea e oricum gâdilată din start, odată cu citirea titlului, care spulberă orice îndoială cu privire la dimensiunile respectabile ale acestui proiect ambiţios. Nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil fără aportul domnului Dumitru Sinu – Mitică –, exponent al unei generaţii întregi de români care au părăsit România la mijlocul secolului trecut. Graţie notiţelor sale şi memoriei prodigioase există de pe acum acest adevărat „catalog de români destoinici” care se citeşte cu sufletul la gură. Responsabil pentru stilul jurnalistic antrenant, inconfundabil, Octavian Curpaş pune accentele la locul potrivit şi ne transpune într-o lume pestriţă, populată de personaje din cele mai interesante. Amănuntele biografice din viaţa numeroşilor români emigranţi pomeniţi aici sunt intercalate cu anecdote din vieţile lor, totul relatat în fraze clare şi curate, în eficientul stil specific reporterilor de calitate. „Porţionată” în capitole scurte, purtând titluri cu impact maxim, informaţia se succede în cascade care creează dependenţă, îndemnând la citirea mai departe: un text fluid.

Deşi sesizăm ades tragismul unor situaţii fără ieşire, atotprezentul umor relativizează impactul, punctând cu sare şi piper şi descreţind frunţile. Întregul volum e o mărturie de optimism şi încredere în talentul înnăscut de supravieţuire al inimoşilor protagonişti. Nu-i de mirare că un irlandez din anturaj declară la un moment dat că: „Dacă ar fi să mă mai nasc o dată, m-aş naşte român!” Dintre toţi, admiraţia deosebită o merită Mitică Sinu, cel care „avea şi tupeu, dar mai mult decât atât, ştia când, cum şi unde să se folosească de el”. Învăţătura de bază pe care ne-o lasă moştenire, după o viaţă plină de lecţii interesante este aceea că „Pe toate nu poţi să le ai, că n-ai unde le pune!”

Treizeci de capitole se succed ca un adevărat tablou al puternicului exod de refugiaţi spre Occident înregistrat în anul 1948, acest adevărat paşoptism al secolului XX. Nu doar experienţa personală, ci şi imensul volum de informaţii adunate din cărţi dau greutate celor relatate. Octogenarul Mitică Sinu iubeşte atât de mult cărţile încât până şi soţia lui e descumpănită, pentru că aprindea lumina de 30 de ori pe noapte şi citea cam şapte ore pe zi. Lucru care nu ştirbeşte cu nimic dragostea şi devotamentul de care dă dovadă canadianca Nicole Sinu, „cea mai româncă dintre canadience”, o femeie de excepţie.

Până şi hotelului pe care îl posedă în Phoenix, Arizona i-au ales un nume cu tâlc: CORONADO; citit de la coadă la cap sună pe româneşte tonic: O DA NOROC! Dar norocul e doar o parte din darurile care i-au fost propice lui Dumitru Sinu în viaţă.
Fidel motto-ului corectitudinii şi acurateţei desăvârşite, rămânând nepărtinitor, autorul Octavian Curpaş lasă totuşi să transpară printre rânduri afecţiunea şi admiraţia pe care i-o poartă prietenului drag de pe acum. Poate cele mai mişcătoare pasaje în acest sens sunt cele dedicate satului şi meleagurilor natale din preajma Sebeşului de Sus. „Locurile de la poalele Moaşei n-ar fi fost însă atât de frumoase fără însufleţirea pe care le-o dădea o comunitate de oameni cinstiţi şi harnici şi care au învăţat de la străbunii lor că omenia, munca, respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi sunt caracteristicile ce stau la baza caracterului unui om adevărat.” Răpuşi de dor, unii chiar s-au întors înapoi din exil. Declaraţia plină de patos a unuia dintre ei este mai elocventă decât orice demonstraţie ştiinţifică: „Când te apucă dorul de vătrar, de troaca în care frământă mama pâinea şi de scârţâitul fântânii nu mai rezişti şi-atunci te întorci acasă”.

După cum remarcă autorul, trecutul reprezintă pentru fiecare emigrant tinereţea, o Românie pe care şi-a construit-o în suflet – puţin utopică, puţin idilică… specifică oamenilor cu două patrii. „Cu toate acestea, am remarcat la nea Mitică o imagine realistă asupra României zilelor noastre”, spune Octavian Curpaş.
Revenit într-o vizită în România în anul 2001, octogenarul Mitică Sinu remarcă lucid: „…Erau toţi străini, şi eu eram străin pentru ei. Nu mai era nici România ce-a fost odată…”
Şi exact aici, în fraza care încheie cartea, se află miezul şi raţiunea de a fi a acestei antrenante aventuri literare: nevoia de a completa o lacună istorică în sensul continuităţii memoriei noastre de neam. O plăcută lectură!

Gabriela Căluţiu- Sonnenberg, Spania, Octombrie 2011

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

            Motto:

                    “Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti!” – ( proverb românesc )

 

Originar  din Sebeşul de Jos, la o aruncătură de băţ de locul în care m-am născut, Ion Ritivoi a fost cel mai harnic om pe care l-am cunoscut vreodată” – aşa a început Dumitru Sinu să-mi vorbească despre unul dintre oamenii adevăraţi cu care a avut ocazia să se reîntâlnească în exil şi pe care l-a apreciat pentru caracterul şi virtuţile sale. Îmi dădeam seama, după cum începuse povestea lui Ion Ritivoi, că aveam de-a face cu un personaj al cărui profil se încadra perfect în profilul omului demn, vertical, harnic, plin de calităţi.

Un sebeşean la Paris: cantorul Bisericii Ortodoxe Române

Nea Mitică l-a întâlnit la Paris pe Ion Ritivoi: “M-am dus la biserica ortodoxă română împreună cu profesorul Ionescu şi Dan Isăcescu. Când am intrat, cantorul rostea o rugăciune. Unul din amicii mei mi-a spus atunci: Bă, ăsta nu se roagă la Dumnezeu, ăsta-l ceartă! Avea o voce metalică, cu inflexiuni puternice.”. În momentele următoare Dumitru Sinu şi-a dat seama că omul acela îi este cunoscut şi apropiindu-se de altar a constatat că nu se înşelase, era chiar de la el din sat.

Când au ieşit din biserică  s-a apropiat de el şi i-a spus cine este: Apoi, tu nu sameni pe a’ lui Ţiglaru’, tu sameni pe-a’ lui Niculiţă! – Ţiglaru’ era tatăl mamei iar Niculiţă, bunicul din partea tatălui, bunicii lui nea Mitică. L-a invitat la o cafea, să poată povesti în tihnă, dar Ritivoi, omul pentru care nici cafeaua nici locurile publice nu reprezentau mare lucru, i-a răspuns: Apoi, eu nu-s de cafea. Eu mă duc acasă şi vă fac de mâncare, propunându-le, lui Mitică şi amicilor ce-l însoţeau, să-i facă o vizită după ce-şi vor savura cafeaua povestită ca între prieteni, în vreo cafenea pariziană.
Apoi s-a îndreptat spre casă – un hotel la care, de când locuia acolo, nu plătea chirie, nici măcar un cent. Cu un spirit de orientare bine dezvoltat, lucrând în construcţii, convenise cu proprietarii hotelului să le aducă zilnic materiale de pe şantierul unde muncea şi de care compania nu mai avea nevoie: scânduri, profile, etc şi care niciodată nu strică să le ai, pentru eventuale lucrări de întreţinere necesare unei clădiri.
“Ne-am dus la el în camera în care locuia şi ne-a facut o tocană atât de bună, încât prietenii mei au spus: Noi n-am mâncat în viaţa noastră aşa o tocană! – se gospodărea cum putea el mai bine, pentru că era singur, soţia şi copiii erau în România – explică Dumitru Sinu -. Ion Ritivoi plecase, aşa cum făcuseră mulţi alţii care nu rezonau deloc cu noul regim instaurat de comunişti în România. Era un om cumpătat, care muncea din greu şi scotea bani din piatră seacă – vorba românului – un om demn, care a reprezentat cu cinste interesele unui partid istoric în România acelor vremuri, Partidul Naţional Liberal”.

Brătianu:”În Transilvania, numai Ion Ritivoi separă grâul de neghină!”

Ion Ritivoi era unul dintre cei mai învederaţi liberali cu care se înconjurase Brătianu. De neamul Brătienilor am auzit cu toţii, pentru că istoria le-a dovedit din plin contribuţia la fondarea unei Românii cu care ne-am mândrit în acele vremuri, numele BRĂTIANU fiind scris în cartea neamului românesc cu majuscule.
Aprecierile asupra acestui neam au venit nu numai din interiorul ţării, dar şi de dincolo de graniţele sale, pentru că acei care i-au aparţinut au avut merite deosebite. După înfăptuirea României Mari, de exemplu,  primul ministru francez Benjamin Clemenceau, în timpul unei vizite efectuate în România, a fost întrebat: Cum aţi făcut, domnule, o Românie Mare? Răspunsul acestuia a venit fără nicio ezitare: Brătianu mi-a adus un plan care m-a convins!
Constantin I.C. Brătianu (Dinu) s-a născut la 13 ianuarie 1866 la Florica, reşedinţa Brătienilor de lângă Piteşti. Inginer, om politic, liberal convins, deputat, ministru român, preşedintele Partidului Naţional Liberal, Dinu Brătianu a fost al doilea fiu al lui Ion Brătianu, fondatorul regatului României. Studiile făcute la Şcoala Politehnică din Bucureşti şi apoi la Institutul de Mine din Paris, educaţia şi tradiţia liberală din familie, l-au propulsat în sfera politicului şi astfel, între anii 1910-1938 a fost în mod permanent deputat în parlament, reprezentând Partidul Naţional Liberal, la preşedenţia căruia este ales în anul 1934.
În 1933 ocupă funcţia de Ministru de Finanţe în Guvernul României de-atunci. După 1944, alături de Iuliu Maniu, care reprezenta celălalt mare partid istoric, Partidul Naţional Ţărănesc, a ocupat funcţia de ministru de stat, din partea liberalilor. Ministru Secretar de Stat în guvernul Sănătescu (23 august 1944 – 4 noiembrie 1944), apoi Ministrul Producţiei de Război în guvernul Sănătescu (4 noiembrie 1944 – 6 decembrie 1944) şi în final – Ministrul Producţiei de Război în guvernul Rădescu (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945), după instaurarea dictaturii comuniste a avut domiciliu forţat pentru ca în 1950, la vârsta de 84 de ani să fie arestat şi deţinut fără a fi judecat, într-un loc necunoscut. Moare în detenţie, în luna mai 1950, probabil la închisoarea de la Sighet.
Iată un fragment dintr-un discurs al lui Brătianu care este relevant asupra crezului şi spiritului românesc ce i-au stăpânit mereu fiinţa:
Sunteţi, domnilor, reprezentanţii unui popor care este mândru şi poate fi mândru de trecutul său, şi care trebuie să aibă mare încredere în viitorul său. Nu scădeţi rolul pe care el trebuie să-l aibă în lume; fiţi cât de modeşti pentru persoana dumneavoastră, nu fiţi modeşti pentru poporul pe care îl reprezentaţi. Câţi dintre conducătorii şi oamenii politici ai României noastre de astăzi ţin oare cont de aceste deziderate atât de clare şi pline de semnificaţii pentru o naţiune ca a noastră?
“Ion Ritivoi era un mare liberal. Era foarte apropiat de Brătianu, reuşind să promoveze în zona din care provenea, ideile  şi principiile liberale. La noi, în Tansilvania, majoritatea ţineau cu Maniu” – îmi povesteşte nea Mitică. De câte ori era solicitat, Ritivoi mergea la Bucureşti şi petrecea mult timp în compania lui Brătianu. Îl aprecia şi-i acorda tot spijinul pentru a putea reprezenta cu cinste partidul pe care îl conducea, pe pământ transilvan. Brătianu afirma cu convingere: În Transilvania, numai Ion Ritivoi separă grâul de neghină, pentru că îl cunoştea şi-i admira devotamentul faţă de principiile liberale, dragostea de neam şi de ţară.
Cât priveşte poziţia lui Ion Ritivoi faţă de mişcarea legionară din România acelor timpuri, i-a spus clar lui Dumitru Sinu: Legionarii  sunt nişte copiii. Nu ştiu nimic!

“Franţa e o ţară binecuvântată Pe orice pui mâna, faci bani”

Dumitru Sinu se bucurase mult că-l reîntâlnise la Paris pe Ion Ritivoi: “Ce este viaţa! Să te întâlneşti cu cineva peste ani de zile la Paris, după ce ai avut atâtea experienţe în România! – îmi spune nea Mitică – l-am prezentat tuturor prietenilor mei pe Ion Ritivoi. Toţi îl considerau un tip aparte, cu un caracter puternic, cu o voinţă de fier şi de o hărnicie nemaiîntâlnită. Îmi spunea adesea: Ce ţară-i Franţa! Nu există ţară mai bună. Aici pe orice pui mâna, faci bani…”
Nea Mitică mi-a povestit că Ritivoi, toată viaţa lui a fost harnic dar şi econom. Nu şi-a bătut joc de banii câştigaţi cu trudă, nu s-a dat în lături de la nicio muncă ce-i aducea un câştig, fie el cât de modest, era un bănuţ în plus. Răspundea tuturor solicitărilor şi muncea cât poate ar fi muncit două-trei persoane la un loc.
“L-am chemat să vină cu mine pe strada Ribera, la Misiunea greco-catolică şi nu m-a refuzat. Am intrat în biserică, ne-am aşezat pe bancă şi văzându-l pe preotul care oficia slujba, m-a întrebat: Dar pe dulăul ăsta, care e cu cădelniţa, nu-l cheamă Aron? Ba da, Aron îl cheamă – i-am răspuns uimit că  îl cunoştea – Vezi, dacă te uiţi bine la mâna lui, nu poate să-şi mişte degetele. Eu îl cunosc din România. Eram copiii şi el a vrut să dea în calul meu iar eu l-am lovit peste degete şi a rămas cu ele semi-paralizate, dar nu cumva să-i spui!”. Şi nea Mitică zâmbeşte aducându-şi aminte de acea întâlnire cu Ion Ritivoi.
Din Franţa, Ion Ritivoi s-a mutat în Canada, la Windsor.

„Eu, nici când mănânc nu stau jos”

Dumitru Sinu îmi povesteşte apoi cum Ion Ritivoi dorise să vină în SUA dar n-a fost primit, pentru că încercase în tinereţe, când a fost prima dată în America, să rămână aici cu acte false, din care să rezulte că avea 18 ani, pe când atunci el nu avea decât 16. Americanii au aflat şi l-au  expulzat imediat. De aceea a fost nevoit să plece în Canada.
Nea Mitică îmi spune apoi cum a reuşit Ritivoi, datorită unei sclipiri de moment, să obţină un loc de muncă la una dintre cele mai prestigioase fabrici de automobile din lume, la Chrysler . “Ştii cum a obţinut job? S-a dus la Chrysler când era grevă. A sărit gardul. Şi cei de la birouri i-au spus: Pe unde-ai intrat, că toate uşile sunt închise? El a răspuns simplu: Am sărit gardul, am văzut că nimeni nu lucrează şi am zis că vin să lucrez eu! Şi aşa l-au angajat la Chrysler”.
Ion Ritivoi era un om extraordinar de harnic. Eu nici când mănânc nu stau jos! – îi zicea Ritivoi lui nea Mitică. Lucra 8 ore pe zi, iar după serviciu a început să-şi construiască singur o casă. A făcut-o el, de la A la Z.  După aceea, a construit-o pe a doua şi tot aşa, câte una, până când a reuşit să ridice şapte case în Canada.
“Tata şi fratele meu, Iosif, au lucrat pentru Ion Ritivoi în urmă cu mulţi ani, când acesta se întorsese din America şi construise o casă mare în comuna Tălmaciu, aproape de Sebeşul de Sus – îşi aminteşte nea Mitică – încă de tânăr era priceput la toate”. Făcea parte dintr-un neam de oameni cu scânteie, Ion Ritivoi – Dumitru Sinu mi-a spus că unul dintre nepoţii lui Ritivoi, Toma Moldovan, era în vremea aceea directorul Bursei din Bucureşti.

Unul dintre cei mai harnici oameni din lume

După întâlnirea din Franţa, Ion Ritivoi şi nea Mitică au ţinut legătura în permanenţă. În California, Ion a fost de două ori în vizită la familia Sinu.  Doamna Nicole îl însoţea la cumpărături. Îşi aduce aminte nea Mitică de o întâmplare petrecută în timpul uneia dintre vizite: “Ion găsise un costum pe care dorea să-l cumpere şi i-a zis lui Nicole: Tu te duci şi plăteşti pantalonii, iar eu vin peste câteva minute şi plătesc sacoul.  Aşa a reuşit să-şi cumpere costumul la jumătate de preţ, luând cele două piese separate. Era un descurcăreţ!”
Multe amintiri plăcute are Dumitru Sinu despre Ion Ritivoi şi din toate câte-mi povesteşte, pot deduce cu uşurinţă cât respect a avut pentru el, îl aprecia şi o spunea fără dubii. Până şi butadele pe care le aflase de la Ritivoi i-au rămas vii în minte: “Îi plăcea să vorbească mult – zâmbeşte nea Mitică – când cineva spunea ceva şi el nu credea, îmi zicea: Vezi-ţi de treabă, ăla minte cât aleargă un cal într-o zi!”. Calificativele lui Ritivoi pentru cei care nu corespundeau rigorilor sale erau pline de semnificaţii: de exemplu, despre comunşti spunea doar atât: sunt nişte tinichele!
Periplul pribegiei s-a încheiat pentru Ion Ritivoi în Canada; după ani de zile petrecuţi departe de ţară, de familie, s-a întors în România, acasă. Fiica lui s-a mutat ulterior la Târgovişte, unde este înmormântat şi tatăl ei…Atât mai ştia nea Mitică despre ce se întâmplase cu consăteanul lui, după ce părăsise continentul american.
Pe tot parcursul discuţiei noastre despre Ion Ritivoi am simţit cât de mult îl apreciase Dumitru Sinu, iar în final, a rostit câteva cuvinte care spun totul: “Nea Ion Ritivoi a fost un om ager la minte şi muncitor! Eu cred că a fost unul dintre cei mai harnici oameni din lume şi printre cei mai de seamă din zona noastră. Mă întreb, dacă l-ar fi cunoscut Cioran, oare ce-ar fi spus despre el?“

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.X. )

In Martea Mare din Saptamana Patimilor Domnului, Sfintii Parinti au randuit sa se citeasca Pilda celor zece fecioare.  Aceasta pilda ne prezinta zece fecioare, cinci “intelepte” si cinci “neintelepte”, care se pregatesc pentru nunta. In Noul Testament, intalnirea cu Hristos este asemanata unei nunti. Hristos se numeste pe sine “mire”, iar Apostolii poarta numele de “prietenii mirelui”. Mireasa lui Hristos este Biserica.

In aceasta pilda, Imparatia cerurilor este asemanata cu zece fecioare, care luandu-si candelele, au iesit in intampinarea mirelui. Mentionam ca la evrei exista obiceiul ca la casatorie, mirele sa mearga in casa miresei, unde era asteptat de ea si de prietenele ei. De aici se pleca spre casa mirelui, iar acolo se organiza ospatul de nunta.

Astfel, prin cuvintele “fecioarele au iesit in intampinarea mirelui”, nu trebuie sa intelegem ca fecioarele au iesit pe strada, ci doar din incaperea unde se aflau, in mod firesc alaturi de mireasa, asteptandu-l pe mire.

Mirele intarzie, iar fecioarele adorm. La miezul noptii, se vesteste sosirea lui. Fecioarele se trezesc sa-l intampine. Untdelemnul din candelele celor nebune este pe sfarsite. Fecioarele “neintelepte” (nebune) vor cere celor intelepte sa le imprumute dintr-al lor. Acestea nu vor, pe motiv ca si candelele lor se pot stinge prin acest imprumut. Astfel, fecioarele nebune merg sa cumpere untdelemn. In timp ce ele lipsesc, soseste mirele. Acesta intra la nunta impreuna cu fecioarele “care erau gata de nunta” si usa se inchide. Vor ajunge si fecioarele nebune, dar vor gasi usa inchisa. Vor striga: “Doamne, Doamne, deschide-ne noua”. Mirele le raspunde: “Adevarat zic voua: Nu va cunosc pe voi”. Parintele Constantin Galeriu, cercetand originalul grecesc al Noului Testament a gasit interpretarea: “Nu recunosc chipul meu in voi”, deci chipul nostru autentic este in Hristos. Pilda se incheie cu aceste cuvinte: “Privegheati si va rugati, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand vine Fiul Omului”.

Hristos a dorit ca prin aceasta pilda sa ne descopere importanta pregatirii in vederea judecatii de apoi. Candelele aprinse simbolizeaza faptele bune, care trebuie sa arda pana la sfarsitul lumii, adica pana la sfarsitul fiecaruia sau pana la Parusie. Flacara este alimentata de untdelemn. Prin untdelemn, intelegem credinta. Ea nu se poate imprumuta altora, fiind un dar strict personal. Sfantul Serafim de Sarov sustine ca lampile goale simbolizeaza absenta darurilor Sfantului Duh din inima lor. Lumina lor s-a stins din cauza lipsei unei credinte puternice, care sa se manifeste prin fapte bune. Fecioarele nebune, fara sa fi facut un rau aproapelui, au pacatuit pentru ca nu s-au ingrijit de lumina din suflete.

Nu exista osanda mai grea decat aceea de a-I ramane necunoscut lui Hristos.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca somnul reprezinta moartea, iar strigarea de la miezul noptii, “Iata, mirele vine“, reprezinta trambita arhanghelului (I Tesaloniceni 4, 16) prin care suntem chemati la judecata.

In nasterea duhovniceasca, mai intai murim si mai tarziu ne bucuram de unirea cu Mirele Hristos (“Ne-am ingropat cu El, in moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii” – Romani 6, 4). Vietuirea duhovniceasca este diferita de vietuirea lumeasca. De aceea, viata duhovniceasca nu incepe cu nunta, ci cu moartea.

Intrarea in Imparatia lui Dumnezeu este asemenea unei nunti. Pentru acest lucru, Hristos vine ca Mire la Judecata de apoi .

Pilda celor zece fecioare este un indemn la o neincetata priveghere: “De aceea si voi fiti gata, ca in ceasul in care nu ganditi Fiul Omului va veni”.

Calendar Ortodox

http://www.crestinortodox.ro

 

              (Sursa imagine : Ben Todica : http://bentodica.blogspot.com/)

                 După Răzmeriţa din decembrie `89, … mai ceva ca cea de la Ploieşti, dar tot atât de grozavă, povestită de Leonida, consorţii sale Efimiţa,  ,,nea Iancu” a devenit mai actual ca-n vremea, când i s-a spus că a realizat ,,monumente, nu momente”.

            Noi românii ne regăsim în Caragiale, şi-l regăsim în fiecare dintre noi, în marile ,,opintiri” ale istoriei.

                   Priviţi şi ascultaţi ,,cantitaţii” de la centru în perioada electorală, din toate colţurile ţării, şi veţi vedea ,,la scenă deschisă”, varianta modernă a ,,scrisorii pierdute”.

Ei se zbat,  se jură, plâng pentru ,,enteresele” ţării, dar fură nu numai oul lui Zdreanţă, ci tot ce se mai poate lua. Au pus ,,lăbuţa”pe fondurile europene, fiindcă legea ei o frământă, după bunul lor plac, sau … mai ,,mişto”, după cum vor muşchii lor!

              Nae Caţavencu,  cel care avea ,,Răcnetul Carpaţilor”, are azi posturi de televiziune, ziare, deh! ,,răcnete”, zbiară, strigă ,,prindeţi corupţii!”, dar când ,,neica de la DNA” îi flutură ,,plastografia”, plânge, devine umil, trece la o altă siglă şi culoare politică şi, atunci …,,imunitate parlamentară”.

Averile, cică nu sunt ale lui, ci moştenite de la ,,unchi”, ,,mătuşi”, din moşi strămoşi, ajungând până la Decebal (am avut unul în parlament mânjit cu pălincă şi cartaboşi…) şi BOEREBISTA (zice-se că de atunci au hrisoave cu … Munţii Vrancei, iar baba Vrâncioaia le-ar fi fost străbunică de sânge). Cu mare mărinimie ei îşi împart averile soţiilor, fraţilor, surorilor, cumnaţilor, pentru că vor intra în mănăstirile de maximă siguranţă.  

            Frunzele cad, ,,ce-a fost verde…s-a-ngălbenit…”, culorile de atâta soare (soarele dreptăţii!) se schimbă şi nu mai distingi portocaliul decât în spectrul curcubeului.

            Trahanache, ramolit rău, vrea să rămână la putere, iar pentru aceasta este orb la tot ce se întâmplă, îşi poartă cu demnitate ,,coarnele” puse de Zoe.

                Ghiţă Pristanda, după ce a strigat, ca prostu,  ,,ieşi afară…” acum vede totul ,,curat murdar”.

             Bucăţica Zoe are tot ce-i trebuie, a înzestrat-o Dumnezeu şi a intrat în topul, în fruntea căreia stă Elena lui Paris, cea care a adus nenorocie cetăţii lui Priam. A noastră,  ,,coana Zoiţica, coana Zoiţica” de pe înălţimea tocurilor şi siguranţa cardurilor din poşete, e milostivă, dar muşcă la nevoie. Ştie că la ,,bau-bau” nu-şi poate etala farmecele şi de aceea,  ,,eu te pun”, numai … să nu publici scrisoarea. Ea numeşte în posturi cheie ( … unde se află averile grecilor!) oamenii ei; îi îmbracă în portocaliu şi le dă drumul pe stradă. Cei care au strigat, pe gerurile iernii trecute, sunt nişte bieţi ,,ciumpalaci”, după zisele unui fost ministeriabil.

            Nu-l cunoaştem încă pe Gagamiţă, cel trimis de la centru, dar, sigur, va fi ales şi ne va reprezenta, ne va fura dar … octombrie, până-n 2016. ,,Din primăvară până-n toamnă”, ai scris maestre!

            Dăscălimea este prea ocupată cu dosarele de …, de …, pentru a mai putea striga şi ea. Acum se dă ceva din ceea ce i-a aparţinut prin ,,hrisoave” de pe vremea aceluiaşi Vodă.

Ei, aceşti apostoli, ,,îngeri trişti” au început să lucreze ,,altfel”, dar pe aceeaşi leafă, care, pare-se că abia după 2016, ajunge la cea care a fost ,,Speranţa-n zilele de azi, e singura tărie-n noi!”.

              În învăţământ, după atâta reformă (22 de ani, … vreo 17 miniştri …) ,,lecţiile mergeau strună, nimeni nu învăţa nimic” (de la Barbu Ştefănescu Delavrancea … cetire!).

Cred că nicio categorie de bugetari nu au o leafă de mizerie ca dascălii. Apostolii neamului au fost minţiţi, au înghiţit promisiuni electorale, au ,,bâzâit” uneori, au revenit la catedră, au recuperat materia, chiar dacă s-a făcut ,,mult zgomot pentru nimic!”. Cei care ar trebui să audă au urechile umplute cu ceară, nu-i interesează ,,vocile” dascălilor lor. Unii şi-au cumpărat diplome, grade, doctorate de pe piaţa internă, dar şi de dincolo. Îşi pun în dosare ,,ţădule” de la universităţi care nu mai există, iar hârtiuţele din ţară sunt bune de oriunde dacă au menţiunea ,,proiect”. Ele fac dosarele ,,babane” şi aduc puncte în punctiada învăţământului românesc reformat. Doamne fereşte, să nu se ajungă la adunarea unor hârtii de pe stradă, pentru dosar, pentru ,,balenele în X volume, cerute de noul ,,bau-bau”, ARACIP, care verifică hârtii şi nu munca omului de la catedră. Dacă nu ai ,,proiect”, lecţia nu e bună, chiar dacă rezultatele se văd pe viu, fiindcă cei din corpul de control, cei trimişi de la centru sunt ,,bătuţi în cap”.

Se mânuieşte în învăţământ un nou limbaj de lemn, încărcat de neologisme (,,beţie de cuvinte”), care încurcă limba şi mintea o înţepeneşte.

În literatura română, accentul nu mai cade pe lectura cărţii, pe plăcerea de ,,a citi”, ci interpretare, după metoda … ,,ciorchine”, … ,,diamant” …

            Marius Chicoş Rostogan, ,,dascăl prost” din lumea lui Caragiale, a ajuns astăzi dascăl modern, care ştie să ia totul de pe NET.

            Pentru odraslele ,,de familie bună” se pune în mişcare o lume întreagă – ,,o lume nebună, nebună, nebună …” – şi, dacă dascălul cutează ,,a bucta” ,,puişorul”, a cărui mamă, mamiţă, mătuşă, bunică, naşă, vecină, cunoaşte pe cineva din ,,câmpul semantic” al ,,turbatului”, el trebuie, ,,musai” să corecteze nota, chiar şi ,,la morală” , altfel îl vor zbura la … Afumaţii de Sus, pentru a lua o gură de oxigen, sau, vor găsi ceva la dosarul personal, vreo faptă care a săvârşit-o el, ori înaintaşii lui.

            Goe, cel din ,,căruţa lui Caragiale”, în dublu exemplar, are numai drepturi şi poate porunci chiar ,,să vină! trenul”. Pentru merite deosebite, ,,ca să nu mai rămână repetent” este răsplătit de mam`mare, de mamiţica, de tanti Miţa …

El, ca mâine va intra în parlament, va trece în zbor peste ,,bacalaureat”, va deveni Caţavencu. Dandanache, Trahanache, Farfuridi, Brânzovenescu, ori Fănică Tipătescu şi-şi va alege, ca amantă, pe … Zoe şi, de aici ,,încă un pas” şi-l vom găsi cocoţat la … Vorba lui nea` Iancu – ,,Fii român verde şi rupe mâţa-n două …”.

            Am publicat, în vremea lui Caragiale de astăzi, mai multe articolaşe, pamflete, în diverse reviste şi mă întreb ,,OARE LE PASĂ?!”, conosolându-mă cu ,,ASTA E…”.

              Din îndepărtata Australia, Ben Todică strigă, în diverse emisiuni, în ziare, în cărţi, ,,Trezeşte-te, popor român!”, dar … ,,Asta e…”. Andrei Mureşanu a compus pe vremuri o poezie manifest în care îndemna ,,Deşteaptă-te române!”

şi … şi ne-au ales-o ca imn, dar tot ,,Asta e …”.

prof. Ioan – Nicolae Cenda

Oravița

 

De Florii…

 

Actorului creştin Florin Nan

 

Un vers rostit în smerenie

e cântul tău dumnezeiesc

sfios şi  plin de omenie

aduci prinos, Tatălui Ceresc.

 

Şi vorba prin inima străpunge

un imn al rugului plin de iubire

pentru cel ce plin de sânge

jertfitu-sa pentru omenire…

 

Aşteptăm  Sfânta Înviere

renaştem prin dulcele poem

ce Nan îl cântă cu smerenie

înconjurat de îngerii din cer.

 

Şi psalmii sună blând

în vocea-i tremurândă

o taină-l înconjoară

în ziua asta sfântă …

 

E ziua Sfântă de Florii, creştin

Când sălciile se-apleacă cu uimire

În faţa celui ce intră în Ierusalim

Ştiind că jertfa sa, aduce mântuire.

 

Mariana Gurza

O8.o4.2012

 

 

 

Cuvântul tău va dăinui…

 

 

                                

                             Actorului creştin Florin Nan

 

 

Cuvântul tău vibrează cu mirare

Prin sfinţii de-altădată

Ne aduci prin vers chemare

Să nu-i uităm, niciodată.

 

De la Eminescu şi Alecsandri

Ne porţi prin uşile încătuşate

Cu Radu Gyr poeţi martiri

Ce-şi lasă ruga în posteritate.

 

Un biet actor umil, sfios

Ce-aduce prin cuvânt

Mireasma cea de bun folos

O rază sacră-n legământ.

 

Doamne, ce bine-i printre sfinţi

Primind din frământările lumeşti

Puterea de a dărui prin buni Părinţi

Mesajul sacru, a Împărăţiei Cereşti…

 

Mariana Gurza

2012