11 Apr
2012

„A mai căzut un stejar al românismului”- Nicolae Motrescu

 


Eleonora Schipor: „Ca bradul la poale de munte“, Editura „Zelena Bucovinei”, Cernăuţi

O carte dedicată lui Nicolae Motrescu, „al treilea frate talentat din viţa aleasă a Motreştilor”. A plecat subit din această viaţă zbuciumată la 18 martie 2008.

În „memoria sa luminoasă” Eleonora Schipor s-a hotărât să scrie despre profesorul şi publicistul Nicolae Motrescu, un om minunat ce a trăit o viaţă în demnitate şi adevăr, un vrednic fiu al Crasnei. O carte bine documentată, etape de viaţă ale profesorului, reflectată prin fotografii, interviuri, prezentări de carte, ecouri. O „prefaţă scrisă printre lacrimi” de către autoare, urmată de pagini inedite.

Biserica “Sfânta Treime” din Crasna (Bucureşti, 2005); “Crasna Bucovinei (1), (publicistică), Cernăuţi, 2006; Crasna Bucovinei (2), (folclor), Cernăuţi, 2007; coautor a monografiei “Crasna-un colţ de eternitate românească”, sunt titluri de cărţi ce au îmbogăţit bibliotecile bucovinenilor . A mai contribuit la aparţia cărţilor „Cântarea Carpaţilor” (autor Ilie Motrescu, Storojineţ, 2008), „Între vis şi realitate” (autor Maria Motrescu-Popescu, Cernăuţi, 2008) şi „O privighetoare de munte cu nume de baladă” (autor Eleonora Schipor, Cernăuţi, 2008).

Despre valoarea lucrărilor profesorului Nicolae Motrescu s-a scris mult. Apreciat de jurnalişti, de scriitori de marcă.

„A mai căzut un stejar al românismului”, scrie scriitorul dr. docent universitar Ilie Popescu. ”Cărţile scrise, faptele rămase, urmele pe Pământ ale compatriotului nostru Nicolae Motrescu vor rămâne veşnic vii, în inimile românilor de pretutindeni.

Un nume frumos nu moare niciodată”.

Bradul falnic de la poalele Carpaţilor s-a frânt pe neaşteptate, scrie Eleonora Schipor.

„S-au zguduit munţii aceştia frumoşi, cărora poetul-martir Ilie Motrescu, le-a dedicat prima sa culegere, s-au clătinat brazii şi stejarii de pe Corhana, au ţipat a jale toţi vulturii un ropot de jale a Crasnei la straşnica veste-marele fiu al Crasnei, Omul cu literă mare, profesorul de elită, talentatul autor de cărţi, românul Nicolae Motrescu din Crasna Putnei nu mai este.”

Volumul „Ca bradul la poale de munte”, este plin de tristeţe. Un fiu al Crasnei plecat în altă lume. ”Nicolae Motrescu a fost un om deosebit, cu o inimă mare şi iubitor de tot ce-i frumos, dârz şi cutezător, frumos şi la chip, vesel şi plin de viaţă.”

Eleonora Schipor prin această carte şi-a omagiat colegul şi a făcut o promisiune: de a continua ce începuse cu Nicolae Motrescu, o nouă carte despre istoria bisericilor din Crasna.

Nicolae Motrescu a lăsat “o urmă de ne-uitat pe Pământ”.

MARIANA GURZA

Revista Neamul Românesc, 2011

11 Apr
2012

Pentru poetul Ioan Miclau, versul, poezia în sine cantabilă, ca formulă de expresie…

 

Primesc orice volum de poezie cu interes. Este un alt mod de a vedea lumea. Adeseori , acesta se transforma in bucuria lecturii , in bucuria de a crede ca poti intelege ceva din vastitatea si nuantele lumii. Este si cazul volumului de fata sosit tocmai din Australia. O imagine personala a existentei, filtrata prin trairi personale si care a strabatuta mari si tari, pana sa ajunga la noi. Volumul ‘POEZII ALESE” semnat de dl. Ioan Miclau, Barda, Editura Cuget Romanesc, este o carte aparuta in Romania pe meleagurile natale, Bihor , unde autorul si-a cristalizat primele sentimente despre ceea ce inseamna limba materna si tara de bastina . Acum isi exprima trairile amplificate de trecerea anilor dar si de departare, le trece ,deci, in forma de vers in pagina tiparita .Este ca o marturie. Uneori o declaratie de dragoste pentru “FLORILE” casei. Pentru poetul Ioan Miclau, versul, poezia in sine cantabila ca formula de expresie , este o stare interioara si apoi un punct referential pentru viata de exil.O perpetua unduire intre nostalgia locurilor natale si meditatia asupra trecerii timpului , a raportului, om-univers.

Toate acestea au accente speciale date de faptul ca autorul nu traieste in tara “vechimea de neam”, cum o defineste autorul dimensioneaza propriile-i ganduri , simtiri si intrebari.

Cartea are echilibru chiar in aceste unice stari, fara elucubratii , fara incifrari.Expresie simpla, tandra, cu o ritmare cantabila, usor de descifrat, usor de retinut.Autorul se poate ca asta si-a propus: o comunicare directa, afectuoasa , a felului cum percepe el lumea , legatura cu tara ,cu neamul , cu divinitatea.

Intre inceputul si finalul cartii incape o adevarata geometrie sentimentala.Chiar si cineva care nu cunoaste tara de bastina a autorului, poate intelege cateva repere definitorii :doina, ca ilustrare si expresie a lirismului romanesc, vitejia in timp a strabunilor, dulcea alternanta deal-vale, tristetea exilului din motive socio-politice {comunismul}.

Totusi, dincolo de nostalgii, razbate bucuria taifasului poetic, a spunerii versului.De notat ca autorul nu cade in jelanie . Are ceva din lumina zglobie a versului lui Vasile Alecsandri. Nu este o litanie ci, o marturie tandra, umana in care se poate regasi la urma urmei, orce suflet sensibil .Mai ales orice om care-si poarta tara in suflet la mii de kilometri departare. Ca un cantec interior ritmat in vers .

MARIANA GURZA

 

 

 


10 Apr
2012

John Todor, singurul român stabilit in Quartzsite, statul Arizona

 

Cati dintre cei care calatoresc pe teritoriul Statelor Unite isi mai amintesc de numele vreuneia dintre zecile sau sutele de localitati prin care au trecut in drum spre destinatie sau in care au oprit, doar ca sa faca plinul? Strabatand drumul dinspre Arizona spre California cu expresul I-10, ultima localitate pe care o intalnesti, apartinand statului Marelui Canion este Quartzsite, care ar trece cu siguranta, neobservata, sortita sa ramana la fel ca atatea alte locuri, in anonimat, daca nu si-ar face aparitia dupa aproximativ nouazeci de minute de calatorie prin desert. Asezat la 125 de mile de capitala Phoenix si 129 de mile de localitatea turistica Palm Springs din California, la aproximativ 20 de mile de Blythe, primul oras din California, situat chiar pe granita cu Arizona, Quartzsite are aproximativ patru mii de locuitori. Intemeiat in 1867 si orientat in special pe turism, atragand in jur de un milion si jumatate de vizitatori anual, in perioada octombrie-martie, Quartzsite se distinge prin numeroasele sale zone istorice, cum ar fi Spanish Wall, Crystal Hill, Tyson Tanks. In aceasta localitate aflata pe granita cu statul California, isi duce existenta un conational de-al nostru, pastorul John Todor.

John Todor s-a născut şi a trăit în România până la vârsta de 14 ani, când va începe o nouă viaţă, alături de familie, dincolo de ocean. A locuit mai întâi la Chicago, iar apoi, din 1996 până în prezent, cu o întrerupere de opt ani, când a revenit în România, în Phoenix, Arizona. Anul 2004 îi aduce bucuria de a deveni soţul lui Mythyl Grace, originară din Filipine, amândoi fiind părinţii unei fetiţe de un an, care s-a obişnuit deja să audă vorbindu-se în casă, română filipineză şi engleză. Din toamna lui 2006, românul John Todor este pastorul unei biserici americane, “First Baptist Church” din Quartzsite, Arizona, pe care o slujeste cu devotament si consacrare. 

 – Domnule Todor, am dori să ne spuneţi pe scurt, la ce vârstă aţi părăsit România şi în ce împrejurări? 

– Am plecat din tara pe 15 septembrie 1989, trecand  frontiera pe la sarbi, impreuna cu mama. Aveam 14 ani si sufeream de scolioza (curbura a coloanei vertebrale), iar medicii nu mai puteau face nimic pentru mine. Acesta a si fost de altfel, motivul pentru care am parasit Romania.

– După cât timp aţi reuşit să ajungeţi în Statele Unite ale Americii şi când vi s-au alăturat şi ceilalţi membri ai familiei?

– Am stat  sase luni in lagar in Iugoslavia, iar pe 8 martie 1990, am ajuns in Statele Unite ale Americii. Un an mai tarziu, in 1991 ni s-au alaturat tata si sora mea, care ramasesera in tara. 

– Ce ne puteţi relata despre periplul dvs. american? În ce state a locuit John      Todor după ce a pus piciorul pe pământul făgăduinţei şi pentru cât timp?

– Urmatoarea destinatie dupa Iugoslavia a fost „Orasul Vanturilor”, Chicago, Illinois, unde am locuit sase ani, deci din 1990 pana in 1996.

– Probabil că de fiecare din aceste locuri vă leagă anumite amintiri. Ce aţi dori să le povestiţi cititorilor noştri de exemplu, din experienţa dvs. rezident al metropolei Chicago?

 

– Da, de fiecare din aceste locuri ma leaga amintiri frumoase. Imi aduc cu drag aminte de faptul ca la liceul unde invatam in Chicago, aveam multi colegi emigranti: romani, polonezi, indieni, si ne intelegeam foarte bine, eram ca si fratii unii cu altii. Cat am fost in liceu, dupa ore lucram la pizza delivery in Downtown Chicago, iar pe parcursul colegiului, am prins un post de noapte la Chicago Tribune (un ziar bine cunoscut in State)… Acum, privind in urma pot sa spun ca au fost ani frumosi. In Chicago era o comunitate mare de romani si alti europeni…ma simteam uneori ca in Europa, si asta mi-a placut mult.

– Cum a fost adaptarea la mediul cosmopolit de aici? Cât de uşor sau cât de greu a fost să vă obişnuiţi cu ritmul alert de viaţă din Chicago? Ce anume v-a atras în Arizona?

 

– A fost interesant sa locuiesc in Chicago, mai ales ca nou venit din Romania… va dati seama… veneam din tara natala, dintr-o comuna cu doar doua mii de locuitori, intr-o metropola cum este Chicago…ce mare diferenta.  Dar noi romanii, dupa cum bine stiti, ne integram repede, mai ales cand ne incredem in Dumnezeu. Cand am venit in America, nu stiam deloc engleza, am invatat aceasta limba in timp ce mergeam la liceu. Nu mi-a fost greu sa ma obisnuiesc cu ritmul alert de viata din Chicago, probabil si datorita faptului ca eram foarte tanar.  In Arizona m-au atras foarte mult clima, curatenia oraselor, linistea, diferitele oportunitati ce le ofera acest stat atat tinerilor, cat si celor mai in varsta. 

– Vă simţiţi legat sufleteşte de ţara Marelui Canion?

 

– Da, foarte mult. Iubesc Arizona.

– A existat vreun interval în care să fi lipsit din Statele Unite ale Americii? Cum şi când a fost revenirea peste ocean? De ce aţi ales din nou, Arizona?

 

– Am lipsit din Statele Unite ale Americii din 1998 pana in 2006. In acest interval am locuit in Romania si veneam aici doar vara, timp de doua, trei luni. Revenirera a fost foarte frumoasa, deoarece Dumnezeu ne-a calauzit atat atunci cand am plecat, cat si cand ne-am reintors. Am ales din nou Arizona, deoarece aici se afla toti ai nostri, parintii, rudele, prietenii, biserica romana din care am facut parte inainte de a merge in Romania. Am mai inclinat  pentru Arizona si datorita climei din acest stat. 

– Vom vorbi în continuare tot despre viaţa personală a lui John Todor. Sunteţi căsătorit cu Mythyl Grace Todor. Cum aţi cunoscut-o pe cea care urma să vă devină soţie?

 

– Mi-am cunoscut sotia intr-un mod cu totul aparte, calauzit fiind in totalitate de Dumnezeu… Stati sa va spun pe scurt cum s-a intamplat. In anul 2001, venisem in Phoenix din Romania, pe perioada verii, ca sa imi vizitez parintii. Intr-o zi de iulie a acelui an, am mers la Arizona State University la sala de computere, deoarece trebuia sa fac o lucrare si acasa la parinti, nu aveam calculator. Am parcat masina si am introdus monezile in dispozitivul care colecteaza banii. Dupa ce am terminat ce aveam de lucrat pe calculator, mi-am dat seama ca timpul pentru care platisem parcarea nu expirase inca. In acel moment, Dumnezeu m-a inspirat sa caut pe Internet, tineri misionari cu care sa impartasesc idei despre lucrarea in ogorul evangheliei. Dupa ce am dat o cautare, pe ecranul calculatorului au aparut mai multe organizatii de tineri misionari. Nefiindu-mi familiare, am dat click la intamplare pe una dintre ele. Au aparut mai multe profiluri de tineri misionari, printre care si profilul sotiei mele, care se numea pe atunci Mythyl Grace De Los Reyes. Scria acolo ca e o fata care il iubeste pe Dumnezeu, crescuta intr-o familie de credinciosi baptisti din Filipine si alte cateva date personale. De asemenea, se specifica in profil ca Mythyl era in momentul acela misionara in Singapore. Dumnezeu mi-a pus pe inima sa ii scriu cateva randuri intr-un e-mail. I-am spus ca sunt un tanar roman care il iubeste pe Dumnezeu si ca daca vrea, poate sa imi raspunda si sa imi spuna mai multe despre ea si despre experienta ei cu Dumnezeu in lucrare. A doua zi, am primit un scurt e-mail de la ea, care a si fost punctul de legatura. Pe parcursul lunilor ne-am imprietenit, Dumezeu apropiindu-ne foarte mult sufleteste. Ne-am rugat unul pentru celalalt si am asteptat sa vedem ce plan are Dumnezeu cu noi.

– A fost un drum lung de la prietenie la logodnă şi apoi la căsătorie? Când v-aţi căsătorit şi unde?

– Dupa aproximativ doi ani in care am tinut legatura prin e-mail, telefon, scrisori, Dumezeu m-a ajutat sa ajung in Filipine si sa ne intalnim, evident dupa ce contractul lui Mythyl in Singapore s-a terminat. Exista bineinteles, posibilitatea reinnoirii contractului, dar Dumnezeu avea altceva in plan. In acesti doi ani, Dumnezeu ne-a unit asa de mult, incat atunci cand am mers in Filipine si ne-am intalnit la aeroport, parca ne-am fi cu cunoscut din copilarie.  Am stat sase saptamani in Filipine, pana in noiembrie 2003. La despartire, atat eu, cat si ea si toti cei care ne cunosteau, am fost pe deplin incredintati ca suntem facuti unul pentru celalalt. In februarie anul urmator, Mythyl a venit in Romania si am avut logodna in Banat, locul unde am crescut si copilarit, fiindu-ne alaturi rudele si prietenii mei. In luna aprilie, eu am plecat din nou, in Asia, unde de altfel, am avut si nunta, pe 5 iunie, 2004 in Bacolod City, Filipine.

– V-a trecut vreodată prin minte dvs. sau ei să vă răzgândiţi, având în vedere diferenţele culturale şi de rasă?

 

– Niciodata.

– Există în familia dvs. sau a ei vreun precedent de căsătorie mixtă?

 

– Nu, suntem primul caz.

– Cum este să fii căsătorit cu o filipineză?

 

– Personal, niciodata nu am pus accentul pe faptul ca sunt casatorit cu o filipineza, deci nu stiu cum sa va raspund la aceasta intrebare.

– Ce anume v-a atras cel mai mult la soţia dvs.?

 

– Simplitatea si dragostea pentru Dumnezeu m-au atras cel mai mult la sotia mea. Vazand cat de mult Il iubeste pe Dumnezeu, eram ferm convins ca  ma va iubi si pe mine si lucrarea lui Dumnezeu.

– Cum o puteţi descrie în câteva cuvinte, pe soţia dvs.?

 

– Tematoare de Dumnezeu, o sotie si o mama ideala, o fiinta plina de dragoste si tandrete. 

– Consideraţi că v-a schimbat într-un anumit mod această căsătorie?

 

– Da, intr-un fel  m-a facut sa ma gandesc si sa iubesc si mai mult alte popoarele ale lumii. De asemenea, pot sa spun ca am devenit mult mai interesat de cultura altor popoare.

– Se resimte la voi în casă un amestec de tradiţii şi influenţe culturale, având în vedere nu numai că dvs. şi soţia proveniţi din părţi diferite ale lumii, dar şi că trăiţi într-o ţară de adopţie?

 

– Da, desigur. 

– Copii aveţi?

 

– Avem o fetita, Elshana Grace Todor, care pe 5 decembrie anul acesta, a implinit un anisor.

– Cine se ocupă în special de educaţia fetiţei, John sau Mythyl?

 

– Sotia petrece cel mai mult timp cu ea. Mythyl este o mama deosebita.

– Ce limbă vorbiţi acasă, cu soţia şi copilul?

 

– Acasa vorbesc de obicei, in engleza cu sotia, uneori mai folosim si cuvinte in romaneste. Cu fetita eu vorbesc in general, romaneste (as zice ca 90% romaneste), iar sotia vorbeste cu ea atat in filipineza, cat si in engleza.

– Este clar că fiica voastră va fi un adult cu o bogată cultură etnică (americană, asiatică şi română). V-aţi gândit deja să o îndrumaţi spre o anumită profesie, în care să poată folosi acest bagaj de informaţii?

 

– Nu, nu ne-am gandit inca  la asa ceva.

– Ce planuri aveţi pentru ea, atunci când va creşte?

 

– Din pantecele mamei ei, cat si atunci cand am inchinat-o Domnului, ne-am rugat ca Dumnezeu sa ii dea daruri muzicale.  E inca prea devreme sa tragem o concluzie acum, dar din cate se pare, Dumnezeu ne-a ascultat rugaciunea, pentru ca Elshana iubeste muzica foarte mult. Cand intram cu ea in biserica se duce direct la pian, la sora care canta acolo. Cu greu o dezlipim de langa instrumente. E o mare bucurie pentru noi parintii sa vedem cu ochii nostri cum Dumenzeu asculta rugaciunile copiilor Sai.  Nu pot sa spun ca avem deocamdata planuri pentru viitorul fetitei. Urmeaza sa vedem cum o va calauzi Dumnezeu pas cu pas pe ea, si de asemenea, pe noi ca parinti, in sustinerea de care va avea nevoie.

– Sunteţi în prezent, pastor la First Baptist Church din Quartzsite, Arizona, am putea spune o experienţă inedită pt. John Todor.

 

– Da, a fost ceva nou pentru mine sa preiau biserica din Quartzsite, acum doi ani. Pana in acel moment, slujisem doar in biserici romanesti.

– Cum aţi descrie atmosfera din această comunitate?

 

– O atmosfera placuta, intima, in care dragostea lui Cristos si iubirea noastra fata de El radiaza in ceea ce facem.

– Cum era First Baptist Church din Quartzsite din Arizona atunci când aţi preluat-o şi cum arată acum, sub păstorirea dvs.?

 

– Pastorul care a fost inaintea mea in aceasta biserica a slujit 13 ani aici, pana la 78 de ani, cand a si iesit la pensie. Pot sa va spun ca atunci cand am ajuns la First Baptist, am simtit ca biserica tanjea dupa forte noi, energie, viziune, pasiune. Cum arata acum aceasta biserica? … Intrebati-i pe cei care sunt membri aici sau mai bine… veniti si vedeti …

– Aţi trăit de la început cu convingerea că Dumnezeu v-a chemat să slujiţi aici sau aţi avut unele îndoieli atunci când aţi primit confirmarea obţinerii acestui post?

 

– Niciodata nu am avut indoieli nici eu si nici sotia cu privire la chemarea lui Dumnezeu de a sluji aici. De la inceput am avut convingerea ca voia Lui este sa fim aici, atat cat va vrea El.

– Cum v-a călăuzit Dumnezeu paşii în păstorirea acestei bisericii?

 

– Dupa ce ne-am intors din Romania, in vara anului 2006 am inceput sa ne rugam si sa “avem ochii deschisi” pentru un post, intr-o biserica americana.  Auzisem de la un pastor american ca exista cateva site-uri  pe Internet, in care bisericile aflate in cautare de pastor dau anunturi.  Am accesat un astfel de site si mi-am exprimat dorinta  de a sluji ca pastor la  Biserica First Baptist din Quartzsite, aplicand pentru acest post. A urmat apoi o serie de interviuri si examinari. Au fost in total, aproximativ doua sute de aplicanti.

– Cum apreciaţi implicarea membrilor comunităţii în proiectele noi pe care le susţineţi?

 

– Desi avem multi batrani in biserica, oameni care nu au atata energie si putere ca si tinerii, sunt uimit peste masura de implicarea lor si a majoritatii membrilor, in proiectele bisericii. Ma simt binecuvantat sa pot lucra cu astfel de oameni, care sunt dedicati trup si suflet lucrarii lui Dumnezeu.

– Simţiţi că v-aţi găsit rostul, că v-aţi împlinit ca om şi ca pastor în această biserică?

 

– Da, pot sa spun acest lucru din toata inima. Ma simt implinit si simt ca fac voia Domnului suta la suta.

– Ce ne puteţi relata despre modul în care s-a produs convertirea dvs.?

 

– Am crescut intr-o familie de credinciosi baptisti, deci eram obisnuit cu biserica, de mic. Am cantat in corul copiilor si in orchestra bisericii. Imi aduc aminte ca in adolescenta, la fel ca multi altii, nu ma gandeam la o predare totala in bratul Domnului.  Crestinismul mi se parea putin plictisitor. Voiam sa gust si din placerile lumii. Totusi, Dumnezeu ii urmareste pe ai Sai si nu ii lasa pana nu se predau Lui, pe deplin.  Mergeam in Chicago la biserica pastorita de fratele George Dancea si desi ascultasem pana atunci Cuvantul lui Dumnezeu de foarte multe ori, a fost o seara de duminica in anul 1991, cand parca fiecare cuvant al predicii era numai pentru mine.  Duhul Sfant  mi-a facut cunoscut faptul ca aceea trebuie sa fie seara predarii mele… si asa a fost. Dupa terminarea serviciului divin, i-am marturisit fratelui pastor hotararea mea, fiind botezat cateva saptamani mai tarziu. 

– Aţi avut un mentor, un exemplu pe care l-aţi urmat în biserică, o anumită persoană care v-a călăuzit paşii?

 

– In biserica din localitatea Glimboca, judetul Caras Severin din Romania aveam mare respect fata de fratele Vasile Murariu. Omul acesta a fost un model pentru mine, desi nu i-am marturisit niciodata acest lucru, era un om foarte smerit si nu cred ca i-ar fi placut sa auda asta. Domnul l-a chemat “acasa” acum cateva luni, la varsta de noua zeci si ceva de ani. In ceea ce priveste viata de slujire, dupa ce Domnul m-a chemat in lucrare, El s-a folosit de fratele Pastor Micea Filip, unul din pastorii bisericii romane baptiste “Pacea”,  din Phoenix, AZ, unde mergeam eu si familia, in acea perioada. Dupa ce i-am marturisit chemarea din partea Domnului, fratele Mircea a fost omul care m-a incurajat si sustinut.  El a fost pentru mine un bun mentor pus de Dumnezeu pentru un tanar, nou chemat de Dumnezeu in lucrare.

– Când v-aţi botezat şi unde? Aţi dori să ne împărtăşiţi una sau mai multe din experienţele dvs. cu Dumnezeu, care v-au marcat viaţa de creştin şi desigur, de pastor?

 

– Am fost botezat in vara anului 1991 in Chicago, IL in Biserica First Romanian Baptist Church de pe strada Ashland, de catre fratele Pastor George Dancea, care in momentul de fata este Presedintele Asociatiei Baptiste Romane din America si Canada. 

Una din experientele mele cu Dumnezeu a  fost in vremea copilariei. Dupa cum v-am spus la inceputul interviului, cand eram copil, medicii au descoperit ca sufar de curbura coloanei vertebrale. Recomandarea lor a fost sa fac gimnastica medicala. Parintii mei au platit un profesor de sport pentru asta, dar totusi, coloana mea se curba si mai mult. Mergeam foarte des la Bucuresti la medici, cheltuind foarte multi bani pe drumuri, pana cand intr-o zi, acestia au hotarat ca nu mai e nici o sansa de recuperare pentru mine.Ne-au spus ca ei nu mai au ce sa faca, singura posibilitate fiind operatia, dar nu in Romania ci in Statele Unite ale Americii. “Daca nu vei fi operat”, au spus ei, “vei ramane pitic si garbov toata viata.”  Bineinteles ca acest lucru m-a intristat atat pe mine, cat si pe parintii mei. Imi aduc insa, aminte ca m-am rugat Domnului si am zis: “Doamne, daca tu ne ajuti sa plecam din Romania si sa fiu operat in America,” (ceea ce din punct de vedere legal, dar si ilegal era foarte greu in aceea vreme a regimului comunist),  iti promit ca Te voi sluji pe tine, ca voi spune si altora despre puterea Ta”. A fost o rugaciune simpla, a unui copil, pe care eu urma sa o uit cu trecerea anilor, dar Dumnezeu nu a uitat-o. Dumezeu ne-a ajutat sa trecem frontiera in septembrie 1989. Am fost un grup de vreo 12 persoane, dintre care majoritatea au fost dati inapoi in Romania, de catre sarbi. Domnul insa, noua ne-a facut o cale de trecere. Am fost acceptati in lagarul iugoslav, iar in martie 1990, am sosit in America. Mama avea un frate in Chicago, care ajunse cu vreu an inainte. Eram deci, pe pamantul fagaduintei, asa ca am inceput sa ne rugam Domnului sa ne gaseasca un spital unde sa fiu operat. Operatia costa in vremea aceea, cam $ 130,000 iar noi nu aveam nici bani, nici serviciu sau asigurare medicala. Dumenzeu ne-a calauzit inspre un spital din Chicago, care facea astfel de operatii pentru copii, era un spital sponsorizat de milionari de aici, din America, spital la care daca erai acceptat, nu plateai nici un ban. Operatia trebuia facuta cat de urgent. Domnul a facut si de data asta o minune. Desi erau multi copii pe lista inaintea mea, am fost acceptat acolo intr-un timp destul de scurt. Am iesit din spital, am inceput liceul, iar dupa liceu am urmat apoi sa studiez la DePaul University in Chicago, psihologia, noaptea lucrand pentru tipografia “Chicago Tribune”. Ma simteam realizat, simteam ca aveam de toate, ca mi-am gasit rostul in viata. In vara anului 1996 m-am mutat in Phoenix, Arizona cu parintii si sora. M-am transferat cu scoala la Arizona State University, cu acelasi profil: psihologie.  In iarna anului 1996-1997,  am inceput insa, sa simt in inima ca psihologia nu va fi domeniul in care voi fi implinit. Simteam ca nu am pace, ca Dumnezeu are o alta slujba pentru mine, ca El vrea sa fac cu totul altceva, fapt care m-a determinat sa ma rog si sa postesc pentru ca Dumnezeu sa imi vorbeasca. Dupa aproximativ o luna de zile de rugaciune si post, Dumnezeu mi-a vorbit intr-o zi, dupa terminarea orelor de studii, in timp ce ma indreptam inspre parcarea scolii din Tempe, AZ, pentru a-mi lua masina si a pleca spre casa. Am simtit ca un curent electric in corpul meu, din cap pana in picioare. Fiecare celula a corpului meu parca o simteam miscandu-se si vibrand. Am izbucnit in plans. Desi erau persoane in jurul meu, nu ma interesa ce credeau, erau lacrimi de bucurie. In acele momente, Domnul a vorbit inimii mele si mi-a reamintit de promisiunea pe care I-am facut-o cand eram mic in Romania, ca daca voi ajunge in America si voi fi operat, Il voi sluji pe El.  Chemarea Lui a fost sa las totul si sa il slujesc pe El, vestind Evanghelia. Bineinteles ca pentru mine acest lucru a fost un soc, nu ma simteam capabil. Dupa ce am ajuns acasa, Domnul a continuat sa imi vorbeasca prin Cuvant. In urma acceptarii chemarii, am fost inundat de pacea Lui, avand siguranta ca El va fi cu mine in acest nou drum al slujirii. Astazi, pot sa va marturisesc ca asa este. El a fost si este alaturi de mine, la orice pas. Mesajul este al Lui, noi suntem doar instrumentele de care El se foloseste.

– Vă simţiţi în continuare român?

– Da. Pretuiesc poporul american si Ii multumesc lui Dumnezeu si acestui popor pentru faptul ca traiesc aici, dar pot sa va spun ca ma simt pe deplin  roman.  Iubesc  tara in care am crescut si copilarit, imi iubesc poporul, limba si obiceiurile si ori de cate ori am ocazia, le spun americanilor despre cultura si poporul nostru.

– Când aţi fost ultima dată în România şi cum vi s-a părut că stau acum lucrurile acolo, prin comparaţie cu ţara dvs. de adopţie ?

 

– Nu am mai fost in Romania din iunie 2006, de cand ne-am intors in Statele Unite ale Americii. Daca ar fi sa compar cele doua tari, cu totii stim ca in momentul de fata, America nu mai este ceea ce a fost acum  30, 20  sau chiar 10 ani, (economic vorbind, cat si din alte puncte de vedere), dar sa nu uitam ca America tot America ramane. In Romania, cred  ca lucrurile merg inspre bine, dar totusi progresul este incet, sunt multe de facut si de schimbat intr-o tara care timp de 45 de ani, a fost sub dictatura comunista.

– În Filipine ajungeţi mai des decât în România?

 

– In Filipine am fost ultima data in vara acestui an, in iunie 2008

– Cum vă raportaţi la comunitatăţile română şi filipineză din Arizona şi cum sunteţi perceput de acestea?

 

– Tinem legatura cu foarte multi romani din Arizona, cu membrii si pastorii Bisericii Baptiste din Phoenix si cu multi alti romani. Pot sa spun ca avem respect unii fata de altii si ne intelegem minunat. In ceea ce priveste comunitatea filipineza din Arizona, nu avem multe conexiuni, insa suntem foarte apropiati de comunitatea filipineza din California, zona Los Angeles. Avem acolo multi prieteni filipinezi, pe care ii vizitam si cu care colaboram.  Sunt considerat de ei ca  unul dintre ai lor. II iubim si ne iubesc.

– Ce mesaj ati dori sa transmiteti cititorilor nostri pentru anul 2009?

 

– Va doresc ca in noul sa aveti parte de binecuvantarile lui Dumnezeu. Nu uitati, Isus Cristos este: “CALEA, ADEVARUL SI VIATA” si adevaratele binecuvantari se gasesc numai in El.

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona, 2008

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona


10 Apr
2012

OCTAVIAN CURPAŞ, reporter în patria din suflet şi cuvinte



 

 

SCHIŢĂ DE PORTRET

 

Căutător de sine şi de noi frumuseţi prin lumea cea mare, mai tânărul meu prieten şi coleg de breaslă Octavian Curpaş s-a născut în România, în august 1972, la Oradea. Scriitor, publicist de vocaţie şi jurnalist (cu studii superioare în jurnalism, ştiinţe juridice şi business internaţional), a profesat o vreme la un cotidian din ţară, apoi, în 1997, a ajuns în California, unde a rămas vreme de opt ani. Din martie 2005, căsătorit cu Roxana, o frumoasă româncă, asistent medical, s-a stabilit în oraşul Surprise, din Arizona, SUA, unde familia – care, între timp, s-a mărit, prin sosirea pe lume a micuţei Janice – şi-a deschis propriul bussines în domeniul imobiliar. „Octavian Curpaş este un nume important al presei zilelor noastre” – apreciază scriitoarea Vavila Popovici, din Raleigh – North Carolina (o venerabilă româncă a cărei biografie este legată inclusiv de Liceul de fete – actualmente „Unirea” – din Târgu-Mureş). –  „Scrie cu har şi dăruire la multe publicaţii din Statele Unite, dar şi din România; este redactor la «Gândacul de Colorado» şi «Phoenix Magazine». Întotdeauna mi-am imaginat jurnalistul ca un iubitor de literatură şi oameni, cu un caracter frumos, cu dragoste de meserie, acea emulaţie scriitoricească, chemare, talent, spirit de observaţie şi de dreptate, dragoste pentru tot ce este în jurul său.

Am crezut şi cred că jurnalistul nu trebuie să se lase păcălit de aparenţe sau de intervenţii – continuă doamna Vavila Popovici -,  să aibă discernământ în ceea ce vede, aude şi scrie; să fie cinstit faţă de sine, adică faţă de gândirea şi judecata sa, cinstit şi faţă de cel care greşeşte, şi căruia îi sare în ajutor cu deschiderea judecăţii sale, expusă în cuvinte, pe pagina unui ziar; să-i lipsească îngâmfarea, aroganţa, dar să fie integru, tranşant; să aibă demnitate, să nu se lase ispitit de provocări, insulte; să aibă umor, desigur numai în situaţii posibile, acel umor specific spiritului românesc, cu care poate descreţi frunţile cititorilor, încruntate din cauza provocărilor cotidiene ale vieţii; să nu fie ranchiunos, ci prietenos, şi să admită cu seninătate că şi el poate greşi; să ştie să-şi ceară, în această situaţie, scuzele necesare; să fie îndrăzneţ, curajos şi cu iubire de Dumnezeu; articolul lui să fie concis, adică să aibă maximum de informaţie cu minimum de cuvinte. Cam multe cerinţe, şi, totuşi, pentru o atât de frumoasă carieră, merită să cauţi aceste calităţi în sufletul tău şi să le scoţi la suprafaţă, să le cizelezi, pentru binele oamenilor, al societăţii în care trăim. Toate aceste calităţi le-am descoperit la Octavian Curpaş.”

Recent, Octavian Curpaş – Tavi, cum îi spunem noi, prietenii, mi-a trimis online cea mai recentă carte a sa: „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX. Un altfel de «paşoptişti» români în Franţa, Canada şi Statele Unite”, Editura „Anthem”, Arizona, SUA, octombrie 2011.

O adevărată „saga”, tulburătoare, a exilului românesc, scrisă cu talent, forţă, emoţie, cu un condei viguros, de gazetar experimentat, care a văzut şi a pătimit multe, care a scris şi scrie despre oameni, fapte, întâmplări cu acea atât de rară, exemplară, principialitate, cu fair-play faţă de subiecţi, dar mai ales, cu vizibilă, infinită iubire faţă de… aproapele său. Cartea este prefaţată de un om al literelor „pe măsură” – nici nu se putea altfel! –  nimeni alta decât Cezarina Adamescu, excepţional cronicar literar, sensibilă poetă, prozatoare şi dramaturg. „Un mozaic de trăiri autentice răsfrânte în amintiri” – îşi intitulează prietena mea rândurile ce deschid cartea acestui reporter în patria din suflet şi cuvinte.

„Când începi să răsfoieşti o carte – scrie Cezarina -, o lume fascinantă ţi se dezvăluie treptat şi tu eşti poftit să pătrunzi în ea, pe măsură ce filele se întorc parcă singure. Ochiul atent al scriitorului surprinde instantaneu faţetele realităţii. (…) Autorul este un documentarist de elită, furnizând cu minuţie, amănunte spaţio-temporale, despre locurile descrise şi contextul istoric în care s-au dezvoltat. Intertextualitatea este o modalitate intrinsecă acestui fel de scriere. Ineditul povestirilor este, de asemenea, specific acestui autor, necăutat cu tot dinadinsul, dar care decurge firesc din arta şi din crezul său artistic. Cadrul este, desigur, lumea nouă, unde viaţa este atât de trepidantă şi unde primează aspectul material al existenţei. Nu numai oameni şi locuri descrie Octavian Curpaş – având ca pretext amintirile lui Nea Mitică, – de fapt, Dumitru Sinu, octogenar stabilit în America,  dar şi evenimente de excepţie de la mijlocul veacului trecut, petrecute în Oraşul Luminilor şi care au avut ca participanţi figuri ilustre ale diasporei româneşti, integrate perfect în atmosfera pariziană. Astfel a fost Festival românesc de ziua mamei – sala Odeon din Paris. Iată cum evocă, Octavian Curpaş prin vocea personajului său, nea Mitică, acest eveniment deosebit: „Comunitatea românească din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emoţionant: într-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare număr de emigranţi români aflaţi la Paris: personalităţi de marcă ale diasporei române, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara şi alţi învăţaţi şi foşti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile şi toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? – şi-a reluat şirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toţi! Catolici, ortodocşi, ţărănişti, liberali, foşti legionari – o adunare impresionantă de români aflaţi în afara graniţelor şi care, în acea zi memorabilă, au petrecut împreună momente de neuitat”. Nea Mitică, „român hotărât şi descurcăreţ”, este un personaj foarte interesant şi convorbirile cu el iau aspectul unor călătorii de agrement .prin lume, cu lume pestriţă şi locuri pitoreşti. (…) Personajul Nea Mitică este un pretext pentru prezentarea unor aspecte ale vieţii economice, sociale şi culturale ale vieţii occidentale. Prozele sunt fragmentate în mici capitole, cărora autorul le-a dat câte un subtitlu pentru a sublinia esenţialul, mesajul transmis cititorului.  E un procedeu jurnalistic destul de răspândit. Simplele pretexte de conversaţie, devin, sub pana  autorului, poveşti de viaţă inedite, foarte interesante, aproape emblematice, despre viaţa şi experienţa celor care se hotărăsc să plece în exil şi să-şi făurească alt destin. Desprinderea de «grădina dulce»  în care a văzut lumina, este pentru fiecare, destul de dureroasă. Ca element comun pentru cei din diaspora (nici nu se putea altfel!) – este dorul măcinător de suflet, care provoacă arşiţe mai usturătoare decât suliţele de pe cer. (…) Dar rănile lăuntrice nu se văd. Ele transpar însă, uneori, în chip neaşteptat, de regulă în faţa unor necunoscuţi, unor trecători grăbiţi, care slujesc drept duhovnici, confesori sau prieteni ocazionali în faţa cărora, e mai lesne să-ţi radiografiezi sufletul. Cei care le primesc le iau cu ei ca pe un bagaj străin, ajuns niciodată la destinaţie. Poveşti în poveste. Poveşti de viaţă. Frânturi, crâmpeie de soartă. Averi neimpozitabile, comori de suflet. Împărtăşite, înjumătăţite, frânte precum pâinea la  Cina din urmă,  neorânduite, nestivuite, întâmplări de-a valma, care-ţi populează sufletul. Relatându-le, îţi uşurezi inima şi trupul. Statura ţi se îndreaptă, umerii nu mai par încovoiaţi. (…) Răsfoind aceste file de trecut, observi că ele, pe undeva se aseamănă, au aproximativ,  aceleaşi elemente: naşterea într-un sat, loc neapărat mioritic, zbaterea pentru a-şi făuri un destin, hotărârea (grea) de a părăsi locul, casa, oamenii (lucrul cel mai dureros!) – înstrăinarea, dorul, închegarea unui alt destin şi – de cele mai multe ori – reîntoarcerea – atunci când nu mai e chip de trăit din pricina mrejelor dorului. (…) Cu toate inconvenientele unui regim auster de viaţă, cum s-ar mai reîntoarce, să-şi afle sfârşitul –  lângă oasele străbunilor! Nu sunt vorbe în vânt. Sunt mărturii. Mărturii zguduitoare, pilduitoare. Puse în gura personajelor reale, poveştile, întâmplările, subiective, desigur, capătă o aură tragică, pentru că protagoniştii nu se pot detaşa. Aici e nevoie de iscusinţa autorului canalizată pe subiect, la care se mai adaugă şi travaliul fanteziei acestuia, ori al altor personaje care intervin în poveste, fie direct, fie prin însemnări scrise demult şi oferite cu generozitate, pentru a rămâne în istorie ca pagini ale exilului românesc. Pe această plajă uneori însorită, alteori mohorâtă, dar niciodată pustie de oameni, Octavian Curpaş nu face altceva decât radiografiază destine pornind de la fapte reale în stil reportericesc, adăugând caratele talentului său de neîntrecut povestitor şi interlocutor iscusit care ştie să „smulgă” extraordinarul din faptul banal, fantasticul din real şi chintesenţa din orice întâmplare, nu fără tâlc,  pentru cei care citesc ori ascultă. Istorisirile sunt antrenante, bine întocmite, iar cadrul de desfăşurare este narat cu tot dichisul marilor romancieri. Personajele sunt, de asemenea, bine creionate, din ele desprinzându-se prototipuri, caractere – cum ar zice americanul. (…) Un adevăr despre mentalitatea emigranţilor este rostit de autor, fără a neglija realitatea imediată a României, în felul următor: «Trecutul reprezintă pentru fiecare emigrant tinereţea, o Românie pe care şi-a construit-o în suflet – puţin utopică, puţin idilică…, specifică oamenilor cu două patrii». Cartea constituie şi o provocare spre cunoaştere, spre asimilarea unor noi culturi, spre aventură, deschidere spre univers unde poţi întâlni şansa pe urmele paşilor tăi, ori pe dinaintea privirilor. Depinde doar de felul cum ştii să întinzi mâna să o atingi, să o prinzi din zbor, sau să rămâi cu ochii ţintiţi spre ea, ca spre o Fata Morgana.”

*Cartea lui Octavian Curpaş i-a atras atenţia şi conaţionalei noastre Aura Imbăruş, nominalizată la Premiul Pulitzer pentru cartea autobiografică  „Out of the Transylvania Night”: „Uitaţi într-un apus de soare, răsfiraţi pe tot globul, românii tot îşi amintesc cu drag de obârşia lor, chiar dacă le-a fost greu în ţara natală.  Suspendat într-un tărâm al inocenţei este Mitică, sau sub numele lui adevărat Dumitru Sinu, indiferent pe ce meleaguri s-a rătăcit, pentru puţin sau mai mult timp. Călătoria lui în timp şi spaţiu este a celor cutezători şi dornici de a încerca soarta pe toate faţetele şi a-i smulge chinului un zâmbet timid. Autorul cărţii „Exilul românesc la mijloc de secol XX – Un alt fel de paşoptişti români în Franţa, Canada şi Statele Unite” – Octavian Curpaş – surprinde cu măiestrie în condeiul său zbuciumul sufletesc al celor dezrădăcinaţi dar netemători de un viitor mai puţin clar. Tragedia românilor  se transcrie în învingerea sinelui, oriunde s-ar afla.”

MARIANA CRISTESCU

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

10 Apr
2012

XI. COSTICĂ VÂLCEANU – erudiţie şi marginalizare sau duelul contrariilor?


Trăind o viaţă trepidantă, neobişnuită – aş putea spune – cu furtuni de vise, cu împliniri sau nereuşite, cu prietenii de cele mai multe ori trainice, Dumitru Sinu a învăţat în permanenţă din experienţa lui şi a celor din jur, cu atât mai mult cu cât, el a avut abilitatea să-şi adune în preajmă o mulţime de oameni valoroşi. Unul dintre aceştia este Costică Vâlceanu, căruia îi pastrează vie amintirea şi despre care-mi vorbeşte la superlativ. Un erudit rasat, modest şi rezervat, care a dăruit mai mult decât a primit, apreciind calitatea celor cu care a interacţionat şi ţinându-şi doar adevăraţii prieteni aproape, Costică Vâlceanu îl întâlneşte pe nea Mitică în Canada, la Montreal.

Neamurile ţi le dă Dumnezeu, prietenii ţi-i alegi

Mitică Sinu nu s-a asociat niciodată cu oricine. Toată viaţa l-a urmărit sfatul bunicului său, nea Niculiţă, un  ardelean cinstit, cu mult discernământ, care i-a spus: Să stai în preajma unui om, doar dacă vezi că are sâmbure în ceea ce spune. Dacă nu are această virtute, lasă-l acolo unde l-ai găsit! Şi bine-a grăit, cu înţelepciunea-i neaoşă, românească, bunicul din împrejurimile Sibiului, de învăţămintelele căruia şi-acum, la vârsta senectuţii, îşi mai aduce aminte! Viaţa l-a călit, l-a încercat mult şi nea Mitică a trebuit să-şi selecteze cu mare atenţie prietenii, pentru că societatea în care trăia (de fapt, perfect valabil şi pentru ziua de astăzi) predispunea la tot felul de surprize neplăcute, care, de cele mai multe ori, proveneau din cercurile de prieteni. Cunoscându-i pretenţiile şi înclinaţia spre oamenii cu scânteie, în prezenţa cărora se simţea confortabil, pe când era la Montreal, unul dintre prietenii săi – profesorul Sultana – i-a spus într-o zi: Vino să-ţi prezint un om cult! Şi i-a făcut cunoştinţă cu Costică Vâlceanu, un adevărat erudit, cu care ulterior s-a împrietenit.

„Păi ce eram noi fără greci?”

„Era într-adevăr un om citit – îmi povesteşte nea Mitică şi pe faţa lui se vedea clar admiraţia pentru cel despre care-mi povestea -. Îţi vorbea ore în şir despre un singur om. Cunoştea istorie, filozofie şi literatură din întreaga lume. Era expert în tot ce este legat de Grecia. Când îţi povestea despre alte naţii, şi era întrebat ce poate spune despre greci, sărea în picioare şi striga: Păi ce eram noi fără greci? Începea apoi să vorbească despre greci cu o pasiune ieşită din comun…” Nea Mitică îmi povestea despre un om, care toată viaţa lui studiase tot ce ţinea de Grecia: date istorice, geografice, politice, economice, demografice, culturale. Costică Vâlceanu vorbea cu o uşurinţă de nedescris despre toţi corifeii spiritualităţii greceşti, despre învăţaţii care au amprentat puternic cultura şi ştiinţa întregii lumi: „Îi ştia pe toţi – zâmbea nea Mitică povestindu-mi – Aristotel, Socrate, Pitagora, Pericle…Valsa prin cartea meritelor acestora, dovedindu-şi statutul de strălucit erudit”.
Ascultându-l, ajunsesem să mă întreb şi eu, precum eroul povestirii sale: Păi ce eram noi fără greci?!

Ce faci când se trage în obrazul lui Hristos?

Spre deosebire de majoritatea refugiaţilor din vremea aceea, care în general erau legionari, Costică Vâlceanu se diferenţia net, nu numai prin imensul bagaj de cunoştinţe pe care-l deţinea, ci şi printr-un lucru care, contextual, părea bizar: era comunist! Acesta era motivul pentru care românii din Montreal nu-l prea agreau. Înainte să vină în Canada fusese în Spania şi în Franţa. Se dusese să lupte împotriva lui Franco; în Spania erau chemaţi susţinătorii din întreaga lume, ca să apere comunismul. „Ioan I. Moța, om politic român, fondator al Legiunii Arhanghelul Mihail şi Vasile Marin luptau în Spania contra comunismului – a continuat prietenul meu relatarea, fără să clipească -. Cum poţi să stai liniştit când vezi că se trage în obrazul lui Hristos? – era deviza înfocaţilor luptători împotriva flagelului comunist.”

„Cum ai devenit dumneata comunist”

Într-una din zile, soţia lui nea Mitică, simpatica şi distinsa doamnă Nicole, încercând să găsească o explicaţie a aplecării lui Vâlceanu pentru comunism, l-a întrebat, cu toată sinceritatea: Cum ai devenit dumneata comunist? Fără ezitări, fără complexe de niciun fel, el i-a răspuns calm: M-am săturat să o văd pe mama lucrând la boieroi. Mama săpa pământul boierilor… Când am ajuns însă la liceu, deja dădeam ore în particular la copiii acestora, şi de atunci, mama nu a mai săpat niciodată decât grădina noastră.
Ajungând în Canada, Costică Vâlceanu a continuat să dea meditaţii, printre elevii săi numărându-se şi copiii lui Nichita Tomescu, un renumit avocat român, foarte cunoscut în branşă pentru profesionalismul său, în Montreal.

„Nea Costică, îmi ceri prea mult!”

Cine era Nichita Tomescu? În luna noiembrie 1952, în sala parohiei Saint Vincent-Ferrier se desfăşura prima adunare generală a Asociaţiei Române din Canada (ARC), creată în scopuri cu precădere culturale şi de conservare a identităţii etnice a românilor emigranţi din acea parte a lumii; printre membri fondatori ai acestei asociaţii se număra şi Nichita Tomescu, alături de nume de marcă ale diasporei româneşti din Canada: Alexandru Fonta, Miron Georgescu, George Stanciu, Petre Sultana (prietenul care i l-a prezentat pe Vâlceanu lui nea Mitică), Nick Florescu, Ion Ţăranu şi alţii. Tomescu, făcea şi el parte din staff-ul diasporei române din Montreal. Relatându-mi episodul acesta, nea Mitică şi-a amintit un pasaj din istoria lui nea Costică: într-una din zilele în care Vâlceanu se afla la Nichita Tomescu acasă pentru a-i medita copiii, acesta l-a întrebat: Dar nea Costică, de ce îmi ceri aşa mult? Din cauza convingerilor sale pro-comuniste şi, probabil, şi datorită erudiţiei lui de invidiat, Vâlceanu nu era agreat în cercurile înalte ale diasporei, deşi era o valoare, prin excelenţă, dar sub nici o formă, nici el nu-şi vindea ieftin vastele-i cunoştinţe!  La fel se întâmpla şi în cazul lui Tomescu, îşi oferea serviciile, dar trebuiau plătite aşa cum el considera, nu făcea concesii de niciun fel, acolo unde nu era cazul.

Scriitor de cancelarie

„Ocupaţia de bază a lui Costică Vâlceanu, principala lui sursă din care îşi câştiga existenţa la Montreal, nu era aceea de preparator particular, era cu totul alta: nea Costică scria articole pentru guvernatorul provinciei Quebec”. Am aflat de la nea Mitică un lucru interesant: cele mai reuşite articole semnate de omul cu funcţia cea mai înaltă din administraţia provinciei canadiene, le scria Costică Vâlceanu. Vorbea şi scria într-o franceză impecabilă, era un desăvârşit mânuitor al condeiului şi alături de inteligenţa-i strălucitoare, talentul în ale scrisului l-a făcut celebru în toate cercurile intelectualităţii canadiene.

„Cum să te las acum să mergi singur  acasă?”

Mitică şi Nicole Sinu erau printre puţinii prieteni adevăraţi ai lui Costică Vâlceanu; îi vizita mereu, aveau subiecte comune de discuţie şi se simţea bine la ei în familie; de fiecare dată se juca împreună cu fiica celor doi, Sandra,  pentru că iubea foarte mult copiii. Nici nu simţeau cum se scurgeau orele atunci când erau împreună; povesteau vrute şi nevrute şi depănau amintiri la nesfârşit. Nea Mitică îl însoţea pe Vâlceanu, în drum spre casă şi continuau să povestească… Amândoi adorau plimbările pe jos, iar discuţiile care se desfăşurau liber, îi captivau. Pentru amândoi, fiecare întâlnire constituia o adevărată delectare. Când ajungeau în faţa casei lui Costică, acesta îi spunea: Cum să te las, acum, să mergi singur acasă? Hai că vin şi te conduc! Şi aşa se conduceau unul pe altul, până terminau de discutat toate subiectele pe care le abordau…
În lumea nouă, unde viaţa este atât de trepidantă şi unde primează aspectul material al existenţei, nu mulţi erau cei care agreau şi savurau erudiţia şi prezenţa de spirit a lui nea Costică Vâlceanu. Cu toate că fiecare cuvânt al lui era plin de miez…

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.XI. )

 

10 Apr
2012

Sentimentul naţionalist

Din cauza crizei economice din ultimii ani continentul european trece printr-o perioadă dificilă, iar Uniunea Europeană, organismul în care România „şi-a pus speranţele”, nu este capabilă să salveze  ţările membre de la colaps economic şi social, după cum s-a putut observa în cazul Greciei. Politicienii români din ultimii 10 ani au crezut că odată atins obiectivul integrării în UE toate problemele României se vor rezolva; aceeaşi politicieni continuă să aştepte salvarea de la Bruxelles, însă este clar ca UE nu poate sau nu vrea, să ofere ţării noastre mai mult decât a oferit deja. Atunci întrebarea firească este: de ce politicienii noştri nu se pun pe treabă şi nu încep reconstrucţia (economiei naţionale, a sistemului sanitar, a învăţământului , etc.) prin forţe proprii?

Este nevoie de o nouă forţă politică care, contrar celorlalte existente, să nu mai aştepte salvarea de la străini, să aibă încredere în români şi în forţele creatore ale neamului românesc şi să înceapă opera de clădire a României de mâine; o Românie în care românul sa nu mai fie sclav la el acasă, în care minorităţile să nu aibă mai multe drepturi decât majoritatea iar legea să fie egală pentru toţi. Suntem de părere că doar din sânul curentului naţionalist poate să ia naştere o grupare care să aducă cu adevărat o mentalitate nouă în viaţa politică, economică şi socială din ţara noastră.

Mai mult ca oricând România are nevoie de un veritabil partid naţionalist care să aducă un suflu nou în societatea românească şi să dea un impuls tuturor „românilor de bine” care doresc să pună o cărămidă la temelia Romaniei de mâine. Reconstrucţia naţională trebuie să înceapă cu instituţiile statului şi în primul rând cu instituţia simbol al democraţiei, Parlamentul. În zilele noastre, Parlamentul este compus din indivizi compromişi în cele mai multe cazuri, a căror capacitate intelectuală şi demnitate morală lasă mult de dorit. Oportunism, lăcomie şi corupţie sunt termenii care descriu adesea „calităţile” parlamentarilor români. Este nevoie de un nou set de reguli, funcţional şi credibil, care să pună capăt imoralităţii şi incompetenţei din cadrul Parlamentului. Nici unul dintre partidele importante existente nu pare a dori să ia iniţiativa adoptării acestor noi reguli care să nu mai permită oricărui individ cu „buzunarul gros” să ajungă politician fără îndeplinirea în prealabil a unor condiţii minime de eligibilitate. Această constatare vine în urma faptului că toate partidele importante de astăzi au ocupat funcţii instituţionale în ultimii 22 de ani, timp în care au „tolerat” starea de corupţie din Parlament şi din administraţia locală. Acestea fiind consemnate, este de la sine înţeles că partidele din fruntea ţării nu doresc reformarea instituţiilor statului, observaţie care întăreşte ipoteza că România are nevoie de un partid nou, necompromis politic, compus din oameni cu frică de Dumnezeu şi de poporul român.

Naţionalismul românesc post-decembrist nu a fost încă reprezentat în mod adecvat şi coerent de vreun partid sau de vreo mişcare politică. Deşi iniţiativele etichetate drept naţionaliste au fost numeroase, rezultatele sunt mai puţin evidente. Naţionalismul este un sentiment existent în noi toţi şi de aceea oricare grupare care se defineşte naţionalistă nu trebuie în nici într-un caz să „înşele” acest sentiment căci astfel, s-ar încuraja acele instincte umane opuse sentimentului naţionalist: materialism, dezrădăcinare, egoism, individualism, etc. După cum bine remarca Nae Ionescu naţionalismul este „o atitudine polivalentă, care acoperă tot aşa de bine sectorul spiritual sau economic, politic sau cultural-eseistic al activităţii noastre”. Astăzi se poate uşor deduce că sentimenul naţionalist a fost înşelat de cei care în ultimii 22 de ani s-au definit drept naţionalişti; românul şi-a pierdut demnitatea, acceptând docil orice nedreptate; românului îi este indiferentă bunăstarea comunităţii sau a ţării atât timp cât burta este sătulă, iar mentalitatea dominantă a societăţii noastre de azi este că „banii aduc fericirea”, în special dacă nu sunt munciţi.

În ultimile două decenii au existat mai multe demersuri naţionaliste: Vatra Românească, PUNR, PRM, etc. Episodul care a marcat însă cel mai profund scena politică se numeşte Partidul România Mare.

PRM a fost partidul politic care în ultimii aproximativ 15 ani a dorit să fie şi a fost catalogat ca reprezentant al curentului naţionalist. Această grupare, de sorginte securisto-comunistă se află în moarte clinică, majoritatea membrilor cunoscuţi din cadrul PRM părăsind în grabă corabia înainte ca aceasta să se scufune în totalitate. Astfel este evident faptul că partidul a fost format şi condus de oportunişti care au înşelat grosolan speranţele naţionaliste ale electoratului care a votat pentru PRM. Pe lângă deziluzia politică, imaginea naţionalismului a fost grav afectată de persoana liderului PRM, C.V. Tudor. Acesta, având dese ieşiri publice necontrolate, a discreditat imaginea partidului, discreditând în mod indirect curentul naţionalist. Bufonăriile lui C.V. Tudor a îndepărtat mulţi alegători naţionalişti care s-au îndreptat către alte partide sau chiar au ajuns să îngroaşe acea categorie de români neîncrezători în politică şi care în consecinţă nu se prezintă la urnele de vot.

Momentan naţionalismul românesc trece printr-o perioadă nefastă, neexistând nici o grupare care să aibă vizibilitatea de care în trecut s-a bucurat PRM, iar demersurile naţionaliste existente ( „Partidul Naţionalist-Noua Dreaptă” şi „Partidul Pentru Patrie”) nu par a avea consensul necesar care să le permită să-şi facă auzită vocea în Parlamentul ţării. Impasul în care se găseşte naţionalismul trebuie să dea de gândit tutur celor care şi-au făcut din sentimentul naţional un ideal.

Sentimentul naţionalist a caracterizat poporul român din cele mai vechi timpuri. Poporul nostru a rezistat peste veacuri datorită credinţei în Dumnezeu şi datorită sentimentului de apartenenţă la identitatea românească, menţinută şi fortificată de naţionalism. Acest sentiment nobil şi pe care unii de multe ori l-au transpus în ideologie politică din oportunism, a fost fundamental construcţiei moderne a statului român. După 1989, reprezentanţii curentului naţionalist nu au vrut sau nu au putut să semene sămânţa naţionalistă în generaţiile tinere. Mai mult, PRM-ul lui C.V. Tudor a denaturat naţionalismul iar valorile şi esenţa acestui sentiment au devenit irelevante pentru mulţi români. În aceste condiţii apariţia unui partid de inspiraţie naţionalistă este mai mult decât necesară. Misiunea acestui partid nu va fi doar de a ajunge în Parlament, ci mai ales de a propaga adevăratele principii naţionaliste: libertatea, identitatea şi comunitatea.

Autor: Remus Tanasa

Sursa: http://foaienationala.ro/

10 Apr
2012

Războiul împotriva populaţiei

Ies tot mai mult la iveala gândurile ascunse ale celor ce stăpânesc lumea în acest veac. Recent, Nina Fedoroff, profesor de biologie moleculară şi deţinătoarea unei Medalii Naţionale pentru Ştiinţă (cea mai mare distincţie ştiinţifică din SUA) şi, cel mai important, consilier al sercetarului de stat Hillary Clinton (om de bază al administraţiei Obama), a reiterat filosofia ucigaşă a reducerii populaţiei globului pământesc datorită suprapopulării planetei. Consilierul american îndeamnă la răspândirea pe scară largă a alimentelor modificate genetic (citeşte, otrăvite) pentru a se contracara aşa-zisa problemă a suprapopulării. Dar alegaţiile consilierului nu s-au oprit aici:  “Trebuie să facem ceva pentru micşorarea ratei natalităţii. Pământul nu mai poate suporta atât de mulţi oameni”. Fedoroff a evidenţiat şi necesitatea de a rationaliza mancarea si apa. “În prezent, există aproximativ 6,5 miliarde de oameni pe întreg globul, iar populaţia este în continuă creştere. Trebuie să inventăm modalităţi noi de a raţionaliza apa şi de a multiplica sursele de hrană“, a adăugat “cercetătorul”. De fapt, afirmaţiile consilierului american nu sunt o premieră, ci fac parte dintr-o serie de politici publice care au deja un trecut solid în spatele lor. Ca “teorie”, ele repeta tezele irealiste expuse de Th. Malthus, un cleric anglican cu principii vădit anti-creştine şi cu o filosofie ce contrazice flagrant Scriptura. Dar scrierile sale au devenit foarte influente, inspirand principiile eugeniei, precum si controlul creşterii populaţiei prin controlul naşterilor, avort etc. Redăm mai jos, spre ilustrare, articolul Războiul împotriva populaţiei, apărut în nr. 2 al revistei Presa Ortodoxă.

Războiul împotriva populaţiei

Pentru mintea omului este imposibil de cuprins şi de înţeles provenienţa răului care a ajuns de la un an la altul să inunde societatea, ridicându-ne o mulţime de întrebări: Care este explicaţia promovării pe scară largă a contracepţiei şi a avortului, a desfrânării instituţionalizate în cadrul programelor de educaţie sexuală sau chiar a eutanasiei? Care este cauza răspândirii fără precedent a homosexualilor şi a politicilor care-i protejează, discriminând majoritatea? Cum putem accepta faptul că cineva urmăreşte sterilizarea a milioane de femei şi îmbolnăvirea generală a populaţiei?
Ne vine greu să credem că aceste procese sunt dirijate de o anume instanţă, părând iraţională o asemenea direcţionare a eforturilor umane, a unor oameni care ca şi noi trăiesc în lumea aceasta, au familii, îşi iubesc copiii şi viaţa. Că un nebun ajunge conjunctural să omoare, iar altul să fure este uşor de înţeles, dar ca un grup de oameni să plănuiască distrugerea umanităţii este un lucru cu neputinţă de crezut pentru o minte raţională – doar dacă acceptăm că Cel rău a ajuns să întunece într-atât minţile celor care-i slujesc, încât aceştia urmăresc glasul acestuia, în locul propriei conştiinţe şi a propriei naturi umane.

În anii din urmă, a început să circule tot mai mult ideea că o mare parte a politicilor contraceptive, pro-avort, de sterilizare şi pro-eutanasie sau însăşi propaganda pornografiei, disimulată adeseori chiar sub masca programelor de educaţie sexuală îşi găsesc rădăcinile în ideologia controlului populaţiei. Adică, pentru că am fi prea mulţi şi planeta nu ne mai poate hrăni, trebuie împiedicată înmulţirea populaţiei sau chiar trebuie stimulată reducerea ei, până la o cifră rezonabilă care să asigure bunăstarea tuturor locuitorilor pământului. Vă mărturisesc că multă vreme nu am putut crede acest lucru. Teoria mi se părea alarmistă şi, după cum i se spune, conspiraţionistă, de tipul celor susţinute apocaliptic de mişcările milenariste sectare. Aceasta s-a întâmplat până la apariţia în limba română a cărţii Războiul împotriva populaţiei (Editura Pro Vita, 2008), scrisă de Jacqueline Kasun, o profesoară de economie la universitatea californiană Humboldt, SUA. Lucrarea, întemeiată pe o bibliografie de peste o mie de titluri, demonstrează fără putinţă de tăgadă că într-adevăr politica controlului populaţiei mondiale este îmbrăţişată în mod oficial de conducerea Americii şi de majoritatea organismelor internaţionale, cum ar fi Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, ONU, UNESCO etc.

Prin urmare, controlul populaţiei – sau, mai corect, reducerea populaţiei (un genocid la scară planetară) – nu este unul dintre miturile explicative ale ideologiei anti-viaţă, care devine tot mai popular în legislaţia statelor lumii, ci chiar vectorul principal al politicii mondiale. Şi pentru că această ideologie este una dintre cheile de boltă ale înţelegerii lumii în care trăim, a presiunilor care se exercită asupra noastră, vom acorda pentru o vreme o rubrică permanentă acestei tematici, sprijinindu-ne pentru început în mod deosebit pe cartea prof. Kasun, Războiul împotriva populaţiei.

Perpetuarea omului în lumea modernă vine în conflict cu interesele utilitariste ale marilor puteri şi ale marilor miliardari

Acest lucru rezultă din raportul final al Comisiei privind Creşterea Populaţiei şi Viitorul American, prezentat Congresului şi preşedintelui SUA de către John D. Rockefeller III:

„Pe termen lung, nici un beneficiu substanţial nu va rezulta din creşterea populaţiei ţării; mai degrabă stabilizarea treptată a populaţiei noastre va contribui semnificativ la capacitatea ţării de a-şi rezolva problemele. Noi am căutat, însă n-am găsit nici un argument economic convingător care să susţină creşterea continuă a populaţiei. Nici sănătatea ţării noastre şi nici vitalitatea afacerilor sau bunăstarea oamenilor simpli nu depind de acest lucru”. (John D. Rockefeller III, Scrisoare către Preşedinte şi Congres, în prezentarea Raportului final al Comisiei privind Creşterea Populaţiei şi Viitorul American, 27 martie 1972)

Planificarea familială cerea ca până în anul 2000 să nu se mai depăşească media de doi copii pe familie în toată lumea

La începutul anilor 1970, birocraţia din Agenţia Internaţională de Dezvoltare a SUA (USAID) şi-a făcut clar planul de a stopa creşterea populaţiei mondiale. Într-un document secret, pregătit în 1974 şi care nu a fost desecretizat decât în 1980, planificatorii ajutoarelor străine şi-au exprimat intenţia de a stabili „o familie de doi copii în medie” în toată lumea, până în anul 2000. Planul presupunea anunţarea, „după o pregătire adecvată”, a unui scop „aproape de stabilizare” a populaţiei SUA. În ceea ce priveşti populaţia lumii, acest plan a prevăzut „un efort de departe mai mare, la nivel înalt” pentru a „ţine sub control creşterea populaţiei” şi a numit ţările pe care planificatorii trebuiau să-şi concentreze eforturile: India, Bangladesh, Pakistan, Etiopia, Mexic, Indonezia, Brazilia, Filipine, Thailanda, Egipt, Turcia, Nigeria şi Columbia. Planul sugerează măsuri specifice pentru a convinge oamenii să aibă familii mai mici şi avertizează că ar putea fi necesare „măsuri obligatorii de control al populaţiei”. (cf. documentului Guvernului SUA, NSSM 200, Implications of Worldwide Population Growth for U.S. Security and Overseas Interests, 10 decembrie 1974, declasificat la 31 decembrie 1980, p. 14).

Programele şcolare sau medicale de educaţie sexuală nu sunt decât mijlocul ideologic principal pentru reducerea populaţiei

După cum vom arăta mai departe, prin educaţia sexuală se contribuie semnificativ la spălarea creierelor şi la formarea omului nou, obsedat de sex şi speriat de perspectivele unei vieţi de familie şi naşterii de copii. „De-a lungul anilor, promotorii de frunte ai programelor guvernamentale de control al populaţiei, cum ar fi Planned Parenthood şi Asociaţia Americană pentru Sănătate Publică, au înţeles că educaţia sexuală este vitală pentru scopurile lor. În planul lor de 5 ani, pentru perioada 1976-1980, Federaţia Planned Parenthood din America a chemat la „o rată zero de creştere naturală a populaţiei”, care trebuie să meargă mână în mână cu necesitatea stringentă a educaţiei sexuale pentru a „ridica în rândul tuturor persoanelor nivelul de conştientizare privind planificarea familială, sexualitatea umană, creşterea populaţiei şi sănătate în general” (a se citi în loc de planificare familială contracepţie şi avort, în loc de sexualitate umană cultivarea sexului în afara perspectivelor unei vieţi de familie, şi în loc de creşterea populaţiei reducerea acesteia, n.n.) Federaţia a făcut presiuni asupra filialelor sale ca acestea „să-şi asume poziţia de lider în dezvoltarea şi promovarea programelor de educaţie sexuală în clinici, şcolile locale alte organizaţii”. (Planned Parenthood Federation of America, A Five Year Plan: 1976-1980 for the Planned Parenthood Federation of America, Inc., aprobat de membrii PPFA la 22 octombrie 1975, cf. Kasun, 146).

„Cuplurile    care    fac    mai    mult   de   doi   copii   sunt   iresponsabile”, declară   un consilier britanic pe probleme de mediu

Jonathan Porritt, consilier pe probleme de mediu al guvernului britanic, consideră că familiile care nasc mai mult de doi copii reprezintă un adevărat pericol pentru mediul înconjurător. Ca soluţii, funcţionarul care conduce comisia guvernamentală pentru dezvoltare durabilă, propune limitarea creşterii populaţiei prin metode contraceptive şi legalizarea avortului.

În opinia lui Porritt, aceste „remedii” ar trebui să se afle în centrul politicilor mondiale de luptă împotriva încălzirii globale.

Un raport al comisiei, care va fi publicat luna viitoare, afirmă că guvernele trebuie să promoveze politicile de reducere a populaţiei printr-o mai bună planificare familială.

“Cred ca vom alege o poziţie prin care să le spunem oamenilor că a avea mai mult de doi copii este iresponsabil“, afirmă consilierul.

Optimum Population Trust, un grup condus de Porritt, afirmă că dioxidul de carbon produs de fiecare copil născut în Marea Britanie, de-a lungul vieţii, este echivalentul cantităţii absorbite de doi acri şi jumătate de pădure de stejari bătrâni.

Porritt, care are doi copii, încearcă să convingă grupurile de lobby pentru protecţia mediului să se concentreze pe problema populaţiei în campaniile pe care le derulează. (cf. hotnews.ro)

Contracepţia – lecţia de bază a educaţiei sexuale

„Încă din şcoală, copiii trebuie învăţaţi despre necesitatea deciziilor responsabile şi mature privind stabilizarea populaţiei prin utilizarea contracepţiei”. (Arcata School District Family Life Life/Sex Education Curriculum Guide Arcata, California, iunie 1976)

USAID a fost eficient în dezvoltarea sistemului în Indonezia, unde guvernul central a susţinut o reţea de aproximativ 30.000 de unităţi de „planificare familială” la sate. Unităţile locale extrăgeau şi transmiteau informaţia despre comportamentul contraceptiv al cuplurilor de la ţară, în provincia Bali, unde, conform unui raport al Băncii Mondiale, adunarea lunară a consiliului din localitate „începea cu un apel, şi fiecare dintre cei numiţi trebuia să răspundă dacă el şi soţia sa utilizează contraceptive. Răspunsurile erau bifate pe o hartă a satului, afişată la loc vizibil”.

Lucrătorii locali din domeniul planificării familiei primeau bonusuri pentru „recrutarea cetăţenilor către servicii contraceptive”, iar guvernul central stabilea „ţinte” pentru un număr de oameni noi care acceptau contracepţia şi lansa „motivaţii” speciale de recrutare. Guvernul oferea premii colective satelor care atingeau aceste ţinte. Aceste premii constau în suplimente crescute de alimente, servicii medicale şi alte beneficii.

În general, instituţia ajutorului pentru străinătate preferă stimulentele de grup, deoarece astfel se evită impresia că sunt plătiţi indivizii pentru utilizarea controlului naşterilor sau sterilizarea lor (care, deşi este enumerată printre opţiunile din telegrama USAID nr. 017208 şi se află în uz, atrage critici). Şi, în orice caz, aceasta incorporează chiar un stimul mai puternic al presiunii de grup. Femeia care acceptă voluntar „dispozitivul intrauterin” (DIU) în Indonezia, nu numai că se va bucura de un bonus pentru alimente, ci va câştiga şi mulţumirile vecinilor săi, cu care va împărţi acest bonus. Dimpotrivă, cei care refuză aceste servicii vor priva vecinii, precum şi pe ei înşişi de aceste bonusuri (cf. Kasun, 117).

După căderea regimului comunist, înainte de alegerea noului guvern, pe data de 28 decembrie 1989 era dată prima ordonanţă de urgenţă: Guvernul Frontului Salvării Naţionale, avându-l ca prim-ministru pe Petre Roman, a considerat ca fiind de maximă urgenţă şi de importanţă majoră pentru noul destin în care se înscria România liberalizarea avorturilor. Creşterea populaţiei ortodoxe a ţării noastre, pe fondul politicii globale de scădere a populaţiei lumii putea fi văzută ca o adevărată crimă împotriva orânduirii – bineînţeles, a celei noi. La scurtă vreme, ţara noastră a fost inundată cu programe de difuzare a anticoncep­ţionalelor pe fondul ideologiei planificării familiale. Începeam să păşim timid şi oarecum complexaţi pe calea civilizaţiei. În mod paradoxal, părăseam o dictatură care ne impunea să năştem copiii pe care ni i-a dat Dumnezeu, pentru a pătrunde în Minunata Lume Nouă în care naşterea de copii este un posibil atentat la stabilitatea şi bunăstarea lumii.

ONU împotriva „societăţii patriarhale”

Ultimele declaraţii ale unor reprezentanţi ONU fac transparente intenţiile acestei organizaţii mondiale prin politicile de control şi diminuare a populaţiei dar şi prin zdruncinarea valorilor tradiţionale.

Prezent la un colocviu ţinut în Mexico City, Mexic, unul din liderii Fondului pentru Populaţie al Naţiunilor Unite, Arie Hoekman, a declarat că departe de a constitui o criză, distrugerea familiei tradiţionale şi conceperea copiilor în afara acestui cadru stabil reprezintă o oportunitate pentru distrugerea vechii lumi, patriarhale, în care familia este un pilon de bază.

Pentru reprezentantul ONU, criza familiei reprezintă un triumf al „drepturilor omului” împotriva „societăţii patriarhale”: „Mai mult decât o criză, ne aflăm în prezenţa unei slăbiri a structurii patriarhale ca rezultat al dispariţiei bazei economice care o susţine şi datorită apariţiei unor noi valori centrate pe recunoaşterea drepturilor umane fundamentale (s.n.)”.

Un alt reprezentant ONU a declarat la acelaşi colocviu: „Zi de zi, Mexic face experienţa unui proces al acestei diversităţi şi sunt unii care îl percep ca o criză pentru că ei nu recunosc decât un tip de familie“. (http://www.lifesitenews.com-/ldn/2009/feb/09020312.html )

Ceea ce înseamnă că, pentru reprezentanţii ONU, importantă este nu numai destructurarea familiei tradiţionale, ci şi redefinirea ei în sensul unirilor homosexuale. Din declaraţiile reprezentanţilor ONU se desprinde proiectul mondial al distrugerii societăţii tradiţionale şi al restructurării ei, plecând de la ideologia drepturilor omului. Iar politicile ONU de-a lungul timpului nu fac decât să confirme aceste declaraţii.

Gheorghe FECIORU

http://www.familiaortodoxa.ro

Sursa: Foaie nationala

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii