Cuvânt și iubire

Probabil ca niciodata, ca adulti, nu traim mai perfect si mai intens viata, ca atunci cand devenim parinti. Miracolul venirii pe lume al unui copil ne ajuta sa ne redescoperim radacinile, sa ne intelegem rostul, sa uitam abisurile, ridicandu-ne pe inaltimi. O astfel de experienta ce te desprinde de plamadeala cotidiana, facandu-te constient ca totul se naste, au trait-o de curand, si Octavian si Roxana Curpas. Pe 19 mai 2009, la ora 7.40 a.m, a vazut lumina zilei in Phoenix, Arizona, Janice, primul lor copil. Micuta, care a cantarit la nastere 3,01 kg si a masurat 47,6 cm, poarta un nume pe care parintii l-au ales atat pentru ca nu se intalneste foarte frecvent, cat si pentru ca are o semnificatie deosebita – “Dumnezeu este indurator”.

Octavian si Roxana Curpas sosesc in Surprise, Arizona, unde locuiesc si in prezent, la inceputul lui 2005 (in ianuarie, ea, in martie, el), iar cateva luni mai tarziu, pe 25 iunie, se unesc in legamantul casatoriei. Absolvent de jurnalism, poposit pe pamantul fagaduintei in 1997, dupa ce timp de trei ani lucrase ca redactor la un cotidian din Romania, Octavian Curpas alege pentru inceput California si reuseste sa se adapteze destul de usor stilului de viata de acolo si sa se integreze fara probleme. Din nefericire, imprejurarile sunt de asa natura, incat ajunge sa abandoneze scrisul, pentru ca prioritatile se dovedesc deja altele. Se scurg opt ani, suficient insa, ca Octavian sa isi dea seama ca adevarata sa menire este cea de ziarist si ca doar astfel isi poate umple golul din suflet. Asa se face ca din 2005, tatal lui Janice incepe colaborarea la diverse ziare si reviste de prestigiu ale diasporei romanesti. Realizeaza articole pe diverse teme si abordeaza o gama larga de subiecte, intr-o incercare reusita de a surprinde partea pozitiva a lucrurilor. Demonstreaza ca are talent, har si daruire, deschizandu-si drumul spre inima cititorilor prin stilul si inspiratia profund umane.

De altfel, Providenta se arata darnica atat cu Octavian, cat si cu Roxana, de profesie asistent dentar, iar surprizele din Surprise sunt dintre cele mai placute pentru ei. Inzestrati de viata cu putere de munca, inteligenta si perseverenta, acestia fac sa prospere si propriul business in domeniul imobiliar, inceput in acelasi an de gratie 2005. In tot acest puzzle exista insa, o singura piesa lipsa. Un copil…

Iata de ce, odata cu aparitia lui Janice, cuplul Curpas isi vede implinit un vis mai vechi. ,,Noi ne-am dorit dintotdeauna sa avem un copil”, spune Octavian, iar aceasta aspiratie pare sa prinda contur la inceputul anului trecut, cand Roxana afla ca este insarcinata. Din pacate, fericirea celor doi se stinge repede, pentru ca viata ne mai face cateodata, si farse, astfel ca in martie 2008, viitoarea mamica pierde sarcina. Desi tristi, dezamagiti si indurerati, Octavian si sotia sa nu inceteaza sa spere ca va veni un moment cand vor putea sa zambeasca din nou. Si asa se si intampla. Ziua de 19 mai 2009 le aduce bucuria si mandria de a fi parinti, dar si dovada vie a faptului ca Dumnezeu este indurator. Ar mai trebui punctat un lucru – ca nu ne mai ramane decat sa le dorim sa fie sanatosi, puternici, optimisti si sa isi creasca micuta in spiritul dragostei si al respectului pentru tot ceea ce inseamna valoare si adevar. Timpul tine cu ei, iar viitorul le apartine!

Corina Diamanta Lupu , 2010

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

“Nu putem dobândi bucuria mântuirii pâna nu gustăm mai întîi din paharul suferinţei şi a necazurilor vieţii.”

FAPTA BUNĂ A RĂSPÂNDIRII CĂRŢILOR

– „Cum ştiţi, când vorbim despre zidirea sufletească, mult le folosim celor care ne ascultă. Însă acelora care nu sunt de faţă, la nimic nu le prieşte; mai ales urmaşilor. Dacă, în loc să grăim, scriem, celor care nu sunt de faţă, ca şi urmaşilor, mare ajutor le dăruim: glasul nostru le lipseşte, dar nu şi ideile: le au în carte. Vorba piere; cuvântul tipărit rămâne. Aşadar, cei care nu pot scrie cărţi, încaltea să le tipărească pe ale altora; dacă n-au bani de tipar, barem să copieze de mână câte or putea din cărţile ce se găsesc mai rar. Iar aceia care nu ştiu să scrie, săvai să plătească altora să copieze cărţi pe care, atunci când or fi gata, să le dăruiască. Jertfă voiţi pentru ştergerea păcatelor voastre? Ce jertfă mai de preţ există decât a face cărţi, ori a le înmulţi numărul cu câteva? Banul dat pentru cumpărarea unei cărţi sfinte sau dat aceluia care ne-o copiază este o faptă bună dintre cele mai plăcute lui Dumnezeu. Ea este hrana sufletului. Dacă a da de pomană pentru hrana trupească este o faptă bună, cu cât este mai bună pomana făcută pentru hrana sufletească? Despre cartea sfântă se spune că este Îngerul lui Dumnezeu, că cine ne călăuzeşte mai sigur către Făcătorul a toate decât o carte sfântă? Mulţi sfinţi şi-au dat viaţa pentru cărţile sfinte. Cel care se osteneşte a scrie cuvântul lui Dumnezeu face o faptă bună. Mâna aceluia care scrie ceva bun pentru suflet se sfinţeşte, iar el se îmbogăţeşte cu fapte bune mai presus de cel care face milostenie cu bani, veşminte sau mâncare…“

– „Se îmbogăţeşte în fapte bune mai presus de…?“

– „Nu-nţelegi, frate Ioane… Nu-i nimic. Ascultă: dacă mergi pe drum şi vezi un sărac năcăjit foarte, nu trece repede pe lângă el, ci uită-te la el ca la un frate şi fă milostenie cu el. Asta-i o faptă bună şi frumoasă; şi este folositoare. Iar dacă vezi un creştin că umblă pe calea păcatului, nu te grăbi să pleci de lângă el. Apropie-te, spune-i o vorbă creştinească, îndeamnă-l să se întoarcă la Hristos, la viaţa, la fericirea veşnică. Cuvântul tău să fie ca frâul pentru el. Opreşte-l din călcatul în calea pierzării, adu-l iarăşi în Biserica lui Hristos. Dintre aceste două feluri de milostenie, unul este mai bun decât celălalt. Mă veţi întreba care. Unul valorează mii şi milioane de lei – că, dacă i-ai avea, i-ai putea da celor în nevoie, nu? Aşa aţi face, ca să vă mântuiţi. Dar celălalt preţuieşte nespus mai mult. Sunt milostenii care atârnă înaintea lui Dumnezeu mai greu decât toată lumea aceasta văzută. Frate Ioane şi iubiţii mei fii, ştiaţi că omul este mai presus decât toată lumea? Pentru om a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, soarele şi luna, şi stelele. Gândiţi-vă la însemnătatea aceluia pe care îl poţi ajuta să se mântuiască şi îngrijiţi-vă de sufletul său nemuritor. Cela dintre voi care-l înzestrează pe nevoiaş cu milioane nu dă la fel de mult ca acela care-l ajută pe păcătos să-şi mântuiască sufletul, îndepărtându-l de la calea pierzării şi readucându-l la fericirea cea veşnică. Dacă dăruieşti înfometatului astăzi o pâine, pui capăt foamei lui de astăzi. Dacă-l întorci pe păcătos astăzi şi-l convingi să nu mai făptuiască fărădelegi, l-ai întors la Dumnezeu, izvorul tuturor bunătăţilor şi fericirilor, pentru totdeauna. Cu unul mângâi sărăcia pentru o zi, cu celălalt opreşti răutatea ce se năpusteşte asupra multora. Cu unul liberezi trupul de foamea care revine a doua zi, cu celălalt salvezi un suflet din iadul cel veşnic. De aceea este faptă atât de mare să citeşti – pentru a şti să-i înveţi pe alţii -, să scrii, să dăruieşti cărţi privitoare la mântuire. Lupţi alături de Dumnezeu pentru întoarcera la El a celor căzuţi. Iar diavolului tare nu-i place acest fel de milostenie şi se-ntoarce cu toţi dracii împotriva ei cu război mare.“

Selectie: Mariana Gurza

In vara anului 2002, inca mai eram proprietarul unei firme de transport interstate. Intr-o noapte, conduceam un tir mare, pe 18 roti, incarcat la maximum (in jur de 80.000 pounds), pe ruta California, cu destinatia Boston, Massachussets. In cabina, alaturi de mine, se afla sotia. O luasem cu mine, in plimbare, in acea cursa.  Aveam viteza  legala, de 75 mile pe ora din zona aceea . Inainte de Cheyenne Wyoming am fost implicat intr-un mare accident. Eram incarcat la maxim 80,000 pounds . Cum se intimpla foarte des in unele zone , in jurul orei doua noaptea instantaneu un cerb mare de padure mi-a taiat calea, ne avind prea multe sanse, sa sfirsit cu rasturnarea truck-ului.

Chiar si acum, dupa atatia ani, sotia inca mai spune ca aude vuietul rotilor si parca vede tragedia accidentului si camionul, cazut intr-o parte. Atunci, a fost momentul cand am trecut pe langa moarte. Echipamentul pe care il transportam s-a facut praf. Pastrez si acum, pozele facute de politie, la locul accidentului, ca pe o marturie de la ce ne-a salvat Dumnezeu. Si eu si sotia eram grav raniti. Eu aveam mana dreapta sfartecata la cot, numai pielea atarna, iar sotia era plina de rani pe tot corpul. Insa rana cea mai periculoasa o avea la cap. Amandoi siroiam de sange, iar sotia nu se mai putea misca. Sa iesim afara, parea imposibil, trebuia sa fi sarit din cabina, insa la cat eram de raniti, ni se parea prea mare inaltimea de la care ar fi trebuit sa o pornim. In plus, cine sa ne fi scos de acolo, atata timp cat nimeni nu se apropia de camion, de frica unui incendiu sau a unei explozii? Cabina era deja plina de fum si de gaze. I-am strigat sotiei ca ar fi bine sa ne grabim sa iesim, pana cand nu ia foc camionul. “Du-te acasa, la copii”, mi-a soptit ea, “pentru ca eu nu mai pot sa ma misc. Aici voi muri.” In clipele acelea, mi-am dorit pentru  prima data in viata,  din toata inima, sa parasesc aceasta lume. “Adu-ti aminte”, i-am spus sotiei, “ca atunci cand ne-am casatorit, ti-am jurat dragoste si ti-am promis ca nu te voi parasi niciodata. De aceea, daca Dumnezeu vrea sa murim aici, vom muri amandoi. Parintii nostri ne vor creste copiii, iar Dumnezeu le va purta de grija.” Insa in acele clipe grele, mi-au revenit in minte,  cuvintele din scriptura pe care pastorului Nelu Veres, le repeta in nenumarate rinduri. “Ridica-te, incinge-ti coapsele si porneste inainte, caci Dumnezeu este cu tine. Nu te teme de nimic!”  Atunci, am prins curaj si am actionat. Am luat tot ce am gasit la indemana si folosindu-ma de mana sanatoasa, am inceput sa izbesc usa, care a cedat, in cele din urma. Imi amintesc ca am luat-o pe sotie pe umar, si am sarit din camionul avariat. Am asezat-o apoi, pe iarba, cat mai departe de masina. Au fost clipe extrem de tensionate, pentru ca ea nu mai era prezenta si nu ii mai simteam pulsul. Si atunci, am strigat cat am putut de tare – “Doamne Dumnezeule, nu imi pasa de nimic din tot ce mi-ai luat , dar Te rog, nu mi-o lua pe ea. Iti promit ca voi spune oricui, oriunde m-as afla, ca Tu existi.” In momentele acelea grele de necaz , sotia, ca printr-o minune, a deschis ochii. A mai durat o ora pana cand a sosit ambulanta, sa ne duca la spital. In tot acest timp, am tinut-o in permanenta, de vorba. Ofiterul de politie locala, care a venit sa constate accidentul, m-a intrebat cine ne-a scos din cabina. Dupa parerea lui, meritau un premiu cei care reusisera sa ne salveze de la o moarte sigura. I-am raspuns ca nu s-a oferit nimeni sa ne dea o mana de ajutor, am iesit singuri din cabina, asa cum am putut. La inceput, i-a fost greu sa ma creada. Mi-a marturisit ca are ani buni de experienta in politia rutiera si nu a intalnit niciodata un caz in care victimele sa se elibereze singure. I-am spus ca ii dau dreptate, insa nu trebuie sa uitam ca exista Unul nevazut, care ne poate scapa din cele mai neasteptate si mai dificile situatii, si acesta este Dumnezeu. A fost de acord cu mine. Acelasi lucru l-am declarat in rapoartele intocmite de politie si la stirile locale. Printr-o minune a lui Dumnezeu, sotia mea si cu mine suntem si astazi, in viata si sanatosi si Ii multumim Lui pentru aceasta.

Daniel Ganea

Surprise, Arizona, 2009

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

Ziua aceasta Mantuitorul a petrecut-o intreaga in Betania,unde avea prieteni dragi; pe Lazar cel inviat din morti, pe surorile lui Marta si Maria, pe Simon leprosul si pe altii.

Pe cand se afla in casa lui Simon leprosul, sezand la masa, s-a apropiat de EL o femeie cu un vas de alabastru cu mir scump si l-a turnat pe capul Lui si pe picioare.

Lui Iuda cel iubitor de argint i-a parut rau si i-a zis:

– Pentru ce s-a facut aceasta paguba?! Caci acest mir se putea vinde pe un pret mare si da saracilor !

Iisus insa i-a zis:

– Pe saraci ii aveti pururea cu voi, iar pe Mine nu Ma aveti pururea, aceasta femeie a turnat mir pe trupul Meu si M-a pregatit pentru ingropare !

Pe cand Iisus se afla cu ucenicii in Betania, in Ierusalim se uneltea razbunarea fariseilor si carturarilor. Ei s-au strans in sobor si au hotarat moartea Mantuitorului. Pe cand se sfatuiau ei, iata ca se apropie Iuda Iscarioteanul ! Se infatiseaza inaintea lor si le fagaduieste a-i ajuta sa-L prinda, zicandu-le:

– Ce-mi veti da mie si eu il voi da in mainile voastre?

Iar ei s-au invoit cu el sa-i dea 30 de arginti.

Pamantul nu s-a cutremurat, soarele straluceste mai departe peste omenire, frunzele maslinilor fosnesc usor asupra Celui ce se roaga in aceasta seara pentru toti oamenii, si mai cu seama ptr aceia care vor striga:

– Sa se rastigneasca! Sa se rastigneasca !

Daca atunci langa Iisus era un Iuda, cati s-au mai nascut si se vor mai naste pana la sfarsitul veacurilor, ca sa-L vanda pe bani, sa-L tradeze pe Mantuitorul sufletelor noastre?!

De aceea, Sfanta Biserica pomeneste foarte des despre fapta cea marsava a tradatorului Iuda, ca sa auda toate urechile crestinilor pana la sfarsitul veacurilor.

Astazi, atatea iude sunt !

Si care-L vand pe Mantuitorul pe orice lucru de nimic!

Iuda pentru tradare nu si-a agonisit numai spanzuratoarea, ci si muncile cele nesfarsite ale iadului.

Grozav lucru este a cadea in mainile Dumnezeului celui viu.

http://www.crestinortodox.ro/

Lecturând această carte și trecând narațiunile prin ochiul psihologului, pot afirma că trecutul nu există; doar prezentul există, deoarece persoana extrage din memoria sa ceea ce a înregistrat, reținut, interpretat – din evenimentele petrecute ieri. Există o diferență importantă între trecut, între situațiile în ansamblul lor, descrise din interior de fiecare dintre protagoniștii acestei cărți, chiar în acel moment și evenimentele traumatizante și lecțiile de viață, sentimentele sau modelele pe care le reținem mai târziu. În fiecare capitol ce reprezintă o etapă din viața fiecăruia, se produce o transformare. Când protagoniștii acestor mininuvele povestesc ceva, este așadar important să fim atenți și să ascultăm dincolo de cuvinte știind că esențial nu este ceea ce s-a întâmplat în „odiseele” acestora, ci amintirea evenimentelor traumatizante care rămâne, și mai cu seamă, emoția sau mesajul pe care le extragem din ele. A regăsi amintirile frumos expuse de scriitorul și jurnalistul Octavian Curpaș, ne ajută să înțelegem peripețiile, cu toate riscurile ce decurg din acestea, în dorința acelora care au ales calea de a pleca într-o lume mai bună și mai civilizată, dar nu să schimbăm ceva din trecutul lor.

Am constatat uneori, lecturând cartea, că, deși tristețea aduce cu sine plânsul, întrând în empatie cu personajele prin intermediul lui nea Mitică, scriitorul Octavian Curpaș întâlnește sentimentele acestuia, care se simte înțeles. Important este pentru cititor să verifice dacă propriile proiecții corespund realității, astfel încât să evalueze pe cea a fiecărui personaj din carte, ceea ce va duce la o înțelegere mai profundă a evenimentelor ce i-au condus spre o decizie irevocabilă, de a alege „odiseea exilului”. 

Dacă această culegere de întâmplări reale fascinează cititorul de la prima lectură, se datorează unui fapt deosebit de important, acela că toate personajele, dincolo de evenimentele ce le-au marcat existența în exil, au înțeles că pentru a trăi bine prezentul, au acceptat să se împace cu trecutul.

Psiholog ILIE MARINESCU

București, ROMÂNIA

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

Dumitru Sinu, alias Nea Mitică, neobosit în dezvăluirea celor mai straşnice momente din viaţa lui din exil, nu-şi revărsase nici pe departe sacul plin cu amintiri. Mă avertizase încă de la prima noastră întâlnire că viaţa lui este un adevărat roman şi iată că spusele lui îmi dovedeau că avea dreptate! Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant şi jovial, ştia într-un mod aparte să îţi stârnească curiozitatea, să te transpună în momentele despre care vorbea şi să-i descreţească fruntea, presărând cu abilitate câte-o glumiţă aleasă cu grijă, astfel încât timpul petrecut în prezenţa lui să ţi se pară mereu prea scurt. Aşa s-a întâmplat şi atunci când mi-a vorbit despre Nichita Tomescu, un personaj interesant, care a avut rolul lui bine determinat în viaţa lui Dumitru Sinu. Agreat de unii, controversat din punctul de vedere al altora, avocatul Nichita Tomescu a fost o figură proeminentă a diasporei române, reuşind să ajungă reprezentant juridic al Canadei la Organizaţia Naţiunilor Unite, dovedind un incontestabil profesionalism şi în acelaşi timp, desfăşurând o bogată activitate în cadrul organizaţiilor şi asociaţiilor româneşti din afara graniţelor.

„De acum să-mi spui unchiule, iar eu  îţi spun nepoate”

Închisoarea Panciova din Iugoslavia a fost locul de unde viaţa lui nea Mitică a început să-şi schimbe cursul şi să şerpuiască sinuos pe cărările necunoscutului… Aici l-a întâlnit pe Nichita Tomescu, un avocat din Bucureşti care reuşise să scape din ghearele comuniştilor şi pornise în lumea largă pentru a-şi făuri o nouă viaţă.
De cum l-a remarcat pe nea Mitică, Nichita l-a privit îndelung cu ochi scrutători şi ageri, căutând să-i pătrundă fiinţa; s-a apropiat de el şi l-a întrebat: De unde eşti? „Din zona Sibiului” – i-a răspuns calm, Mitică Sinu. Aha, bănuiam eu că eşti ardelean! – şi a continuat pe un ton întrebător şi foarte circumspect: Cine sunt ăştia? Sunt comunişti? „Nu, sunt refugiaţi. Pe noi ne-au trecut legionarii graniţa” – a venit răspunsul prietenului meu. Surprins, Nichita Tomescu l-a întrebat imediat: Păi legionarii te treceau graniţa? „Da”, i-a răspuns zâmbind nea Mitică. Lovindu-se cu palma peste frunte şi parcă reproşându-şi pentru această lipsă de informare, avocatul a rostit cu o undă de regret în glas: Oooo, cum n-am ştiut asta?! Ca să ajungă în Iugoslavia el se aruncase în apele Dunării de pe puntea vaporului care-l ducea spre Moldova Nouă şi înotase spre malul sârbesc. După primele minute de conversaţie, intuind caracterul puternic şi cinstit al lui nea Mitică, l-a bătut pe umăr şi i-a spus zâmbind: Auzi, tu, de-acum, mie să-mi spui «unchiule», iar eu îţi voi spune «nepoate». Nu se ştie când vom mai avea nevoie unul de altul”.  Şi aşa au făcut!

Cea mai bună meserie

Profesorul Ionescu, un alt bucureştean care era împreună cu nea Mitică în închisoarea din Panciova, l-a întrebat într-o zi: Măi, Mitică, dar cum ai devenit tu nepotul lui Nichita, tu, din Transilvania, iar el din Bucureşti? „Păi el m-a făcut nepotul lui”, i-a răspuns zâmbind Dumitru Sinu. Atunci profesorul a făcut lumină în privinţa lui Tomescu, cel cu care îi era dat să se reîntâlnească şi în alte împrejurări pe meridianele exilului: Cu ăsta înveţi cea mai formidabilă meserie. Ăsta joacă la cai! Aşa a aflat că avocatul Tomescu era foarte cunoscut prin faptul că aranja cursele de cai în Bucureşti, sport practicat în timpul liber de către cei bogaţi. Nichita Tomescu îi plătea pe cei care aveau potenţial să câştige şi paria pe calul care ştia că o să iasă învingător. Era de o agilitate rar întâlnită şi de un curaj nebunesc, iar ceea ce îşi propunea, realiza întotdeauna. Nea Mitică şi Nichita s-au reîntâlnit în Franţa, la Paris. Acolo s-a constituit o asociaţie a studenţilor români (care avea în jur de 700 de membri), iar Nichita Tomescu era preşedintele acesteia. Cunoscut în toate cercurile diasporei pariziene, activa cu sârg în cadrul asociaţiei, care nu era altceva decât strigătul exilului românesc către cei ce nu-şi uitaseră obârşia, neamul şi valorile culturale. Neuitându-şi hobby-urile, şi în Franţa, Nichita a început să joace la cursele de cai; punea pariuri pe cai, aşa cum făcea odinioară la Bucureşti. Întotdeauna cu adrenalina în concentraţii maxime, avocatul îşi vedea de drum luptând pentru ţelul ce îşi propusese şi în acelaşi timp amintindu-şi mereu de rădăcini, de ţara în care se formase ca om şi profesionist. Deşi Parisul nu se compara cu niciun alt loc din lume, el oferind fiecăruia posibilitatea realizării, atât pe plan profesional, cât şi pe tărâm spiritual, o mare parte dintre românii refugiaţi acolo, care au luptat cu mijloacele pe care le-au avut la îndemână împotriva comunismului, au decis să părăsească Franţa în momentul în care a început războiul din Coreea. Principalul motiv care i-a determinat să ia această decizie a fost teama de extindere a comunismului în Europa. Aşa că, au traversat Atlanticul plecând înspre Canada, zona Quebec, mai exact la Montreal, unde se vorbea tot franceza. Printre cei care au părăsit atunci Franţa au fost, bineînţeles, nea Mitică şi unchiul său, avocatul Nichita Tomescu…

Tainele prieteniei şi secretele „succesului”

Începută în Iugoslavia la închisoarea din Panciova şi continuată la Paris, prietenia lui nea Mitică cu avocatul Nichita Tomescu s-a intensificat după ce au ajuns pe continentul nord-american, la Montreal. Nea Mitică mi-a vorbit multe ore despre acest personaj controversat, care ştia să ajungă acolo unde îşi dorea, pe care îl fascina întotdeauna ineditul şi risca totul, ştiind să-şi direcţioneze acţiunile spre zona ţintită. Aşa a ajuns Nichita Tomescu să practice avocatura, la Montreal. Devenise un avocat recunoscut, neîntrecut în meseria sa. Jurnalele canadiene au scris mult despre el ca fiind cel mai bun avocat din Montreal. A avut clienţi din toate sferele sociale, cazuri delicate, rezolvate toate în mod profesionist. Beneficiind de o minte ascuţită, care în tandem cu flerul său de invidiat rezolvau cele mai complicate şi ciudate cazuri, îi creşte cota profesională şi ajunge avocatul celebru din Montreal. Nichita avea doi prieteni apropiaţi: pe nea Mitică şi pe Radu Bumbaru. Când ieşeau cu el la o cafea sau la o cină, le povestea ore în şir despre secretele succesului său. Cel mai greu este să plăteşti un judecător – le spunea el -. Dacă nu ştii cum să o faci, poţi să-ţi pierzi meseria. Şi Nichita le povestea că pentru a mitui un judecător el căuta oameni din anturajul acestuia pentru a-i studia preferinţele şi pentru a afla ce ar putea accepta. Când identifica pe unul care accepta mita, el apela la prietenii acestuia pentru a-l contacta şi a-şi atinge scopul. Niciodată nu oferea direct cadourile celui vizat pentru a-şi rezolva cazurile, era inteligent şi agil, şi astfel faima lui a crescut şi clientela s-a extins şi în rândurile mafioţilor. De exemplu, trei italieni furaseră un vagon care transporta rom. Unul dintre ei a fost arestat. Mafioţii l-au contactat pe Nichita şi i-au spus: Nu contează cât ne costă. Noi vrem să-l scoţi afară pentru că trebuie să dăm o altă lovitură mai mare, în altă parte, şi numai el ne poate ajuta. Şi Nichita a fost angajat!

„Bine, măi, Nichita, dar cine plăteşte?”

Şirul destăinuirilor lui nea Mitică despre avocatul bucureştean a continuat. Pe măsură ce discuţia noastră se adâncea, îmi dădeam seama cât de mult şi-a pus amprenta asupra vieţii lui Dumitru Sinu, personalitatea lui Nichita Tomescu. „Mergeam cu el la restaurant şi ne spunea să comandăm ce dorim” – a continuat nea Mitică -. Noi întrebam: ”Bine, măi, Nichita, dar cine plăteşte? – la care avocatul răspundea cu un zâmbet complice: Lasă, că este deja aranjat! Când am plecat din restaurant, la o masă de lângă ieşire erau nişte mafioţi care, la vederea noastră, s-au ridicat în picioare şi l-au salutat, făcând o reverenţă în faţa lui… Vedeţi, măi, cine a plătit?” Mafioţii îi plăteau masa lui Nichita Tomescu ori de câte ori mergea la un restaurant de lux din Montreal, era, doar, apărătorul lor preferat.

„Unde-s banii?”

Nea Mitică s-a oprit un moment din povestit; l-am văzut cum se luminează la faţă şi izbucneşte într-un hohot de râs. Amintirile se derulau cu repeziciune în mintea lui şi nu reuşea să-mi povestească în ritmul în care îşi aducea aminte câte ceva. L-am urmat şi eu cu un zâmbet, aşteptând nerăbdător să aud continuarea poveştii lui Nichita Tomescu. Îşi amintise de un român, pe nume, Radu, poreclit Radu Spital pentru că era prieten apropiat cu directoarea celui mai mare spital din Montreal, unde lucrau zece români, printre care şi nea Mitică. Radu Spital împrumutase bani cu dobândă de la un evreu, avocat de profesie. Împrumuta câte 1.000 de dolari, apoi 5.000, apoi 10.000, apoi 50.000 cu dobândă mare, pe termen scurt şi îi returna la timp. Până i-a câştigat încrederea! La un moment dat i-a spus evreului că are nevoie de 250.000 de dolari. Evreul i-a dat suma de bani solicitată, iar Radu a dispărut cu banii. Autorităţile canadiene l-au prins şi l-au băgat în puşcărie. Nichita Tomescu a fost angajat să-l apere. Ajungând la tribunal, evreul l-a acuzat pe Radu de escrocherie. Când şi-a început Nichita Tomescu pledoaria în favoarea acuzatului, s-a ridicat în picioare, calm şi cu un zâmbet plin de carismă, a vorbit destul de scurt, iar la finalul pledoariei a adresat retoric, o întrebare completului de judecată: Păi dânsul, ca avocat, nu ştia că nu are voie să împrumute bani cu o asemenea dobândă? Şi astfel l-a scăpat Tomescu pe Radu Spital de ani grei de puşcărie. Înainte de proces însă, Nichita Tomescu l-a întrebat pe Radu: Bine, bine, eu te scot din puşcărie, dar unde-s banii? Radu i-a răspuns spăşit: Măi, Nichita, tu mă întrebi aşa ceva? Doar de la tine am învăţat:  «pe ei, pe ei, pe ei »!” (adică pe cai). I-am cheltuit la cursele de cai.. „De atunci a rămas o vorbă printre noi, românii din Montreal: Unde-s banii?”, mi-a spus zâmbind nea Mitică, încheind episodul Radu Spital din povestea despre Nichita Tomescu: „Nichita miza uneori pe sume exorbitante, cea mai mare ridicându-se undeva pe la 100.000 de dolari. Erau bani foarte mulţi la vremea aceea…”  Şi Nichita fusese un mare jucător la cursele de cai. Era o patimă care durase foarte mulţi ani. Într-o zi însă a spus: Gata, de acum n-am să mai joc! Şi n-a mai jucat!

„Tu nu ştii nici cine a fost Cicero!”

Un interesant episod din relatarea lui Dumitru Sinu a fost cel în care mi-a povestit cum Nichita i-a tras o palmă logodnicei lui pentru că fata i-a spus: Măi, Nichita, tu nu ştii nici cine a fost Cicero! Indignat, Nichita i-a răspuns, roşu de furie: Eu am dat lucrarea de licenţă din Cicero şi tu ai neobrăzarea să mă insulţi şi să-mi spui că nu ştiu cine a fost Cicero?, şi i-a tras o palmă zdravănă, ca să-l ţină minte. Fata l-a dat in judecată şi, la proces, judecătorul îi zise: Domnule Tomescu, am înţeles că v-aţi revoltat că v-a spus domnişoara că nu ştiţi cine este Cicero. Vă rog să ne spuneţi ce ştiţi dumneavoastră despre Cicero.  Atât i-a trebuit! Nichita Tomescu a vorbit mai mult de o oră despre marele filosof. Judecătorul a fost impresionat: O astfel de pledoarie nu am auzit până acum, iar Nichita, cu tupeul de care nu ducea lipsă, slavă Domnului, i-a răspuns zâmbind: Păi unde ai fi vrut să auzi? La Montreal? Aşa ceva nu auzi decât în Europa. Era un tip foarte spontan şi îndrăzneţ. Apoi,  judecătorul s-a întors către fată, spunându-i contrariat: Să ştii că ai scăpat ieftin cu o palmă. Cum ţi-ai permis să spui că acest om nu ştie cine a fost Cicero?

„Toată lumea în genunchi!”

La un moment dat, nea Mitică s-a oprit din povestit. Simţeam că va fi palpitant ce îmi va spune. Calm, cu o atitudine sobră, nea Mitică mi-a relatat o întâmplare de suflet, petrecută în locul de închinare al românilor ortodocşi din Montreal, biserica pe care o frecventa cu regularitate şi el şi avocatul bucureştean. Era locul în care se întâlneau, când le permitea timpul, şi îşi povesteau bucuriile şi necazurile pe care le aveau, inevitabil, fiecare dintre ei.
Într-o zi în care se afla în acea biserică alături de câţiva confraţi români, la un moment dat, Nichita Tomescu a strigat: Toată lumea în genunchi! În dimineaţa aceasta aveţi în mijlocul vostru un sfânt. Lumea a amuţit pentru câteva secunde şi toţi cei care erau în biserică au căzut în genunchi. În mijlocul lor se afla poetul Aron Cotruş, deja la o vârstă venerabilă şi care a rămas stupefiat de atitudinea lui Nichita. Avusese plăcerea să-l cunoască pe onorabilul domn Cotruş pe vremea când făcea liceul la Braşov. Toţi românii din Montreal îl cunoşteau pe Tomescu, aşa că nu au fost prea surprinşi de gestul său. Ştiau că, în ciuda faptului că era plecat de ani buni din România, rămăsese un adevărat patriot şi un mare iubitor de cultură.

„Când plecăm din lume, nu luăm cu noi nici greutatea scamei”

Trecuseră deja câteva ore bune de când stăteam şi povesteam cu domnul Dumitru Sinu. Nici n-am simţit cum a trecut timpul şi cum poveştile adevărate ale prietenului meu m-au făcut să trăiesc alături de el emoţia amintirilor. „Nichita Tomescu era un tip foarte cult şi vorbea franceza mai bine decât canadienii. În momentele lui de linişte, scria. Avea nişte poezii extrem de sensibile. Îmi pare rău că nu i le-am cerut. Îmi aduc aminte că una din ele spunea: Când plecăm din lume nu luăm cu noi nici greutatea scamei… Era un om puternic!” Nea Mitică nu s-a gândit  vreodată că unchiul din lagărul titoist al anilor ’48 va fi prietenul său aproape 30 de ani…

„Dar din  uitare, cine-o să mă cheme?”

Povestea lui Nichita Tomescu m-a impresionat şi m-a incitat, stârnindu-mi curiozitatea de a afla mai  multe despre el. Am încercat să găsesc amănunte pe care nu le auzisem de la nea Mitică, pe de-o parte din pură curiozitate jurnalistică şi pe de alta, mă gândeam că dacă Nichita Tomescu scrisese poezii, este imposibil să nu descopăr măcar una din creaţiile sale. Aşa am ajuns la un articol scris de profesorul Ioan Man despre Nichita Tomescu, găsindu-l în numărul 6, din luna iunie 2007 al revistei ialomiţene de cultură, Helis, care apare lunar.
Singurul material din care-am reuşit să completez informaţiile referitoare la ilustrul avocat român, articolul intitulat „Nichita Tomescu – poet valoros al Bărăganului”, vine ca un răspuns al consătenilor săi, reprezentaţi de însuşi autorul, în persoana profesorului Ioan Man, la întrebarea cu care avocatul-poet încheie unul din frumoasele sale poeme: Dar din uitare, cine-o sa mă cheme?

Nichita Tomescu – reprezentantul Canadei la Naţiunile Unite

Nichita Tomescu s-a născut în inima Bărăganului în anul 1919, la 23 august, în localitatea cunoscută în acele timpuri sub numele de Principesa Maria, astăzi Ioan Roată, în familia arendaşului şi negustorului de cereale, Marin Tomescu. Harnic şi foarte inteligent, tatăl lui Nichita a fost cel mai bun primar al comunei, în perioada interbelică. Avea o avere considerabilă şi a donat primăriei tot salariul său de primar, contribuind la construcţia unei clădiri a primăriei, care mai târziu a devenit sediul poliţiei locale.
Trei copii i-a adus pe lume Ioana, soţia sa: pe Nichita, Mişu şi Lucreţia. După terminarea studiilor primare la şcoala din sat, Nichita Tomescu îşi continuă studiile la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov şi urmează apoi cursurile Facultăţii de drept din Bucureşti.
Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial aduce multe necazuri şi durere în familia Tomescu: Marin Tomescu este decretat chiabur, i se confiscă mare parte din avere, şi trăieşte sub continua ameninţare a comuniştilor. Nu o dată este persecutat şi bătut de securitate. Neplăcerile datorate originii nesănătoase s-au răsfrânt şi asupra băieţilor familiei Tomescu. Mişu devenise medic, iar Nichita, avocat. Sătul de  urmărirea securităţii şi de permanenta teamă de a nu fi arestat, în toamna lui 1948 părăseşte România într-un mod original, după cum a relatat nea Mitică. După popasul pe malurile Senei, Nichita pleacă spre Canada, unde se stabileşte definitiv.
În Canada, cunoaşte o ascensiune profesională pe care nici el n-ar fi putut-o bănui, dar înainte de toate este nevoit să reia studiile juridice, pentru că cele absolvite în România n-au fost recunoscute de către canadieni. Câştigă procese grele şi se remarcă în avocatură, astfel că la un moment dat este numit reprezentant juridic al Canadei la Naţiunile Unite. Avea o carieră strălucită, se căsătorise cu o canadiancă de origine franceză, cu care a avut trei copii. Doi dintre ei s-au stabilit ulterior în Franţa. Era un om împlinit pe toate planurile: şi familial şi profesional. Este de remarcat faptul că, deşi în Canada se realizează pe deplin, nu uită nicio clipă că este român şi, alături de alte nume de seamă ale diasporei române din ţara frunzei de arţar, pune piatra de temelie a Asociaţiei Românilor din Canada, numărându-se printre membri ei fondatori. Însă o puternică criză hepatică îi curmă viaţa, fulgerător, la numai 58 de ani. În data de 29 decembrie 1977, se stinge din viaţă departe de ţară, aşa cum parcă intuise după ultima vizită pe care o făcuse în România… În numărul din ianuarie 1978 al revistei românilor din Canada, „Le courier roumain”, un coleg de pribegie al lui Nichita Tomescu mărturisea: L-am ascultat cum îşi declama singur versurile, fericit de a-şi fi regăsit rădăcinile, satul lui, pământul lui, credinţa lui. Când a terminat, m-a întrebat: «Oare ne vom mai întoarce vreodată? Eu nu mai pot crede»!”
A fost înmormântat în Canada, departe de satul din Bărăgan care-i fusese atât de drag. În semn de preţuire, consătenii i-au ridicat un monument funerar alături de mormintele părinţilor săi, pe care-i iubise atât de mult…

Poeme adunate în „Genuni”

Îmi povestise nea Mitică despre talentul literar al lui Nichita Tomescu şi-acum, iată că am avut ocazia să citesc câteva din poeziile sale. Majoritatea au fost scrise încă din anii de liceu şi adunate într-un volum intitulat „Genuni”, tipărit în anul 1939, în 500 de exemplare. Toate poartă-n ele amprenta dragostei de locurile natale şi de oamenii lor, constituind parcă un preambul al cărţii exilului de mai târziu. Însuşi titlul  îmi inspiră acest lucru: „Genuni”! – odată ce-ai păşit pe drumul exilului, nu poţi să ştii niciodată spre ce prăpăstii te îndrepţi sau pe ce culmi te poţi înălţa. Dacă în Canada cunoscutul avocat a atins înălţimile în carieră, prăpastia din suflet rămânea aceeaşi – depărtarea de locurile şi oamenii pe care i-a iubit dintotdeauna. „Sunt un băiat firav, cu părul de lan / Cu ochii pierduţi, cu fruntea de ceaţă. / În fiecare dimineaţă / M-a fugărit fata Morgana-n Bărăgan” – spune Nichita în prima strofă a poeziei „Eu”, o adevărată radiografie a sufletului său, dăltuit din lutul Bărăganului. „Pe pieptul salcâmului plângeam în vânt / Noaptea-mi arăta Calea Robilor. / Pe buze simţeam bucuria stropilor / Când sărutam flori şi păpuşi de pământ” – ce dovadă mai clară a legăturii cu locul în care a fost plăsmuit, vrem, oare? Mai bine să-i desluşim frământările ce transpar din următoarele versuri: „Anii m-au fugărit şi m-au pierdut în vreme./ M-am îmbătat cu picurări de flaut / Ca între stele şi ceruri să mă caut, / Dar din uitare, cine-o să mă cheme?” Într-un alt poem, evocă într-un mod absolut original, moştenirea dobândită din trăirile înaintaşilor săi: „Moşii mei vânau dropiile tăcerilor / Din rădvanul singurătăţii….//…au murit într-o pagină / Din cartea amintirilor…”, dar, „…peste mine aplecaţi / Sapă nostalgii în a inimii mele paragină. // Ei mi-au dăruit setea de ceruri şi pustiu / Şi mi-au tors peste inimă, depărtarea” („Atavism”). Frumos, profund şi foarte trist, în acelaşi timp. Din majoritatea poeziilor acestui volum răzbate către sufletul cititorului dragostea poetului faţă de satul din Bărăgan, respectul şi preţuirea faţă de cei în mijlocul cărora s-a născut şi a crescut, pe fondul trăirilor sale intense de etern neînţeles… „ Nimeni nu mă-nţelege, tată. / Pentru asta mi-e teamă că odată / Am să plec din sat, de n-o să mai mă-ntorc / Şi din inimă toate durerile o să-mi storc.” („Scrisoare tatii”) Din păcate, multe dintre creaţiile lui Nichita Tomescu au rămas necunoscute, pentru că se află risipite prin diverse publicaţii din ţară şi străinătate şi nu ştiu dacă vreodată, cineva le va aduna într-un volum. În necrologul apărut în revista românilor din Canada în ianuarie 1978, scria: „Joi, 29 decembrie 1977, avocatul Nichita Tomescu a trecut la cele eterne…În ultimii zece ani, fiind suferind, îi era greu să se mai consacre şi activităţilor româneşti, motive din care, omul şi poetul Nichita Tomescu a fost mai puţin cunoscut decât avocatul distins al cauzelor, aşa zise, dinainte pierdute dar pe care el ştia cum să le câştige. Totuşi, Nichita, chiar din această «retragere» continuă să simtă şi gândească româneşte, pentru el şi pentru noi. Chiar cu câteva săptămâni înainte de a muri mi-a trimis un poem pentru «Curierul Român», de sărbători, purtând chiar acest titlu: «De sărbători», în mijlocul cărora el ne-a părăsit pentru totdeauna!
Şi, citind aşa, mai multe dintre poemele lui Nichita ne-am simţit purtaţi într-o altă lume pe care n-o poţi atinge decât cu aripile sufletului. Şi Nichita a fost un om de suflet!

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.XII. )

Mulţumesc pentru dar, Badie! Acum când este frig, şi totul parcă este încremenit, cartea mi-a încălzit casa…

“Numai pomul dezrădăcinat ştie gustul pământului de acasă; numai omul dus peste mări şi ţări ştie cât de grea este povara dorului de Ţară; numai poetul arde ca o torţă, în fiecare zi, în fiecare noapte. Nu ştiu dacă I. Miclău şi-a luat ţărană din grădina casei părinteşti, ca să-şi învelească trupul cu ea când o fi să fie. Sunt sigur, însă, că a luat cu sine atâtea amintiri, cât să-i ajungă pentru o veşnicie. Îşi înveseleşte sufletul cu ele, când îl pătrunde frigul străinătăţii; îşi oblojeşte rănile ce i le fac săgeţile singurătăţii; îşi şterge lacrimile dorului, îşi doineşte neîmplinirile şi puţinele bucurii ale vieţii. Şi toate astea le rabdă cu stoicism, ştiind că astfel îşi ispăşeşte vina de a fi POET.” (Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda).

Ioan Miclău, “purtându-şi Duhul de Românie, neatins de vremi…”, în noul său volum,  “Frunze de toamnă aurie”,  apărut la Bârda – editura “Cuget Românesc”, 2010, le mai lasă urmaşilor o parte din sufletul său”, o dragoste tainică, de românism incurabil.

“…M-aş simţi gol, secunda risipită, / De n-aş avea-n iubire al gândului izvor…“ ,  ne spune poetul Ioan Miclău, pentru  “acest Neam frumos” căruia îi aparţine, “cel al Românilor”, el scrie şi trăieşte prin credinţă, fiecare secundă, pentru istoria Românilor, pentru cei dragi lui, mânat parcă de Duhul celui ce ne-a creat, “Duhul adevărului”.

“Eu voi ruga pe Tatăl, şi alt mângâietor va da vouă, ca să fie cu voi în veci, adică Duhul adevărului” (Ioan XIV, 16, 17).

“Cum o secundă este viaţa întreagă, / Cu-a Naţiunii fiinţă s-a unit, / Căci Timpul – Neamul merge înainte, / Chiar de orologiul gongul şi-a oprit!”

Mândria de Român este prezentă în scrierile autorului, aşa cum iubirea, pacea sufletească sunt roadele Duhului Sfânt.

Un îndemn pentru fiecare din noi de a  ne aminti ce ne spune Apostolul Pavel, “roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea”. (Gal. V. 22). “Ia aminte, cât de întocmai se rosteşte Apostolul şi în ce mare legătură stau cuvintele lui, el pune dragostea înainte, apoi vorbeşte despre urmările ei. El începe de la rădăcină, şi apoi arată roadele. El pune întâi piatra fundamentală, şi apoi aşează zidirea. El face începutul cu izvorul şi apoi vine la râu. Adică dragostea – rădăcina şi izvorul şi mama a tot binelui. Ea, asemenea unei rădăcini, produce mii de ramuri ale faptei-bune, se varsă ca un izvor în nenumărate pâraie, şi asemenea unei mame îmbrăţişează pe toţi cei ce scapă la dânsa. Fiindcă Sfântul Apostol Pavel foarte bine ştia aceasta, a numit-o rod al Sfântului Duh. Dar într-alt loc îi dă el o numire aşa de mare, încât o numeşte plinire a legii“. “Dragostea, zice el, este plinirea legii” (Rom. XIII, 10).

Căci unde este dragostea, de acolo lipseşte micimea sufletului; unde este dragostea, de acolo pier patimile cele nebune ale inimii, căci dragostea, zice Apostolul, “nu se trufeşte, nu se îngâmfează, nu se poartă cu necuviinţă,, (I Cor. XIII, 4, 5).-( din “Predici la duminici şi sărbători”,  Sfântul Ioan Gură de Aur).

Ioan Miclău este unul dintre acei truditori ai cuvântului, a faptei bune, a dragostei necondiţionate. O ramură în toamnă, ce-şi duce rugăciunea cu evlavie pentru Neamul Românesc, conştient de rădăcina sa sănătoasa, de coroană, frunze şi rod.

Volumul “Frunze de toamnă aurie” aparţinând scriitorului Ioan Miclău, emană miros de floare de câmp, trăiri şi amintiri unice. Se doreşte a fii păstrat în amintirea nepoţilor, ca o rugăciune de ne-uitare. Citind paginile, am simţit prezenţa mentorului său, profesorul ARTUR SILVESTRI. Fiecare din noi, am învăţat câte ceva, acel ceva, ce ne va zidi în cuvânt. Fascinaţia lui pentru cele “două mari dimensiuni ale duhului românesc cel veşnic”, basmul şi “Aminul Neamului Românesc duhul Revelator-Identificator-Călăuzitor de Neam, MIHAI EMINESCU”, te copleşesc prin simplitatea simţirii, a harului.

Poetul Ioan Miclău este “cânt pe marginea unei prăpăstii, / Sub care curge fluvial infinit; / este “lacrima ce sună în ocean, / Precum secunda-n timpul nesfârşit.”…”Culorile sunt vârste, simboluri, şi cărări, / Frunzele anii ce repede trecuţi, / O, Doamne ce valuri vin pe Mări, / Iar omenirea fuge de-a Tale îndurări! “.

“…Ardeleanul, româno-australian IOAN MICLĂU este, el însuşi, prin harul zicerii/povestirii şi prin setea sa de cunoaştere, întru Duhul Creştin Autentic Românesc, un “HOROIES”! Un Traco-Dac Gigantic, din cei adevăraţi de la care, cum îi zicea Horoiesului din legendă, fiicei sale celei curioase şi miloase, “VOM MOŞTENI” Lumea cea authentic-Românească / Omenesc–Dumnezeiască!!!” (Prof. Dr. Adrian Botez).

MARIANA GURZA