Plecarea in lumea vesniciei a poetului Mircea Micu, prozator, dramaturg, autor de parodii, publicist, editor la multe publicati si reviste literare, ne-a lasat mai singuri.O personalitate complexa cu un farmec aparte.Un bun strajer a neamului romanesc.

Autor a peste 35 de volume de proza, versuri, Mircea Micu a fost laureat a mai multor premii literare.

Dar, in universal sau tainic, vibra plin de sentimente, ardea in el flacara iubirii de neam.Nu s-a sfiit niciodata sa spuna lucrurilor pe nume…Adevarul l-a facut liber. A trait si a plecat ancorat in realitate, “un nationalist luminat si tenace…”

“ Sunt un romantic incurabil, un singuratic… “.” Urasc politica, sunt…un nationalist luminat si tenace… “. “ …am constiinta exacta a valorii mele literare… “

“Eu sunt ce n-am fost niciodată/ Şi-un sfert din ce era să fiu“, declara intr-un interviu, parafrazandu-l pe Toparceanu.

Eram departe de casa cand aflasem trista veste.”Plecarea” lui mi-a amintit de “plecarea” scriitorului Artur Silvestri, cand, cu piosenie Mircea Micu venise sa-si ia ramas bun de la prietenul sau, cu o floare in mana…

“A fi”, este o poezie ce-l defineste, prin lirism si candoare :

” Si peste toate, ca un tigru
Sa treci razand si sa te minti
Si cand te-ntapina zapada
S-o-ntampini cu o floare in dinti”.

Si a “plecat”…si a ramas prin “fapta culturala”…S-a dus la o cafenea literara, alaturi de cei mai valorosi oameni de cultura, undeva printre ingeri…Prin flacari, in lumina, departe de aceasta lume dezlantuita…Ne-a lasat zambetul sagalnic, sperand sa invatam sa traim, sa intelegem jertfa, sa fim mereu treji pentru a  pastra identitatea neamului romanesc.

Dumnezeu sa-l odihneasca in gradina Sa!

(“In memoriam Mircea Micu” – Revista Ecoul, 2010)

MARIANA GURZA

                         

                         Nu l-au cunoscut

                                            (Nicolae Iorga)

 

 

Oricât de sfânt era Iisus
Şi cât de lămurit prin lut
Vedeai pe cel venit de sus
Şi ai săi nu l-au cunoscut.

A trebuit ca trupul său
De mucenic să-l bată-n cuie
Ca să se-arate Dumnezeu
Şi ca la ceruri să se suie.

 

                                

 

 

                                   Pe cruce

                                           (Vasile Voiculescu)

 

 

Iisus murea pe cruce. Sub arşiţa grozavă
Pălea curata-i frunte ce-o sângerase spinii
Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinii
Părea că varsă lava.

Şi chiar în clipa morţii huliră cărturarii
Cu fierea oţelită îl adăpau străjerii…
Râdea cu hohot gloata cu spasmele durerii
Şi-l ocărau tâlharii.

Zdrobită, la picioare-i zăcea plângând Maria
Şi-adânc zbucnea blestemul din inima-i de mamă
Alături Magdalena, în lunga ei maramă,
Ţipa văzând urgia.

Departe ucenicii priveau fără putere…
N-aveau decât să fugă în lumea cea pribeagă
Cu el se naruise nădejdea lor întreagă
Şi fără mângâiere.

Târziu, porni mulţimea în pâlcuri spre cetate
Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite
Trecură fariseii cu feţele smerite
Şi bărbile-argintate.

Măslini fără de frunze dormeau mocnind pe coaste
În vale,ca-ntr-o pâcla, dormea Ierusalimul,
Pe cruce somnul morţii dormea de-acum sublimul
Iisus, vegheat de oaste.

 

                          

                             

                                  Învierea

                                            (Mihai Eminescu)

 

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morţii rece spirit se strecura-n tăcere;
Un singur glas îngâna cuvintele de miere,
Închise în tratajul stravechii evanghelii.

C-un muc în mâni moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă,
Că moartea e în lupta cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada.

O muzică adâncă şi plină de blândeţe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolţi:
“Pieirea, Doamne sfinte, cazu în orice colţ,
Inveninând pre însuşi izvorul de vieţe,

Nimica înainte-ţi e omul ca un fulg,
Ş-acest nimic îţi cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunatoare de plansete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg”.

Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială
Şi negrul întuneric se sperie de şoapte…
Douasprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodata-n negre ziduri lumina da navală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uita şi preoţi şi popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

“Cântări şi laude-nalţăm
Noi, Ţie unuia,
Primindu-l cu psalme şi ramuri,
Plecaţi-vă neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos a inviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte calcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

 

 

                 

                   

                       Imn al învierii

                                 (Valeriu Gafencu)

 

Vă cheamă Domnul slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,
Fortificaţi biserica creştina
Cu pietre vii zidite-n temelii.

Să creasca-n inimile voastre
Un om născut din nou armonios,
Pe sufletele voastre să se-mplante
Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Un clopot tainic miezul nopţii bate
Şi Iisus coboară pe pământ;
Din piepturile noastre-nsângerate
Răsună Imnul Invierii sfânt.

Veniţi creştini, luaţi lumina
Cu sufletul smerit, purificat;
Veniţi flămânzi, gustaţi din cina,
E nunta Fiului de Impărat.

 

 

                          

 

 

                             Hristos a înviat!

                                                (Vasile Militaru)

 

Hristos a Inviat! Ce vorba Sfânta!
Iţi simţi de lacrimi calde ochii uzi
Şi-n suflet parcă serafimii-ţi cantă
De câte ori creştine o auzi.

Hristos a Inviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în Adevar;
În poieniţa-n care zburdă cerbii,
În florile de piersec şi de măr.

În stupii de albină fără greş,
În vântul care suflă mângâios
În ramura-nflorită de cireş
Dar vai, în suflet ţi-nviat Hristos?

Ai cantărit cu mintea ta creştine
Cât bine ai făcut sub cer umblând,
Te simţi măcar acum pornit spre bine
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând?

Simţi tu topită-n suflet vecea ura?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?
Iubirea pentru semeni o simţi jar?

O, dacă-aceste legi de-a pururi sfinte
În aur măcar azi te-au îmbrăcat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept sa canţi: Hristos a Inviat!

 

 

                                  

                          

                                   Epitaf

                                                            IOAN ALEXANDRU

Mormântul aşezat într-o grădină

Până în zori s-a prefăcut pristol

Întunericul e numai rădăcină

Floarea răsare şi mormântu-i gol

În mireasmă totul se adună

Şi mireasma se predă la vânt

Cum străbate soarele pe lună

Să se vadă golul din mormânt

                                           În grădina Ghetsimani

                                                                VASILE VOICULESCU

Iisus lupta cu Soarta şi nu primea Paharul…

Căzut pe brânci în iarbă se-mpotrivea întruna.

Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul

Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mână neîndurată ţinând grozava cupă,

Se cobora-mbiindu-l şi i-o ducea la gură…

Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-l rupă…

Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere

Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă…

Dar fălcile-ncleştându-şi cu ultima putere

Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!

Deasupra, fără tihnă, se frământau măslinii,

Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă…

Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii

Şi ulii de seară dau roate după pradă.

                                               Înviere

Zăceau în noi vechi stavili de păcat,

Ne ocoleau din ceruri mesagerii…

Dar Domnul a venit, le-a spulberat: trec libere-n noi căile-nvierii

Pândeşte, suflete, ia-ţi straie noi,

Cămările găteşte-ţi: poate iată-L,

E drumul Său, Hristos acum prin noi,

Prin om El suie-nvingător, la Tatăl

Nu-i scapă colţ neluminat, pustiu,

El, Fulger, cercetează pe oricine,

Aţin âte, clipa mare cât eşti viu

De-i place-şi face un popas în tine,

Şi-n volbura-l de slăvi te ia cu Sine…

 

“Cuvântul omului este după chipul Cuvântului lui Dumnezeu şi trebuie să găsim mereu cuvântul cel mai potrivit, ca să nu pierdem Cuvântul Veşnic”.(Părintele Sofronie Saharov)
Am revenit de la Techirghiol mai bogată sufleteşte şi spiritual. Apropierea de Sfânta Mănăstire “Sf.Maria”, unde vieţuieşte “un stâlp al Înaltului”, Părintele Arsenie Papacioc, cum îl simţea scriitorul Mihai Rădulescu, aerul era mai curat, cerul mai senin.

O pace tainică ce o simţisem lângă chilia părintelui, tinând la piept două cărţi recente: Părintele Arsenie Papacioc- “Mici îndrumări spre mântuire”, ediţie îngrijită de ieromonah Benedict Stancu, Bucureşti, editura Sophia, 2009 şi “IATĂ DUHOVNICUL-PĂRINTELE ARSENIE PAPACIOC “, 2010, carte aparută la aceeaşi editură şi îngrijită de acelaşi râvnitor ieromonah.

“Părintele Arsenie Papacioc, trăitor al simplităţii Patericului, ne învaţă cu fiecare gest şi cuvânt că orice clipă poate fi un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune!”Citându-l pe ierom.Benedict Stancu din precizările făcute, de teama de a nu greşi, am înţeles că, “părintele Arsenie a ştiut a se situa cuminte între cele două abisuri: trecutul şi viitorul…Tot ce a preluat de la predecesorii săi a devenit o tradiţie filtrată, îmbogăţită, asimilată cu discernământ. În felul acesta ne-a încurajat să trăim din plin bucuria prezentului şi putem conchide că slujirea Cuvioşiei Sale ca duhovnic este dinamică în interiorul Tradiţiei.”

De la primele ore ale dimineţii o mulţime de credincioşi aşteptau răbdători să fie primiţi de bunul părinte.Copiii erau cei care aveau prioritate.Ne rugam în linişte, sperând că îl vom vedea şi vom primi binecuvântare. Ieşise în pridvor.Îl zărisem puţin, dar, am îngenunchiat şi am primit rugăciunea binecuvântată făcută pentru cei prezenţi.Pe rând fiecare dintre noi am pătruns în încăperea unde părintele duhovnic, slabit, dar cu acelaşi Har, ne-a dat mâna prin care am simţit sfinţenia…

În 15 august a.c. Avva Arsenie Papacioc v-a împlini vârsta de 96 de ani. Anii îi numără Dumnezeu, sunt ca mărgăritarele… Nu osteneşte a-şi primii credincioşii, a le da cuvinte de folos.
Maica Domnului să vegheze chilia părintelui duhovnic şi îngeri păzitori trimişi de Cel de Sus sa-i fie Cuvioşiei Sale alături în priveghere.
Părintele duhovnic Arsenie Papacioc, părintele Iustin Parvu, părintele Adrian Făgeţeanu, prin prezenţa lor ne simţim mai puţin singuri, ei sunt  nădejdea celor împovăraţi, prin dânşii învăţăm să preţuim clipa. Dumnezeu să le binecuvinteze anii în sănătate şi pace sufletească. Atâta timp cât îi avem, suntem mai bogaţi. Să le ascultăm Cuvântul, să învăţăm în fiecare secundă că “orice clipă poate să fie un timp şi orice suspinare poate să fie o rugăciune…”(P.Arsenie Papacioc)

Prezenţa inimii noastre la Dumnezeu, în rugăciune trebuie să fie permanentă, “să avem educaţia inimii, adică să existăm mereu…Rugăciunea este, de fapt, totul. Rugăciunea…Inima ta în inima lui Dumnezeu! Indiferent ce  vorbeşti, rugăciunea este o tăcere adâncă şi o stare dincolo de închipuirea omenească. O vorbire cu Dumnezeu, dar nu cu vorbe omeneşti…Rugăciunea este necesară, rugăciunea este viaţa noastră…”(Părintele Arsenie Papacioc).

Pentru bunul părinte, “concepţia de mântuire creştină” este “suferinţa” putând birui. Este convins de faptul că, “poporul român va avea o misiune istorică. Neaparat biblică. Luat aşa cu îngăduinţă, comparându-l cu toate popoarele, este cel mai adaptabil prin fire, prin moşi şi strămoşi, biblic, în sensul că, de la naştere poporul acesta a suferit şi suferă încă din partea duşmanilor. Şi el totuşi se menţine şi-n plus a născut atâtea valori. Un Eminescu în literatură, Brâncuşi în sculptură, Enescu, considerând că arta, poezia, este o prorocire, la urma urmei. Nu trebuie neglijate aceste realităţi.Tocmai în această suferinţă stă renaşterea viitoare” .

Acum în prag aniversar, când cuvintele parintelui m-au copleşit, pot spune şi eu că, părintele duhovnic ARSENIE PAPACIOC este lumina Neamului Românesc, alături de ceilalţi trăitori monahi ce păstrează flacăra credinţei vie in folosul neamului.

“Facă Domnul ca fulguraţia adevărului trăit de părintele Arsenie, ce se reflectă şi în cuvintele consemnate aici – “Cine e monah (e valabil şi pentru mireni –n.n.) credincios şi adevarat? Cel ce şi-a păstrat până la capat ardoarea, cel care nu încetează să adauge până la sfârşitul vieţii foc peste foc, flacără peste flacără, râvnă peste râvnă, dorinţă peste dorinţă”  cum spunea Sfântul Ioan Scărarul – să ne învăpaieze şi pe noi cu dumnezeiescul dor. (ierom.Benedict Stancu din vol.”Iată duhovnicul-Părintele Arsenie Papacioc”)

Mariana Gurza

2011

 

                       AM RENĂSCUT, DOAMNE

 

Am renăscut, Doamne

Odată cu Învierea Ta.

Cu sufletul curăţat,

Mi-am îndreptat gândul spre Tine.

Tu cel ce te-ai jertfit

Ne-ai lăsat iubirea,

Şi puterea de a deveni copil

Odată cu cel din icoana Maicii Domnului.

Cu El am renăscut, Doamne,

Mai puternică, mai tenace

Având CUVÂNTUL Tău drept scut.

 

 

                          CELE DOUĂ LUMI

 

 

Între viaţă şi moarte

un prag fragil…

Păşesc pe el

în cele două universuri.

Aş mai rămâne în viaţă,

unde e prezentul şi viitorul.

Dincolo…

E timp şi pentru dincolo…

Acolo vom da vămi văzduhului,

pentru popasul veşnic.

Dumnezeu, va avea El grijă de noi!

Ne va ţine de mână

Aici,

Acolo,

O eternitate…

 

 

                   SPUNE-MI CINE SUNT

 

 

Am crezut că ştii

cine sunt.

Eu mă credeam,

deopotrivă că sunt

şi umbră şi fiinţă.

Până când mi-am dat seama

că-n oglinda timpului

nu eram mai mult decât

un strigăt,

un hohot de râs,

o rochie albă,

o flacără de lumânare,

un ou roşu,

o bucăţică de prescură,

un ochi de lumină.

 

                VĂ MULŢUMESC, PRIETENI

 

Din senin s-a iscat iubirea,

în senin s-a întors!

Asta v-am spus vouă,

prieteni ai mei,

când mi-aţi arătat cerul

şi stele,

când mi-aţi adunat lacrimile,

în potire de crini,

când din nori rătăciţi,

pe drumul meu

plin de poeme,

se vor ivi cohorte

de îngerii şi-şi vor

lăsa aripile

peste singurătatea mea,

acum,

la jumătate de veac.

 

 

                            MISTER

 

Misterul facerii mele e unul simplu :

Dumnezeu m-a vrut truditoare pe cuvânt:

Mi-a trimis ursitoarile

să-mi prevestească bune şi rele

dar nicioadată n-a fost vorba

de durere,

de trădare,

de frig,

de ceaţă,

de ploi şi ninsori.

Parcă, una-ntr-o doară

a şoptit, neconvinsă,

cuvântul comoară.

M-am gândit că va fi poezia

şi lungul ei mister,

cu care voi fereca

inima ta…

 

 

                         ŞI MĂ GRĂBESC…

 

Caii timpul

galopează

dincolo de dorinţa mea.

Mă grăbesc să te-ntâmpin,

dincolo de revărsatul zorilor,

dincolo de cumpăna zilei,

aproape de miezul cuvântului

nerostit încă.

Ochiul magic

adună poeme de aprilie

pentru albumul

cu noi doi ;

tu cel adevărat,

chemat de mâna mea întinsă,

eu umbra ta,

trecătoare prin anotimpuri…

 

 

 

                                   CE-I FERICIREA ?

 

Când mi s-a vorbit de fericire

era într-un decor autumnal.

O asociasem cu roadele toamnei

cu îngerii ca pogorâseră

pe pământ

şi împărţeau linişte şi pace

din potire cu mir.

Toate s-a dus în ale ei…

sau s-a metamorfozat

într-o zână albă

şi i-am cerut acesteia

o pereche de aripi albe.

Am crezut că asta e fericirea,

aripile cu care să zbor.

Dar m-am văzut răstignită pe cer

în încercarea de zbor

de-a fericirea.

Şi-au mai fost două ocazii

când mi s-a vorbit despre

fericire.

Într-una eram liniştită,

împăcată cu mine însumi,

asta era fericirea.

 

                     CE ESTE VIAŢA ?

 

 

O clipă,

o fereastră spre lume…

are formă de inimă,

de culoare verde

şi cu gust de piersică.

E o mare albastră,

apoi un fluviu,

un râu de munte,

un pârâu

care curge spre Apa cea Mare,

spre care trecem cu bănuţul în mână.

 

Mariana Gurza

 

Acest tânăr cowboy român din Arizona, adică  scriitorul Octavian Curpaş, vine pe piaţa literară cu o carte originală. Abia de-am lăsat volumul din mână. M-am întors la prima pagină de mai multe ori. Şi afirm  că lucrarea este de fapt o dibace înşiruire de şarade de mare tâlc, temporare şi atemporare, puse cu abilitate în gura eroului principal…nea MITICĂ. Citind, m-am gândit mereu la O MIE UNA DE NOPŢI, a lui Eusebiu Camilar. În HALIMA sa,  scriitorul mai vechi ne-a oferit un înşiră-te mărgărite de o frumuseţe incontestabilă, care nu ne-a lăsat să dormim nopţi în şir, ca pe sultanul împricinat. Eu aş spune că Octavian Curpaş ne-a explodat sub priviri o bombă cu reacţie în lanţ, care-l domină şi acaparează total pe cititor, din scoarţă în scoarţă. Scriitorul a sesizat şi el că taica-romanul românesc a ajuns la un trist apogeu, că a fost compromis şi abandonat, mai exact – că n-a mai putut să funcţioneze odată cu instaurarea comunismului şi începerea realismului socialist, atât de vătămător. Şi cât de greu se făcuse la noi saltul calitativ de trecere de la nuvelă la roman!

Asta o ştiu mai bine Cezar şi Camil Petrescu, N.Filimon, Sadoveanu etc. Acest mare fenomen literar a fost ideal sculptat în GHEPARDUL lui Giuseppe Lampedussa. Nu-i aşa că vă trec fiorii?! La noi, descrescenţa şi atrofierea literară a tuturor genurilor literare şi-a mai prelungit agonia. Dar punctul final l-a pus Petre Dumitriu care a scris bine, dar RĂU GÂNDIT,romanul VÂNĂTOARE DE LUPI.Şi lacuna, ca ori ce năpastă, s-a întins pe toată zodia realist-socialistă. Iar prin acest întuneric infertil…literatura de bună calitate a stagnat.

Din afara ţării, din exilul pe care nu noi ni l-am ales, au dăinuit pe Ursa-Mare a marii literaturii româneşti câţiva bravi, dar nu au salvat-o de la naufragiu. Să ne gîndim la Eliade, Cioran, Virgil Gheorghiu…Din boxa românească ne-a mai mîngîiat un Fănuş Neagu, cu ÎNGERUL A STRIGAT, Teodor Mazilu, cu DRUMUL CÂINELUI, sau experimentul enigmatic al lui M.H. Simionescu cu INGENIOSUL BINE TEMPERAT.

Apoi, după INVOLUŢIA din 1989 s-a alunecat în zodia defăimătoare a unor patapievici şi alţi leproşi, bine instruiţi dar de intenţii criminale, care au denigrat şi defăimează mereu naţiunea, frumoasa şi tradiţionala literatură românească.

Alături de cei lucizi a sesizat fenomenul distructiv şi Octavian Curpaş. Aveam şi avem nevoie de o literatură nouă. La acest ham greu s-au îngămat prin Canada câţiva scriitori cu care ne dăm bună ziua prin cotidian. Şi mă rezum doar la perimetrul canadian fiindcă scriitura mea nu se propune a fi o teză de doctorat. Semnalul de alarmă l-a tras, debutant atunci, scriitorul Alex Cetăţeanu cu UN ROMÂN ÎN CANADA – o carte de referinţă pentru exilul românesc şi un ghid, dacă vreţi, pentru prezumtivii români dornici de exil. Din Ţară ni s-a alăturat şi nou-venita la Montreal, tânăra scriitoare Felicia Mihali, cu a ei TRILOGIE. Dar să nu-l uit pe profundul gânditor Mircea Gheorghe, care ne-a oferit PARTIDA DE CANASTĂ, precum şi alţi cavaleri atentatori pozitivi la înoire.

Dar nici în proză şi nici în poezie pământul nu s-a scuturat din ţâţâni iar marile ecouri nu s-au lovit încă de toartele cerului. Se caută şi se tot caută un nou stil de literatură! Alături de Octavian Curpaş  ne dorim un personaj extrem al literaturii de azi, măcar din exil, care să ne fie drag, să ne uimească, pe care să-l zidim în memoria mileniului – şi el foarte tânăr. Aşa cum a fost odinioară PĂCALĂ al nostru, bravul soldat Sweik, al cehilor, sau un năstruşnic ingenios precum rusnacul Ostap Bender. Un exemplu de mini-mare scriitură a propăvăduit în Rusia lui Lenin minunatul Zoscenco. Vă mai amintiţi de GALOŞUL, cartea cu mini schiţe prin care autorul a batjocorit bolşevismul şi pe bolşevici ghiar la ei acasă, luându-i în zeflemea sub nasul politrucilor şi al cenzurii?! Ei, bine, cam cu o astfel de carte intră în ring scriitorul Octavian Curpaş, românul american din Arizona. Şi pot spune că acest cutezător şi-a ales bine locul potrivit pentru tentativa şi aventura literaturii lui. Să nu-i ziceţi cărţii sale un roman fiindcă v-aţi înşela. Este vorba despre o carte cu mini istorioare foarte profunde, schiţe şi povestiri adunate pe itinerariul vieţii şi redate nouă cu onor. Eu, mai poetic şi mai metaforic o numesc o tolbă cu şarade. Chiar dacă năstruşnicul, şugubăţul, sobrul şi profundul Dumitru Simu, recte nea MITICĂ, a fost şi este un personaj viabil, pe care, siameză, se structurează clar-viziunea scriitorului, dibăcia lui portretistică, precum şi puterea de investigaţie prin oceanul nemărginit al emigraţiei tragi-comice, uneori hazlie dar foarte tragică în general.

Aş putea pune aici punct dar n-o fac. Fiindcă trăgînd o linie între scriitorul român din Arizona, România de acasă şi subsemnatul, rezultă un itinerar nou, pe care ne înfrăţim ideile – o raţiune comună, o logică îmbrăţişată de un destin nou. Între timp, şi literaturile de trei bani trîmbiţează. Dar la antipod se aşează creaţia literară a lui Octavian Curpaş, care izvorăşte dintr-un laborator tânăr în care introspecţia domină, îşi spune cuvântul. De fapt citim o mini-odisee, în care rătăcesc sufletele unor români. Dar o lume nu chiar fascinantă ci doar provocatoare de conflicte. Autorul descoperă OAMENI şi se aprofundează în ei. Printre marile adevăruri dogmatice. El îşi alintă personajele cu biciul condeiului şi ni-i aduce sub priviri ca pe nişte sfinţi în care ne recunoaştem. De fapt scriitorul mulează în manieră personală, irezistibile tradiţii de comportament al rătăcirilor de sine. Că numai meteahna scrisului  poate să ne întoarcă în amonte până la sorgintea
neamului nostru.

Identitatea ortodoxă a prozatorului se face vizibilă prin minunatele portrete literare realizate aparent fugar. Cum dar aţi vrea să scrie un scriitor altfel de cum o face acest Octavian Curpaş? Aş mai putea afirma că în scriitura sa germenul de sacru rămîne nealterat. Totuşi, alături de tânărul scriitor, chiar şi subsemnatul vă recomandă exilul de acasă. Nu vă luaţi de piept cu deşertul şi deşertăciunea imigraţiei!

…Afară plouă ca în bărăganul sufletelor noastre. Dar Dumneavoastră ce mai faceţi? LECTURĂ  PLĂCUTĂ!

GEORGE FILIP
septembrie – 2011
la Montreal, CANADA

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

Într-una din zilele în care m-am abătut pe la domnul Sinu pentru a gusta în linişte farmecul neîntrecutelor sale istorisiri despre oameni şi întâmplările lor adevărate, făcând o retrospectivă asupra celor mai apropiaţi prieteni pe care i-a avut, exclamă nostalgic: “Mi-e dor de toţi, dar în special de Radu Bumbaru! Era un om calm, care nu se enerva niciodată, un oltean din neam de boieri care trăiau mai mult în Franţa, decât în ţară. Citit, manierat, inginer de profesie, avea un şarm al său şi un suflet ales, care te făcea să te simţi minunat în preajma lui”. Îmi place să-i ascult povestirile, pentru că are darul de a te face să te întorci în timp şi să retrăieşti alături de el, fiecare moment pe care-l descrie. Despre Radu Bumbaru îmi pomenise şi la întâlnirile noastre anterioare, ori de câte ori îmi relata vreo întâmplare în care era implicat.

Poveste despre prietenie

Radu Bumbaru şi Dumitru Sinu s-au cunoscut la Paris dar n-au avut prea mare tangenţă unul cu celălalt. S-au întâlnit de câteva ori şi au avut de fiecare dată doar un banal schimb de saluturi. După ce a părăsit Franţa şi a ajuns în Canada, fiind primul plecat din grupul său de amici, Mitică Sinu le-a stârnit interesul pentru această ţară, spunându-le mereu: “Veniţi încoace, e frumos aici!”- şi unul câte unul, prietenii rămaşi la Paris l-au urmat. De-abia în Canada s-a cimentat prietenia lui cu Radu, pentru că drumurile lor s-au intersectat atât la Montreal cât şi la Vancouver. Nu s-au dat la o parte de la muncă şi nu s-au sfiit nici să taie lemne în pădurile lui Cornel Popa şi nici să se avânte în construirea de vapoare la Halifax! Le-au încercat pe toate, au muncit şi au trăit momente inedite pe parcursul unei prietenii de care acum Dumitru Sinu îşi aminteşte cu nostalgie. Mie mi-a relatat numai câteva instantanee cu Radu Bumbaru, pe care doar ascultându-le, mi-am dat seama că relaţia de prietenie dintre cei doi a fost deosebită.

“Popă n-ai vrut să te faci!”

“Eram cu Radu Bumbaru şi cu Nichita Tomescu la Montreal – începe nea Mitică povestirea – era acolo un restaurant românesc, ce se numea Silvia, la fel cu numele patroanei ce-l deţinea”.
Au intrat toţi trei în acel restaurant şi s-au aşezat la o masă. La masa alăturată, stând de unul singur, un personaj inedit rostea ca pe o poezie, câteva cuvinte cărora românaşii noştri nu le înţelegeau rostul: Popă n-ai vrut să te faci! / Popă n-ai vrut să te faci!
Nichita Tomescu, cel mai îndrăzneţ şi tupeist din fire, că doar era băiat de Bucureşti, îl întreabă zâmbind:  Păi de ce n-ai vrut, domnule, să te faci popă? Parcă trezit dintr-un vis, supăratul singuratic îi invită la masa lui spunănd ospătarului: Adu-le dom’le, nişte mititei şi trei sticle de vin! – şi începe să le povestească celor trei despre viaţa sa: Tata m-a dus la şcoala normală şi mi-a spus să mă fac popă! Eu în schimb am aflat că în Canada, dacă tai lemne, faci de zece ori mai mult decât orice popă!
Şi omul îşi revărsa amarul, indignat fiind de neîncrederea pe care părinţii lui i-o arătaseră: bineînţeles că nu se făcuse popă şi emigrase în Canada, iar acum, mama lui era în vizită, la el…  A trimis-o tata să vadă ce fac! Ei credeau că eu mă ocup de droguri aici şi nu puteau să înţeleagă că fac atâţia bani tăind lemne, pentru că le tot trimiteam bani… Aşa-i trebuia, dacă n-a vrut să se facă popă!
Cei trei picaseră tocmai bine, pentru că aşa se descărcase de povara acelor bănuieli absurde, dar care-l afectaseră. Le-a plătit masa şi nici n-a vrut să audă, când ei s-au oferit să-şi achite consumaţia. Măncaseră, ciocniseră câteva pahare de vin şi aflaseră că respectivul era un om aşezat, care avea propria sa afacere şi care trăsese din greu pentru a realiza ceva. Era firesc să fie supărat pe proprii lui părinţi că-l desconsiderau. Din când în când, neîmpăcat şi supărat foc, repeta: Auzi dom’le, tata a trimis-o pe mama la Montreal să vadă cu ce mă ocup!
Patroana restaurantului în care se petrecuse această întâmplare, plecase la un moment dat în Argentina să studieze puţin piaţa de-acolo. După un timp soţul ei a vândut restaurantul şi a plecat şi el, urmându-şi soţia şi de atunci nimeni nu mai ştia nimic de existenţa lor. Se spune că Silvia i-ar fi zis: Vino dom’le în Argentina, că aici e nuntă, pe când în Canada e înmormântare! – cred şi eu, la cât sunt de petrecăreţi sud-americanii!
Fiecare încerca să se descurce cum putea mai bine. Trăiau într-o lume liberă în care aveai posibilitatea să încerci orice afacere, important era ca banul să iasă!

O afacere îndrăzneaţă: constructori de vapoare!

Mulţi dintre românii care au emigrat au încercat să-şi clădească afaceri de tot felul. Unii au avut şansa să reuşească, alţii au câştigat doar experienţă, învăţând că nimic nu e uşor şi mai ales, că nimic nu este la voia întâmplării. Orice întreprinzi trebuie să fie din start bine fundamentat, trebuiesc evaluate atât posibilităţile cât şi implicaţiile pe care le are afacerea în sine, indiferent dacă aceasta este sau nu de anvergură; apoi este nevoie să fie estimate rezultatele şi doar în final, dacă în urma unei analize financiare atente rezultatul dă cu plus, cu profesionalism, cu prudenţă şi rigurozitate şi nu în ultimul rând, cu o anumită doză de curaj, te poţi încumeta să demarezi afacerea propriu zisă. Dacă este şi puţină şansă, atunci probabilitatea ca toate să meargă bine este mult mai mare.
Am dezbătut puţin cu nea Mitică acest subiect pentru că îmi povestise de o încercare a lui, împreună cu Radu Bumbaru, de a construi vapoare la Halifax, în Canada. Radu era inginer de profesie, un băiat inteligent, isteţ şi dornic de a realiza ceva palpabil în viaţă.
Împreună cu nea Mitică a avut curajul să se apuce să construiască un vapor. Nu a fost simplu, însă ambiţia şi inteligenţa tânărului inginer, susţinerea nemijlocită găsită în persoana prietenului său, Dumitru Sinu, munca asiduă şi dorinţa de a reuşi i-au ajutat pe cei doi să finalizeze proiectul. Radu Bumbaru însă, nu s-a mulţumit cu atât şi a contractat încă două sau trei astfel de proiecte, construind vapoare cu fonduri guvernamentale. Dar rezultatele nu au fost pe măsura aşteptărilor, ceea ce l-a determinat să abandoneze acest gen de afacere.
“N-am făcut bani nici cu vapoarele, important este însă că am încercat!”- zice Mitică Sinu. Apoi, adunându-şi gândurile răsfirate de-a lungul timpului demult trecut, continuă să-mi povestească alte întâmplări care-i aminteau de Radu Bumbaru.

“În şase luni ajung primarul Montreal-ului!”

“Eram la Montreal cu Radu Bumbaru şi alţi prieteni – zice amicul meu – şi unul dintre românii noştri de-acolo, pe nume Dan Dinescu, care tocmai sosise din Franţa ne-a spus, foarte sigur pe sine: Dacă în şase luni nu ajung primarul Montreal-ului puteţi să-mi spuneţi cum vreţi! – avea vise măreţe omul, nu glumă!” Probabil i se părea că, dacă ajunsese în Canada, lucrurile vor decurge de la sine, doar să gândeşti ceva şi-i ca realizat! Dar nu era chiar aşa.
Între timp, Mitică şi Radu Bumbaru merg să lucreze la Vancouver, viaţa lor urmându-şi cursul firesc, şi uită şi de această afirmaţie infantiă şi de Dinescu.
Revenind după 12 ani la Montreal, Radu Bumbaru şi Mitică Sinu merg într-o zi la un dealer (reprezentanţă) de automobile, marca Peugeot, pentru ca Radu să-şi cumpere maşină. Persoana cu care au luat legătura a observat că nu sunt canadieni şi i-a întrebat de ce naţionalitate sunt. Aflând ca sunt români, le-a spus imediat: Staţi puţin aşa! Am aici un salesman român! – şi după câteva minute, omul a apărut însoţit de Dan Dinescu. Trecuseră 12 ani şi tot nu ajunsese primarul Montrealului, ci doar un banal vânzător de autoturisme. Nu a vrut să stea de vorbă cu cei doi, probabil îi era ruşine…
“Păi de ce să-i fie ruşine? – exclamă nea Mitică Sinu – Lucrezi unde poţi!” Apoi îmi spune cât de idealişti sunt unii oameni care cred că o dată plecaţi din România li se deschid toate porţile, că au la îndemână toate posibilităţile, fără să facă nici cel mai mic efort. Eroare! Da, ai la îndemână toate pârghiile care-ţi oferă şansa să îţi făureşti o altfel de viaţă, să te dezvolţi, să prosperi, să înveţi, dar calea este lungă şi bătătorită. Trebuie să munceşti pentru asta, trebuie să dai dovadă de inteligenţă, de seriozitate, de rigurozitate, de respect, în primul rând faţă de tine însuţi, apoi pentru muncă şi pentru cei din jur. Este o imagine falsă despre ascensiune pe care o au, nu numai idealiştii model Dan Dinescu, care au ajuns deja în străinătate, ci culmea, chiar şi cei care încă nu au plecat din ţară dar cred întru totul în aceste false deziderate.
“Să-ţi mai spun ceva! – întervine nea Mitică –. Când am fost în vizită în România l-am auzit pe un oarecare spunând: Numai să ajung eu în Statele Unite sau în Canada, să vezi ce departe ajung! În primul an fac milionul! L-am temperat, uitându-mă la el cu condescendenţă: Las-o mai uşor cu milionul. În primul an, nici nu ştii unde te afli, deşi ai impresia că ştii!”
Radu Bumbaru nu era aşa. Chiar dacă era inginer, un om inteligent, vorbitor  excelent de engleză şi franceză, nu i-a fost niciodată nici ruşine, nici teamă de muncă. În Canada a tăiat şi lemne în pădure, a construit şi vapoare, dar a lucrat şi în primărie, la Vancouver, şi să nu uităm, se trăgea din neam boieresc, trăise un timp la Paris dar era realist, respectuos şi harnic. Nu s-a hrănit niciodată cu himere.

“Ce bine e să fii…în braţele cuiva!”

La Montreal, Radu Bumbaru cunoaşte o canadiancă de origine franceză, cu numele Louise – o fiinţă romantică, sensibilă şi cu un suflet frumos şi plin de căldură şi dragoste pentru el. Înalt, brunet, chipeş, deştept şi carismatic, cu alte cuvinte un bărbat frumos, însă fără tragere de inimă spre însurătoare, Radu Bumbaru nu se prea grăbeşte să-i ceară mâna tinerei îndrăgostite nebuneşte de el.
“De multe ori o întâlneam pe Louise şi-i vedeam strălucirea din ochi, care o trăda atunci când îi vorbeam de Radu – îşi aminteşte Dumitru Sinu –. Alteori, o auzeam cântând o frumoasă melodie franţuzească ce începea cam aşa: Ce bine e să fii în braţe / În braţele cuiva… Îl iubea enorm şi după o perioadă de aşteptare şi sedimentare a simţămintelor ce-i stăpâneau, fără îndoială, pe amândoi, s-au căsătorit”- zâmbi nea Mitică.
Louise Bumbaru trăieşte şi acuma şi locuieşte la Montreal. Mitică şi Nicole Sinu vorbesc cu ea mereu la telefon.
Trei copii frumoşi au avut Radu şi Louise Bumbaru: Dinu, Doru şi Ştefan, cărora, după cum e uşor de observat, le-au dat nume pur româneşti. Numai Ştefan este căsătorit, tot cu o canadiancă de origine franceză şi are trei copii. Băiatul cel mare, Dinu, pasionat de fotografie, a publicat o carte foarte interesantă, ce conţine fotografii cu diferite tipuri de ferestre din toată lumea; cartea lui se pare că s-a vândut foarte bine, a avut impact la publicul larg.
“Radu Bumbaru ne-a vizitat şi la Saint Gervais, în perioada în care ne reîntorsesem în Franţa – spune Mitică Sinu – şi după aceea a fost la noi şi Dinu, băiatul lor cel mare, şi le-a plăcut enorm peisajul de  acolo!”  Între cele două familii se legase o prietenie trainică, în care pe prim plan erau puse sinceritatea şi respectul şi-n care falsitatea nu şi-a făcut niciodată cuib.
De altfel, Radu avea un dar aparte prin care reuşea să-şi atragă prietenii, să menţină prieteniile şi să le facă durabile.
Visul unui irlandez: “Dacă ar fi să mă mai nasc o dată, m-aş naşte român!“
“Radu Bumbaru era un băiat simpatic. El râdea când eu mă enervam. Mă tot întreb cum de m-a acceptat în anturajul lui!”  Aveau o mulţime de prieteni în Canada, de diverse naţionalităţi, în compania cărora se simţeau întotdeauna minunat: unde era Radu Bumbaru, nu lipsea nici Dumitru Sinu!
“Măi, Radule, de ce oamenii aceştia s-au ataşat de noi? – întreba nea Mitică adesea. Răspunsul lui Bumbaru venea să confirme de fiecare dată faptul că era un sensibil: Măi, Mitică, atunci când îi iubeşti, oamenii simt! Aşa şi este! Radu Bumbaru şi Dumitru Sinu au iubit întotdeauna oamenii, au iubit frumosul din ei, au iubit viaţa cu toate bucuriile şi greutăţile ei şi n-au uitat să rămână prieteni şi să-şi păstreze omenia, iar cei care-i cunoşteau cu-adevărat, nu se putea să nu le caute compania.
Un irlandez, din anturajul lor spunea; Dacă ar fi să mă mai nasc o dată, m-aş naşte român!  “Fiindcă noi iubeam cu o dragoste aparte şi eram săritori, gata să ajutăm pe oricine avea nevoie, iubeam oamenii, din toată inima!”- adaugă nostalgic prietenul meu.
Radu era un om de un calm imperturbabil ştiind să-şi valorifice foarte bine atuurile pe care le avea. “Era cel mai tăcut om pe care l-am întâlnit – precizează nea Mitică – iar Nicolae, fiul meu, parcă ar fi al lui Radu, nu al meu, că prea e şi el tăcut. Omul acesta nu s-a certat în viaţa lui cu nimeni! ”
De astă dată, centrul de atenţie al dialogului nostru fusese amintirea unui prieten la care a ţinut enorm. A rememorat cu plăcere momente şi episoade de viaţă ce i-au rămas întipărite în minte. Astăzi, la cei 85 de ani ai săi, Mitică Sinu retrăise timp de câteva ore scene de viaţă pe care nu le-a putut uita şi care îl duseseră cu gândul cu mulţi ani în urmă, când nimeni şi nimic nu i-a putut opri pe el şi pe Radu Bumbaru să-şi urmeze visele. Adunându-şi gândurile răsfirate pe aripile prăfuite ale timpului îmi spune cu vocea stăpânită de o undă melancolică: “Ce frumoasă e cântarea aceea românească, Toate trec când vine vremea lor!”…

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.XIII. )

 

Volumul “Areopagus” – Convorbiri cu scriitori, apărut la editura “Atticea”, Timişoara, sub semnătura Veronicăi Balaj şi a Cristinei Mihai, vine să întărească unitatea celor ce scriu, din întreaga lume.

Românii răspândiţi peste tot, cu aceeaşi nostalgie după locul de baştină, români ce nu-şi uită condeiul în ciuda motivaţiei înstrăinării de Ţara Mamă. Literatura un “catharsis, o eliberare”, o împărtăşire, trăire, o flacară ce se vrea nestinsă printre cei ce scriu.

Suntem loviţi mereu de răuvoitori, care, defăimează poporul român. Într-o societate modernă, în care istoria încă mai macină destine sau conturează o noua hartă sufletească a celor plecaţi în lume, vocea românească se aude cu o rezonanţă unică. Prezenţa unor tineri, mai convingători ca niciodată, ne prezintă intelectuali ce ostenesc prin cuvânt, reuniţi într-un forum mondial, un fel de “areopagus” contemporan.

Cristina Mihai, studiind departe de casă, în Canada, aplecată spre curiozitatea universală, a îndrăznit să-i provoace pe românii întâlniţi, la dezvăluiri interesante, prin ceea ce reprezintă ei prin scris, prin acel ochi magic al înţelesului tainic.

O tânără iubitoare de neam, ce ştie că oriunde s-ar afla prin profesie, studii şi scris, poate trezi nostalgii şi poate aduce în lumina pură “oamenii cetăţii”. M-am oprit asupra Cristinei Mihai din dorinţa de a semnala seva tânară ce este pregătită cu “ţara în suflet”, să ne trezească sentimentul naţional. Asemeni ei, maturi şi tineri, duc tainic, emblema naţiunii peste mări şi zări.

Atât Veronica Balaj cât şi Cristina Mihai, au dorit ca prin volumul “Areopagus”, să cuprindă idei şi mărturii. Nu aş dori să nedreptăţesc pe cineva, dar, semnează în paginile sale, doar o mica parte dintre scriitorii de origine română aflaţi dincolo de graniţele ţării, în Franţa, Germania, Elveţia, Spania, Israel, Canada, SUA, Australia, autori pe care noi îi preţuim pentru tot ceea ce “zidesc” în folosul Neamului Românesc, făcându-ne cinste oriunde s-ar afla.

Fără aşi propune să fie măcar un dicţionar, cartea reuneşte convorbiri realizate fie direct, pentru emisiuni radiofonice, fie prin formulă electronică, în credinţa că, la un anume moment, toate acestea s-ar putea constitui într-un document al memoriei afective privind identitatea cultural românească.

Fiecare intervenţie subliniază în modalitate proprie, o notă în concertul interculturalităţii păstrând marca spirituală căreia, structural, continuă să-i aparţină.

Mă bucură această cooperare, dintre Veronica Balaj, mai cunoscută printre cei care scriu şi o voce ce merită a fi reţinută – Cristina Mihai , ce promite în plan literar şi în acelaşi timp, obligă…

MARIANA GURZA – TIMIŞOARA