Cuvânt și iubire

For 30 years the story of Ioan Gabor from Oradea, Romania amazed the medical world around the globe. Having fallen into a pool of boiling water mixed with hydrate of sodium, and then having been pulled out from 12 feet under by a miracle, his legs had lost their flesh. Mr Gabor is now able to walk again and in the place where there was once just bare bone, flesh and skin are now growing again.  This event, which marked his life as well as the lives of hundreds of others around him, as well as the events that followed, came to the attention of the Department of Health, whose experts were left speechless. The communist regime at that time kept the miracle from being publicized by the media; moreover, they tried hard to silence the victim because medical science could not scientifically explain the miraculous outcome of his accident.

Born on August 2nd, 1939 in Sancrai, Cluj, in the country of Romania, Ioan Gabor had always been somewhat peculiar to those around him.  “From childhood I started hearing a Voice, not in a dream, but while wide awake. When the Voice would come I would not be able to move at all, but I would feel really good inside,” relates Mr. Gabor.  On hearing of his peculiar experiences, his parents, his siblings, and his kindergarten classmates would laugh at him.

They even nicknamed him “The Dreamer.” In spite of all this, he was very sure that what he heard was real. Those around him were not able to comprehend since the things he heard as a child were to have their fulfillment at a later time.  He graduated from the Officer’s School, got married and settled in the city of Oradea. Then some years later, he became a Christian, and his life drastically changed when he completely gave his life to God through water baptism. In 1974, he heard the same Voice again saying repeatedly, “In two years something will happen to you and you’ll become a person like no other before you.”

His first thought was that maybe some big promotion would come his way and in this way, he would be uniquely recognized and rewarded.  A bit later the same Voice told him, “They cast pur [or lots]. The lot fell on you because your brother cannot suffer this now.” These words were repeated to him in his ears three times, which caused some panic within him because now he was certain that a serious message was being conveyed to him.  The Voice continued,  “A great disaster shall befall you which will bring you close to death.” These words convinced him that no promotion was coming his way, but rather death. He was now convinced that in two years he would be a dead man.  “I could not keep this a secret, but told everyone.  I first told my wife about it,” remembers Ioan. His wife, Adriana Gabor, being at odds with her family because of their faith, was feeling that God would take away from her even this last hope in her life.  The Gabors had three children: a two months old girl, a one-and-a-half-year-old boy, and a six-year-old boy.  To her, the death of her husband meant that God had turned His face from them.

Mr. Gabor continued to tell his family and friends of the fate awaiting him,  but they didn’t believe him; instead they mocked and belittled him.  However, he began to prepare for his death.  “I tried to resolve my financial situation first. I was earning a good living, so I paid off my apartment, and I bought whatever was necessary for the house so that my wife would be able to raise the children on her own,” recalls Ioan Gabor.  About eight months before the accident, he heard the same Voice (annoying by now) repeating the same thing, “Your deadly disaster is coming soon.” By now, Mr. Gabor had been relocated to Arad to work at the Chemical Plant of the municipality.  His family stayed back in Oradea. One month before the accident, he took his vacation and came back home to say goodbye to all his loved ones.

On the snowy morning of January 29, 1976, having prayed for an hour, Mr. Gabor heard the same Voice once more, “Your disaster is at hand.” These words caused him to act quickly to give his resignation at work. His next thought was to hurry home immediately where he could drop dead peacefully.  However, as he was frantically rushing, Ioan Gabor fell into a 12-foot-deep pool where boiling water mixed with hydrate of sodium was kept.  This water was used to disinfect the pools. As he fell, the water level reached to his waist.  He started crying out in desperation as he felt his legs burning.  He tried to move a couple of times, after which he realized that it was all over for him. He cried out saying, “ Oh Lord, have mercy on me and save me.” Then he felt a strong hand pick him up and set him on the edge of the pool. After crawling on his belly a few feet through the snow, he was noticed by some of his coworkers who quickly took him to the main hospital.  “I knew it was going to be horrible, but I also knew I was not going to die because I felt God’s strong hand picking me up,” explains Mr. Gabor some 30 years later.

After arriving at the hospital, while the doctors were removing his pants, his flesh began falling off his legs to reveal bare bones. The tibia and the perineum were completely exposed in both legs.  Upon seeing this, the doctors present were convinced he would be dead in a few hours’ time.  And because of that, the doctors refused to give him water to drink so that his suffering would not be prolonged.  His diagnosis was “2nd, 3rd, and 4th degree burns to both legs, hips, buttocks, and right forearm.  “After seeing me, the doctor asked if I had children. Having learned that I had three minor children, he replied, ‘It would have been better had you not had them!’  After the doctor left, one of Ioan’s roommates took pity on him and gave him water. “On the next day, having seen I was still alive, the doctor realized that someone had given me water and rebuked me. Around 9 am, on the same day, I went into a coma. I first lost my sight, then my conscious.  Through a miraculous intervention, my brother (who was also a doctor) was informed of my condition. Upon my brother’s arrival at the hospital, my eyes were still open, but my lips were black in color. “On the same day, he started looking for a coffin,” reminisces Mr. Gabor.

Because Ioan could not be touched, the doctors covered him with a metal frame over which they applied a white sheet. Ioan Gabor suffered for eight months in the ICU of the hospital in Arad, not able to move or talk. He was being fed intravenously and later with a teaspoon.   After lying on the bed without moving for so long, Mr. Gabor’s spinal cord had rotted, a phenomena known in the medical world as invading localized cellulite.  In addition, because of his shivering, he got bilateral bronchitis, and he reached the point where he would spit blood.  Moreover, he had complications to his legs—his calves, his thighs, and his buttocks got infected.  Altogether, they led to blood poisoning with pulmonary effects.  From a human prospective, without a doubt, his 4th degree burns along with all the complications, would lead to his perdition.

His case reached the ears of the minister of health, Professor Dr. Eugen Proca, who came to pay Mr. Gabor a visit.  After his visit, the local doctor in charge was to report on his condition every other day.  Because the minister of health took such an interest in this case, he provided Mr. Gabor with medicine from overseas. The aid of this superior medicine was minimal, however. Once one comes down with blood poisoning, according to medical knowledge, his death is very near.  Yet, Mr Gobor stubbornly refused to die and fought to hang on to life.  Realizing that in spite of all the complications he was suffering, Mr Gabor remained conscious, the doctors admitted that this case was way over their heads since they could not make sense of it.  “It’s a wonder that he’s still alive and conscious,” exclaimed the specialist after checking on his condition.

During his eight months in the ICU, Mr. Gabor noted the presence of a youngster with bright eyes.  “I never questioned who he was because I knew him and I knew he was staying with me. But no one else could see this person. When I talked to them about him, a doctor who knew my condition declared that this person was my guardian angel.  “Only then did I ponder that,” relates Ioan Gabor. During this same time, he underwent three clinical deaths. “They declared me dead, they disconnected me from the machines, and they covered me with a sheet.  This is the procedure when one dies in the ICU—they let the dead lie there for a few hours, and then they take him to the morgue in order to give the bed to another patient.

When I was pronounced dead, out of my body came another body, a spiritual body.  I would stand in the corner of the hospital room in my spiritual body, and I would see everything they did to my physical body.  When I came back into my body, I told them everything they had done to my body—how they unplugged the machines that were keeping me alive, and how they decided to move it behind the door, everything.  They replied, “But you were on the bed, dead under the sheet.” Then I explained to them how I was standing in the corner watching everything they did.  In the spiritual world, there is this awareness; you are not limited in your senses; there you know everything.  You cannot say that you just close your eyes and it’s over.  I could see as far as Cluj (a 300 km distance). In one minute, I watched my entire life, everything I ever did since I was a child, how I couldn’t wait for my parents to leave the house so I could misbehave…You see absolutely everything you thought, everything you said, and the premonitions you had. You relive everything.  I got married; I could hide from my wife and my wife from me, and we could hide from the children, but you can’t hide from God.  Even though it’s written in the Bible that we shall be judged according to all that we have done. had I not lived this trauma, I would have never understood what it really meant to come face to face with your past, even if someone had told me.  I became aware of this only after I had been declared dead.

Another miracle which is difficult for us humans to comprehend is that in the Bible we find that a day is equal to one thousand years. I used to not believe this. I could believe that one day could be equal to a week, a month, or a year, but not a thousand years.  And yet, then, in one minute, I saw my entire life run before me up until 1970 when I became a follower of Jesus. I saw many evil deeds I had done which I never wanted to see again. This was up until the moment I repented, meaning I was born again; for repentance is not repentance until we change on the inside.”

“Then for a moment, I saw a white hand bearing the mark of nails on it and hanging on the cross.  And I heard a voice, a very soft voice, which said to me, ‘The blood of Jesus Christ has cleansed you of every sin.’ And all my past just disappeared from before my eyes.  Then I was passing through another place, where there was so much light… it was there for just a moment. I can’t relate how wonderful it felt. The Light covered me and spoke to me. It was beyond any comprehension.  The Light said to me, ‘Why are you so amazed? Here no evil can be done.’  As I was gazing at it, I noticed two young men on my left, my grandfather and one of my brothers.  And this is the interesting thing.  My grandfather died when I was 3 weeks old, so there was no way I could have recognized him. But there, I was aware of who he was.  When you look at someone there, you know who he is and what he is thinking, and he knows the same about you.  They were all young, around 17 years old; their bodies were white, bright, shining, and their faces are even brighter…. The happiness found there cannot be explained in words.  In the distance, as far as one could see, there was a sea of young people, all of the same age regardless at what age they died, whether young or old.  All these people were singing three songs at the same time in parallel…Then I decided I wanted to stay, but the young person who was always by my side in the hospital looked straight at me and I felt he was telling me I needed to go back.  I didn’t want to. Then he motioned with his head and we went back together,” Mr. Gabor tells us.  Realizing he was trying to breathe, the doctors put him back on the breathing machines where he had suffered three clinical deaths.

Several years later, he understood what the voice which he had heard two years prior to the accident meant—it foretold the three clinical deaths—and the foretold sufferings eight months prior to the accident meant the eight months he was to suffer in ICU. During his ICU stay, Mr. Gabor saw more than 117 people die.  “I had never seen anyone die before, but watching them die, I realized why people in general fear death.  Right before dying, their facial appearance showed great terror, as if they wanted to escape death, but they could not.  There were also people who could not let themselves die.  The nurses would counsel them, telling them it was because they needed to confess their sins in order to accomplish their death. On his death bed, an 80-year-old man confessed how he had killed his grandmother when he was young in order to get her inheritance.”

Ioan Gabor was released from the hospital on August 26, 1976. His medical records contained the notes of Dr. Mircea Uduluc, the primary plastic surgeon.  They conveyed all of the medical assertions mentioned in this testimony.  For one and a half years, he was spoon fed by his wife.  For four years after the accident, Ioan Gabor was bed-ridden.  Even though the doctors had insisted on having his legs amputated in order to save his life, he refused the procedure. After four years, his scars started to break open allowing skin and hair to come through, and he was able to get up from the bed.  This miracle amazed the medical world, leaving medical experts speechless. “This isn’t possible. This is the miracle of the 20th century—to have skin and hair grow on a 3rd degree burn without a transplant,” said his plastic surgeon, Dr. Nagy, from the main hospital in Arad.  His last wound healed 17 years after the accident, and now both of his legs are covered with flesh.  The scars have been going away over time, and the flesh and skin parts have been expanding daily.

Having learned that Mr Gabor did not die, the medical experts called him up for a visit.  At the meeting, there were medical specialists from around the world, and none could explain the miracle.  When the minister of health, Dr Proca, saw him he exclaimed, “Is it you? I can’t believe my eyes. How come they didn’t amputate your legs? Your case has reached the medical world everywhere. What should I tell them? How should I explain it?” Then he got to his feet and exclaimed again, “I never believed there was a God, but now I have to believe there is something, whether a God or something else.”

The Gabor case, however, did much to disturb the political authorities of the time, too. The secret police called him in and ordered him to close his door and not let anyone in anymore.  His phone and his entire apartment were tapped.  They even tried to expatriate him to Austria.  Because the political regime could not make sense of his healing phenomena, the secret police suspected his association with aliens.  In spite of all this, Ioan Gabor stayed in Romania and his case reached the entire globe.   His story was printed in the pages of all major medical journals in the Western world as well as in the worldwide media.  In Romania, however, his case was kept silent.  The local D.A. investigated Ioan Gabor’s work-related accident at the Chemical Plant in Arad.  Mr. Stefanut Petru, chief investigator from Arad, was in charge of the case. What the investigators could not explain was the finding of only one set of tracks in the snow.  This discovery complicated the work because no one could explain it.  On January 9th, 1976 it was determined that the case had to be closed since no one could be found responsible for the accident of Mr. Gabor.

Looking back now, Mr. Gabor is convinced all this happened as a means to stop or hinder the persecution of Christians started by the communists.  At the same time, God was trying to reveal His Will to those who were living in darkness. Despite what he had to go through, Mr. Gabor, assures us that he has been a happy man.  “I have a peace in my soul and harmony in my family, which I wish to all families.” He says that he prays for Romania and believes in a maximum of seven years, Romania will reach a high standard of living both economically and spiritually. Those who want to know more about Ioan Gabor, may contact him at 0114.0259-445.320 or via mail at Str Italiana Nr. 22, Bloc Y3, Sc. C, Apt 46, Oradea, Bihor, 3700, Romania.

By Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona, USA, 2011

                                GÂNDURI TOMNATICE

Am găsit o portită spre sufletul tău.

Tăcerile

erau acolo tomnatice gânduri,

izbânzi…

Neizbânzile rătăceau

în marea inima ta

la orizont, adăstând,

o cât de mică flacără

să-ti lumineze

cărările pribege.

                         RAMURI TRISTE

 Îmi bate în geam o ramură

ca o lacrimă pustiită,

nu-mi spune nimic,

doar tremură.

Deschid geamul si simt

răceala stropului de lume;

plâng si eu,

nu pot să tac,

dar simt

că n-am ce-i spune.

Norii s-au cuibărit la sân,

mi-e greu să-i încălzesc,

sunt reci,

si simt că mi-e stăpân

chipul tău ceresc.

                          RUGĂ PENTRU UN PRIETEN

 Între nastere si moarte,

stii,

anii se adună, mărgele albe,

sau negre,

sau colorate.

Ca pe mătănii,

Dumnezeu mereu îi numără :

jumătate sunt de izbândă

si de triumf,

jumătate de cumpănă.

Jumătate sunt ai inimii tale,

jumătate ai inimilor altora.

Ai lui Dumnezeu, toti.

MARIANA GURZA

Por 30 anos, a história de Ioan Gabor, de Oradea, Roménia, espantou o mundo medico em tudo o globo. Caindo em um pool de áqua fervendo, misturado com o hydrate do sodium, e então sendo retirado de 12 pés abaixo por um miracle, seus pés tinham perdido a carne. O Sr. Gabor pode agora a andar outra vez e no lugar onde havia uma vez osso desencapado justo, carne e a pele está crescendo agora outra vez. Este evento, que marcou sua vida e também as vidas de das centenas de outras pessoas, e também os que seguiram, veio na atenção do Departamento da Saúde cujos peritos foram deixados sem fala.
O regime comunista nesse tempo manteve o miracle de ser publicado pelos meios de publicidade. Além disso, tentaram duramente silenciar a vítima porque a ciençia médica não poderia explicar de modo cientifico o resultado miraculoso do seu acidente.
Ioan Gabor nasceu em 2 de Agôsto 1939, Sincrai, Cluj, Roménia, tendo sempre umas coisas estranias em arredor dele. „Da infância comecei ouvir uma voz, não em um sonho, mas quando acordado.

Quando a voz viria, eu não poderia mover-me, mas sentiria-me o meu interior realmente bom.” – diz o Sr. Gabor. Ouvindo sobre as suas experiencias estranias, seus pais, familiares e colegas de jardim de infância ririam dele. Chamaram-no mesmo „O Sonhador”. Apesar do todo o isto, era muito certo que o que ouviu era real. Aqueles em torno dele não podiam compreender que as coisas que ele estava a ouvir enquanto criança, devia ter sido uma grande satisfação depois.
Ele gradouo-se do escola de Oficial, casou-se, establecindo na cidade de Oradea. Depois, certos anos mais tarde, transformou-se me cristão, e a sua vida foi drastico mudada, quando ele deu a sua vida ao Deus, com o baptismo da aqua. Em 1974, ouviu a mesma voz, que diz outra vez, repetidamente. „Em dois anos, algo acontecer-lhe-á você e vai tornar-se uma pessoa como nehuma outra antes de você.
Seu primeiro pensamento era que talvez uma grande promoção viria nesta maneira, e desta maneira ele exceptionalmente seria reconhecido e recompensado. Um bocado mai tarde, a mesma voz disse-lhe: „A sorte caiu encima de ti porque o seu irmão não pode sofrer este agora.” Estas palavras foram-lhe repetidas três vezes, qual causou algum pânico dentro dele porque agora estava certo que a mensagem séria –lhe estava feito pare ele saber. A voz continuou: „Um grande disastre vai cair encima de ti, o qual o traga perto do morte”. Estas palavras convenceram o que nenhuma promovação estava vindo, mas a morte. Foi convencido agora que em dois anos seria um homem morto. „Eu não poderia manter este um segredo, e disse a todos. E disse primeiro a minha esposa.” lembra-se Ioan. Sua esposa, Adriana Gabor, estando em maus relaçoes com a familia dela por causa de sua fé, estava sentido que Deus vai levar também esta última esperança da sua vida. Familia Gabor tinha três filhos: uma menina com duas meses, um menino com um ano e meio e outro com seis. Para ela, a morte do marido significava que Deus tinha virado a sua cara deles.

O Sr. Gabor continuou a dizer aos seus familiares e amigos sobre o destino de que ele estava a espera mas eles não acreditaram, e por encima disso eles estava a rir-se dele.Entretanto, començou a preparar-se para a sua morte. „Tentei resolver primeiramente minha situação financeira. Ganhava uma vida boa, assim eu paguei o meu apartamento, e comprei o que quer que era necessário para a casa, do modo que minha esposa pudesse crescer os filhos sosinha.”, lembra-se Ioan Gabor. Aproximadamente oito meses antes do acidente, ouviu a mesma voz (irritante já), repetindo a mesma coisa: „Sua morte esta vindo logo”. Por agora, o Sr. Gabor foi transferido a Arad, para trabalhar numa planta quimica da municipalidade. Sua família permaneceu para trás, em Oradea. Um mes antes do acidente ele voltou para casa, de férias para dizer adeus ao todos que ele amava. Numa manhã do Inverno, cheia de neve, de Janeiro 29, de 1976, ele estava a rezar por uma hora, e ouviu a mesma voz, um a vez mais „ A sua morte e muito perto”. Estas palavras fizeram com que agisse rapidamente para dar a sua renúncia no trabalho. Seu pensamento seguinte era apressar-se para casa imediatamente, onde poderia morer em paz. Entretanto, enquanto se estava apressando para casa, Ioan Gabor caiu em um pool, 12 pés para baixo, onde a aqua fervendo misturada com o hydrate do sodium fosse mantida. Esta aqua era usada para disinfectar os pools. Enquanto caiu, o nível da aqua alcançou a sua cintura. Començou gritar em desespero, enquanto sentiu queimadura nos pés. Tentou mover e depois realizou que era todo se acabou para ele. Gritou e disse: „O Senhor, tenha pena de mim e ajuda-me!” Então sentiu uma mão forte que puxou-lo encima, fora do pool. Após rastajar em sua barriga algums pés, atraves da neve, foi observado por alguns dos seus colegas de trabalho, que foram rapidamente com ele ao hospital. „ Eu soube que isso vai ser muito doloroso, ma eu souibe também que eu não estava indo morrer porque eu senti o Deus.”, explica o Sr. Gabor, uns 30 anos mais tarde.

Após chegar no hospital, quando os doutores removiam suas calças , sua carne començou a cair dos seus pés, para revelar os ossos, desencapados.
O tibia e o períneo foram expostos completamente, em ambos os pés. Depois de ver isso, os doutores foram convencidos que ele vai morrer em algumas horas. E por causa daquele, os doutores recusaram dar-lhe aqua a beber, de modo que seu sufrimento não fosse prolongado. Seu diagnóstico era queimaduras de grau 2 , 3 e 4, em ambos os pés, braço direito e nadegas. „ Após ter visto-me, o doutor perguntou se eu tivesse filhos. Depois de eu disse-lhe que tinha 3 filhos menores de idade, ele respondeu: „ Seria melhor você não tinha estes filhos.” Após o doutor saiu, um homen que estava tamém no hospital teve pena de Ioan e deu-lhe aqua para beber. No dia seguinte, tendo visto que eu estava ainda vivo, o doutor realizou que alguém me tinha dado aqua , e mudou me.
As 9 horas, no mesmo dia, entrei em coma. Perdi primeiramente minha vista, e depois o conhecimento.
Com uma intervenção miraculosa, meu irmão (que era também doutor), foi informado da minha condição. Enquanto o meu irmão estava a chegar no hospital, meus olhos estavam ainda abertos, mas os meu labios estavam pretos.” No mesmo dia, començou a procurar um caixão.”, lembra-se Sr. Gabor.
Porque Ioan não poderia ser tocado, os doutores cobriram-no com uma folia metalica, e depois aplicaram um lençol branco. Ioan Gabor sofreu por oito meses no ICU do hospital em Arad, não sendo capaz de mover-se ou falar. Era alimentado intravenos e mai tarde com uma colher. Após encontrar-se na cama sem mover-se para tanto tempo, Sr. Gabor , o cabo spinal estava muito afectado, este fenômeno esta conhecido no mundo medical como cellulite localizada.
Além , por causa do seu tiritar, començou o bronchitis bilatera, e alcançou o ponto onde cuspiria o sangue.
Além disso teve complicaçoes aos seus pés, e em todo corpo afectado, era todo infectado. Completamente, todo isso conduziu a envenenamento do sangue com efeitor pulmonarios. De uma perspectiva humana, sem dúvida, sua queimaduras de grau 4, juntas com as infeçoes e complicaçoes, estavam a conduzir a morte.
Seu caso alcançou as orelhas do Ministro de Saúde, o prefessor Dr. Eugen Proca, que veio fazer uma vizita a Sr. Gabor. Depois de sua visita, o doutor local devia relatar-lhe a situaçao do Sr. Gabor cada dia.
Porque o ministro de saúde mostrou tando interesse neste caso, forneceu o Sr. Gabor medicamentos do estangeiro. Mesmo assi, a ajúda era minima. Uma vez que um vem para baixo com envenenamento do sangue , de acordo com o conhecimento médico, sua morte está muito próximo.
Ainda, o Sr, Gabor recusou morrer e lutou para pendurar sobre a vida.
Realizar isso, apesar de todas as complicaçoes que sofria, e que o Sr. Gabor remanescia conciente, o doutores admitiram que este caso era sobre as cabeças deles desde que não poderiam fazer o sentido dele. „? um miraculo que ele esta ainda vivo” exclamarou o specialist após verificar a sua condição.
Durante seu soito meses no hospital, o Sr. Gabor anotou a presença de um jovem com olhos brilhantes. „Eu nunca questionei quem era porque eu o conheci e eu soube que estava permanecendo comigo. Mas ninguém mais podiam ver esta pessoa. Quando eu lhes falei sobre ele, um doutor que soubesse minha condição declarou que esta pessoa era o meu angel do guarda. Somente então eu consegui ver a situação”, esta a contar Ioan Gabor. Durante este mesmo tempo, submeteu-se a três mortes clinicas. „Declararam-me morto, desconectaram-me das máquinas, e combriram-me com um lençol. Este é o procedimento quando um morre: Deixa o morto lá por algumas horas, depois vai ao morgue, para dar a cama a um outro paciente.

Quando eu era pronunciado morto, fora do meu corpo veio o outro corpo, um corpo espiritual. Eu estaria no canto do quarto do hospital, em meu corpo espiritual, e veria todo que se pasava com o meu corpo fisico.
Quando eu voltei em meu corpo, eu disse-lhes tudo que tinham feito a meu corpo – como desconectaram as máquinas que me mantinam vivo, e como se decidiram o mover atrás da porta, tudo. Eles responderam – „Mas você estava na cama, absolutamente sob o lençol”. Então eu expliquei-lhes como eu estava no canto, atento a tudo que eles fizeram. No mundo espiritual, há esta consciencia; a pessoa não é limitata em seus sentidos; lá você sabe tudo. Não pode dizer que você fecha apenas os olhos e acaba-se. Eu poderia ver até Cluj (uma distância de 300 quilômetros). Emu m minuto eu foi capaz de ver a minha vida inteira, tudo que se passou desde que eu era uma criança. ? posivel ver absolutamente tudo, cada pensamento, cada palavra, e as premoniçoes que teve. Relembra-se tudo; eu posso esconder-me da minha espousa, e ela de mim ou dos filhos, mas não é possivel esconder de Deus. Mesmo na Biblia esta escrito que todos vamos ser julgados de acordo com tudo que nós fizemos. Se eu não tive vivido esta trauma, nuna compreenderia o que significou realmente enfrentar o passado, mesma se alguém me tinha dito. Tornei-me ciente deste somente depois que eu tinha sido declarado morto. Um outro miracle que seja dificil para nós seres humanos de compreender está aquele que no Biblia esta a dizer que um dia é igual a mil anos. Eu não acreditava este. Poderia acreditar que um dia pode ser igual a uma semana, a um mês, ou a um ano, mas não mil anos. Então, em um minuto, eu vi minha vida inteira até 1970, ano em que eu me transformei um seguidor de Jesus. Eu vi muitas acções mas que eu tinha feito, e que eu nunca quis ver outra vez. Isto foi até em momento que eu renasci outra vez. Porque arrependimento não é arrependimento até que nós mudamos outra vez. „Então por um momento, eu vi uma mão branca com marcas dos pregos nela, e pendurada na cruz. E eu ouvi uma voz, muito macia, que me dissesse: O sangue do Jesus limpou-o de cada pecado.E tudo meu passado desapareceu da vista dos meus olhos. Então eu estava passando através de um outro lugar, onde havia muita luz, estava lá por apenas um momento. Não consigo descrever em palavras que bonito foi tudo isso. A Luz cobriu-me e falou comigo. Era além de toda a compreensão. A Luz disse-me: „Porque que é assim taõ espantado? Aqui nenhum mal pode ser feito”. Enquanto eu estava olhando nele, eu observei dois homens novos em minha esquerda, meu avô e um de meus irmãos. E esta é a coisa interessante. Meu avô morreu quando eu tinha apenas 3 semanas de vida, assim que não havia nenhuma maneira que eu o poderia ter reconhecido. Mas lá, eu estava ciente de quem era. Quando lá esta, você sabe tudo sobre as pessoas que esta a ver, os pensamentos delas também , e eles sabem tudo sobre vocês.
Eram todos novos, ao redor de 17 anos; seus corpos eram brancos, brilhantes, e as caras mesmo mais brilhantes … A felicidade encontrada lá não pode ser explicada nas palavras. Na distância, tanto quanto um podia ver, havia uma mar de pessoas novas, todas as mesmas idades, consequente a idade da morte de cada um, se novo, ou velho. Todas estas pessoas cantavam tres canções ao mesmo tempo, em paralelo.
Então decidi-me permanecer, mas a pessoa nova que era sempre por meu lado no hospital olhou para mim e eu senti que me dizia que é necessario para mim ir para trás. Eu não quis. Então ele fez sinal com sua cabeça e nós fomos juntos para trás,” conta Sr. Gabor. Realizando que ele estava a respirar, os doutores mudaram-lo para trás nas máquinas onde tinha sofrido tres mortes clinicas.
Poucos anos mais tarde, compreendeu o que a voz que tinha ouvido dois anos antes do acidente significou, – as tres mortes clinicas- e os sofrimentos de oito meses antes do acidente, foram as oito meses que ele sofreu no hospital.

Durante sua estadia no hospital, Sr. Gabor viu mais de 117 pessoas a morrer. „Nunca tinha vista uma pessoa morrer antes, mas prestando atenção agora, eu percebi porque as pessoas geralmente estao com medo de morte. Mesmo pouco antes de morrer, a cara das pessoas mostra grande terror, como se quiseram escapar de morte, mas não poderiam. Havia também pessoas que não poderiam deixar-se morrer. As enfermeiras aconselhá-los-iam, dizendo-lhe porque era neccessario confesar os pecados, a fim de realizar a morte. Perto da morte, um homem com 80 anos, confessou que tinha matado a sua avó quando era novo, para os dinheiros dela.”

Ioan Gabor foi liberado do hospital em 26 Agosto de 1976. Seus registros médicos contiveram as notas do Dr. Mircea Uduluc, cirurgião plástico primario. Por um ano e meio era alimentado com a colher, para sua esposa. Quattro anos após o acidente, Ioan Gabor era levantado da cama. Mesmo que os doutores insistissem em ter seus pés amputados, a fim de conservar a sua vida, ele recusou o procedimento. Após quatro anos, sus cicatrizes començaram quebrar a pele, començou a ver se os pelos e a pele, e ele podia levantar-se da cama. Este miracle espantou o mundo médico, deixando os peritos sem fala. „ Este não é possivel!Este é o miracle do 20o século, ter pele e pelo a crescer, depois de queimaduras de 3o grau, sem seja transplantado.” disse o cirirgião plastico, Dr. Nagy, de principal hospital de Arad. Sua última ferida estava curada 17 anos após o acidente e ambos seus pés estao agora cobertos de carne. As cicatrizes desapareceram com tempo, e as peças de carne e pele tem espandido diariamente. Aprendendo que o Sr. Gabor não morreu, os peritos médicos chamaram-no para uma consulta. Na reunião, havia medicos especialistas de tudo mundo, e nenhuns poderiam explicar o miracle. Quando o Ministro da Saúde, Dr. Proca, o viu, ele exclamou: „? mesmo você? Não posso acreditar. Como é que eles não amputaram os seus pés? Seu caso alcançou o mundo medico de todo o mapamondo. Que devo dizer-lhe eu agora? Como devo eu explicar isso?” Depois començou a ver os seus pés outra vez e exclamou: „Eu nunca acreditei que havia um Deus, mas agora tenho que acreditar que há algo, seja um Deus ou algo mais”.
O exemplo de Sr. Gabor, entretanto, fez muito para perturbar as autoridades politicas do tempo, também. As policias secretas chamaram-no e pediram para que ele feche a porta de casa dele e não deixar entrar qualquer um. Em seu telefone e em seu apartamento era tudo registado na banda. Tentaram mesmo expatriar-o na Austria. Porque o regime politico não poderia fazer o sentido dos fenomenos, suspeitaram a sua assiciação com extraterrenos. Apesar de tudo isso, Ioan Gabor permaneceu na Romeni, e o caso dele alcançou o mundo inteiro. Sua história foi imprimida nas páginas de todos os jornais médicos principais do mundo ocidental. En Romenia, entratanto, seu caso foi mantido em silencio. A regime de securidade investigou o acidente da fabrica. O Sr. Stefanut Petru, investigator principal de Arad, estava na carga do caso. O que os investigadores não poderiam explicar, foi encontrar somente um traço na neve. Esta descoberta complicou o trabalho porque ninguém podia o explicar. Em 9 de Janeiro de 1976 determinou-se que o caso deve ser encerrado desde que ninguém poderia ser encontrado responsavel do acidente de Sr. Gabor.

Olhando para trás agora, o Sr. Gabor é convencido que tudo isso foi para començar a perseguiçao dos cristãos pelos comunistas. Ao mesmo tempo, o Deus estava a tentar revelar a sua vontade para aqueles que estavam vivendo na escuridão. Apesar de o que teve que vivir, Sr. Gabor esta a dizer que foi um homem feliz. „Eu tenho uma paz em minha alma, e a armonia em minha familia, que eu desejo a todas as familias”. Ele diz que ele esta a rezar para Romenia e acredita que em máximo de sete anos Romenia, alcançará um padrão elevado de viver economicamente e espiritual.

Aqueles que quere saber mais sobre Ioan Gabor, que é um membro da igreja Emanuel na Oradea , podem contatá-lo em 0114.0259-445.320, ou através do correio no st. Str Italiana No. 22, Bloc Y3, Sc. C, Apt 46, Oradea, Bihor, 3700, Romania.

Octavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona, USA

Apariţia cărţii “Scrieri in proza “(volumul II) a scriitorului Ioan Miclau, apăruta la  Editura “Cuget Românesc”,2007, vine să ne întărească convingerea în puterea sa creatoare, cu acelaşi simţământ duios privind dragostea pentru Neamul Românesc.
Cartea, asa cum ne mărturiseşte autorul, “are o identitate”, “ca orice fiinţă(!), născută din fiinţă.”Lăsând la o parte elementele ce ţin de coordonate tehnice, gasim aici o filozofie subtila privind naşterea unei cărţi.
Publicist, poet, dramaturg  şi prozator, autorul este ca albina ce doreşte să strângă cât mai mult polen, din cele mai diversificate flori,  pentru mierea cea mai dulce în cuvânt. Un dac vechi, crescător de albine.”Lupta cu imaginaţia sa proprie”, un dar al celor care vin din “locul unde s-a născut veşnicia”.
Autorul a reuşit în acest volum să adune mai multe texte inedite. Impresionantă, “restituirea”nuvelei “Fiica zeiţei Vesta”, dedicată fiicelor sale Elena, Tincuţa, Otilia. Dar temele sunt mult mai largi : el ne introduce firesc în lumea proverbelor, în crestomaţia din vechea literatură română şi universală, în cronici de suflet, în “poemes pour coudre les babits des saisons”.
Ioan Miclau – un om intre oameni “- aşa cum îl vede  Dimitrie Grama, si cum o simte cel mai bine “Benoni din Ciudanoviţa”, mereu prezent în viaţa bibliotecii “Mihai Eminescu”, în sfera nevăzută a simţirii…Impresiile despre filmele româneşti din Australia realizate de Ben sunt mereu prezente.
Aşa cum scrie Pr.Prof.Dr.Al.Stănciulescu Bârda, “Ioan Miclău obişnuieşte să-şi amestece în fiecare picătură de cerneală o rază din sufletul său  mare de roman. Astfel, scrisul său capătă viaţă, capătă putere pentru a strabate în timp şi spaţiu.”
Pentru Ben Todică, “dorul şi înstrainarea sunt elementele care-l controlează” pe autor, acea mare “dorinţă de a nu lăsa să-i dispară cultura, istoria, …străbunii neamului” .
Cu dorinţa de a fi citit Ioan Miclau, “de a-l cunoaşte şi a-l înţelege”, de-al iubi, m-aş opri asupra Rugăciunii unui român “Dă-mi zâmbetul pe buze, Doamne/ Şi-n inimă dă-mi dragostea-napoi,/Dă-mi codru verde şi izvorul/Şi ia-l pe anticristul de la noi.

MARIANA GURZA

(Universul carţilor)

Ville d’Oradea

Pendant 30 ans, le cas d’Ioan Gabor a étonné  le monde médical sur tout le territoire de la mappemonde. Après être tombé dans un bassin contenant de l’eau bouillante mélangée à du  soude caustique, retiré par miracle alors qu’il était enfoui à trois mètres de profondeur et perdu ses chairs sur ses jambes, M Gabor peut maintenant remarcher et là, où autre fois on pouvait voir ses os, la chair et la peau se sont régénérées. L’événement qui a marqué sa vie et la vie de centaines de gens ainsi que les événements qui ont suivis sont restés gravés dans la mémoire du ministère de la santé de son temps et ont laissé sans paroles tous ceux qui ont crus avoir saisi les mystères de la guérison: les médecins de tout le pays. Le régime communiste à interdit la médiatisation de ce miracle et a fait tout son possible pour faire taire cet homme car sa science était incapable d’expliquer les événements auxquels il a fait face.
Né le 2 août 1939 dans la localité de Sâncrai, de la région de Cluj, Ioan Gabor, depuis sa tendre enfance a été un être bizarre. « Depuis mon enfance j’entends une voix, pas dans un rêve mais bien dans la réalité. Dans ces moments-là je ne peux pas bouger mais je me sens bien » – raconte M Ioan Gabor.

Entendant les dires de l’enfant qui racontait son expérience, ses parents, ses frères, ses collègues de l’école maternelle et par après de la grande école se moquaient de lui. Ils l’appelaient même « le rêveur ».
Malgré tout ça, il savait que ce qu’il entendait était vrai et tous ceux qui l’entouraient l’expérimentaient en temps voulu car ses paroles finissaient par devenir une réalité. Il a terminé l’école dans l’armée et après s’être marié il s’est installé dans la ville d’Oradea. Il y a 37 as il s’est repenti, c’est à dire qu’il a changé sa façon de vivre et de penser et il a dédié sa vie à Dieu et prouvé sa foi par l’acte du baptême. En 1974 il a entendu de façon répétée, la même voix qui lui disait: « fais attention car d’ici deux ans il va t’arriver quelque chose et tu seras comme personne dans ce monde n’a été. Il pensa immédiatement à un éventuel poste très important qui lui serait confié, de telle manière à ce que personne ne puisse être comme lui. Peu après, au cours d’une nuit, la même voix lui dit : « Le Purim a été jeté. Le sort est tombé sur toi car ton frère n’est pas prêt à affronter cela. » Les mêmes paroles lui ont été répétées trois fois et il se sentit irrité car il pensait en avoir déjà compris le sens. Ensuite la voix lui dit: « Il t’arrivera un malheur fatal. » Ces paroles lui ont fait penser que ce qui l’attendait ce n’était pas une haute fonction dans la société mais… la mort! Il savait que deux ans plus tard il allait mourir.
« Je n’ai pas été vigilent et j’en ai parlé à tout le monde. D’abord je l’ai dis à ma femme. »   
Etant en conflit avec sa famille à cause de leur foi, Adriana Gabor, sa femme, eut l’impression que Dieu voulait lui prendre son dernier espoir sur cette terre. La famille Gabor avait trois enfants: une fillette de seulement deux mois, un garçon d’un an et demi et un autre de six ans. La mort de son mari signifiait pour elle que Dieu s’était détourné d’eux.  
M Gabor ne cessait de rappeler à tous ses proches le sort qui l’attendait. Ne croyant pas ses paroles, ceux qui l’entouraient ont commencé à se moquer de lui et à le blâmer.
Malgré tout ça, il a commencé à se préparer à mourir.  « J’ai cherché tout d’abord à résoudre mes problèmes matériaux. Comme je gagnais très bien ma vie, je acquitté le prêt pour mon appartement et j’ai acheté tout ce qui était utile dans la maison de sorte que ma femme puisse élever nos trois enfants » – se rappelle Ioan Gabor. Huit mois avant l’accident, il a à nouveau entendu la même voix qui, le dérangeant par son insistance, lui répéta trois fois: « Le malheur arrivera! »
Entre temps, Ioan Gabor avait été muté à Arad, où il travaillait au Combinat Chimique de la région. Sa famille était restée à Oradea.  Un mois avant l’accident il prit des vacances pour retourner chez lui et dire « au revoir » aux connaissances et aux proches.
Le matin du 29 janvier 1976, un matin très enneigé, après avoir prié une heure, Gabor a entendu à nouveau la voix: « le malheur est là! ».

Ces paroles l’ont fait se dépêcher pour transmettre la gestion de son travail et rentrer vite chez lui pour mourir à la maison, éventuellement pendant la nuit, pendant son sommeil, comme il pensait que ça allait se passer. Dans sa précipitation, il glissa et tomba dans un bassin de 3 mètres de profondeur et de 1,3 sur 1,3 mètre.  Au fond de ce bassin, il y avait de l’eau bouillante mélangée à de la soude caustique, produit utilisé pour le nettoyage des bassins chimiques. L’eau lui arriva jusqu’à la taille. Au contact du liquide il commença à hurler car il sentit la brûlure sur ses jambes. Il essaya de les bouger mais il réalisa que pour lui tout était perdu. Il commença donc à crier: « O mon Dieu, aie pitié de moi et sauve-moi! »  Alors il sentit une main forte qui le prit et le sortit du bassin pour le poser au bord. Après s’être traîné dans la neige quelques mètres, il fut vu par quatre collègues qui le conduisirent rapidement à l’hôpital d’Arad. « Je me suis rendu compte qu’il n’y avait pas d’issue pour moi mais je savais que je ne mourrais pas puisque c’était la main de Dieu qui m’avait sorti du bassin » – déclare M Gabor, 30 ans après.

A l’hôpital, au moment où les médecins lui enlevèrent son pantalon, sa chair a commencé à tomber jusqu’aux os. Le tibia et le péroné furent complètement découverts de chair aux deux jambes. Les médecins étaient persuadés qu’il allait mourir au bout de quelques heures. Ils ont d’ailleurs refusé de lui donner à boire, pour ne pas prolonger son agonie. Leur diagnostic fut: brûlures du 2ème, 3ème et 4ème degré, aux jambes, aux fesses, au périnée et à l’avant-bras droit.
« Le médecin m’a demandé si j’avais des enfants et en entendant que j’en avais trois mineurs, il m’a dit: « C’aurait été mieux de ne pas les avoir! » Après le départ du médecin, un voisin de chambre eut pitié de lui et lui donna à boire. « Le jour suivant, voyant que je n’étais toujours pas mort, le médecin comprit que j’avais reçu de l’eau et il se fâcha sur moi. Vers neuf heures du matin je suis entré dans le coma. D’abord j’ai perdu la vue et ensuite connaissance. Par miracle, mon frère du Deva, qui était lui-même médecin (M Gabor a deux frères et tous deux sont médecins), fut mis au courant. Quand il est arrivé à l’hôpital, j’avais les yeux ouverts mais mes lèvres étaient noires. Ce même jour il commença à me chercher un cercueil. » – se rappelle M Gabor. Comme le malade ne pouvait être touché, ils l’ont protégé avec un support métallique qu’ils ont recouvert d’un drap. Il est resté comme ça en réanimation pendant huit mois, sans bouger et sans parler. Au début il était alimenté par perfusion et par après à la petite cuillère. Allongé et sans pouvoir se retourner, sa colonne vertébrale s’est atrophiée, phénomène connu dans le milieu hospitalier sous le nom de « cellulite locale envahissante ». Par ailleurs, à cause des frissons qu’il avait, il attrapa une bronchopneumonie bilatérale qui le faisait cracher du sang. Une autre complication fut l’infection sur ses fesses, son bassin et ses jambes. Au final toutes ces maladies l’ont conduit à la septicémie. Sans même encore tenir compte des brûlures du 4ème degré, toutes ces complications l’auraient quand même amené à mourir. Sa situation arriva aux oreilles du ministre de la santé, le dr. Eugen Proca, qui le visita. Touts les deux jours le directeur de l’hôpital devait informer le ministre de l’évolution du patient. Intéressé par l’état du malade, le ministre fit venir de l’étranger des médicaments pour lui. Mais leur effet bénéfique fut infime, voir inexistant. Et la septicémie avancée pouvait lui causer la mort d’un moment à l’autre…
Mais Ioan Gabor, s’obstinait à rester en vie. Constatant que malgré toutes les complications le patient restait conscient, les médecins ont conclu que ce qui se passait dépassait le pouvoir humain. « C’est un miracle qu’il ne meurt pas et qu’il soit lucide! » s’est exclamé le spécialiste après avoir analysé son état de santé.
Les huit mois qu’il passa en réanimation, M Gabor vu près de lui un jeune homme aux yeux scintillants.
« Je ne me suis jamais demandé qui il était puisque je le connaissais et qu’il restait auprès de moi. Par contre personne d’autre ne le voyait. Quand j’ai parlé aux médecins de cette présence et constatant mon état stable, un d’eux m’a dit c’était mon ange gardien.
« C’est seulement à ce moment là que j’ai pensé à ça », raconte M Gabor. Pendant la même période il est passé par trois morts cliniques. « Ils m’ont déclaré mort, ils m’ont déconnecté des appareils et m’ont recouvert d’un drap jusque sur la tête. On procède comme ça avec les personnes qui décèdent pour les laisser encore 2 à 4 heures avant de les conduire à la morgue pour libérer le lit. Quand ils m’ont déclaré mort, de mon corps en est sorti un autre, l’esprit de vie. Je restais donc dans un coin de la chambre et observais tout ce qu’ils faisaient avec mon corps. Après être revenu à la vie, je leur ai raconté tout ce qu’ils avaient fait, comment ils avaient déconnecté l’appareil et avaient demandé à ce qu’on le mette derrière la porte…tout. Ils m’ont dit: – oui mais tu étais recouvert d’un drap et mort. Alors je leur ai dit qu’en fait j’étais dans un coin, en esprit et que je voyais et entendait tout et je savais tout ce qu’ils me faisaient. Dans le monde spirituel la vision est différente, sans limites, tu sais tout. Il ne suffit plus de fermer les yeux pour ne plus voir. Je voyais même jusqu’à Cluj, à 300km de là. En une minute j’ai vu toute ma vie défiler devant moi comme un film, tout ce que j’avais fait depuis que j’étais un petit enfant, comment j’attendais que mes parents partent pour faire une nouvelle bêtise… Tu vois absolument tout, ce que tu as pensé, ce que tu as fait, les prémonitions que tu as eues. Tu revis tout une seconde fois. Je me suis marié et je pouvais me cacher de ma femme et elle de moi et nous des enfants mais de Dieu nul ne peut se cacher. Si je n’avais pas vécu ces expériences, peu importe qui me les aurait raconté (même si il est dit dans la Bible que tu seras confronté avec tout ce que tu as fait et que tu seras jugé selon tes actes), je n’aurais pas vraiment su ce que c’est de rencontrer ta vie. J’ai compris tout ça seulement après avoir été déclaré mort. Dans la Bible il est également dit que mille ans seront un jour mais je ne croyais pas à ça. Je pouvais comprendre qu’un jour pouvait être égal à 1 semaine, un mois ou même un an mais pas mille ans. Et pourtant, en une minute, j’ai revu toute ma vie, jusqu’en 1970, l’année de ma conversion. J’ai vu beaucoup de choses que je n’aurais jamais souhaité revoir et ça jusqu’au moment ou j’ai donné ma vie à Dieu parce que ça ne sert à rien de te consacrer à Dieu si tu ne changes pas ta vie d’homme. Ensuite je vis une paume blanche avec la trace du clou qui l’avait transpercée. Et j’ai entendu une voix, douce comme il n’en existe pas d’autre, qui m’a dit: – Le sang de Jésus Christ t’a purifié de tous tes péchés. Et le film de ma vie a tout de suite disparu. Après, je suis passé dans un autre endroit, plein de lumière mais je n’ai pas vu grande chose… Je n’ai pas des paroles pour décrire le bien-être qui m’a envahi. La lumière m’a recouvert et m’a parlé. Nous ne pouvons pas comprendre ça. Elle m’a dit: – Pourquoi tu regarde comme ça? Ici le mal n’existe pas. Comme je regardais devant moi, vers la gauche j’ai vu deux jeunes gens. C’était mon grand-père et un des mes frères. Ici il y a quelque chose d’intéressant. Mon grand-père est mort quand j’avais 3 semaines, je ne pouvais donc pas le connaitre. Mais en le voyant là-bas, je me suis rendu compte qui il était. Quand tu regarde quelqu’un tu sais qui il est, ce qu’il pense et lui aussi il sait tout de toi. Tous sont jeunes, d’environ 17 ans, ont le corps blanc, brillant et leur visage est encore plus blanc. Le bonheur qu’on ressent là-bas ne peut pas se décrire en paroles. Devant mes yeux il y avait une grande foule de jeunes, tous du même âge, qu’ils soient morts bébés ou âgés. Tous ceux-là participaient à un culte et ils chantaient trois chansons en même temps, en parallèle. Je n’avais pas envie de repartir de là-bas mais le jeune homme qui était resté tout le temps à mes côtés à l’hôpital m’a regardé et j’ai senti qu’il me disait de repartir. J’ai refusé mais il m’a fait un signe de tête je suis revenu avec lui »  raconte M Gabor.
Quand les médecins ont vu qu’il essayait de respirer, ils l’ont réanimé et il est ainsi revenu à la vie à trois reprises. Quelques années plus tard il comprit que la voix qui lui avait parlé deux ans auparavant l’avait avertit de ces trois retours à la vie et l’annonce du malheur huit mois avant l’accident symbolisait les huit mois passés en réanimation. Pendant toute sa convalescence Ioan Gabor a vu pas moins de 117 décès. « Jusque là, je n’avais encore jamais vu quelqu’un mourir, mais j’ai compris pourquoi les gens ont si peur de la mort. Avant de mourir ils avaient un regard horrifié comme s’ils avaient envie de fuir mais ne le pouvaient pas. J’ai vu ceux qui ne pouvaient pas mourir. Alors les infirmières ayant plus d’expérience et connaissant ce genre de situation leur disaient: – Tu ne pourras pas mourir tant que tu n’auras pas avoué tous tes pêchés. Un homme de 80 ans a même avoué qu’étant jeune, il avait tué sa grand-mère pour hériter d’elle » se rappelle M Gabor.
M Gabor a quitté l’hôpital le 26 août 1976. Sur le document de sortie le docteur Mircea Ududec, le chirurgien en chef, a résumé les observations cliniques mentionnées plus haut. Pendant 18 mois il a été nourri par sa femme à la petite cuillère. Il est resté immobile dans son lit pendant 4 ans. Les médecins insistaient même pour lui amputer les jambes mais il a toujours refusé.   
La première fois qu’il a réussi à bouger ses jambes, c’est au bout de 4 ans, lorsque les cicatrices de la partie supérieure des jambes se sont ouvertes et la chair et les poils sont apparus. Le monde médical a été à nouveau émerveillé, les spécialistes sont restés sans voix: « Ca ne se peut pas. C’est le miracle du 20ème siècle que de la chair et des poils réapparaissent là où il y a eu brûlure du 3ème degré et où nous n’avons même pas pu faire de transplantation. » a dit le spécialiste qui s’est occupé de lui, Nagy, de l’hôpital d’Arad. La dernière blessure s’est complètement refermée seulement 17 ans après l’accident et à l’heure actuelle ses deux jambes sont totalement guéries.

Apprenant que Ioan Gabor n’est pas mort, le monde médical a demandé à le voir. Des spécialistes du monde entier sont venus l’examiner mais ils n’ont pas réussi à expliquer ce qui s’est passé. Lorsque le ministre Proca l’a rencontre à nouveau, il s’est exclamé: « C’est toi? Je n’arrive pas à croire qu’ils ne t’ont pas amputé! Ton cas est connu dans le monde entier! Comment expliquer ton cas? » Ensuite il s’est levé et a crié: « Je n’ai jamais cru que Dieu existe mais maintenant je dois reconnaitre que quelque chose doit exister, Dieu ou quoi que ce soit d’autre! » Le cas d’Ioan Gabor a intrigué également les autorités. La Securitate lui a interdit de recevoir des visites, son téléphone a été mis sur écoute et dans son appartement on a placé des micros. Ils ont même essayé de le faire sortir du pays pour l’envoyer en Autriche. Ne pouvant expliquer le phénomène, les secrétaires du parti et de la Securitate l’ont même soupçonné d’avoir des liens les extra-terrestres. Malgré tout il est resté au pays et son cas fut mondialement connu. Il est apparu dans les magazines spécialisés de l’occident et dans le mass-média du monde. En Roumanie, le régime communiste a imposé le silence sur son cas.   
Son accident de travail dans le bassin du combinat chimique d’Arad a été enquêté par le bureau du procureur local. Le procureur Stefanut Petru lui-même a fait des recherches. Ce qu’il n’a pas pu expliquer c’est la présence d’une seule trace sur la neige. Cela a mis en difficulté toute l’enquête car personne ne pouvait expliquer comme il était sorti du bassin.
Le 9 octobre 1976 le cas a été classé car il n’y avait aucune preuve personne n’a pu être inculpée et tenue pour responsable de l’accident.
Des années après, repensant à tout ce qui s’est passé, M Gabor reste convaincu que tous ces événements ont eu pour but la cession de l’oppression chrétienne commencée par les communistes et la démonstration de la volonté de Dieu pour ceux qui vivait dans les ténèbres. Malgré ses souffrances, Ioan Gabor déclare être un homme heureux.
« J’ai la paix dans mon âme et dans ma famille et je désire que tout le monde la possède dans son foyer. » Il affirme qu’il continue à prier pour la Roumanie et il croit qu’au plus tard dans  7 ans, la Roumanie peut atteindre un haut niveau économique et spirituel.
Ceux qui désirent connaitre plus de détails sur Ioan Gabor peuvent le contacter  au numéro de téléphone suivant: 0114-0259-445.320 ou lui écrire à l’adresse suivante: Str, Italiană Nr. 22, Bl. Y3, Sc. C, Ap.46, Oradea, jud. Bihor, cod 3700, România.

By Octavian D. Curpas
Surprise, Arizona, USA, 2011

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

Stăpânirea habsburgică din Bucovina avea propriile interese, cu totul altele decât cele pentru binele şi propăşirea românilor. Acţiona printr-o masivă colonizare cu populaţii neromâneşti, scopul final fiind distrugerea caracterului românesc al acelui teritoriu.

La această grea povară a populaţiei româneşti din dulcea Bucovină, se adăuga şi faptul că teritoriul său fusese teatru de război între trupele ruseşti şi cele ale puterilor centrale. Astfel după Marea Unire din 1918,  situaţia populaţiei era dintre cele mai grele. Locuitorii satelor trăiau în mizerie, iar intelectualii bucovineni erau împrăştiaţi în toate părţile.

„În Cernăuţi şi în Bucovina au rămas  (în 1918)  numai foarte puţini intelectuali români  şi asupra lor a căzut toată greutatea acestor zile istorice” consemna Constantin Loghin în anul 1943.

Lumea de azi este preocupată de griji de alt ordin decât a-şi  consfinţi înaintaşii şi se apleacă doar accidental şi episodic asupra cinstirii  acestora. De prea puţine ori se vorbeşte despre adevăraţii bărbaţi ai neamului, şi asta  doar cu ocazia unor evenimente: aniversări, comemorări etc.

Noi, cei de astăzi suntem vlăstare, mlădiţe ale acelor rădăcini „dezrădăcinate”, care au trudit şi sângerat şi este de datoria noastră să facem corecţiile şi  restituirile cuvenite. Cred că este timpul să ne construim o „Arcă a lui Noe” şi să salvăm ce se mai poate salva din tezaurul românesc istoric, cultural, spiritual.

Unul dintre marii  bărbaţi români  care a trăit şi activat în Bucovina la sfârşit de secol 19 şi  începutul  secolului 20 a fost avocatul, publicistul şi gazetarul Vasile Plăvan.

A văzut lumina zilei la 24 noiembrie 1889,  în comuna Cupca, judeţul Storojineţ, într-o familie de ţărani înstăriţi.

Iubita sa mamă l-a crescut în evlavia neamului românesc, în spiritul unor idei şi crezuri clare, concentrate pe respectarea şi revendicarea drepturilor naturale ale românilor.

A avut o educaţie aleasă. După primele patru clase primare din comuna natală, a frecventat cursurile secundare la Liceul nr. 3 de stat din Cernăuţi, apoi a studiat dreptul la Universitatea din Cernăuţi, formaţie  care răspundea pe deplin dorinţei şi voinţei sale de adevăr,  dreptate, justiţie.

Figura lui Vasile Plăvan, ocupă un loc important în viaţa şi societatea Bucovinei. Nu a fost doar martor la ceea ce se întâmpla în Bucovina vremii sale, ci un participant activ la viaţa socială. Privind  în adâncul sufletului său, Vasile Plăvan a văzut  revolta românilor bucovineni împotriva stării de suferinţă, umilinţă  şi defăimare şi a descoperit dorinţa de a lupta pentru binele acestora.

Nu a plecat fruntea în faţa celui viclean, nu s-a îngrozit de ameniţările celor care-şi hrăneau lăcomia din măruntaiele  scumpei patrii şi scurgeau  măduva ţării adunând toate veniturile ei fără a face vreo îmbunătăţire a stării populaţiei.

Având un orizont larg de înţelegere a contextului istoric, Plăvan, alături de mari intelectuali români au refuzat să fie supuşi unui regim politic străin,  militând şi acţionând pentru unitatea românilor şi unirea cu patria mamă.

Era convins că astfel vor slăbi şi pieri deşărtăciunile ca negura nopţii, împrăştiată de soarele dreptăţii. Considera că  românii au trăit destul în obedienţă, în privare de drepturi, că îndeajuns au fost blasfemiate aşezămintele cele mai sfinte, îndestul s-a împlântat mâna în sânge nevinovat, îndestul românii au fost adăpaţi cu lacrimi.

Format în atmosfera tumultoasă a luptelor de idei care-i confruntau pe românii din Bucovina cu monarhia austro-ungară a fost promotorul eroismului şi patriotismului curat. În opinia sa, patria nu este pământul în care trăim din întâmplare, ci e pământul plămădit cu sângele  şi întărit cu oasele înaintaşilor care au vorbit aceeaşi limbă, care au avut aceleaşi doruri, aceleaşi suferinţe, aceleaşi aspiraţii.

Şi mai ştia că pentru dăinuirea unui neam  este nevoie, mai întâi de toate de păstrarea credinţei strămoşeşti, sfânta cuminicătură a sufletelor, calda rugăciune a celor care au fost şi nu mai sunt decât ţărână şi oase.  În cugetul curat al lui Vasile Plăvan şi al celorlalţi intelectuali bucovineni ai vremii  a fost lupta sfântă, închinată sorţii  copiilor, nepoţilor  şi strănepoţilor.

Dedicându-şi  întreaga viaţă activităţii de propăşire a naţiuni şi  unirii,  a insistat obsedant pe ceea ce era esenţial pentru toţi românii din Bucovina, pe ceea ce însemna împlinirea unui ideal colectiv. Vasile Plăvan a fost o „vioară” importantă în „orchestra„ revenirii Bucovinei la vatra străbună.

Vasile Plăvan şi-a ales ca armă de luptă condeiul,  pe care l-a mânuit cu har, pricepere şi dăruire ca redactor şi redactor şef al ziarului „Glasul Bucovinei” (1926-1939),  la „Voluntarul Bucovinean” şi colaborator  la mai multe periodice ale vremii. Şi-a exprimat opiniile, ideile în mod clar, sub cea mai potrivită formă pentru a fi receptate de cât mai mulţi români. Ceea ce a scris avea ecou în conştiinţa contemporanilor săi şi-i mobiliza pentru a se alătura cauzei comune.

În paginile revistelor şi ziarelor la care a publicat,  a scris despre obiceiurile, datinile şi portul românilor,  despre cântecele şi doinele  care întreţineau flacăra vie a românismului.

A scris despre ocupaţiile lor: creşterea animalelor, albinăritul, grădinăritul, cultura cerealelor, despre împroprietăriri, reforma  agrară,  dar cel mai mult  a scris despre viaţa dură şi nedreaptă a ţăranilor români neaoşi.

A scris despre locurile sfinte şi binecuvântate de Dumnezeu din Bucovina,  înălţătoare  lăcaşuri ortodoxe româneşti.

A scris despre rolul intelectualilor în viaţa bucovinenilor. Cu mare drag  povesteşte despre învăţătorul  Dionisie Mitrofanovici, „luminător sătesc”, despre copiii şi tinerii satelor, care, deşi sfâşiaţi  de dorul de părinţi şi leagănul copilăriei,   au plecat la şcoli în oraşele Cernăuţi, Suceava, Rădăuţi şi au ajuns oameni învăţaţi, instruiţi şi educaţi în iubire de neam.

A scris despre ziarul „Glasul Bucovinei”, pe care-l considera „îndrumătorul prevăzător al vieţii publice din Bucovina”. A făcut referiri la  înnoirile pe plan cultural, economic, financiar, bisericesc şi politic realizate la  “îndemnul oamenilor cugetători cu serioasă pregătire ştiinţifică adunaţi în jurul ziarului Glasul Bucovinei“ – V. Plăvan,  Boabe de lacrimi, 1936.

Dar cel mai mult a scris despre dezrădăcinare, despre suferinţa  şi lacrimile tăcute ale celor ce şi-au lăsat în urmă vatra şi toloaca, căutând în zadar „mlădiţe de săcară”,  scene din vremurile de bejenie ale ultimului război trăit, a vieţii româneşti din Bucovina din timpul stăpânirii străine.

„În cursul celor 13 ani de muncă în redacţia ziarului „Glasul Bucovinei”am stăruit pentru întărirea elementului de baştină aici în Bucovina, pe temeiul credinţei străbune în Dumnezeu, în cinste, corectitudine şi mai ales în jertfă neprecupeţită pentru interesele superioare ale Statului. M-am încredinţat că meşteşugul scrisului zilnic mistueşte puterile omului mai mult decât alte îndeletniciri.” – V. Plăvan,  Boabe de lacrimi, 1936

Având un condei iscusit şi ascuţit, prezentând  trivialitatea vieţii în condiţiile revărsării „puhoaielelor”  străine care au subjugat şi oprimat populaţia românească a stârnit ura şi duşmănia celor care nu vroiau binele ţării.  A suportat rigori şi umiliri,  a  înfruntat suferinţa pentru împlinirea idealului.  “Avocatul şi ziaristul Vasile Plăvan, întoarce lutului ce a fost a lutului, – iar veacului celui fără sfârşit un suflet nepătat. Dumnezeu Atotputernicul deie odihnă de rai acestui om care n-a avut parte decât de suferinţă în blânda-i trecere prin văile de resemnare ale vieţii“ – Glasul Bucovinei, nr.5535 din 26 ian.1939

Deşi a fost  un neobosit şi vehement luptător pentru binele românilor din Bucovina, era un bărbat generos şi prietenos: „Blând cu cei netrebnici, conciliant cu cei răi şi ignobili, blajin faţă de toţi hulitorii şi certătorii de profesie şi iertător faţă de toţi cari l-au nedreptăţit sau persecutat şi l-au jignit, Vasile Plăvan a fost întrega lui viaţă un îmblînzit fanatic al idealului şi în acelaşi timp o nefericită victimă a credinţei lui sufleteşti că oamenii sînt mai buni decât se învederează în josnicia lor de toate zilele.” – Ziarul „Suceava”, nr. 20, din 27.ian.1939, din Cernăuţi.

Era “un idealist incurabil, om blând şi iertător (cum l-au văzut contemporanii) a fost avocat şi ziarist, moşind Sindicatul ziariştilor din Bucovina. Ale sale Boabe de lacrimi vădesc, deopotrivă, soarta provinciei (ruptă din trupul Ţării) dar şi dezrădăcinarea autorului, rămas „un suflet nepătat” – Adrian Dinu Rachieru.

Avocatul Vasile Plăvan “a fost un entuziast şi un idealist de o aristocratică nobleţe sufletească, de distincţie morală, de bunătate şi necuprinsă omenie.  La 49 de ani s-a stins, lăsând în urmă o luminoasă pildă de virtute, un nume de o rară puritate şi un exemplu de adevărat românism” – Mariana Gurza, Destine umbrite,  2008.

Vocile celor care l-au  cunoscut  cu adevărat au vorbit cu admiraţie, căldură şi respect, conturând şi confirmând autenticul  portret al lui Vasile Plăvan. „Vasile Plăvan a fost un om întreg în numeroasele ipostaze profesionale ale sbuciumatei sale vieţi, epuizându-şi treptat resursele vigoarei, energiei şi a sănătăţii sale spre a fi doborât în cele din urmă de mistuitoarea suferinţă a trupului său, vlăguit de toată gama durerilor fizice şi sufleteşti”-  Ziarul „Suceava”, nr. 20, din 27.ian.1939, din Cernăuţi.

Prin întreaga sa viaţă şi activitate a lăsat neamului  o moştenire de preţ: “Anii de muncă prestată, zi de zi, în coloanele acestui Glas al Bucovinei, – ani grei ca povara unui munte pe sub care trebuie să răzbaţi cu condeiul muiat nu atât în cerneală, cât mai ales în suflet şi în sânge, sunt cea mai frumoasă moştenire pe care redactorul-şef Vasile Plăvan o lasă presei noastre provinciale” – Glasul Bucovinei, nr.5535 din 26 ian.1939.

Pentru toate meritele şi sacrificiile făcute pentru binele ţării şi a românilor “Mult regretatul defunct [Vasile Plăvan] fiind decorat cu medalia “Regele Ferdinand! “cu spadă” pe panglică, onorurile au fost date de către un pluton din Reg. 4  Pionieri” – Glasul Bucovinei,  nr.5536 din 27 ianuarie 1939.

Simţind seva neamului din care se ridică, poeta Mariana Gurza, cu o dorinţă fierbinte de a face restituiri în memoria unchiului său Vasile Plăvan cercetează o parte din documentele referitoare la personalitatea acestuia. Prin revenirea şi aplecarea pioasă asupra vieţii şi activităţii gazetarului completează biografia cu detalii, cu sublinieri refiefate de trăsături, cu contribuţii esenţiale la destinul bucovinenilor epocii sale. Toate acestea ne conving că a fost  „un om cât o… Epocă Istorică. Un om cât sufletul neamului” –  Mariana Gurza, Destine umbrite,  2008.

Fie ca tineretul să se apropie mai mult de istoria neamului, să discearnă adevărul  de minciună, de  fals şi cu luciditate să acţioneze numai în interesul  poporului, al  românilor de pretutindeni  şi al  României.

Să  nu-l uităm pe  VASILE PLĂVAN!
Să  nu ne uităm adevăraţii  bărbaţi ai neamului românesc!
Să adăugăm numele lor în cartea de onoare şi de  suflet a neamului!

articol dupa Vasilica Grigoras

sursa: www.neamul-romanesc.com

Durante 30 años, el caso de Ioan Gabor de Oradea impresionó al mundo de la medicina de toda la Tierra. Caído en una piscina con agua herviendo mezclada con sosa cáustica, levantado por milagro de 3 metros de profunditad, se quedo sin la carne que le cubría sus piernas. Ioan Gabor puede ahora caminar y en el sitio donde antes había huesos, carne y piel empezaron a crecerle otra vez. El incidente cambió su vida y el de cientos de personas más. Los hechos que habían ocurrido, han estado en la atención del ministerio de la salud de ese tiempo y han dejado sin palabra a los que han creído que han descubierto los secretos de la recuperación: médicos de todos los lados. El régimen comunista ha prohibido que se haga una noticia de ese milagro y han hecho todo lo posible para cerrarle la boca a ese hombre, por que su ciencia no podía explicar los hechos que han pasado.

Nacido en 2 de agosto del 1939 en la localidad Sancrai de la provincia Cluj, Ioan Gabor era un niño pequeño y raro.
“Desde la infancia oigo una voz, no en sueño sino en la realidad. En ese momento no me puedo mover pero me siento bien” – cuenta el señor Ioan Gabor.

Oyendo lo que decía el niño sobre su experiencia, los padres, hermanos, compañeros de la guardería y colegio empezaron a reiserse de él. Le decían “el soñador”. Él sabía que lo que escuchaba era verdad, y los de su alrededor empezaron a sentir lo mismo porque sus palabras se hicieron realidad en su momento oportuno. Fue a la escuela de policía, se casó y se quedó en Oradea. Hace 37 años cambio su modo de vida y de pensar, dedicando su existencia a Dios, confesando su fe en el bautizo. En 1974 oyó la misma voz que decía “De aquí a 2 años te pasará algo y serás como nadie ha sido”.

Su primer pensamiento fue que de modo inesperable se le dariá un cargo muy importante, por lo tanto nadie será como él. Después de un tiempo, una noche, esa voz decía “SE TIRÓ PURIM. El sorteo cayó sobre ti porque tu hermano no esta preparado para pasar por esto”. Esas palabras han sido repetidas 3 veces, hecho que despertó la irra de la persona que de quien hablaba la voz, sabiendo que entiende cuando se le dicen algo. Luego se le dijo “Cuidado que vendrá una desgracia de muerte sobre ti”. Estas palabras le hicieron pensar que no el cargo importante tiene que recibir, sino la muerte. Sabía que dentro de 2 años iba a morir. “Porque no he sido atento, dije esto a todo el mundo. Primero se lo dije a mi mujer”. Estando en conflicto con su familia por la causa de su fe, Adriana Gabor sentía que Dios le querría quitar también  la última esperanza de este mundo. Ioan y Adriana Gabor tenían 3 hijos: una niña de tan solo 2 años, un niño de 1 año y medio y otro de 6 años. La muerte de su esposo significaba que Dios les había dado las espaldas.

El señor Ioan Gabor continúo hablando a sus padres, hermanos y el resto de la familia sobre su destino. Ellos no creyeron sus palabras y los de su alrededor empezaron a reírse de el e insultarle. A pesar de todo, el se  preparaba para su muerte. “Intenté resolver mis problemas materiales. Ganaba muy bien, así que pagué mi piso, compré de todo en casa, de tal manera que mi esposa pueda criar los 3 hijos.” – recuerda Ion Gabor. 8 meses antes del accidente, oyó la misma voz que le molestó por su insistencia, voz que le repetía 3 veces: ” ves que viene la desgracia de la muerte”. Mientras tanto Ioan Gabor ha sido trasladado con su servicio en Arad, allá trabajó en el Incorporado Químico de la provincia. La familia se quedo en Oradea. Un mes antes del accidente volvió acasa para estar con su familia, hermanos y conocidos, en sus últimos días de vida.

En el dia 29 de enero, 1976, una mañana con nieve, después de orar una hora, Gabor oye otra vez la voz: ” Ves que vino la desgracia”. Estas palabras le hizo que se de prisa para dar la gestión y desear llegar acasa para morir, posiblemente por la noche en el sueño, así como lo había pensado entonces. En esa prisa, Ioan Gabor resbaló en una mina de 3 metros de dimensiones 1,3/1.3 metros. En esa piscina había agua herviendo con sosa cáustica que se utiliza para limpiar las piscinas químicas. En el momento de la caída, el agua le había llegado hasta la cintura. En contacto con ella empezó a gritar, mientras sentía como sus piernas se quemaban. Consiguió a moverlas solamente 3 veces, porque en el siguiente momento se dio cuenta  que todo se acabo. Entonces gritó: “Dios ten compasión y sálvame de aquí!” Entonces sentio como una mano poderosa le levantaba de ese agujero y le puso al lado. Después de arrastrarse unos cuantos metros sobre la nieve, fue visto por 4 de sus compañeros, que le habían levantado rápidamente y llevado al hospital clínico de la provincia de Arad. “Me di cuenta de que no hay salida pero sabia que no iba a morir porque la mano de Dios me levantó” – dijo Gabor a los 30 años después del accidente. Llegado al hospital, en el momento que los médicos querían quitarle los pantalones, la carne se cayó asta al hueso. La tibia le había quedado completamente desnuda en las dos piernas. Cuando le vieron los médicos, estaban seguros que iba a morir en unas cuantas horas. Por eso – dijo él – que no le quisieron dar agua  para no prolongar su agonía. El diagnóstico de la internación ha sido “Quemaduras del grado II-III-IV a las dos piernas inferiores, perineo, nalga, antebrazo derecho”.

“Mirándome el médico me preguntó si tenía hijos. Enterándose de que tenía 3 hijos menores me dijo: “Mejor que no los tuvieras!”  Después de que se fuera el médico de la reanimación,  un vecino de salón le tenía compasión y le dio agua. “Al segundo día, vio que no había muerto, el medico se dio cuenta de que había recibido agua y me hecho una bronca. A las 9 de esa mañana entré en coma. Primero perdí la vista y luego el conocimiento. Por milagro, mi hermano que vivía en Deva y era medico, se había enterado (el señor Gabor tiene 2 hermanos trabajando en medicina). Cuando llegó al hospital, estaba con los ojos abiertos y los labios negros. En ese mismo día, el empezó a buscarme un ataúd” – recuerda el señor Gabor. Como no podían tocarle con nada, le han puesto un marco metálico  y por encima una sábana. Ioan Gabor se quedo 8 meses en la reanimación en el hospital de Arad, sin poder mover o hablar. Estaba alimentado con goteo y luego con cucharita. Estando en la cama sin poderse mover, al señor Ioan Gabor se le ha podrido la columna vertebral, fenómeno conocido en el mundo de la medicina con el nombre de “celulitis local invariante”. De otra parte, por la culpa de los escalofríos se enfermó con los pulmones, llegando a escupir sangre. Otra complicación representó una infección con pío ciánico a la nalga, caderas y gemelos. En final, todo esto llego a la infección de la sangre con la determinación pulmonar. Sin entrar en cálculos, las quemaduras del grado IV y estas complicaciones podrían llegar a la muerte. Su situación llega al conocimiento los del ministerio de la salud, profesor dr. Eugen Proca, que le visitó. Luego, a intervalo de 2 días, el director del hospital de Arad tenia que informar al ministerio el estado de la evolución del paciente de Oradea. Interesado por esta causa fuera de lo común, el ministro consiguió los medicamentos desde el extranjero. El efecto de estas medicinas fue bajando. Una vez llegado en este estado de la infección, los médicos pensaban que podría causar la muerte. A pesar de todo Ioan Gabor se quedó con vida. Constatando que al final de todas las complicaciones el hombre quedaba conciente, los médicos llegaron a la conclusión de que las cosas ocurridas superan el poder de entender de la mente humana. “El gran milagro es que no muere y se queda conciente” – exclamó el especialista, después de analizar el estado de la salud de su paciente.  

En todo el período de 8 meses que quedó en la UVI (Unidad de Vigilancia Intensiva), el señor Gabor remarcó la presencia de un joven con los ojos brillantes. “Nunca me pregunté quien Era porque lo conocía y sabia que esta conmigo. En cambio, nadie lo veía. Cuando les hablé de el y sabiendo mi estado, un médico me dijo que es mi ángel protector. “Sólo entonces pensé en el”- cuenta Ioan Gabor. En ese mismo período, el pasó por tres muertes clínicas. “Me han declarado muerto, me han desconectado de los aparatos y me han cubierto con una sábana. Así se hace cuando uno muere, le dejan entre 2 y 4 horas y luego le llevan al depósito de cadáveres, porque tenían que librar la cama. Cuando me declaraban muerto, de mi cuerpo salio otro cuerpo, mi espíritu de vida. Yo estaba en el rincón del salón y veía todo lo que hacían con mi cuerpo. Después de volver a la vida, les he contado todo lo que me habían hecho, como han desconectado el aparato, como decían que lo poner detrás de la puerta… todo. Me dijeron: ” vale pero tu estabas allá muerto debajo de la sábana”. Entonces les expliqué que estaba allá al rincón, yo, con un cuerpo y veía todo lo que hacían. En el mundo espiritual existe otra vista, ya no existen límites, allá sabes todo. No puedes decir que cierras los ojos y ya esta, ya no ves nada. Veía Cluj a 300 kilómetros distancia. En unos minutos vi toda la película de mi vida, todo lo que hice cuando era niño, como esperaba que se fueran mis padres para hacer algo malo… Lo ves todo, lo que pensabas y lo que hacías, y que planes tenias. Todo lo vuelves a vivir. Me casé, podría esconderme de mi esposa y ella de mí y de los hijos pero de Dios no te puedes esconder. Y, si no vivía esas experiencias, cualquiera que me lo hubiese dicho   (aunque en la Biblia lo dice, que vas a encontrarte con todo lo que hiciste y serás juzgado por los hechos con el cuerpo), no sabía lo que significa encontrarte con tus hechos. Conocí esto sólo después de que me han declarado muerto.

Y otro milagro que nosotros, los hombres, no la podemos entender: en la Biblia dice que mil años serán igual aún día. Yo no creí esto. Creí que puede ser igual un día con una semana, o un mes, o como mucho un año, pero no mil años. Y a pesar de todo, en un minuto, vi toda la película de mi vida, asta el 1970 que me convertí en un cristiano. Vi muchas cosas malas que no quería verlas nunca, todo. Esto asta el momento que hice penitencia, es decir he vuelto a nacer, porque no vale la pena penitenciarse pero no cambiar como hombre”.

“Entonces vi una mano blanca en la que se veían las señales del clavo y poco como estaba en la cruz. Y oí la voz suave, como no creo que existe otra, diciendo: ” La sangre de Jesé Cristo te limpió de cualquier pecado.”  Y desapareció toda esa película. Después pasé en un lugar, en una luz, vi sólo poco… No tengo palabras para describir lo que sentí. La luz me había cubierto y me habló. Nosotros no podemos entender estas cosas así. Me decía: ¿por que miras así? Aquí no se puede hacer nada malo. Miré adelante, en la parte izquierda y vi dos jóvenes. Era mi abuelo y uno de mis hermanos. Aquí hay una cosa interesante; mi abuelo murió cuando yo tenía 3 semanas, no podría conocerle. Pero allí me di cuenta quien es. Cuando mires a alguien, sabes quien es y que piensa, y el también. Todos son jóvenes, más o menos a los 18 años, tienes el cuerpo blanco, brillante, y la cara un poco más blanca… La felicidad de allá no se puede decir en palabras. A gran distancia, cuanto veías con los ojos, había una mar de jóvenes, todos a la misma edad, aunque habían muerto de bebés o viejos. Todos daban un programa y cantaban 3 canciones al mismo tiempo.”

“Entonces yo no quería volver de allí, pero el joven que estaba con migo en el hospital me miró y sentí como me dijo que tengo que volver. No quería. Entonces me hizo un señal con la cabeza y volví junto a el.” – cita el señor Gabor.

Comprobando que intentaba respirar, los médicos le han reanimado y volvió de esa manera 3 veces a la vida. Unos cuantos años después, entendió que esa voz que había oído hacia 2 años antes del accidente, había profetizado esas 3 vueltas a la vida, y el aviso de su tormenta 8 meses antes de que las viviera en la UVI. Mientras su convalecencia, Ioan Gabor vio muriendo nada menos de 117 hombres. “Hasta entonces no vi a nadie muriendo, pero entonces me di cuenta porque los hombres tenían miedo a la muerte. Cuando les veía antes de morir, miraban horrorizados, como quisieran salir de allí pero no podían. Han sido hombres que no podían morir. Entonces las enfermeras mas viejas sabían lo que hacer en esas situaciones y les decían: “…hombre, tu no puedes morir hasta que no confieses lo que has hecho…”. “En la cama de muerte, un hombre de 80 años confesó que, cuando era joven, mató a su abuela para obtener una herencia”, recuerda Gabor.

Ioan Gabor ha sido dado de alta en 26 de agosto del 1976. En el parte de alta del hospital, el doctor Mircea Ududec, medico cirujano, cita en resumen las observaciones clínicas recordadas más arriba. Durante un año y medio, su esposa le había alimentado con la cucharita. Hasta los 4 años después del accidente, Ioan Gabor ha estado inmovilizado en la cama. Aparte de que los médicos insistían en cortarle las piernas, el lo había rechazado.

La primera vez consiguió levantarse con los pies después de los 4 años, cuando las cicatrices de la parte superior de las piernas empezaron a agrietarse y aparecer piel y pelo. Esto impresionó otra vez el mundo de la medicina, los especialistas quedaron sin palabras. “Esto no puede ser. Es el milagro del siglo XX, a parecer brotes de piel y pelo después de una quemadura del grado III, allá donde no se hace transplante”, le dijo el especialista que le trataba, Dr. Nagy del hospital de la provincia de Arad. La última herida se cero después de 17 años del accidente, y ahora las dos piernas están cubiertas con carne. Las cicatrices se refinan con el tiempo y las porciones de carne cubiertas con piel se extienden cada día. Cuando el mundo medical se enteró de que Ioan Gabor no murió, le llamaron para verle. Vinieron especialistas de todo el mundo, que no pudieron explicar ese fenómeno. Cuando le vio, el ministro Proca exclamó: “¿Eres tú? No me lo puedo creer ¿No te han cortado las piernas? Su caso es conocido en todo el mundo. ¿Qué les voy a decir, como les voy a explicar?” Luego se levantó y gritó: “No creí que existe Dios, pero ahora tengo que decir que existe algo, Dios o lo que sea!” El caso de Ioan Gabor incitó hasta las autoridades de ese tiempo. La policía secreta (Securitate) le contactó y le pidió que cierre la puerta y no dejar que pase nadie adentro. El teléfono ha sido controlado y en su apartamento se han instalado micrófonos. Intentaron sacarle del país y su caso ha sido conocido por todo el mundo. Ioan Gabor salio en las revistas de especialidad del Occidente y en el mass-media del mundo. En Rumania, el régimen comunista impuso silencio sobre él.

El accidente de trabajo de la piscina del Combinado Químico de Arad ha sido estudiado por la fiscalía local. Del caso se encargo el fiscal jefe Stefanut Petrut de Arad. Lo que la fiscalía no pudo explicar, era una sola marca reciente en la nieve. Esto dificultó toda la investigación, y nadie sabio donde encontrar la solución. En 9 de octubre 1976 se cerró el caso de la investigación del accidente de trabajo y el sufrir del señor Gabor del 29 de enero del mismo año, de manera que nadie sea culpable.

Después de 10 años, analizando lo que pasó, Ioan Gabor esta seguro de que todos los hechos tenían un propósito, que era la defensa del anticristianismo empezado por los comunistas y quienes querían mantener oculto el descubrimiento de la voluntad de Dios para los que viven en pecado.

Por todo lo que paso el señor Ioan Gabor confirma que es un hombre feliz. “Tengo paz en mi alma y armonía en mi familia que me gustaría que todos tengan en sus hogares.”
Afirma que ora por Rumania y cree que, como mucho, en 7 años nuestro país llegará a un nivel elevado desde punto de vista económico y espiritual. Los que quieran tener más información sobre Ioan Gabor, miembro de la iglesia bautista “Emmanuel” de Oradea, le pueden contactar al teléfono 0114-0259-445.320 o escribirle en: C/ Italiana, nr 22, Bl. Y3, Es. C, Ap. 46, Oradea, Bihor, 3700, Rumania.

By Octavian D. Curpas
Surprise, Arizona, USA, 2011

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona