Cuvânt și iubire

 

Regio Calabria

Dumitru Sinu împreună cu domnul Rosetti, profesorul Ene, Titi Filip, Eugen Ştefănescu şi Radu Bumbaru se întâlniseră cu toţii într-un restaurant din Vancouver, Canada, când s-a apropiat de ei un personaj destul de ciudat: blond, înalt, spelb şi cu ochii înroşiţi, poate de la aburii alcoolului sau, cine ştie, poate de la fumul de ţigară ce învăluia ca într-un nor de ceaţă siluetele celor din jur. Dumitru Sinu ridică privirea şi la fel de mirat ca şi prietenii săi, aşteaptă ca străinul să le spună ceva: Vorbiţi italiana? – a întrebat  necunoscutul, care se pare că-i auzise vorbind şi i se păruse că dialogau în italiană. „Da!” – răspunse nea Mitică pentru că învăţase destul de bine această limbă de la italienii cu care lucra de o bună bucata de vreme. Află astfel că insul ce le întrerupsese discuţiile era suedez, că dorea să comunice cu un italian pe nume Salvatore, care era şi el în restaurant, şi nu găsise pe nimeni care să-i mijlocească această comunicare cu el. „Ai nimerit bine!” – îi spune Mitică şi pleacă împreună cu suedezul spre masa la care era italianul. „Salvatore!” – a exclamat Dumitru Sinu şi după ce l-a ajutat pe suedez să-şi rezolve problema, l-a invitat la masa la care erau ceilalţi români. De la prima vedere l-a simpatizat pe carismaticul italian.

De la Terra straniera  şi Dorme Firenze la prietenie, nu e decât un pas!

Îl plăcuse şi Salvatore pentru că italienii, ca de altfel orice altă naţie îi apreciază mult pe cei care le cunosc limba. Nea Mitică lucra cu italieni şi prezenţa  lui Salvatore nu făcea altceva decât să confirme faptul că îi simpatiza şi-i făcea plăcere să se cunoască mai îndeaproape. Era din Taurianova, o localitate din Regio Calabria; mulţi dintre italienii pe care Dumitru Sinu îi cunoştea, veneau din acea parte a Italiei. Ştia el că naţia aceasta, de limba căreia se îndrăgostise de-a binelea avea un har, cu care nu mulţi sunt înzestraţi: ştiau să cânte frumos. Intuitiv parcă, l-a provocat pe Salvatore, rugându-l să cânte o melodie calabreză. „Când a început să cânte Terra straniera, toţi câţi eram la masă am amuţit. Salvatore avea o voce superbă, de bariton veritabil. Timp de câteva minute în restaurant s-a făcut o linişte prin care răzbăteau doar inflexiunile vocii lui minunate”. Le-a povestit comesenilor că mai avea patru fraţi şi toţi aveau darul de a cânta. A interpretat apoi, impecabil, Dorme Firenze, reuşind să câştige imediat simpatia românilor cu care de-abia se cunoscuse. Ca mulţi alţi emigranţi, Salvatore Greco era în căutarea unui loc de muncă. Dumitru Sinu, suflet mare şi deschis spre a face bine, avea deja soluţia: se gândise să-l prezinte pe Salvatore managerului restaurantului la care lucra. I-a spus că el îi va rezolva problema locului de muncă, doar că va trebui să cânte. Adu-l mâine la lucru! – a fost răspunsul managerului, aşa că de a doua zi Salvatore Greco va lucra cu nea Mitică. „Vedeţi? Mitică ştie să-i organizeze pe toţi! – a exclamat domnul Rosetti, atunci când i-am spus lui Salvatore că din ziua următoare va avea de lucru” –  povesteşte prietenul meu, întorcându-se cu gândul în acele timpuri de care îşi amintea cu atâta plăcere.
A doua zi au plecat împreună la restaurantul la care mai lucrau încă mulţi italieni şi Salvatore a fost angajat, fără nicio problemă. Urma să facă curăţenie. Cânta Salvatore şi la restaurant. Managerul era foarte mulţumit de el şi îi spunea adesea lui nea Mitică: Mike, ce voce are Salvatore!
„Îmi plăceau italienii, aveam mulţi prieteni între ei, dar cu mâncarea lor nu mă împăcam deloc: nu ştiau să facă decât macaroane şi spaghetti” – zice nea Mitică. M-a uimit cu câtă plăcere îmi povestea despre Salvatore şi despre italienii  cu care lucrase şi de care îl legau doar amintiri frumoase.

“M-am înţeles bine cu italienii, dar cu Salvatore am legat prietenie pe viaţă!”

Trăind aproape de comunitatea de italieni, mai ales de cei din Calabria pentru care avea o afinitate deosebită, Dumitru Sinu era implicat, inevitabil, în vieţile lor. Era părtaş la bucuriile sau necazurile, împlinirile sau neîmplinirile fiecăruia, aşa cum se întâmplă între prieteni.
De exemplu, tot la Vancouver, Canada, un coleg îl rugase să meargă cu tatăl lui să susţină examenul de obţinere a cetăţeniei. Trebuia să aibă doi martori care-l cunoşteau.  În plus, italianul nu prea cunoştea limba engleză, aşa că nea Mitică l-a pregătit anterior interviului, i-a tradus din  italiană în engleză tot ce avea de pregătit,  repetând cu el provinciile canadiene, sărbătorile lor specifice şi alte particularităţi ale acestei ţări, posibile subiecte pentru acel examen. “Când am ajuns acolo, respectivul, la fiecare întrebare făcea o pauză şi se uita la mine, aşteptând ca să-i spun răspunsul. S-a cam bâlbâit, dar cu toate acestea i-au dat cetăţenia. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu copiii săi, care nu ştiau mai nimic despre Canada şi cărora, comisia de examinare le-a spus: Sunteţi tineri, voi trebuie să le învăţaţi! – relatează Dumitru Sinu – m-am înţeles bine cu italienii, dar cu Salvatore am legat o prietenie pe viaţă!”.
Cu Salvatore, relaţia de prietenie a fost de excepţie: i-a cunoscut şi părinţii, a devenit, cu timpul, unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, şi acum, când discutam pe această tremă accentuează: “Cu nicio naţie nu te împrieteneşti atât de repede ca şi  cu italienii!”
Mai târziu Salvatore s-a căsătorit şi a avut un fiu pe care l-a botezat Italo Romano Greco! Prietenia cu familia Greco a continuat şi după căsătoria lui Salvatore. Îi cunoştea nea Mitică şi soţia şi ştia totul despre ai lui: “Greco junior şi-a luat de soţie o frumuseţe cubaneză care i-a dăruit un copil superb, atât de frumos, încât toată lumea care-l vedea spunea că are un zâmbet care te topeşte”.
Prietenia dintre Salvatore Greco  şi Dumitru Sinu a fost trainică, ea s-a păstrat intactă şi după ce viaţa fiecăruia dintre ei a urmat o altă traiectorie.

Întâlnirea din toiul nopţii cu un barman în Calabria

În intervalul de timp în care a locuit în Franţa, la Saint Gervais, Dumitru Sinu i-a făcut o vizită lui Salvatore Greco, la el, în Calabria. A trebuit să traverseze întreaga Italie până a ajuns la destinaţie, însă a făcut-o în numele uneia dintre cele mai frumoase prietenii din viaţa lui.
Taurianova, localitatea din sudul Italiei unde vieţuia Salvatore Greco aparţine provinciei Regio Calabria, care se întinde până în vârful renumitei cizme italiene. Cu malurile scăldate de Marea Ionică – parte componentă a Mediteranei – la est şi sud, şi Marea Tireniană – un braţ al bazinului vestic al aceleiaşi Mediterane – în vest, despărţită la nord de restul Italiei printr-o barieră naturală formată de Munţii Pollino, Calabria atrage pe tot parcursul anului turişti din toate colţurile lumii. Dispune de nenumărate obiective turistice: temple antice care încă mai sunt în picioare pe dealurile din Cantanzaro, castele medievale, vestigii istorice, vechi bazilici, parcuri naturale cu specii rare de plante si arbori, locaţii agroturistice minunate unde obiceiurile şi tradiţiile calabreze sunt la ele acasă, hoteluri elegante şi plaje minunate.
Situată la 66 km nord-est  de capitala provinciei – oraşul Regio Calabria – şi 80 km sud-vest de Cantanzaro, Taurianova are în apropiere câteva localităţi mai mici ce i se subordonează din punct de vedere administrativ: San Martino, Amato, Pegara şi Donna Livia. Satul lui Salvatore de-atunci, astăzi a ajuns un orăşel dezvoltat, cu multe companii şi obiective turistice. Cine a vizitat sudul Italiei şi nu a ajuns în Calabria, e ca şi cum n-ar fi vizitat nimic!
“Am ajuns în satul lui Salvatore dimineaţa, pe la ora trei sau patru. Nu am vrut să-l trezesc atât de devreme şi mi-am amintit că îmi spusese că în sat la ei este un bar, la care trăgea el de obicei. Ştiam deja multe despre barmanul de-acolo. Aşa că m-am oprit la un pahar de vorbă, iar când am intrat şi l-am salutat, spunându-i pe nume, barmanul a exclamat: Tu esti Mike!  Salvatore mi-a povestit mult despre tine. – Dar mie, câte nu mi-a spus de tine!  – i-am zis italianului cu care am stat la taclale până la ziuă, de parcă ne-am fi cunoscut de-o viaţă. Italienii sunt singurii, dintre toate naţiile, care te iau în braţe din primul minut!”.
Dumitru Sinu este mândru de faptul că în vremea aceea, emigranţii  români de pe teritoriul nord american erau foarte respectaţi de toate comunităţile ce convieţuiau aici: veniseră legal, primiseră viză şi dădeau dovadă de seriozitate în tot ce făceau, le plăcea munca, erau inteligenţi şi deosebit de prietenoşi. Salvatore Greco a rămas cu acest respect pentru conaţionalii noştri şi după ce s-a întors în Italia, când îi scria lui nea Mitică, mărturisindu-i că în virtutea prieteniei pe care i-o purta, într-un apartament din curtea casei sale adăpostea mai mulţi români: Dar nu-s ca voi, Mike! – spunea nostalgic italianul.

„E come noi, altri no sono!”

„Ne-a vizitat Italo Romano Greco, fiul lui Salvatore chiar aici la Phoenix –  îmi spune nea Mitică – tatăl său îi dăduse acest nume încărcat de simboluri! Era arhitect şi venise la noi să-şi perfecţioneze engleza”.
Îi adusese o scrisoare de câteva pagini de la tatăl său, prin care acesta îl ruga pe Mitică Sinu să scrie o carte despre viaţa lor din Vancouver: Caro Mike, îţi trimit dedicaţia,  cui adică să dedici cartea, pentru că în momentul în care ai dedicaţia, cartea e pe jumătate scrisă!– spunea dragul meu prieten în rândurile sale. Şi urma dedicaţia scrisă cu majuscule: DEDICO A MIA MADRE QUESTA PICCOLA EPOPEEA  RURALE QUE CANTA LA BELEZZA DELLA MIA TERRA E IL DOLORE DE LA MIA GENTE. Salvatore ştia povestea lui nea Mitică şi-i sugera să dedice cartea pe care dorise să o scrie mamei sale, pe care n-o cunoscuse, o carte care să ilustreze frumuseţea pământului şi durerea vieţii lui…
„După părerea lui Salvatore, cartea ce urma să o scriu, trebuia neaparat dedicată tuturor celor din exil care au avut curajul să treacă frontiera clandestin, care au lăsat o mamă şi un tată, poate şi o soţie, un copilaş şi o carte deschisă pe masă, şi dintre care unii au ajuns la închisoare… După cum spune Nicole, soţia mea, nu pot aţipi nici astăzi când se încălzeşte perna. Şi mai zicea Nicole atunci când citeam scrisoarea lui Salvatore: Dedic-o şi celor care cântă sau au cântat fără să aştepte să fie rugaţi sau plătiţi, şi pune-i şi pe stângaci, pentru că şi ei au probleme chiar şi atunci când vor să deschidă o conservă…” – îmi spuse Dumitru Sinu. A continuat să-mi vorbească despre întâlnirea cu băiatul lui Salvatore, pe care-l caracteriza ca fiind „un italo- romano-greco – simpatico, gentile, cu umor şi cu o voce, nu chiar ca a tatălui său, dar foarte apropiată”. Cu un spirit inconfundabil, băiatul lui Salvatore dezbătuse paragraf cu paragraf cu nea Mitică şi doamna Nicole, conţinutul scrisorii tatălui său. La un moment dat, când Salvatore venise cu ideea ca introducerea să o facă doamna Nicole, iar dânsa se întreba contariată ce să scrie despre soţul ei, care aprinde lumina de 30 de ori pe noapte şi cu care nici măcar nu doarme în aceeaşi cameră, Italo izbucneşte în râs afirmând: Ma un pocco amore…si, si! Îi semăna tare bine tatălui său!
Rândurile lui Salvatore l-au pus pe gânduri pe Dumitru Sinu. Într-adevăr, viaţa lor în Vancouver fusese frumoasă, tumultuoasă, plină de amintiri de neuitat. Când erau împreună, toţi acei emigranţi care făceau parte din cercul lor de prieteni, Salvatore spunea: E come noi, altri no sono! Nimeni nu era ca ei, cu certitudine!

„Înainte să moară, Salvatore mi-a dat un telefon: Eu plec! – mi-a spus –. Hai, Salvatore, noi nu murim aşa uşor! – i-am răspuns, păstrându-mi cumpătul. Simţea că se duce… şi aşa a fost!” Apoi, Dumitru Sinu continuă retoric: ”Ce este viaţa?!”

Emoţia ce-l stăpânise în timp ce-mi povestea de Salvatore se puteau citi limpede pe faţa lui  nea Mitică. „Când Beethoven simţise că moartea i se apropie, se întrebase: Şi asta-i tot?”- zice prietenul meu. Apoi, pe-un ton ridicat şi ferm, încheie hotărât: „Asta-i tot, domnule!”

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.XIV. )

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

„Cum ţi-ai pregătit aripile aici, aşa o să zbori dincolo”

În urmă cu 3 ani, pe 3 septembrie 2005, în timpul amiezii, în cerdacul de sus al arhondaricului, am avut o convorbire cu Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase, stareţul Schitului Românesc Prodromul, din Sfântul Munte Athos..

Cornel Constantin Ciomâzgă: -Trăim, Preacuvioase, într-o lume tot mai bolnavă, stăpânită de toate duhurile cele rele, iar mai aprig decât toate pare acum duhul curviei, al desfrânării fără margini. O lume hipersenzualizată si hipersexualizată. Marea desfrânare şi “marea desfrânată”!

Părintele Petroniu: – Ceea ce scrie în Apocalipsă. Desfrânata aceea, o vedem azi, iată, aievea. Păcatul acesta grav, cel mai rău care poate exista e cultivat azi sub toate aspectele: case de desfrânare, homosexualitate, cultură sexuală şi tot ceea ce vedem acum… Nu numai în continentul european. Am auzit că, de exemplu, în Thailanda, acolo, în ţara aceea, unde s-o petrecut cataclismul acela mare…

– Tsunami.

– Aşa. Ţara aceea era profilată pe domeniul desfrânării. M-am crucit când am auzit. Turism sexual! Doamne, Maica Domnului!

– Da. Şi mai cu seamă cu copii. Aceasta era se pare atracţia.

– Doamne, Maica Domnului!

I-o surprins cataclismul acolo pe vreo cincizeci de mii numai din Suedia. E scris într-un ziar. Numai din Suedia! Nu le-ajunge desfrânarea acasă la dânşii, ci le trebuie să se ducă la capătul pământului să găsească material pentru păcat!

Am văzut întâmplător pe un capăt de hârtie “noutăţile realizării” din vremea noastră, tot pe linia asta: zice că în Anglia o modistă de-asta, o femeie, a făcut nişte chiloţi cu o maşinuţă electronică pusă pe ei acolo: apeşi pe un buton şi zădărăşte poftele desfrânării. Aşa zice. Închipuiţi-vă! Nu e de ajuns că face omul păcatul. Şi zice chiar că o femeie se găsea la un magazin şi cumpăra lucruri. Şi n-a fost atentă şi a apăsat pe butonul ăla. Şi aşa au pornit-o poftele, că o leşinat acolo, în public. Dar sigur că nu-l avea numai ea. Cine a făcut-o a zis că sunt probabil mulţi care auzind de această invenţie o să fie fericiţi să şi-o cumpere ca s-o aibă. Închipuiţi-vă dumneavoastră în ce hal a ajuns omenirea de azi! Încă desfrânată fără nici cea mai mică îndoială! Desfrânata Apocalipsei o vedem, aşadar, cu ochii în toate acestea!

Sfinţii Părinţi spun: nici un păcat nu murdăreşte aşa de adânc fiinţa omenească precum desfrânarea. Nu-i alt păcat. Cel mai mare! Toate păcatele sunt în afară de om: ai omorât, ai ocărât, ai furat, ai făcut una , alta…desfrânarea, însă, este păcatul pe care-l face omul înlăuntrul lui.

– În sufletul său!

– Întocmai.Aşadar Apocalipsa o vedem desfăşurându-se sub ochii noştri! Ea nu se face într-o zi-două. Poate să ţie mai mult timp. În cât timp se face ea, cât poate să ţie, nu ştim. Dar îi vedem păcatele.

“Într-o inimă curată dac-o apucat a intra murdăria, aşa de greu e de spălat că o mare-ntreagă trebuie să treacă pe acolo ca s-o spele”

– Dac-aţi avea o nepoată de 18 ani în lumea asta, ce sfat i-aţi da, Preacuvioase?

– Ce să spun? Nu numai cu sfatul se face treabă! Nepoata aceea ar trebui să aibă tată şi mamă care să se fi ocupat de ea în cei şapte ani de-acasă. S-o înveţe apoi creştineşte pentru ca să cunoască învăţătura Bisericii, să o practice, să se roage. Să fie, altfel zis, creştină! Fiindcă suntem într-o ţară creştină şi creştinaţi! Altfel, toate sfaturile de pe lume nu ne folosesc la nimic. Dacă omul nu se pune practic în viaţa creştină şi dacă-i lipseşte lucrul ăsta, atuncea nu poţi face nimic cu el.

Eu mă uit la tineretul de astăzi: vin la mănăstire şi se duc ca şi altădată. Vin tineri din lumea de astăzi… Lumea simplă şi credincioasă vrea la mănăstiri. Ăăă, la mănăstiri, la mănăstiri. Şi călugării… sunt sfinţi! Vai ce călugăr e cutare! Stai oleacă, nu te grăbi! De unde vin oamenii ăştia care-s la mănăstire? De pe altă planetă? De pe alta? Îs generaţiile astea crescute în timpul comunismului! Cine ştie dac-au avut părinţi care s-au ocupat de dânşii? Pentru că cei mai multi părinti n-au avut timp! Au fost la colectiv sau au fost la servici. La şcoală învăţătură… nu. Dac-au mai fost poate pe la vreo mănăstire pe undeva. Mănăstirile, însă, poartă şi ele rănile păcatelor pe care le-o făcut comuniştii. Greutăţile pe care le-o făcut. Şi-atunci … ei îs crescuţi necreştineşte, nu ştiu ce-i aia creştinism. Cum să-l faci sfânt pe acela, cum să-l înduhovniceşti aşa… dintr-o dată?

Înainte de comunism se ocupa Biserica de educaţie. Nu se gândea să reorganizeze monahismul. Problemele erau pentru toţi creştinii. Tineretul care vine la mănăstire vine cu neputinţele societăţii de astăzi! Şi atuncea e mult mai greu să faci din el un om duhovnicesc decât altădată când familia era creştină, era bună, oamenii îşi învăţau copiii, veneau cuviincioşi, crescuţi altfel. Acuma… dac-o apucat de-o-nvăţat lucruri rele, sunt foarte greu de scos.

Mai ales la tineret. La cei care sunt cu sufletul mai curat, răul, murdăria, se prinde mai repede ca la alţii. Citeam undeva o expresie a unei persoane: într-o inimă curată dac-o apucat a intra murdăria, aşa de greu e de spălat că o mare-ntreagă trebuie să treacă pe acolo ca s-o spele. Este mult mai greu, vasăzică, pentru lumea care-a apucat a fi pătată, murdărită de mentalitatea asta a veacului… e foarte greu.

– Şi ce-ar trebui să facă pentru ca să se schimbe totuşi, părinte Petroniu?

– Nu se face cu o metodă. Singurul lucru este ca omul să se apropie de Dumnezeu. Dacă s-o-ndepărtat de Dumnezeu… auziţi ce zice Domnul: “Fără Mine nu se poate face nimic”!

– Dar vedem că totuşi şcoala se zbate, au băgat acuma nişte ore de religie, au programe, ceva metodologie, dar nu se simte nimic pozitiv în viaţa lor.

– Păi nu se simte nimica tocmai din pricina asta: pentru că atmosfera generală este toxică. Unde locuiţi?

– În Bucureşti.

– Ei, cum de aţi îngăduit să se facă… porcăriile alea pe stradă, să se facă chestiile alea oribile?

– Vă referiţi la mitingul homosexualilor?

– Da, da, da am auzit, am auzit… Doamne fereşte! O ţară cu sfinte moaşte, cu tradiţie frumoasă şi străveche, o ţară creştinească, cu osemintele martirului Brâncoveanu şi nu numai. În Bucureşti, deci, unde sunt atâtea alte sfinţite biserici, tradiţii frumoase, cum s-o putut să se facă aşa ceva? …S-o făcut!

Eu cred că nu e o-ntâmplare că după manifestaţia aceea a venit un val de inundaţii. Ca un fel de îngăduinţă să spele Dumnezeu cu multă apă murdăria aceea. Inundaţii straşnice, prin Moldova auzeam…

– O, Doamne, să ai milă, peste tot, în toată ţara au fost!

– Păi, da. Că-i o vinovăţie a întregului popor! Dac-aţi acceptat să se-ntâmple treaba asta. Păi cum să păţiţi altfel

Vor să facă din Athos un centru turistic şi de studii bizantine.

Să aibă aici cazinouri…

– Precuvioase părinte Petroniu, sunteti în viaţa monahală de 75 de ani. Ce s-a schimbat în timpul acesta în bine, dar în rău?

– S-o schimbat multe lucruri. Foarte multe lucruri s-o schimbat. Adică era altă atmosferă. Mai bună. Mult mai bună!

– Adică?

– Păi, când m-am dus eu la Mănăstirea Neamţului, de exemplu, erau numai fraţi vreo sută, iar călugari vreo două sute! Dar de la mănăstire încolo… pustiul nesfârşit! Nu exista fabrică, nu existau sate. Nimic. Nu exista nimic! Aşa era. Şi s-o făcut următoarea greşeală: mănăstirea avea, chipurile, nevoie de averi pământeşti şi s-o intervenit pe unde s-o intervenit şi i s-o dat păduri. Acuma, na, mănăstirea trebuia să scoată bani din pădurile acelea, să trăiască, să repare mănăstirea. Şi s-o făcut fabrica de cheresteaaa. Şi i-au făcut un drum de treceau toate camioanele cu lemne taman prin faţa mănăstirii. Vă închipuiţi ce era?

O vrut după aceea călugării să scape de fabrică. Şi o încercat fel de fel de lucruri, dar degeaba. Era în timpul comuniştilor, venea şi Sadoveanu pe-acolo. El avea putere pe-atuncea, dar nici cu ajutorul lui n-au putut s-o mai mute de-acolo. Au făcut apoi un drum prin dos, prin spatele mănăstirii pe undeva, şi pe-acolo cărau lemnele, dar fabrica din mănăstire n-au mai putut s-o scoată. Acum am văzut că e chiar un sat, cu familii, cu biserică, cu preot… De unde înainte, cum spun, de la deal de mănăstire încolo, în sus, era sihăstire – sihăstrie. Acuma… mănăstirea, poftim, a devenit un sat. Nu era aşa în timpul lui Paisie… satele erau la câţiva zeci de kilometri, nu la doi paşi de mănăstire. Şi s-o-ntâmplat ce trebuia să se-ntâmple. Călugării să se-nsoare la fabrica de-acolo. Păi, cu sat, cu… vai de capul lor!

– Dar turismul acesta, aşa zis religios, care şi-a făcut şi îşi face tot mai mult loc in biserică cu autocare cu tot, de unde vine Preacuvioase, ce-i cu el, că tare “benefic” mai e…

– Am auzit că este recomandat de la Uniunea Europeană. Recomandat, deci, să se facă.

Nu era înainte. La Muntele Athos se recomanda tocmai ca vizitatorii să nu vină în grupuri mari pentru că era greu pentru cazare, pentru umblatul lor pe aici. Vizitele erau, aşa… personale. După aceea au început cu grupuri: cinci, zece, cincisprezece, douăzeci de persoane şi pân’ la patruzeci. Închipuiţi-vă! Şi azi mănăstirile sunt de-a dreptul invadate! Au fost asaltate de mulţimea de vizitatori.

– Dar există un scop dincolo de cel de închinare?

– Da’ cum? Este vădit. Să se strice liniştea călugărilor. Toată ziua vin turiştii. Intră – ies, intră -ies… Şi acel puţin timp care îi mai rămâne călugărului pentru cele sufleteşti nu-i mai tihneşte.

Poate că o fi şi ceva pozitiv în lucrul ăsta. Pentru că sunt mulţi care n-au văzut mănăstire, n-au văzut în tot cazul ce-nseamnă o zi de viaţă mănăstirească şi îşi dau în felul acesta seama, făcând o comparaţie poate cu stilul de viaţă în care trăieşte lumea de astăzi, în care trăiesc ei înşişi, văzând că la mănăstire e totusi altceva. Se poate ca unii să se folosească de treaba asta. Mai aud apoi un cuvânt duhovnicesc de la părinţi, de la fraţi. Adică… Dumnezeu toate le poate… şi pe cele plănuite rău Dumnezeu le poate întoarce tot spre bine.

-Iată, însă, Meteora, Părinte Petroniu, al doilea centru monahal din Grecia. Nu mai există! L-a înghiţit turismul. Cu Sfântul Munte ce-ar putea să se întâmple în perspectivă?

– Noi am văzut mai demult cam ce se vrea. Uite, circulă pe-aici o foaie a unei mari loji masonice internaţionale. Şi ei spun acolo care este planul pentru Muntele Athos. Vor să facă din Athos un centru turistic şi de studii bizantine. Să aibă aici cazinouri… condiţii practice pentru savanţii care vin să studieze şi să stea la Sfântul Munte Athos. Şi atuncea să mai rămâie câte-o mănăstire sau o sihastrie pe ici pe colo, ca o rezervaţie, undeva, să fie câţiva călugări acolo, pe care să-i ţie ca la grădina zoologică. Rezervaţie! “Iată cum erau călugării altădată!”. O să-i ţie ca să fie, aşa… de râsul lumii!

– Credeţi că-i posibilă una ca asta?

– Când oamenii fac planurile e posibilă.

Vedeţi un lucru, aici este greşala cea mare cu mănăstirile. Monahismul este de două mii de ani şi legea lui de bază a fost întotdeauna fuga de lume. De când e lumea asta, mănăstirile au fugit din lume. În pustiu. În pustiu – pustiu. Egiptul, Sinaiul, Olimpul, Muntele Athos acuma. Şi la noi în ţară la fel. Toate mănăstirile s-au făcut în păduri!

– Dar de ce? Care e rostul?

– Fuga asta de lume are un rost duhovnicesc. Prima măsură de precauţie, aş zice, pentru cel care vrea să-i slujească tot timpul vieţii lui Dumnezeu este să scape de câteva lucruri rele pe care le poate căpăta involuntar, mergând pe stradă şi auzind sau văzând tot felul de nenorociri şi de porcării. Mergi pe stradă şi auzi o convorbire, fără să vrei, sau te uiţi la televizor…

Eu ştiu chiar mai multe decât ştie sau vrea să spună psihologia asta modernă: orice trăire, orice impresie, orice vedere şi auzire lasă nişte urme în fiinţa omenească. E… cum a spus Mântuitorul Hristos: dacă ai văzut o femeie şi te-ai uitat la ea cu gând pătimaş, ai căzut în păcat cu ea. Vasăzică omul este expus şi este atras spre rele… din această întâmplătoare vedere sau auzire. Şi chiar dacă ea este involuntară lasă nişte urme în fiinţa omului, nişte amprente. Iar dacă-s multe, ele modifică starea, strâmbă starea, aşezarea sufletească normală a omului. Omul nu mai funcţionează după legile naturale puse de Dumnezeu ci funcţionează după legile păcatului.

De aceea cu cât face omul păcatul de mai multe ori, cu atât şi-l încuibează mai tare în sufletul lui. Cu atât mai tare modifică şi strâmbă aşezarea sufletească, firească a omului. Atât de tare o strâmbă încât îşi poate pierde complet însuşirile lui naturale şi devine un idol al păcatului.

Omul funcţionează acum după legile păcatului. Omul care o băut într-una, băutura l-o cheltuit şi l-o corupt. El ştie doar să beie şi să beie. Trupul îi spune că băutura îi face rău. Şi tot trupul îi cere băutură. Împotriva stării lui naturale. Trupul a devenit acum o unealtă a duşmanului lui.. Aşa se întâmplă cu desfrânaţii, aşa se întâmplă cu fumătorii, cu hoţii. Cu toţi cei care se obişnuiesc în păcat. Omul vrea păcat împotriva aşezării lui sufleteşti! Trupul care în mod normal trebuie să fugă de rele şi de păcat, tocmai el vrea răul! Şi-şi fac rău singuri! Nu există mai mare tragedie ca asta!

Vă rog să ne întoarcem încă, Precuvioase Părinte, la “fuga” aceea a monastirilor de lume şi să mai nuanţaţi puţintel motivele pentru care este ea necesară, înţelegând astfel poate mai bine care sunt beneficiile “fugarilor”…

Precum spuneam, mănăstirile de la început au fugit de lume. Ca să scape de auzit şi de văzut. Pentru că acestea, chiar involuntare fiind, tot te murdăresc sufleteşte. Aşa, fără să vrei. Dacă ele, însă, mai sunt şi voluntare şi voite, atunci murdăria e şi mai adâncă. Văzând peste tot, şi mai ales la televizor, atâtea omoruri, fel de fel de desfrânări, felurite rele care sunt prezente peste tot si prezentate tot timpul, toate acestea pervertesc şi strică sufletul în aşa hal, încât ajunge că nu mai e bun de nimic si nici nu mai poţi face nimic pentru el. Ţi-l strici tu singur, pentru că permanent te pătezi şi te murdăreşti. Şi te întrebi? Când şi cum ai să te cureţi? Când? În vecii vecilor nu te mai poţi curăţi! Omul rămâne strâmb, sucit şi murdar în toată fiinţa lui. Nu mai ai timp! Şi te duci dincolo. Şi cum te-ai pregătit de aici aşa ai să rămâi acolo!

Dar Sfinţii Părinţi ce spun în sensul acesta?

Păi, iată, avem, de pildă, învăţătura Sfântului Maxim care spune să fugi de lucrurile astea, fugi că doar te-oi scăpa de ele. Să nu le mai vezi şi să nu le mai auzi.

De-atuncea însă începe greul! Începe greul pentru că porţi cu tine bagajul acesta de impresii şi de trăiri, vrute şi nevrute. Nu mai vezi şi nu mai auzi altele, dar trebuie să le scoţi pe cele care sunt acolo, înăuntru. Şi scosul ăsta… e foarte greu. Foarte, foarte greu.

Greu, greu, dar se poate. Nu este imposibil. După câte cunoaştem istoria creştinismului este mai degrabă o istorie a renovării omului. A celui preocupat de restaurarea sa, desigur…

Da, dar e foarte greu. De exemplu Maria Egipteanca era tânără. Făcuse păcatul, dar răul nu era adânc încuibat. Făcuse câţiva ani de zile păcatul, apoi s-a retras în pustie. Şi ştiţi că-n viaţa ei zice că “şaptesprezece ani de zile m-o chinuit pornirile păcătoase”. Trăia în pustiu fără oameni, fără să vadă nimic. Cât e de greu! Cine poate să facă performanţa Mariei Egipteanca şi să scoată relele din sufletul său? Nu le poate omul scoate. Rămâne cu ele în vecii vecilor şi e mort deşi pare viu. Trăieşte, dar e mort deja. Pentru că el îşi poartă osânda veşniciei cu dânsul. Păcatele pe care le poartă cu dânsul, pe care le face inconştient. Şi-atuncea, e foarte greu de înnoit un lucru stricat. Un lemn care s-o stricat, ai văzut, încerci… îl mai curăţi, dar dacă o putrezit nu mai e bun de nimica, îl arunci.. Ce să mai faci cu el? Dacă răul s-o încuibat aşa de tare în fiinţa omenească nu se mai poate curăţa. Omul îşi pierde mijloacele fireşti pe care i le-o Dumnezeu în sensul ăsta. Mintea care-l ajută să înţeleagă că lucrul e primejdios şi că trebuie să se păzească, şi voinţa care-l ajută să se hotărască să nu facă lucrul cel rău. Inima, carevasăzică, nu mai funcţionează normal. Aceasta acceptă păcatul care i se dă. Şi închipuieşte-ţi o generaţie stricată, pervertită, o generaţie nenorocită, oameni tineri care n-o avut posibilitatea să fie cât de cât crescuţi creştineşte. Care n-o avut vreo bunică sau pe cineva care să-i crească, să-i formeze cumva. Şi-o ieşit strâmbi. E foarte greu să-i mai îndrepţi!

Şi în monahism e diferit?

Monahismul acesta e de două mii de ani. Nu l-o inventat nimenea. E o pornire a sufletului creştinesc, a celor care o vrut să se închine toată viaţa lor, să-i slujească lui Dumnezeu. O lăsat, cum spune Scriptura, şi tată şi mamă, o renunţat la multe dintre cele pământeşti care nu sunt necesare şi oamenii o vrut să-şi închine toată viaţa lui Dumnezeu. Şi prima care o fost, o fost fuga de lume, iar după aceea să-şi pună în lucrare viaţa, să-şi îmbunătăţească viaţa…

Dar asta nu este valabilă pentru tot creştinul?

Acesta este un lucru foarte puţin cunoscut sau greşit cunoscut. Nu se ştie. Creştinii noştri nu ştiu care e chemarea lor, rostul creştinului. Sau consideră că anumite lucruri sunt numai pentru călugări, nu pentru toţi creştinii. Consideră că monahii au alt rost în viaţă şi ei, creştinii de rând, au altul.

Aţi citit, desigur, Părintele Stăniloae. În lucrarea lui Dogmatica zice: nu-ţi face teorie din învăţătura Bisericii, ci aplic-o practic! Aşa cum am zis la început, ea e aplicată la viaţă, întotdeauna. Întâmplările, evenimentele mari istorice ale creştinismului, tainele care s-au întâmplat în viaţa creştină îs legate strâns de viaţă. Pentru noi nu sunt teoretice. Vorbim despre întruparea Mântuitorului Hristos, despre tot ce s-o petrecut în legătură cu mântuirea noastră, de la Naştere şi până la Pogorârea Duhului Sfânt. Etapele mari în care s-o petrecut toată lucrarea aceasta. Mântuitorul, după cum se ştie, o luat trup omenesc, o trăit ca şi oamenii – în afară de păcat – până şi moartea, care pentru Mântuitorul nu era un fapt firesc, căci moartea e plata păcatului şi El, Omul-Hristos, neavând păcat nu putea să moară. L-o omorât alţii ca să treacă prin pragul acesta al urmării păcatului pe care l-o făcut omul, fără să fi făcut păcat. Şi pe urmă s-o ridicat şi o înviat şi s-o înălţat la Ceruri şi o trimis Duhul Sfânt şi o făcut Biserica.

Şi de ce a făcut Mântuitorul toată lucrarea asta?

Unii oameni nu înţeleg corect lucrul acesta. N-avea nevoie Dumnezeu Mântuitorul de asta. N-avea nevoie să facă aşa ceva. O luat trup omenesc cu slăbiciunile şi cu neputinţele lui, în afară de păcat – stadiul cel mai de jos la care poate să se găsească omul. Era viaţa Lui sfântă, cu smerenia cea desăvârşită, cu sfinţenia Lui dumnezeiască pe care o avea şi l-o schimbat, l-o transfigurat, o înduhovnicit acest trup până la maximum. Până la măsura cea mai înaltă, ajungând să stea pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în Sfânta Treime. Şi-atuncea, un stadiu al acestei înduhovniciri îl vedem îndată după Înviere. Mântuitorul când o înviat avea încă trup, dar era alt trup. Aţi văzut că erau toţi cu uşile încuiate şi numai ce s-o trezit cu El în casă. Şi ucenicii se uitau speriaţi. Ce vă uitaţi că sunt duh, nu sunt om? Uite, puneţi mâna, că duhul n-are trup şi carne cum am Eu. Şi-o pus mâna, o pipăit ca să vadă, şi o văzut că pipăiau, dar era alt fel de trup.

Cum alt fel de trup?

Trupul ca şi creatură a lui Dumnezeu nu dispare în veşnicie! Căci între îngerii care sunt duhuri vor fi şi oameni care poartă trupuri, dar trupuri înduhovnicite, trupuri altfel decât trupul pe care l-o avut pe pământ. Spiritualizate, înduhovnicite. Aşa, ca să poată intra în veşnicie aproape ca îngerii, dar totuşi altfel decât îngerii. Şi-atuncea o făcut Mântuitorul toate lucrurile acelea arătând stadiul pe care trebuie să-l realizeze toţi creştinii care vor să se mântuiască.

Apoi Pogorârea Duhului Sfânt. Asta este menirea Lui: întemeiază Biserica. O întemeiat Biserica, o venit Duhul Sfânt. Duhul Sfânt care de acuma înainte transplantează sau transpune trupul cel la maximum înduhovnicit în fiecare om, în fiecare creştin care se împărtărşeşte. Scopul oricărui creştin este să se înduhovnicească, de aceea spune Mântuitorul: “fiţi sfinţi, fiţi desăvârşiţi”. Deci să se înduhovnicească în aşa fel ca să poată intra în Împărăţia sfântă, în Împărăţia cea duhovnicească. Dacă nu face asta nu poate intra. Dacă rămâne cu trupul grosolan de păcate, nu poate intra. Mântuitorul aşa o intrat: cu trupul nou nu cu cel pământesc; nu cu acela o intrat, ci cu trupul cel înduhovnicit. Şi-atuncea Biserica îl ajută pe creştin să-şi înduhovnicească… trupul.

Cum anume practic?

Cu împărtăşire, cu spovedanie. Toate Sfintele Taine îl ajută pe om. De ce te duci la duhovnic? Ca să te curăţi de păcate. Păcatul îngroaşă omul. Trebuie să te subţiezi, să te înduhovniceşti. Părintele, preotul care rânduieşte să se subţieze omul prin curăţire de păcate se numeşte duhovnic. Adică cel care îl înduhovniceşte pe om.

Toţi oamenii trebuie să realizeze această înduhovnicire. Dacă nu reuşeşti să te înduhovniceşti sufleteşte, să te cureţi de păcate, şi să te sfinţeşti, n-ai făcut nimica. Asta e chemarea. Şi călugării au aceeaşi chemare ca şi mirenii. Hristos n-a venit numai pentru unii. Toţi creştinii, călugări şi mireni, au aceeaşi cale.

Fără nici o diferenţă?

Poate că monahii sunt oleacă mai înainte pe drumul ăsta. Adică poate că ei au progresat mai mult pe calea aceasta prin viaţa pe care-o duc. Poate au reuşit să facă lucrul ăsta mai mult decât face omul din lume, de afară. Dar, au aceeaşi ţintă, acelaşi lucru ca şi acela:mântuirea.

În cele două mii de ani monahismul şi-a trăit, carevasăzică, năzuinţa aceasta.. Cum?

Cum!? Păi, de pildă la prăznuirea sfinţilor, la cuvioşi există slujbă la biserică şi acolo se spune aşa: cuvioase părinte cutare sau cutare, Antonie, Pahomie… glasul Evangheliei auzind lumea ai părăsit-o, bogăţia şi slava de nimic le-ai socotit.. De aceea călugărul se făgăduieşte să trăiască în sărăcie. Căci bogăţia a fost nenorocirea creştinismului. Şi slava, de asemenea. Toţi sfinţii s-o smerit, nu s-o mărit.

La alţi cuvioşi spune aşa: Locuitor pustiului şi înger în trup te-ai făcut cuvioase părinte… cu postul, cu rugăciunea, cu privegherea. Cu astea s-au făcut cuvioşii aceia sfinţi. Un călugăr simplu care s-o dus în pustie, cu astea s-o făcut sfânt. Cu post, cu rugăciune, cu priveghere. Astea-s în toate vieţile sfinţilor. Citiţi vieţile sfinţilor, cuvioşi şi drepţi, asta-i calea pe care o mers!

Renunţând, părăsind sau distanţându-se total de cele materiale?

Pe această cale omul o avut şi el nevoie totuşi să mănânce, să se îmbrace, să locuiască în case, ca orice fiinţă, că şi animalul are nevoie de ele. Dar monahul şi le-o făcut în spiritul acestei vieţi, în care o trăit. N-o făcut lucruri făţoase, luxoase, n-o făcut lucruri care să-l facă să trăiască mult trupeşte, ci o făcut lucruri conform cu învăţătura şi cu credinţa. Şi astea o ajuns aşa cum le cunoaştem până în vremurile noastre, aşa cum vedem pe-acolo pe unde s-o mai păstrat mănăstirile de altădată. O făcut şi ziduri, că de, sigur, trebuie să trăieşti undeva. Ziduri sărace, însă, simple, cu materialul necesar foarte rudimentar, dar totuşi frumoase. Biserici foarte frumoase, împodobite, ca în slujba lui Dumnezeu. Vedeţi la noi: Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ, toate sunt foarte frumoase! Evlavia poporului o făcut să nu se ridice catedrale cum s-o făcut în occident. Le-o făcut foarte frumoase, cum puteau să facă mai frumos pentru lucrul lui Dumnezeu. Aşa le-o făcut! Acuma, însă, o venit occidentul cu civilizaţia aşa-zis modernă şi peste tot auzi mereu: ăăă… alea? Monahismul şi călugăritul? Alea s-o învechit. Atuncea oamenii erau proşti, erau înapoiaţi. Nu mai e aşa, azi am ajuns cu sateliţii pe lună, pe diferite planete. Trebuie să ne acomodăm cu lumea de astăzi…

Numai că învăţătura pe cale creştinească, cea care îl face pe om să se înduhovnicească, nu-i omenească. E dumnezeiască şi ea nu s-o învechit, pentru că nu se învecheşte, nu are lipsuri ca să fie nevoie să fie completată, şi nu este nicicum insuficientă. Mântuitorul Hristos a dat tot ce trebuie pentru creştini. Învăţătură şi mai ales pildă. Şi învăţătură şi pildă. Cum să mergem şi ce să facem ca să ne înduhovnicim…

Dar civilizaţia este toxică în întreg conţinutul ei?

Aşa-zisa civilizaţie este strict trupească: să trăiască omul bine, să aibă de toate, să mănânce bine. Ai văzut? Societate de consum! Trai bun, mâncare bună şi îndestulare. Pântecele plin şi omul modern, occidentalul care a mers pe linia asta, o ajuns unde vedem. Lucrurile pe care le luăm de la ei trebuie luate cu multă dreaptă socoteală. Nu-i de aruncat civilizaţia aceasta chiar cu totul…

…De ce nu-i de aruncat? Pentru că materia din care e făcută n-o făcut-o omul; Dumnezeu o făcut-o, şi o făcut-o pentru ca omul să se folosească de ea. Energiile electrice, magnetice, atomice care se găsesc în materie, nu le-o pus omul, tot Dumnezeu le-o pus. Şi le-o pus cu scopul ca atunci când o da omul de ele să-i fie de folos. Pentru asta le-o făcut-o Dumnezeu. Şi, în mod normal, când omul le-o găsit, ar fi trebuit să-şi sporească recunoştinţa, mulţumirea lui faţă de Dumnezeu. Mulţumesc Ţie Doamne, că mi-ai dat curent electric: m-ajută, e mai uşor pentru mine, acuma pot să fac o mulţime de treburi. Mulţumesc că mi-ai dat deşteptăciune ca să fac maşinile astea fel de fel… m-ajută mult”. Aşa ar fi trebuit. Dar omul în loc să sporească, şi să dea slavă lui Dumnezeu, o făcut taman invers. Nu numai că n-o vrut să-i mulţumească lui Dumnezeu, ba chiar s-o lepădat de Dumnezeu. O ajuns la stadiul acesta….

Cornel Constantin Ciomâzgă: – Preacuvioase, aş vrea să schimbăm câteva vorbe şi despre ateismul contemporan, dacă există, şi despre ecumenism.

Părintele Petroniu: – Ateismul sigur că există. Dar nu e cel declarat, ci acela cu viaţa. Multă lume nu zice că este atee, nu recunoaşte că nu crede în Dumnezeu, dar faptele aşa arată, pentru că nu se vede deloc că ar crede în Dumnezeu. Uite, un exemplu: a lua lucrurile astea făcute de civilizaţie strict utilitariste, materialiste, păcătoase şi a le pune în domeniul duhovnicesc, a le folosi acolo, este foarte greşit.

– De ce?

– Pentru că ele, lucrurile, poartă cu sine înţelesurile lor. Lucrul cutare, de exemplu, e făcut ca să satisfacă o trebuinţă trupească a mea.. Eu fug, însă, de trup, mă păzesc de el. Şi dacă folosesc lucrul ăla însemnează că eu mă ocup acum de trup mai mult decât trebuie să mă ocup de el. Şi-atuncea, dacă intră civilizaţia – aşa-zisa civilizaţie, asta… materialistă, ateistă – fără discernământ în viaţa duhovnicească e-o mare pagubă şi-un mare rău.

– Dar nu credeţi că am cam intrat deja şi că este foarte evidentă chiar şi în Biserica Ortodoxă această „civilizaţie”?

– Ba da. Eu cred c-o intrat din plin. În România, de pildă, nu ştiu dac-aţi fost la Schitul Sihla… l-aţi văzut? Schitul Sihla! Eu îl ştiu când era o căsuţă luuungă, deasupra acolo, unde stătea şi Părintele Paisie. Avea o clopotniţă de lemn, o biserică de lemn, o cărăruie… mergeai acolo sus şi gaseai o viaţă pustnicească, sihăstrească foarte frumoasă.

– Şi acum?

– Acum o adus lumină electrică, o făcut drum de maşini, au automobile, o dărâmat casele de lemn care erau acolo şi-o făcut unele moderne cu instalaţii, cu… tot, şi nu s-o ales nimica. Am auzit, de curând, în vara asta chiar, că o trăsnit în biserica aceea veche de sus. Păi, o fi zis Dumnezeu, ce mai ţineţi lucrul ăsta ca o batjocură, dacă le-aţi stricat pe toate celelalte, şi l-o luat şi pe-acela.

– Dar ecumenismul, părinte Petroniu, este chiar aşa un bau-bau care o să vină peste noi cu de-a sila şi o să ne mototolească şi mai mult decât suntem?

– Ehe, s-o scris mult despre el. Aţi citit lucrarea aceea a părintelui Silviu? Singurul care spune, aşa… tare şi fără menajamente, lucrurilor pe nume, ştiţi. Pentru că ai noştri nu prea sunt fermi. Adică fac tandreţe cu ele şi consideră că poate ieşi ceva bun. Însă din toată experienţa vedem că niciodată n-o ieşit ceva bun din asta.

Poate că s-or fi gândit cinstit unii, văzând că există între ortodocşi, între catolici şi între alţii nişte diferenţe, nişte deosebiri serioase, s-or fi gândit cum să facă să nu mai fie aceste deosebiri. Majoritatea celor care sunt protestanţi s-o născut protestanţi, alţii s-o născut catolici, alţii ce s-or mai fi născut ei, nu ştiu de alte învăţături, n-o avut alte învăţături, n-o văzut altceva şi zic c-aşa e bine. Şi-atuncea când aud de ortodoxie unii se gândesc sincer: dacă ne lipseşte de-acolo ceva e bine să luăm ce n-avem. Şi s-o gândit, probabil, la început, ca să se găsească o formulă, “calea cea adevărată”, ca să nu mai fie aceste lipsuri. Dar calea şi activitatea de acuma se constată că presupun altceva. Alte substraturi sunt în toată treaba asta. Nu se gândesc de loc să ia ceva de la Ortodoxie, ci se gândesc să coboare ortodoxia, dacă se poate, la nivelul lor. Şi-atuncea bat, iată, în Ortodoxie la partea ascetică. Posturile, rugăciunile, toate lucrurile astea care la dânşii nu există, sfintele icoane, învăţăturile… să le anuleze şi de la ortodocşi, să nu le mai aibă nici ei. Să le ia şi mijloacele pe care le au şi să fie una cu dânşii. Şi să se considere că aşa e şi bine. În fond ei nu sunt sinceri!

– Dar dacă tocmai prin unirea aceasta ar putea să-şi cunoască şi ei neajunsurile şi căderile, să-şi descopere abaterile şi lipsurile şi să-şi râvnească îndreptarea, preacuvioase…

– Nu se gândesc catolicii să renunţe la greşelile lor, ci dimpotrivă, vor să-i atragă pe toţi la “Staulul lui Petru”, cum zic ei. Că Papa ar fi, chipurile, urmaşul lui Petru şi că urmaşul lui Petru are o chemare, o ungere specială, aceea fiind de a fi el şeful creştinătăţii. Şi că toţi ceilalţi care nu sunt catolici s-au rupt de la aceasta, ieşind de sub ascultarea lui Petru. Şi atunci, lupta lui cea mare acuma, stăruinţa şi străduinţa lui e să-i tragă din nou pe toţi să-l recunoască pe el ca şef al creştinătăţii. Şi dac-ar fi păstrat măcar învăţătura cea dreaptă a Bisericii aş zice. Dar însăşi poziţia lor de a-l considera pe Papă şef al creştinătăţii se adaugă la celelalte încă o mulţime de lucruri greşite care sunt abateri de la învăţătura cea dreaptă a Bisericii. De aceea nu pot fi primiţi în Biserică. Se face o mare greşală dacă se fac fie şi rugăciuni împreună. Se fac nişte confuzii între lucruri şi oameni… şi se practică neînţelegeri ca să strice tradiţia cea bună a Bisericii…

Am văzut într-o revistă mai demult o doamnă, era după vizita Papei în România: “D’apoi, zice, uite, am văzut şi noi pe Papă, uite, foarte bine ar fi să fie considerat Papa şeful creştinătăţii, ce dacă e el şi nu e altcineva? Că ce mai e şi cu purcederea Duhului Sfânt, las’ să fie, dacă purcede şi de la Fiul ce-o fi, zice, las’ să purceadă şi de la Fiul, de ce nu. Noi primim şi ne-mpărtăşim şi cu ei”.

– Şi s-a cam întâmplat lucrul acesta pe ici pe colo, după câte am auzit.

– Am văzut ce se-ncearcă să se facă în ţară, să se roage împreună, să slujească împreună. Îi obligă chiar, îi sileşte stăpânirea bisericească. Nu-i, însă, nici un folos în toată treaba asta pentru ortodocşi. Pentru că nouă nu ne lipseşte nimica. De ce să mă rog cu el care e în greşeală? Eu n-am nimic de luat de la dânsul! Rugăciune avem şi dacă vrea să fie în rând cu ortodocşii să se roage să ia învăţătura Bisericii Ortodoxe! Dar nu, el vrea să fie protestant, cu învăţătura lui greşită şi mă atrage şi pe mine cu dânsul. Asta-i buba şi paguba.

„acesta este iadul duhovnicesc: să fii lipsit în veci de vederea feţei lui Hristos!”

– Preacuvioase, vreau să vă cruţ şi nu vă voi mai osteni decât cu rugamintea ca în finalul acestei convorbiri să-mi daţi un cuvânt pentru cei care vor citi poate cândva aceste rânduri.

– D’apăi ce să vă spun? Ce-aş putea să vă mai spun? Cuvântul e unul singur: să mergem pe linia aceea care ne-o lăsat-o Mântuitorul Hristos. Să ţinem învăţătura Sfintei Evanghelii, să ţinem tradiţia creştinească ortodoxă, fiecare la stadiul lui: preotul are îndatoririle lui preoţeşti, monahul le are pe cele călugăreşti, credinciosul pe-ale lui din lume. Toate să fie ţinute şi păstrate după învăţătura cea sfântă a Bisericii Ortodoxe. Asta-i mântuirea noastră!

La credincioşi trebuie spus lucrul acesta: fraţilor, creştinilor, să nu ne înşelăm! Că zice câte unul: de ce mă sileşte pe mine Biserica să postesc mai mult sau să nu mă duc şi la alte neveste decât la a mea, şi să mai fac şi alte socoteli?… De ce? Biserica, adică, vezi? Greşit! Biserica nu mă obligă! Nu! Biserica îmi arată drumul cel bun pe care trebuie să merg eu. E interesul meu să merg pe el, nădăjduind că o să ajung la limanul cel dorit. La Mântuire!

Dacă te lăfăieşti în păcate, răul cel mare tu singur ţi-l faci. Nu-ţi face nimeni un rău mai mare decât cel pe care ţi-l faci tu. Atâta umbli şi atâta alergi şi zici că faci lucrurile astea pentru ca să fii fericit. Cât ţine fericirea asta? Cât timp? Câte sute de ani ţine? Cât? Nu ţine deloc! Este scurtă şi este amestecată cu boală şi cu moarte şi cu celelalte multe şi grele, nelipsite din viaţa omului. Şi-atuncea această aşa-zisă fericire pământească îi iluzorie şi nu merită toată zbaterea ta.

Noi suntem creştini, botezaţi, şi credem ceea ce mărturisim în Crezul Bisericii: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie!” Ştim, aşadar, că viaţa nu se-ncheie cu moartea la cimitir. Viaţa începe de-acolo înainte! De-acolo începe adevărata viaţă! Şi-atuncea, dacă pentru viaţa asta, pentru asta de aici, puţină şi trecătoare, depun atâta zdroabă şi atâta alergătură – să am casă bună, să am avere, să am maşină, să am de toate – atuncea, pentru aceea cu adevărat bună şi veşnică, nu fac nimic?

Aceasta este înţelepciunea cea adevărată! Mântuitorul ne-a spuns că a pregătit pentru oameni o fericire care nu se poate descrie în cuvinte sau cei care-au zărit puţintel din ea nu găsesc cuvânt să spună cât îi de deosebită. Şi cât îi de deosebită de fericirea pământească. Asta-i legată de lucruri trecătoare pământeşti, aceea, însă, este veşnică, nu se sfârşeşte în vecii vecilor!

– Înţeleg aşa: că aceia cât de cât întelepţi, pricepând treaba asta ar trebui ca în toată viaţa de aici să-şi pregătească atenţi drumul acela care începe abia de la cimitir mai departe, iar cei care n-au înţeles încă lucrul acesta să se străduiască neântârziat să-l priceapă .

– D’apăi, sigur că da. Ne-ngrijim s-avem şi cele pământeşti, cât se poate, omeneşte. Dar trebuie să mă gândesc cu multă seriozitate, cu multă grijă la ceea ce urmează după aceeea. E interesul meu. Păi, nu te gândeşti? Acuma fugi de boală. Vrei să fugi repede de la boală şi să fii sănătos. „Vreau sănătos, nu-mi place să fiu bolnav!”. De ce nu vrei să fii bolnav? „Ca să fiu fericit!”. Păi, şi dincolo, când urmează relele cele veşnice, de ce nu fugi de ele? De nefericirea cea veşnică de ce nu fugi?

Trebuie să avem grijă mare şi să ne pregătim pentru cele veşnice. Pentru că dacă nu facem asta e nenorocirea, nenorocirii! Foarte frumos spune Sfântul Isaac Sirul: cum ţi-ai pregătit aripile aici, aşa o să zbori dincolo, cum l-ai iubit pe Hristos de-aici, aşa o să te învredniceşti de dragostea Lui dincolo. Dacă nu ţi-a fost drag de Hristos, nu l-ai iubit şi n-ai făcut voia Lui, nu te întâlneşti cu El în vecii vecilor. Dacă nu te-ntâlneşti cu El e iadul cel veşnic. Spune Neagoe Basarab în cartea lui „Învăţăturile către fiul său Teodosie” …n-am găsit alt lucru mai mare care să facă fericirea omului decât contemplarea frumuseţii feţei lui Hristos.

Dacă am făcut lucruri bune, Dumnezeu mă primeşte şi-mi răsplăteşte în veci mai mult. Dacă, însă, am făcut numai lucruri rele nu pot intra dincolo şi acesta este iadul duhovnicesc: să fii lipsit în veci de vederea feţei lui Hristos!.

P.S. Autorul acestei convorbiri împreună cu Elena Bonciu şi Cristina Vânătoru, care au contribuit la transcrierea materialului audio, transmit pe această cale cititorilor revistei, prietenilor şi tuturor celor apropiaţi în duh şi taină, belşug duhovnicesc, zile bune întru mulţi ani!

MARIANA GURZA

Crestin ortodox

Veronica Balaj, autoare a peste 20 de volume, este, totodata, realizatoare de emisiuni radio-tv, membra a Uniunii Scriitorilor din Romania, a Asociatiei Scriitorilor de Limba Romana din Quebec, Montreal, a Asociatiei “Aut-Pro-Rom“- Austria si a Asociatiei Internationale “Athanor” – Roma.

Detine Premiul de Excelenta al USR, Filiala Timisoara (200); Premiul Festivalului International de Poezie DON LUIGI di LIEGRO – Roma (2008); “Diploma di Merito“, conferita de Academia “Citta di Roma” (2008), etc.

Dintre volumele aparute: Ne tirez plus!, proza scurta, editie franceza prezentata la Bruxelles (1993); Cu ingerul la arat, editie bilingna romana-engleza, carte prezentata la New York (1997); Le cafe du bouguiniste, poeme prezentata la Neuchstel – Elvetia (2000); Baltazara, roman prezentat la Viena (2001), versiune in limba italiana, prezentata la Roma (2005); De sapte ori viata/Siben mal das Leben, proza scurta, traducere in limba germana, volum prezentat la Viena (2003); Carnavalul damelor, roman; Intre noi soarele nordic, proza poetica; Poeme in civil, editie bilingva romana-engleza; Puzzle venetian, proza scurta (2008); Areopagus.Interviuri cu scriitori din diaspora, coautor Cristina Mihai, volum prezentat la Salonul International de Carte, Montreal (2008); Pirueta pe catalige/ Pirouette auf Stelzen, poeme, editie bilingva romana-germana, volum prezentat la Viena (2009).
Veronica Balaj a fost inclusa in “Enciclopedia personalitatilor din Romania“, editata de Ralph Hübner in prestigioasa serie “Who’s Who“

Veronica Balaj, o scriitoare prolifica a lumii culturale banatene, si nu numai,  si-a lansat noul volum de poezii „Exil de zi şi noapte”/Exil de  jour  et de nuit“, apărut la editura Anthropos, 2010, Timisoara,  în ediţie  româno-franceză., traducere de   prof. Rodica Opreanu.

Intr-o atmosfera sarbatoreasca, in data de 12 noiembrie, în sala de cenaclu a   Filialei din Timisoara a Uniunii    Scriitorilor   din Romania,  sala Orizont  membrii ai Uniunii Scriitorilor, prieteni, iubitori de cultura au fost prezenti la aceasta intalnire de suflet.

Recunoscuta pe plan international, scriitoarea Veronica Balaj, este una dintre cele mai remarcabile personalitati banatene.

„Veronica Balaj este o poetă care se joacă frumos cu limba română, în propria poezie. O poezie care se dovedeşte convingătoare, într-un spaţiu al fantezismului liric”, a precizat editorul Lucian Alexiu, la deschiderea evenimentului.

Cartea  la prima vedere pare a fi  o antologie de versuri si dupa cum sublinia  Graţiela Benga, semnatara prefeţei volumului, cartea, “este şi nu este o antologie. Două dintre secţiunile sale cuprind   o selecţie de poeme publicate mai demult, altele sunt noi. Cartea e de fapt recapitularea unor etape creative, afective, vorbind  despre o unitate a lirismului ce învăluie în valurile lui bucuria confesiunii, o efervescenţâ a fantazârii, dar şi detaliul cultural. Dacă ar fi să sintetizez, patru sunt liniile ei de forţâ: calea, sensul, timpul şi moartea, acestea absorbind în jurul lor o serie de sentimente contradictorii”.

Volumul „Exil de zi şi noapte”/Exil de jour  et de nuit” ,    s-a finalizat    în variantă bilingvă, în urma colabărării dintre autoare şi traducătoarea Rodica Opreanu.“Ca traducător” , afirma Rodica Opreanu, “a trebuit să pătrund bine textul, să-l desfac, să caut sensurile profunde, să găsesc cuvintele potrivite şi să-l refac.”

Interventiile interesante ale Graţielei Benga, Ion Marin Almăjan, au subliniat muzicalitatea si profunzimea versului. Vladimir Jurăscu, a fost cel care a recitat din poemele autoarei, intr-o oaza de liniste, “exilat “ intre doua stari, prin “Ochii Florentinului” si “Arca lui Noe”.

O noua carte, un nou inceput. Emotiile nu au ocolit-o pe Veronica Balaj, multumindu-le celor prezenti, vadit coplesita de eveniment…

Recunoscuta pe plan international, scriitoarea Veronica Balaj, este una dintre cele mai remarcabile personalitati banatene.Suntem mandrii de toate performantele ei culturale.“Una dintre cele mai importante coordonate  ale    moderintatii este desigur , interculturaliattea. Forta de comunicare prin arta.  Intr-o Europa unita,  valentele   particularului, ale specificitatii sunt o emblema obligatorie pentru ca, unitatea sa  poata fi  realizata in  si prin diversitate.”(Veronica Balaj)

“Om de radio si scriitor, Veronica Balaj si-a dedicat intreaga viata cuvintelor.Are o colectie impresionanta de interviuru pastrate in arhiva Radioului Timisoara, cu voci importante ale culturii.

Dintre acestea ar alege “interviul realizat in casa poetului Ion Barbu cu sotia sa, Gerda Barbilian, sau cel imprimat cu George Uscatescu, prieten cu Brancusi, convorbirea cu domnul Francis Dworshak, din Ottawa, care la varsta de 80 de ani s-a apucat de scris trei tomuri bine documentate, in apararea lui Mircea Eliade, cu scriitorul Shaul Carmel, care, desi se afla de peste 40 de ani in Israel, continua sa scrie in limba romana.”(preluare din Revista Avantaje, aprilie, 2008)

Dupa cum scrie Gratiela Benga, in prefata volumul „Exil de zi şi noapte”/Exil de jour  et de nuit“, “poemele Veronicai Balaj compun si recompun o lume stratificata, in care cultura si natura isi au locul bine stabilit…Autoarea isi scrie poemele cu o mana reala, din carne si sange, dar si cu o alta, fantasmatica, a carei miscare pe hartie traduce forta sau fragilitatea indefinibila a interioritatii – in fata vietii si a trecerii. In fata poeziei.”

MARIANA  GURZA

Luceafarul romanesc

Am primit cu placere un volum aparut la Editura “Princeps Edit”, 2006, intitulat “Nichita Stanescu-un idol fals?”, purtand semnatura cunoscutului scriitor si critic literar Adrian Dinu Rachieru. Un argument la cuvintele cunoscute: “Sansa scriitorului nu se joaca niciodata in timpul vietii lui”(Nichita Stanescu) Nu stiu daca imi este permis a incepe prin “argumentul” autorului. “Pe harta seismica a literaturii romane, numele lui Nichita Stanescu -”obiect” de cult si tinta unor nesfarsite pelerinaje, candva – a devenit acum, pe piata postuma, o miza a revizuirilor postdecembriste. Provocand, dincolo de interesul scriitoricesc, o infloritoare “mitologie ieftina” (cum observase Alexandru Condeescu), fenomenul Nichita este, indiscutabil, un caz de sociologie literara .” A.D.R.

O carte bine scrisa, argumentata sociologic si literar, atingand “gloria inertiala”, “zarea transmodernismului”, vorbindu-ne despre “nichitizare”, despre “Nichita Stanescu si “dreptul la timp”. “Oricat s-ar stradui unii”, marturiseste autorul, “Nichita Stanescu nu poate fi dat jos de pe soclu”

Pe coperta cartii , versuri semnate de Nichita:

Nu jupuiti, de foame,

vulturii in timp ce zboara!

Carnea vulturului

chiar si fiarta

miroase a stele!

Oricat v-ar fi foame,

dati-i dracului de vulturi!

Numai sborul lor

e gustos.

Ma jur!”

Si un cuvant ziditor ,din “cuvintele autorului”:”Slujirea poeziei este durere”.(Nichita Stanescu)

MARIANA GURZA

(Revista Ecoul, 2011)

Născută pe meleaguri bănăţene, în România, poeta Mariana Gurza, domiciliată în Timişoara, rămâne, totuşi o fiică a satului Cupca. De ce ? Pentru că nu uită baştina părinţilor săi, pentru că, fiind departe, este totuşi, atât de aproape sufleteşte de noi. Iar poeziile sale dedicate Bucovinei, ne dovedesc mereu că tânjeşte după baştina părinţilor, că visează, trăieşte, scrie despre ea.

Autoare a mai multor plachete de versuri, printre care aş aminti „Paradox sentimental”, „Gânduri nocturne”, „Nevoia de a sfida tăcerea”, Lumini şi umbre” ş.a., Mariana Gurza îşi trăieşte viaţa prin poezie. Ea dedică versuri celor dragi inimii: părinţi, sat, copii, dar şi iubirii, naturii, păcii, lumii întregi. Suferă şi se bucură de realitatea şi speranţa vieţii. Suferă pentru nedreptate, o doare inima pentru o floare ofilită, un dor sau o speranţă nerealizată…Se bucură pentru lumină, credintă, bunatate, pentru oameni şi destinul lor…

Ca orice suflet de poet este o fire sensibilă şi puternică în acelaşi timp. Iată ce ne spune în poezia „Plai de dor”:

Frumoasă,

Ai pătruns în sufletul meu,

Ca o pasăre măiastră,

Bucovină,

Plai de doină,

Plai de dor…

Sfânt şi binecuvântat

Îţi este neamul,

Neam nemuritor…

Dorul acesta al Marianei Gurza este etern. Mergând pe drumurile vieţii, îl duce mereu în suflet şi speră să mai revină cândva aici, în Bucovina, la Cupca, satul de baştină al mamei, pentru a-şi potoli setea sufletului ei.

Doresc să spun că nici noi nu o uităm, că poeziile şi viaţa ei sunt cunoscute aici. Ea se poate considera cupceancă prin faptul că aici, de unde i se trag rădăcinile, ea este prezentă printre noi.

…Aş vrea să-ţi dăruiesc lumina,

Doina din dulcea Bucovină,

Râurile albe şi codrii visători,

Iubirile tăcute dintre noi..

(scrie într-o poezie, intitulată „Baladă pentru un prieten”)

Sperăm că într-o bună zi o vom avea printre noi, că-i vom admira talentul, o vom auzi citindu-ne poeziile, ne va dărui cărţile sale, dar şi zâmbetul ei amabil, sufletul ei mereu deschis într-o lume, spre oameni, sufletul unde încape întreaga Bucovină, cu acest mioritic colţ de rai, numit Cupca, pe care poeta Mariana Gurza îl iubeşte atât de mult.

Deocamdată, îi dorim multă sănătate, noi creaţii şi inspiraţie divină.

EMILIA SPĂTARU

(LIBERTATEA CUVÂNTULUI- ziar social-politic şi de cultură din regiunea  CERNĂUŢI,

NR.6(364),12 FEBRUARIE 2010)

 

Timp de 30 de ani cazul lui Ioan Gabor din Oradea a uimit lumea medicală de pe întreg mapamondul. Căzut într-un bazin cu apă clocotită amestecată cu sodă caustică, ridicat printr-o minune de la trei metri adâncime, rămas fără carne pe picioare, domnul Gabor poate acum să umble, iar în locul în care altădată se vedeau oasele, carnea şi pielea au început să-i crească din nou. Întâmplarea care i-a marcat viaţa lui şi altor sute de oameni, precum şi evenimentele care au urmat, au stat în atenţia ministerului sănătăţii din acea vreme şi au lăsat fără grai pe cei care crezuseră că au pătruns tainele vindecării: medici de pretutindeni. Regimul comunist a interzis însă mediatizarea miracolului şi au făcut tot posibilul ca să-l reducă la tăcere pe acest om, pentru că ştiinţa lor nu putea să explice evenimentele cărora le-a făcut faţă.
Născut pe data de 2 august 1939 în localitatea Sâncrai din judeţul Cluj, Ioan Gabor era încă de mic copil o fiinţă ciudată. „Încă din pruncie aud o voce, nu în vis ci în realitate. În acele momente nu pot să mă mişc dar mă simt bine” – poveşteste d-l Ioan Gabor.

Auzind spusele copilului care povestea despre experienţa sa, părinţii, fraţii, colegii de la gradiniţă şi şcoală începeau să râdă. I se spunea chiar „visătorul”. Cu toate acestea, el ştia că ceea ce aude este adevărat, lucru pe care au reuşit să-l experimenteze şi cei din jur, pentru că spusele lui deveneau realitate la vremea potrivită. A făcut şcoala de subofiţeri, s-a căsătorit şi s-a stabilit în Oradea. În urma cu 40 de ani s-a pocăit, în sensul că şi-a schimbat modul de viaţă şi gândire dedicându-şi existenţa lui Dumnezeu, mărturisindu-şi credinţa în apa botezului. În 1974 lui Ionel îi este dat să audă în mod repetat aceeaşi voce care-i spunea: „Vezi că peste doi ani se va întâmpla ceva cu tine şi vei fi cum nu a mai fost nimeni”. Primul gând care i-a venit în minte a fost acela că, în mod neaşteptat, se va ivi probabil o funcţie foarte importantă care îi va fi atribuită lui, astfel încât nimeni să nu mai fie asemenea lui. După un timp, într-o noapte, vocea îi spune: „S-a aruncat Purim. Sorţii au căzut pe tine pentru că fratele tău nu este pregătit sa treacă prin aceasta”. Cuvintele respective i-au fost repetate de trei ori, fapt care a trezit iritare celui în cauză, conştient că înţelege atunci când i se spune ceva. Apoi i s-a spus: „Vezi că vine o nenorocire de moarte peste tine”. Aceste cuvinte l-au făcut să se gândească la faptul că, nu funcţia importantă trebuie să o primească, ci moartea. Ştia că peste doi ani va muri. „Fiindcă nu am fost atent, am spus acest lucru la toată lumea. Prima dată i-am spus soţiei”. Aflată în conflict cu familia din pricina credinţei lor, Adriana Gabor simţea că Dumnezeu vrea să-i ia şi ultima speranţă pe lumea aceasta. Soţii Gabor aveau trei copii: o fetiţă de numai două luni, un baieţel de un an şi jumătate şi altul de şase ani. Moartea soţului însemna pentru ea că Dumnezeu şi-a întors faţa de la ei.
Domnul Ioan Gabor a continuat să spună părinţilor, fraţilor, rudeniilor şi prietenilor ce soartă urma să-l aştepte. Necrezând cuvintele lui, cei din jur au început să râda şi să-l blameze. Totuşi el a început să se pregătească de moarte. „Am căutat în primul rând să-mi rezolv problemele materiale. Câstigam foarte bine , aşa că mi-am plătit apartamentul, am cumpărat de toate în casă, astfel încât soţia să poată creşte cei trei copii.”- îşi aminteşte Ioan Gabor. Cu opt luni înainte de accident, a auzit aceiaşi voce care l-a deranjat prin insistenţa ei., voce care i-a repetat de trei ori: „Vezi că vine nenorocirea de moarte”. Între timp Ioan Gabor a fost detaşat la Arad, unde a lucrat la Combinatul Chimic din municipiu. Familia îi rămăsese la Oradea. Cu o lună înainte de accident el şi-a luat concediu şi a plecat acasă la cunoscuţi şi la fraţi pentru a-şi lua rămas bun de la cei dragi.

În dimineaţa zilei de 29 ianuarie, 1976, o dimineaţă cu zăpadă, după ce se rugase timp de o oră, Gabor aude din nou vocea: „Vezi că a sosit nenorocirea”. Aceste cuvinte l-au facut să se grăbească să predea gestiunea şi să-şi dorească să ajungă cât mai repede acasă pentru a muri, eventual noaptea prin somn, aşa cum se gândea el la acea vreme. În graba mare, Ioan Gabor alunecă într-o groapă adâncă de trei metri, de dimensiuni 1,3 / 1,3 metri. În acest bazin se ţinea apă clocotită cu sodă caustică folosită la spălarea bazinelor chimice. În momentul căderii apa i-a ajuns până la înalţimea taliei. În contact cu ea a început să urle, în timp ce simţea cum îi ard picioarele. A reuşit să le mişte doar de trei ori., pentru că în momentul următor şi-a dat seama că totul este terminat. “Atunci am strigat: Doamne ai milă de mine şi scapă-mă de aici!”. Atunci a simţit cum o mână puternică îl ridică din groapa adâncă şi-l aşează pe marginea ei. După ce s-a târât câţiva metri pe burtă prin zapadă, a fost văzut de patru colegi, care l-au ridicat repede şi l-au dus la Spitalui Clinic Judeţean din Arad. „Mi-am dat seama că nu este scăpare dar ştiam că nu voi muri pentru că mâna lui Dumnezeu m-a ridicat” – spune Gabor la 30 de ani după accident. Ajuns în spital, în momentul în care medicii doresc să-l dezbrace de pantalonii care îi avea pe el, carnea a început să cadă până la os. Tibia şi peroneul i-au rămas absolut descoperite la ambele picioare. Când l-au văzut, medicii erau convinşi că va muri în câteva ore. Tocmai de aceea – susţine el – au refuzat să-i de-a apă, pentru a nu-i prelungi agonia. Diagnosticul de internare a fost: „Arsură de gradul II-III-IV la ambele membre inferioare, perineu, fese, antebraţul drept”. „Văzându-mă medicul m-a întrebat dacă am copii. Aflând că am trei copii minori, a replicat: „Mai bine nu-i aveai!”. După plecarea medicului de la reanimare, unui vecin de salon i se facea milă de el şi-i dădea apă. „A doua zi, văzând că nu am murit, medicul şi-a dat seama că am primit apă şi m-a certat. Pe la ora nouă în aceeaşi dimineaţă am intrat în comă. Mai întâi mi-am pierdut vederea apoi cunoştinţa. Printr-o minune a fost înstiinţat fratele meu de la Deva, care era şi el medic (d-l Ioan Gabor are doi fraţi, ambii sunt de profesie medici). Când a ajuns el la spital, eram cu ochii deschişi dar buzele îmi erau negre. În aceeaşi zi, el a început să-mi caute un sicriu.” – îşi aminteşte d-l Gabor. Pentru că nu puteau să-l atingă cu nimic, l-au acoperit cu o ramă metalică peste care au aşezat un cearceaf. Ioan Gabor a zăcut timp de opt luni la secţia de reanimare a spitalului din Arad, fără a se putea mişca sau vorbi. Era alimentat cu perfuzii şi apoi cu linguriţa. Stând pe pat fără a se putea întoarce, lui Ioan Gabor i-a putrezit coloana vertebrală, fenomen cunoscut în lumea medicală de „celulită locală invadantă”. Pe de altă parte, din cauza frisoanelor, a făcut bronhopneumonie bilaterală (aprindere de plămâni), ajungând să scuipe sânge. O altă complicaţie a reprezentat-o infecţia cu piocianic la fese, coapse şi gambe. În final, toate acestea au dus la septicemie (infecţie în sânge) cu determinare pulmonară. În mod firesc, fără a mai intra în calcule, arsurile de gradul IV şi aceste complicaţii ar fi dus la moarte. Situaţia lui a ajuns la urechile ministrului sănătăţii, prof. dr. Eugen Proca, care l-a şi vizitat. Apoi, tot la interval de două zile, directorul spitalului din Arad trebuia să informeze ministrul în legatură cu evoluţia pacientului de la Oradea. Interesat peste măsură de acest caz ieşit din comun, ministrul i-a procurat medicamente din străinătate. Efectul acestora a fost însă foarte scăzut. Odată instalată, starea de septicemie urma, conform previziunilor medicilor, să-i cauzeze moartea. Totuşi Ioan Gabor se încăpăţâna să rămâna în viaţă. Constatând că în urma complicaţiilor, omul rămâne conştient, medicii au ajuns la concluzia că lucrurile care se petrec întrec puterea de a înţelege a minţii omeneşti. „Mare minune că nu moare şi e întreg la minte” – a exclamat specialistul, după ce a analizat starea sănătăţii lui.

În toată perioada celor opt luni cât a stat la reanimare, d-l Gabor a remarcat alături de el prezenţa unui tânăr cu ochii strălucitori. „Niciodată nu m-am întrebat cine este pentru că-l cunoşteam şi ştiam că stă cu mine. În schimb, nimeni altcineva nu-l vedea. Când le-am vorbit despre el şi constatând starea mea, un medic mi-a spus că e îngerul păzitor. „Abia atunci m-am gândit la aceasta” – povesteşte Ioan Gabor. Tot în acea perioadă, domnia sa a trecut prin trei morţi clinice. „M-au declarat mort, m-au deconectat de la aparate şi m-au acoperit cu un cearceaf pe cap. Aşa se face după ce omul moare, îl lasă între două şi patru ore şi apoi îl duc la morgă, pentru că trebuia să elibereze patul. Când m-au declarat mort, din corpul meu a ieşit un alt trup, duhul de viaţă. Eu stăteam în colţul salonului şi vedeam tot ce făceau cu trupul meu. După ce am revenit la viaţă, le-am spus tot ceea ce-au făcut., cum au deconectat aparatul, cum au spus să-l pună după uşă…. tot. Mi-au spus: „bine, dar tu erai acolo mort sub cearceaf”. Atunci le-am explicat că eram în colţ, tot eu, cu un trup prin care vedeam şi ştiam tot ce fac cu mine. În lumea spirituală există altfel de vedere, nu mai există limite, acolo ştii totul. Nu poţi să spui că închizi ochii şi gata, nu mai vezi nimic. Vedeam la Cluj, la 300 de kilometri distanţă. Într-un minut mi-am văzut tot filmul vieţii, tot ceea ce am făcut de când eram copil mic, cum aşteptam să plece părinţii de acasa ca să fac ceva rau… Vezi absolut tot, şi ce-ai gândit şi ce-ai făcut, şi ce premoniţii ai avut. Toate le retrăieşti din nou. M-am căsătorit, eu puteam să mă ascund de soţie, soţia de mine şi noi de copii, dar de Dumnezeu nu te poţi ascunde. Şi, dacă nu aş fi trăit experienţele acestea, orişicine mi-ar fi spus (chiar daca în Biblie scrie că te vei întâlni cu tot ceea ce-ai făcut şi vei fi judecat după faptele tale pe care le-ai făcut în trup), nu ştiam ce înseamnă că te vei întâlni cu faptele tale. Am cunoscut aceasta doar după ce m-au declarat mort. Şi încă o minune pe care noi, oamenii, nu o putem înţelege. În Biblie spune că o mie de ani va fi egală cu o zi. Eu nu am crezut asta. Am crezut că poate fi egală o zi cu o săptămâna, fie o lună, ba chiar un an dar nu o mie de ani. Şi totuşi atunci, într-un minut, am văzut tot filmul vieţii mele, pâna în 1970, când m-am pocăit. Am văzut multe lucruri rele pe care nu aş fi vrut să le mai văd niciodată, totul. Asta până în momentul în care m-am pocăit, adică m-am născut din nou, pentru că degeaba te pocăieşti daca nu te schimbi tu, ca om”.

„Atunci am vazut o mână albă pe care se vedea urma cuiului şi puţin cum a stat pe cruce. Şi am auzit o voce atât de blândă, cum nu cred ca mai există, care mi-a spus: „Sângele lui Isus Hristos te-a curaţit de orice păcat. Şi a dispărut tot filmul acela. După aceea am trecut într-un loc, într-o lumină, am văzut numai puţin… Nu am cuvinte să spun ce bine m-am simţit. Lumina m-a acoperit şi mi-a vorbit. Noi nu putem înţelege aşa ceva. Mi-a spus: de ce te uiţi aşa? Aici nu se poate face rău. Cum mă uitam aşa înainte, în partea stângă am văzut doi tineri. Era bunicul şi un frate de-al meu. Aici este un lucru interesant. Bunicul meu a murit când eu aveam trei săptămâni, nu aveam cum să-l cunosc. Dar acolo mi-am dat seama cine este. Când te uiţi la cineva ştii cine este şi ştii tot ce gândeşte, la fel ştie şi el. Toti sunt tineri, cam la vârsta de 17 ani, au trupul alb, strălucitor, iar faţa puţin şi mai albă… Fericirea de acolo nu se poate spune în cuvinte. La distantă mare, cât vedeai cu ochii, era o mare de tineri, toţi la aceeaşi vârstă, fie că au murit în scutece, fie bătrâni. Toţi aceştia dădeau un program, dar cântau trei cântări deodată în paralel”.
„Atunci eu nu aş fi vrut să nu mai vin de acolo, dar tânărul care a stat tot timpul lângă mine în spital s-a uitat la mine şi am simţit că îmi spune că trebuie să merg înapoi. Nu am vrut. Atunci mi-a făcut semn cu capul şi m-am întors împreună cu el” – povesteşte domnul Gabor.

Constatând că încearcă să respire, medicii l-au reanimat şi a revenit în acest fel de trei ori la viaţă. Câţiva ani mai târziu a înţeles că vocea pe care a auzit-o cu doi ani înainte de accident, a profeţit aceste trei întoarceri la viaţa, iar anunţarea chinului său înainte cu opt luni, a semnificat cele opt luni pe care le-a petrecut la reanimare. În timpul convalescenţei sale, Ioan Gabor a văzut murind nu mai puţin de 117 oameni. „Pâna atunci nu am văzut pe nimeni murind, dar atunci mi-am dat seama de ce oamenii se temeau de moarte. Când îi vedeam înainte de-a muri, se uitau ingroziţi, parcă voiau să fugă dar nu puteau. Au fost oameni care nu puteau muri. Atunci asistentele care erau mai în vârstă şi care cunoşteau ce se întâmplă în asemenea situaţii le spunea: omule tu nu poţi muri până nu vei mărturisi ceea ce-ai făcut. Pe patul de moarte un om la 80 de ani a mărturisit că, pe când era tânăr, şi-a ucis bunica pentru a obţine o moştenire”, îşi aminteşte d-l Gabor.
Domnul Ioan Gabor a fost externat pe data de 26 august 1976. Pe biletul de ieşire din spital, doctorul Mircea Ududec, medic primar chirurg, redă în rezumat observaţiile clinice amintite mai sus. Timp de un an şi jumătate el a fost hrănit cu lingura de către soţie. Până la patru ani de la accident, Ioan Gabor a stat imobilizat la pat. În ciuda faptului că medicii insitau să-i taie picioarele, el a refuzat acest lucru.

Prima dată a reuşit să se ridice pe picioare odată cu trecerea celor patru ani, când cicatricele de pe partea superioară a picioarelor au început să crape şi să apară piele şi păr. Acest lucru a uimit din nou lumea medicală, specialiştii în domeniu rămânând fără replică. „Aşa ceva nu se poate. Este minunea secolului XX să apară muguri de piele şi păr după o arsură de gradul III acolo unde nu se face transplant” , i-a spus specialistul care l-a tratat, doctorul Nagy de la Spitalul Judeţean din Arad. Ultima rană i s-a închis după 17 ani de la accident, iar acum ambele picioare îi sunt acoperite cu carne. Cicatricele se subţiază odată cu trecerea vremii, iar porţiunea de carne acoperită cu piele se extinde pe zi ce trece. După ce lumea medicală a aflat că Ioan Gabor nu a murit, l-au chemat să-l vadă. La el au venit specialişti din întreaga lume, care nu au reuşit nici ei să explice fenomenul. Când l-a văzut, ministrul Proca a exclamat: “Tu eşti? Nu-mi vine să cred, nu ţi-au tăiat picioarele? Cazul dumneavoastră se ştie în toată lumea. Ce să le spun, cum să le explic?.” Apoi s-a ridicat în picioare şi a strigat: “Nu am crezut că este Dumnezeu, dar acum trebuie să spun că este ceva, Dumnezeu sau ce-o fi ăla”. Cazul lui Ioan Gabor a incitat însă şi autorităţile vremii. Securitatea l-a contactat şi i-a cerut să închida uşa şi să nu mai lase pe nimeni înăuntru. Telefonul i-a fost pus sub urmărire, iar în apartament i-au fost instalate microfoane. Au încercat chiar să-l scoata din ţară, trimiţându-l în Austria. Neputându-şi explica fenomenele, secretarii de partid şi securiştii au început să creadă că omul este în atenţia extratereştrilor. Cu toate acestea, el a rămas în ţară, iar cazul lui a ajuns să fie cunoscut pe tot globul. Ioan Gabor a fost tratat în revistele de specialitate din Occident şi în mass-media de pretutindeni. În România însă, regimul comunist a impus tăcerea asupra lui.

Accidentul de muncă de la bazinul Combinatului Chimic din Arad a fost cercetat, cum era şi firesc, de organele Procuraturii locale. De caz s-a ocupat însăşi procurorul şef Ştefănuţ Petru din Arad. Ceea ce nu a putut procuratura să explice, a fost existenţa unei singure urme pe zăpada proaspătă. Acest lucru a pus în dificultate întreaga anchetă, pentru că nimeni nu ştia unde să caute rezolvarea. La data de 9 octombrie 1976 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în cauza privind accidentul de muncă şi invaliditatea suferită de domnul Gabor la data de 29 ianuarie acelaşi an, întrucât cu probele administrate nu reiese vinovăţia în sarcina vreunei persoane.

Analizând peste ani cele petrecute, d-l Ioan Gabor este convins de faptul că toate cele întâmplate au avut ca scop oprirea ofensivei anticreştine începută de comunişti şi descoperirea voii lui Dumnezeu pentru cei care trăiau în întunericul păcatului.
În pofida celor prin care i-a fost dat să treacă, domnul Ioan Gabor afirmă că este un om fericit. “Am o pace în suflet şi avem o armonie în familie pe care aş dori să o aibă toţi în căminele lor”. Domnia sa susţine că se roagă pentru România şi crede că în cel mult şapte ani ţara noastră va ajunge la un nivel ridicat atât din punct de vedere economic cât şi spiritual.

Cei care doresc să afle mai multe amănunte despre Ioan Gabor, pot să-l contacteze la numărul de telefon: 0114-0259-445.320 sau să-i scrie la următoarea adresă: Str, Italiană Nr. 22, Bl. Y3, Sc. C, Ap.46, Oradea, jud. Bihor, cod 3700, România.

By Octavian D. Curpas
Surprise, Arizona, USA, 2011

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

Preasfinţitul Ioachim Băcăuanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului a împlinit astăzi, 29 martie, 58 de ani. Născut la 29 martie 1954 în localitatea nemţeană Stăniţa, Preasfinţia Sa a intrat ca frate la Mănăstirea Neamţ la vârsta de 14 ani, a absolvit Seminarul Teologic din Neamţ şi apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti. În anul 1980, a fost tuns călugăr la Mănăstirea Bistriţa. În anul 1990, a plecat la studii la Institutul „Saint Serge” din Paris, unde a susţinut teza de doctorat . În anul 1998, a fost ales de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în scaunul de Arhiereu Vicar al Episcopiei Romanului.

Cu prilejul ridicării Episcopiei Romanului, la rangul de Arhiepiscopie a Romanului şi Bacăului, Preasfinţitul părinte Ioachim a devenit Episcop Vicar, slijind cu aceeaşi dragoste Lui Hristos.

”Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu.” ( I Corinteni 4: 1).Domnul si Mantuitorul Iisus Hristos a zis apostolilor ( deci şi preotilor sfintiti de apostoli): ”. Şi zicând acestea a suflat asupra lor si le-a zis: LUAŢI DUH SFÂNT!. CĂRORA VEŢI IERTA PĂCATELE LE VOR FI IERTATE; ŞI CĂRORA LE VETI ŢINE, VOR FI ŢINUTE.” ( Ioan 20: 22-23);
 Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au putere să săvârşească minuni?” ( I Corinteni 12: 27- 29);

„În numele lui Hristos, aşadar, ne înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum Însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi.” ( II Corinteni 5: 20);
”Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit” ( Tit 1: 5).
„Pavel şi Timotei, robi ai lui Hristos Iisus, tuturor sfinţilor întru Hristos Iisus, celor ce sunt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii” ( Filipeni 1: 1);
“Căci se cuvine ca EPISCOPUL să fie fără de prihană, ca un ICONOM AL LUI DUMNEZEU, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură, paşnic, nepoftitor de câştig urât” ( Tit 1: 7);
“Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.” ( Faptele Apostolilor 20: 28).

Ani de slujire şi devotament , trudind la sfinţiri şi resfinţiri de biserici, hirotonii de preoţi, hirotesii, dar şi revigorarea unor activităţi de mare importanţă pentru viaţa unei eparhii: social-filantropice, misionare, cultural-pastorale şi administrative. PS Episcop-vicar Ioachim Băcăuanul s-a îngrijit în mod deosebit de organizarea manifestărilor prilejuite de serbarea a 600 de ani de atestare documentară a Eparhiei Romanului, în 2008. Totodată, s-a ocupat şi  se ocupă de organizarea evenimentelor cultural-religioase prilejuite de în cadrul Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului.

Pe lângă aşezămintele social-filantropice deschise în ultimii ani la Bacău, Roman, Oneşti şi Moineşti, PS Ioachim Băcăuanul s-a îngrijit şi de editarea unor volume speciale pentru cele două momente de referinţă din istoria eparhiei. În ultimii ani n-au lipsit nici vizitele în eparhie şi nici dialogurile şi sfaturile duhovniceşti date preoţilor şi credincioşilor, ori de câte ori s-a ivit ocazia. „Demn continuator al marilor ierarhi moldoveni, PS Ioachim Băcăuanul continuă, cu timp şi fără timp, să ducă mai departe viaţa acestei eparhii moldave, de a cărei viaţă duhovnicească, administrativă, culturală şi economică se ocupă, cu binecuvântarea Sfântului Sinod al BOR, de câţiva ani buni“(pr. Constantin Gherasim.)

Dumnezeu sa-l întărească prin lucrări ziditoare în pace şi bucurii duhovnicesti.

La ceas aniversar, toată preţuirea noastră, ani buni şi binecuvântaţi de la Dumnezeu.

Mariana Gurza

28 martie 2012