Cuvânt și iubire

Editura “Eurostampa”, Timisoara, 2008, propune iubitorilor de poezie o alta carte  „TREI PAŞI CĂTRE INFINIT”, aparatinand poetei magistrat Mariana CORCOVEANU IVANIUC, volum bilingv romano-italian, aparut sub mottoul: “Ca sa obtii ceva de la viata, ori ca sa cunosti ceva, trebuie sa stii sa renunti pentru acel ceva, la restul lumii.”(Antoine de Saint Exupery)

Aceasta aparitie imbucuratoare vine sa completeze profilul liric al poetei Mariana CORCOVEANU IVANIUC, dupa aparitia celor doua volume  sensibile si provocatoare: “Enigma sentimentelor”, 1999 si volumul “Descatusare”, 2001 aparute la Editura Mirton din Timisoara.

Asa cum precizezaza editorul, “lectura nu poate fi facila, comoditatea trebuind inlocuita cu o cautare febrila si uneori extenunanta, a grauntelui de aur, ascuns in masa de minereu…un suflet pur, fragil si nelinistit, care se inalta spre lumina, intr-o rotire tot mai larga si mai izbavitoare…”

“La ceasul marilor impliniri” uimita de “matasea apei”rascolita de visuri si iubire fata de Vlad, fiul ei, marturiseste cu o sinceritate dezarmanta trairile launtrice.”Prin slove scrise cu argint/ mai sunt doar “trei pasi spre infinit” lasasandu-si gandurile sa valseze “cu efervescentele trairi/si imensele iubiri”.

Glasul clopotului este un strigat, nostalgii de iarna imagini coplesitoare in care “timpul viselor desarte” a schimbat “destinul”.Nu vrea sa rupa “mirajul clipei”pastrandu-si dulcea iubire in “vraja “sa. ‘Mediteaza” tacut prin ‘padurea de salcam” indragostita de farmecul naturii, imbatata de “parfumul florilor petrecute”.”Padure, tu iubirea mea!/..tu esti…imensa bucurie”.Si totusi o carte trista in care poeta se regaseste frematatoare la ce a fost ieri, la vremurile care vor veni, lacrimand ”intr-un apus sublim/la umbra unui dafin/ce va scutura/cate o petala alba/din cununa sa/”.Asteptand “cu toata fiinta” …”timpul, cu multe povesti/colorate cu imagini”.

Ca procuror, poeta Mariana CORCOVEANU IVANIUC, se confrunta zilnic cu realitatea.Dar dincolo de toate cu o sensibilitate poetica, in universal sau launtric, vibreaza duios, plina de iubire, ca o rugaciune, intr-o lumina tainica, doar de ea stiiuta, fiind mereu preocupata de aceasta lume “care ne-nconjoara: /pribegim ca Luna/alungam destinul…doar poetu-si cara/pietrele de moara”…”fara nici o graba/si-i pustiu,pustiu…”.

Aceeasi tonalitate se regaseste si in varianta italiana a versurilor acestui volum.

MARIANA GURZA

Monitorul Cultural

Exilul te determină să cauţi soluţii salvatoare, să te adaptezi la ţara de adopţie, să te integrezi într-o nouă cultură, cu alte obiceiuri, să deprinzi o nouă limbă, fără a o uita pe cea cu care te-ai născut.  Octavian Curpaş s-a născut în luna august, 1972, în Oradea, România. Scriitor, publicist de vocaţie, jurnalist, scrie cu suflet şi cu dăruire pentru diaspora de peste ocean şi nu numai. Este redactor la publicaţiile „Gândacul de Colorado” şi „Phoenix Magazine” din SUA.  Cartea sa Exilul românesc la mijlocul de secol XX – Un alt fel de „paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite a apărut la Editura Anthem, Arizona, SUA, 2011, şi vine să prezinte un fragment din lungul drum parcurs de emigranţii români ai anilor ’50 spre tărâmul făgăduinţei. Structurată în treizeci de capitole, care la rândul lor conţin mai multe povestioare, cartea te determină să devii părtaş la un soi de întâmplări cu mult tâlc, din trecut dar şi din prezent, relatate de octogenarul român Nea Mitică. Cele 282 de pagini ţin cititorul ancorat în lectura unui interviu amplu, unde intervievatul deţine controlul atât al întrebărilor, cât şi al răspunsurilor. Întâmplările fiecărui personaj prezentat cu măiestrie devine jurnalul unui destin, unde locul naşterii, familia, tradiţiile, limba vorbită, dorul sunt amintiri şi dureri sufleteşti de neuitat.  Nea Mitică – Dumitru Sinu este un român din zona Sibiului, (un autodidact, spune autorul) care s-a stabilit în America după golgota cu sine, pentru a-şi îndeplini visul de a deveni american sadea.

Personaj puternic şi foarte complex, învârtindu-se printre oameni importanţi, Dumitru Sinu relatează despre întâmplări din tinereţe, când economia lumii se mişca uluitor de repede, iar dorinţa de emigrare pentru a trăi bunăstarea dincolo de graniţele ţării devenise foarte puternică în perioada de mai târziu, când mulţi au dorit să scape de chinul şi suferinţa zilelor monotone trăite într-o societate care nu le oferea mai nimic.  A cunoscut o sumedenie de oameni, de toate felurile. Mi-a povestit de câţiva dintre ei care nu pot fi uitaţi, chiar dacă, de-atunci au trecut mulţi, mulţi ani…(De la Panciova la Banovici, via Kovacica – Iugoslavia). Autorul, foarte bine documentat, descrie locuri, evenimente, întâmplări, obiceiuri, oameni transfugi, atât din zona Sibiului, cât şi din zona Clujului, dar mai ales din ţările pe care le-a tranzitat personajul principal în căutarea locului (ţării) unde avea să se integreze şi să spună că se simte: acasă. Aşa s-au petrecut lucrurile – îşi încheie Nea Mitică istorisirea – Greu sau uşor, până la urmă fiecare şi-a făcut un rost în ţara de adopţie(Ursu: „Deschid orice casă de bani!”). 

Familia şi prietenii din ţară sunt ancoraţi în trecut, un trecut istoric, în care spiritul naţional amestecat cu dragostea faţă de locurile strămoşeşti devin hrana lor zilnică, uneori chiar sub formă de umor negru. Cititorul trăieşte permanent sentimentul că participă alături de povestitor la toate evenimentele şi la evoluţia vremurilor de acum o jumătate de veac, pe care acesta le-a traversat în tumultoasa sa viaţă. 

Ancorat de amintirile unui timp demult trecut, astăzi, Dumitru Sinu răsfoieşte cu amărăciune câteva file din viaţa familiei sale(“Familia lui Nea Mitică” ). 
De remarcat este prezenţa în text a unor evenimente istorice, a unor oameni de cultură ai României care au ales exilul pentru a-şi exprima ideile şi a-şi găsi libertatea, amestecându-se cu românii din diaspora română de peste tot. 
Şansa de a cunoaşte atâtea minţi luminate, de a se bucura de prezenţa unor personalităţi culturale de marcă şi de a-şi lua tainul de hrană spirituală după bunul plac al sufletului nu surâde oricui, aşa că temerarul octogenar se consideră cu-adevărat norocos şi din acest punct de vedere(„Întoarcerea la Saint Gervais” ). 
Astfel descoperim că unii dintre cei plecaţi sunt mai patrioţi decât cei rămaşi acasă. Aceştia din urmă ignoră valorile lăsate de străbuni, limba, istoria obiceiurile. 
Mari iubitori ai obiceiurilor populare din acest colţ de Românie, locuitorii Sebeşului de Sus n-au uitat nimic din moştenirea dobândită de-a lungul vremii, de la înaintaşii lor. Poate că şi datorită amplasării geografice şi izolării acestor locuri de la poalele muntelui Suru, perenitatea şi conservarea lor au fost atât de evidente, în România primei jumătăţi a secolului al XX-lea(„Sărbători şi tradiţii populare la Sebeşul de Sus” ). 

Tema aleasă de autor nu a fost întâmplătoare. Tranzitarea de către emigranţi a mai multor ţări, ca Iugoslavia, Franţa, Canada şi în final America, dă senzaţia unui zbor nebun, cu pierderea identităţii de sine, dar regăsirea ei într-un final. De cele mai multe ori, condiţia de emigrant te determină să cauţi soluţii salvatoare, să treci peste toate obstacolele, să faci eforturi deosebite pentru a depăşi sentimentul de înstrăinare, de a te adapta noii ţări, a te integra într-o nouă cultură, cu alte obiceiuri, să deprinzi o nouă limbă fără a o uita pe cea cu care te-ai născut. 

Revenirea în ţară îi face să se simtă străini şi această senzaţie persistă şi doare. Pe de altă parte drama neplecaţilor se întinde până acolo încât ignoră lipsa oricărui sentiment al patriei. Probabil vor trece mulţi ani până vom putea realiza că de fapt acesta este lucrul este cel mai de preţ pentru noi toţi.…Erau toţi străini, şi eu eram străin pentru ei. Nu mai era nici România ce-a fost odată… („Berzei oarbe îi face Dumnezeu cuib!”). 
Exilul nu este uşor! Ca să amintim elitele, Cioran, Eliade, Norman Manea sau Herta Müller sunt doar câţiva din cei care au ales exilul fără a renunţa să lupte pentru idealurile lor, şi reuşind departe de ţară. Prin intermediul lor, unii dintre noi am rezistat să ţinem în frâul spiritul patriotic, dragostea faţă de cultură şi de limbă. 

Iată ce spune Norman Manea despre exil: „… este o profundă dislocare şi deposedare, un şoc teribil. În epoca noastră a devenit, însă, prin modernitatea centrifugă şi prin globalizare, un fenomen răspândit. Motivaţiile nu sunt neapărat politice, economice etnice sau legate de catastrofe naturale. Este în paralel o înstrăinare tipică unui Mersault modern”. 
Reîntorcându-mă la Octavian Curpaş, îmi exprim sentimentul de admiraţie alături de câteva personalităţi care au primit cu entuziasm apariţia cărţii Exilul românesc la mijloc de secol XX – Un alt fel de „paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite. 

Cezarina Adamescu, spune despre cartea lui Octavian Curpaş că lucrarea se constituie, într-un anume fel, într-un ghid al emigrantului, o carte de învăţătură, o lucrare de referinţă, cu soluţii practice pentru împrejurări deosebite, chiar cu reţete de succes probate de cei care au reuşit să răzbată şi să-şi făurească un nou destin.  Simona M. Botezan, Washington D.C., scrie că […] este o carte remarcabilă. Am avut surpriza să descopăr un autor inteligent, cu un suflet imens şi amintirile unui bunic erudit, ale cărui aventuri constituie motorul fericirii, un balsam pentru tonus, minte si spirit.  Vavila Popovici, Raleigh, Carolina, SUA, semnalează […] o deosebită poveste a unei vieţi în exil, zugrăvită cu măiestrie de autor, printr-un dialog continuu între jurnalistul care ştie să asculte şi să provoace dezvăluiri interesante ale celui cu care stă de vorbă, să le redea cu măiestria scriitorului plin de talent şi isteţime.  Cartea lui Octavian Curpaş, încărcată de patos şi dăruire, emoţionează. Aceasta va rămâne în istoria literaturii universale ca un document în care întâlnim un anumit tipar al emigrantului de la mijlocul secolului al XX-lea, cu limba, tradiţiile, obiceiurile, istoria şi cultura ţării din care provine.  Emigrarea, aspiraţiile măreţe şi afirmarea într-o lume surprinzătoare – aflată mereu în schimbare – poate fi un exemplu pentru noua generaţie

Violeta Craiu
Membră a USR

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

A fost legionar şi a părăsit România în vremuri tulburi. Pe drumul pribegiei, nimănui nu i-a fost uşor! Dar Cornel Popa a fost un curajos şi, totodată, foarte ambiţios: ajunge în Canada, studiază, se-aventurează, investeşte în terenuri împădurite, şi-adună prietenii, se străduieşte, munceşte şi doreşte să prospere. “Pe Cornel Popa l-am întâlnit în Canada, la Vancouver, British Columbia” – începe nea Mitică, povestea lui Cornel Popa. Fiecare dintre cei pe care i-a cunoscut şi apreciat, a avut locul şi bucăţica lui de vină în sufletul şi viaţa lui Mitică Sinu.Astăzi, la ora destăinuirilor, timpul îi ţese în fire nevăzute cuvintele, dar retrăieşte, cu toată strădania de a-şi masca emoţia, fiecare întâmplare în parte.

Învăţătorul din Cugir – silvicultor în Canada!

Cornel Popa era prietenul lui Eugen Ştefănescu – amândoi silvicultori, şcoliţi, cu diplome în regulă în buzunare, diferind doar locurile în care studiaseră:  ugen – la Paris iar Cornel Popa – în Canada. „Mi l-a prezentat Eugen Ştefănescu” – afirmă nea Mitică continuându-şi povestirea. Urmau să formeze mai târziu un trio reuşit, ţintind spre aceleaşi idealuri, având în suflete aceleaşi doruri şi fiind fideli unei prietenii frumoase şi sincere. Cornel Popa provenea din Cugir, orăşelul de pe meleaguri transilvane pline de legendă, cu Dealul Cetăţii aproape şi vocile istoriei răzbătând spre lume; situat în zona de contact a culoarului depresionar al Orăştiei cu munţii Şureanu, într-un cadru natural deosebit de pitoresc, Cugirul este înconjurat de dealuri împădurite ce ating înălţimi de peste 700 m şi cu panorama deosebită a munţilor Şureanu, aparţinând lanţului carpatic meridional – în sud, deschizându-se apoi spre nord, ca un evantai, spre minunata luncă a râului cu acelaşi nume şi terasele sale. În ţară profesase ca învăţător şi ajunsese apoi în Canada.

Ce ţi-e şi cu viaţa aceasta, uneori se întâmplă lucruri care leagă într-un fel sau altul chiar şi continentele între ele: aşa era şi în cazul lui Cornel Popa, românul căruia îi fusese sortit să traverseze Atlanticul pentru a-şi continua studiile într-un domeniu care mereu să-i amintească de freamătul codrilor de-acasă, de cântecul şi poezia lor, terminase facultatea de silvicultură în Canada. Şi cum în codrii arborii sunt fraţi tot aşa şi acest om îşi adunase pe lângă sufletul său, semeni cu aceeaşi vibraţie sufletească şi cărora dorul de obârşie li se alina în acelaşi fel…

„Banii se fac la pădure, din firez şi din secure!”

Cum nu i-a fost frică niciodată de muncă şi nici nu a fost lipsit de curaj, în plus, fiind stăpânit de o ambiţie de invidiat, Cornel Popa şi-a cumpărat în Canada un teren împădurit, în munţi, pe care urma să-l defrişeze, iar lemnul rezultat putând fi comecializat în scopul folosirii lui pentru stâlpi de telegraf. Părea a fi afacerea vieţii lui şi pornise cu mare elan în această iniţiativă privată. „Nu a fost însă prea norocos, deoarece unii copaci erau putrezi, fie la rădăcină, fie la vârf – îmi zice nea Mitică -. Am lucrat şi eu cu el la tăiat lemne, împreună cu Radu Bumbaru şi Titi Filip”. Nu aveau o viaţă uşoară, dar toţi erau oameni harnici şi munceau cu sârg, erau prieteni şi erau plini de zel. Nici spiritul nu le lipsea, însoţindu-i mereu şi la munca de la pădure. Făcând haz de situaţia în care erau când munceau la pădure, Cornel Popa spunea mereu:” De-ar fi făină precum nu-i slănină! / Că apa de mămăligă ne dă naşu’!”, pentru că munca nu era uşoară şi rezultatele nu întotdeauna aşa cum le doreau şi făceau ca şi ţiganu’ când se trezea flămând dând fuga la naşu’…Sau mai avea o vorbă: “Numa’ o ţâră îi rău şi iar nu-i bine!”.  Încercau astfel să depăşescă acele momente în care vedeau că muncesc şi roadele nu erau pe măsura aşteptărilor. Mai venea şi nea Mitică cu completările de rigoare: începea să cânte o melodie pe care tatăl sau o fredona adesea atunci când muncea şi care cadra cu tăiatul lemnelor: „Banii nu se fac aşa / Stând în cârciumă şi-a bea / Banii se fac la pădure / Din firez şi din secure”. Când începeau cu cântece şi versuri nu-i mai putea opri nimeni, curgea versul şi cântecul din sufletele lor în ritmul în care mâinile lor bătătorite şi îndemânatice nu stăteau locului: „Bate vântul, viscoleşte / Stânjenarul grămădeşte”. Stânjenarul era cel care aduna lemnele tăiate şi le „grămădea”, le făcea grămezi, le stivuia.
„Măi, Mitică, ce-au învăţat ăştia în Franţa, nici nu se compară cu ce-am învăţat la facultate în Canada”– îi spunea Cornel Popa lui Dumitru Sinu, făcând comparaţie între şcoala franceză şi cea canadiană, pentru că era uimit de cunoştinţele lui Eugen Ştefănescu în domeniul silviculturii, deşi făcuseră aceeaşi facultate.

„Cornel Popa era legionar!”

„Cornel Popa era legionar” – îmi spune nea Mitică – şi aşa cum „la pădure rupea arborele cu dinţii”, ideile mişcării legionare erau de neclintit din mintea şi sufletul lui, şi cu dinţii ţinea de ele.
Mişcarea legionară, înfiinţată în România interbelică la 24 iunie 1927 de Corneliu Zelea Codreanu purta denumirea de Legiunea Arhanghelului Mihail, fiind o legiune paramilitară teroristă de orientare naţional fascistă, creată după modelul organizaţiilor fasciste SA şi SS, cu un puternic caracter mistic religios, violent, anticomunist şi antimasonic. „Căpitanul” era denumit Zelea Codreanu de către ortacii săi şi alături de el, membrii fondatori ai mişcării legionare au mai fost şi alţii, ca de exemplu: Ion Moţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă. La 3 ani de la înfiinţare, în 1930, Zelea Codreanu decide să transforme mişcarea în partid politic care poartă numele Garda de Fier, intenţionând să atragă şi alte partide şi împreună să lupte împotriva expansiunii comunismului dinspre URSS spre restul Europei. „Să nu credeți, cum spun adversarii Mișcării Legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mișcarea Legionară a fost o mișcare autohtonă, născută din grupări studențești anticomuniste” – afirma Neagu Djuvara, pe care nea Mitică avusese ocazia să-l cunoască la Paris – făcând referire la originile acestei mişcări; dar, “…legionarii s-au pregătit de alegerile din ţară cu un program atât de violent fascist, antisemit şi antioccidental, încât liberalul I.G. Duca, însărcinat de rege să organizeze alegerile, a crezut de cuviință să interzică participarea la alegeri a Gărzii de Fier” – era vorba de alegerile parlamentare din 1933. Uniformele legionarilor erau asemănătoare celor militare, verzi – simbolizând reînnoirea, de aici şi denumirea de „cămăşile verzi”, salutându-se folosind salutul fascist. Simbolul mişcării era crucea triplă, o reţea de zăbrele de închisoare reprezentând martiriul şi cunoscută ca şi „crucea arhanghelului Mihail”. Faţă de alte mişcări similare europene de sorginte fascistă, mişcarea legionară din România se distingea prin importanţa acordată religiei ortodoxe. Mişcarea legionară din România era susţinută cu precădere de către studenţi şi ţărani.
Lider plin de carismă, inteligent şi foarte agresiv, Zelea Codreanu reuşeşte să-şi facă o propagandă de succes, transformând mişcarea într-un adevărat spectacol la scenă deschisă. O dată cu chemarea generalului Antonescu la putere în 4 septembrie 1940, Legiunea a încheiat o alianţă cu Antonescu şi astfel a luat naştere un guvern cunoscut în istorie ca fiind guvernului aşa-zisului „stat naţional legionar”, partidele politice istorice refuzând să participe oficial la guvernare. În ziua următoare formării acestui guvern, Antonescu a cerut anularea Constituţiei şi a Parlamentului, forţându-l printr-un puci pe regele Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său în vârsta de numai 18 ani, Mihai I. Ajunsă la putere, legiunea a trecut la represalii împotriva comunităţii evreieşti şi nu numai, înfăptuind cele mai cumplite asasinate şi împotriva românilor neevrei care nu agreau principiile legionare. Sunt cunocute acţiunile antisemite ale Gărzii de Fier, cel mai mare pogrom din istoria Munteniei, pogromul din Bucureşti şi masacrul de la Jilava. Nea Mitică îşi aminteşte câteva versuri din imnurile legionare, care erau în mare majoritate compuse pe versurile lui Radu Gyr: „În lături şerpi nu scoateţi capul / Căci apucăm săcurea-n mâini / Destul ne-aţi omorât copiii / Destul şi încă n-aţi plecat” sau „Pentru trădători şi mişei şi trădare / Azi vrem gloanţe şi vrem ştreang –răzbunare!” A simpatizat dintotdeauna cu mişcarea legionară, deşi n-a făcut parte din această grupare niciodată. Când a reuşit să treacă graniţele României în 1948, să nu uităm că Dumitru Sinu a fost ajutat de către legionari.

Românii şi nevestele lor canadience

Majoritatea prietenilor lui nea Mitică şi-au luat soţii canadience de origine engleză sau franceză. Având o abilitate deosebită în învăţarea limbilor străine, aproape toţi ştiau mai multe limbi, în special engleza, franceza, germana şi italiana. Unul dintre ei, Titi Filip ştia şi greaca şi cu o grecoaică s-a căsătorit. Cornel Popa s-a căsătorit cu o canadiancă din British Columbia, pe nume Eunice, o femeie de excepţie, după cum îmi spune nea Mitică. Vorbeşte din când în când cu ea la telefon, este încă în viaţă. „Şi Cornel Popa a fost plecat în Franţa o perioadă” – mă surprinde la un moment dat nea Mitică – a mers să lucreze la pădure, unul dintre copiii lor s-a născut în Franţa”. În amintirea lui nea Mitică, prietenul său Cornel Popa a rămas ca un simbol al ambiţiei şi hărniciei. Îşi aminteşte cum i-a spus la plecarea în Franţa: „Eu dacă am o drujbă, îmi câştig pâinea oriunde în lume!” Ca un făcut, după ce a revenit în Canada, următoarea destinaţie înscrisă pe traiectul vieţii lui Cornel Popa a fost SUA, unde s-a stabilit în statul Michigan. Exact ca şi în cazul lui nea Mitică! În Michigan şi-a cumpărat 400 de acri de teren pe care a plantat nuci pentru lemn de mobilă. Era pasionat de ceea ce făcea şi muncea cu plăcere în livada lui de nuci. Mergea acolo destul de des şi uda copăceii. La plantaţia de nuci se simţea în largul lui. Adesea, când venea vremea să plece acasă, mai zăbovea chiar şi după lăsarea serii, în mijlocul naturii . Într-o zi, pe când se afla în această plantaţie, şi-a amânat plecarea cu încă o oră şi apoi încă una…”Nu ştiu dacă glasul pământului din acea livadă îl chemase şi-l îndemnase să mai rămână, dar în aceeaşi seară, în drum spre casă a fost lovit de o maşină şi a trecut în eternitate…Cornel a fost înmormântat la Mănăstirea “Adormirea Maicii Domnului” din Michigan”- încheie nostalgic Dumitru Sinu povestea prieteniei sale cu Cornel Popa. Fusese prietenul cu care rezonase foarte bine, pentru care munca şi spiritul se regăseau într-o combinaţie reuşită, iar dragostea şi dorul de locurile natale erau alinate cu dulcele cântec al plaiului românesc şi farmecul poeziilor sale.

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.XVI. )

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

Jurnalist de marcă, prozator, Octavian Curpaş semnează o carte deosebit de interesantă în care prezintă o părticică din istoria emigranţilor români, adevărate pagini de istorie încă nescrisă despre acele fapte care pun în lumină frumuseţea trăsăturilor omeneşti cu care sunt înzestraţi semenii noştri de origine română. Cartea este, în acelaşi timp, şi un bun ghid al emigranţilor care au avut tăria să ia viaţa pieptiş, să-şi înfrunte destinul, urmând calea exilului. Întâmplarea i-a scos în cale jurnalistului Octavian Curpaş un om ieşit din tiparele obişnuite, un gânditor cu o mare experienţă de viaţă, pe nea Mitică, pe numele său întreg Dumitru Sinu, care a lăsat să se reverse înaintea lui sacul doldora de amintiri orale, însemnări scrise, scrisori şi documente despre lumea fascinantă prin care a trecut, toate orânduite cu scopul de a fi mărturie a vremurilor prin care a trecut. Cartea este, de fapt, firul vieţii lui nea Mitică aşa cum a povestit-o el, completată cu o largă galerie de prieteni cu care şi-a intersectat existenţa, toţi oameni încercaţi de viaţă, la care se adaugă şi pertinente completări şi interpretări, aşa cum au trecut prin mintea, sufletul şi vârful peniţei experimentate a autorului Octavian Curpaş, el însuşi, emigrant.

Acesta şi-a construit cartea având la bază însemnări de reporter, lăsate să curgă în rânduri pline de spontaneitate, încărcate de viaţă şi de aceea, în mare parte, retrăirea întâmplărilor nu se face după un plan prestabilit, ci curge tumultos după jocul memoriei, având la bază intertextualitatea. E o scriitură modernă în care se împletesc într-un ritm plin de viaţă jurnalismul, povestirea, însemnări scrise, scrisori, documente, rememorări şi informaţii suplimentare precum cele ale autorului despre Gheorghe Tătărăscu, despre legionari, soarta lui Moţa şi Marin, despre şcoala de medicină clujeană, etc. Astfel, emigrantul Dumitru Sinu din Sebeşul de Sus, de prin Mărginimea Sibiului, a cărui viaţă tumultuoasă îmbină armonios realitatea, aventura şi spiritul, este protagonistul unor scene de viaţă inedite. Ca să scape de urgia comunistă, a trecut clandestin graniţa României în 1948, ajungând în Iugoslavia. După grele încercări, a trecut clandestin, tot cu riscuri, în Italia şi apoi în Franţa, iar după un timp, să ajungă în Canada şi în cele din urmă să se stabilească definitiv în USA şi să ducă o viaţă liniştită în Phoenix, capitala Arizonei. Dar până să ajungă aici, calea zilelor a fost presarată cu multe încercări grele pe care le-a înfruntat cu mare cheltuială de energie, cu multe riscuri, cu multe constrângeri şi suferinţe. Mai întâi a fost riscul trecerii graniţei cu lungul şir de peripeţii care îi puneau în cumpănă însăşi viaţa, aşa cum pentru mulţi a fost plata dorinţei de libertate. Imediat ce a trecut hotarele ţării, a urmat un alt fel de zbucium, de altă natură. Lupta cu necunoscutul de unde se iveau fel de fel de primejdii, nesiguranţa zilei de mâine şi încercări de tot felul  îi solicitau mult curaj, tărie de neclintit, promptitudine în decizii, unele chiar pe muchie de cuţit. Neprevăzutul l-a pândit la tot pasul: “Odată ce-ai păşit pe drumul exilului, nu poţi să ştii niciodată spre ce prăpăstii te îndrepţi sau pe ce culmi te poţi înălţa”.
Întâmplările relatate îţi zguduie fiinţa, sunt fapte care ţi se par incredibile chiar dacă ele sunt rupte din realitatea zilelor trăite şi de noi, în acelaşi timp. În timpul lecturii, de multe ori te opreşti pentru a reflecta, a te pune în situaţia lor, sau pentru a lăsa să se sedimenteze trăirile care îi învăluie pe aceşti semeni ai noştri, care au plătit un preţ atât de scump, dorind să câştige traiul în demnitate umană.

Chiar dacă aceste întâmplări relatate cu multă vervă, stârnesc mult interes, ocupând spaţii mari în economia cărţii, am considerat că e mai bine să nu stărui în relatarea lor. Ele îşi păstrează adevărata valoare doar citind cartea, căci repovestirea lor pe scurt le-ar ştirbi frumuseţea şi le-ar estompa emoţia ce o dă lectura textului.

Cu admiraţie pentru omul viu din faţa lui, devenit personajul principal al cărţii, experimentatul jurnalist, Octavian Curpaş,  relatând lupta pentru supravieţuire, întâmplările din viaţa sa demne de luat în seamă, intervine din loc în loc cu câte o succintă şi frumoasă schiţă de portret:
“Deşi un om simplu, fără posibilităţi reale de a urma şcoli înalte, cu o dorinţă aprigă de a şti, toată viaţa lui – prieten desăvârşit al cărţilor -, Dumitru Sinu a pătruns cu abilitate de strălucit autodidact tainele cunoaşterii. A studiat istorie şi filozofie, care au constituit pentru el o provocare permanentă, s-a delectat cu literatură de calitate – citind, fără excepţie, marii clasici ai literaturii române şi universale, literatură contemporană, versurile celor mai mari poeţi ai lumii. Românul strămutat din Sebeşul de Sus al Mărginimii Sibiului în Lumea Nouă, având în urmă 63 de ani de viaţă în exil – a ştiut să-şi bucure sufletul aplecându-se spre pictură, dar şi spre muzică, miunata artă a sunetelor. Are alături o soţie – împătimită iubitoare de muzică bună -, iar în casa lor găseşti sute de înregistrări de toate genurile, de la muzica populară românească până la perlele muzicale ale titanilor muzicii clasice”.

“Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant şi jovial, ştia într-un mod aparte să îţi stârnească curiozitatea, să te transpună în momentele despre care vorbea şi să-i descreţească fruntea, presărând cu abilitate câte-o glumiţă aleasă cu grijă, astfel încât timpul petrecut în prezenţa lui să ţi se pară mereu prea scurt”.
“…a ştiut întotdeauna să se facă plăcut, să respecte şi de aceea a fost la rândul său respectat, a iubit cărţile şi oamenii care le-au scris şi a împărtăşit bucuria cunoaşterii cu cei din jurul său, nu are cum să nu fie agreat de către oricine ajunge să îl descopere”.

“Nea Mitică are o cultură generală de invidiat. Dar toate acestea ar fi fost fără valoare dacă n-ar fi luptat din răsputeri să-şi păstreze statutul de om”.
Inteligent, plin de viaţă şi de spirit, cu o largă înţelegere pentru toate cele omeneşti, cu faţa senină şi mereu cu zâmbetul omului bonom, transpare de-a lungul paginilor că era iubit de toată lumea. “Când intra nea Mitică într-un local al orăşelului Saint Gervais se ridicau toţi în picioare, inclusiv oamenii mai în vârstă”, ne spune Octavian Curpaş şi apoi adaugă – «Ca la noi, la sate!» – cum precizează nea Mitică”.
“Dumitru Sinu nu făcea discriminare: dacă se întâmpla să fie la masă cu oameni politici, cu intelectuali de marcă sau personalităţi de orice fel şi apărea un cunoscut, om simplu, nu ezita să-l poftească la masa lor, tratându-l omeneşte şi făcându-l să se simtă la fel de important”.
Datorită experienţei celor 63 de ani trăiţi în exil, nea Mitică poate fi un bun ghid al emigranţilor zilelor noastre, chiar dacă astăzi problemele sunt de altă natură. Astfel, el atrage atenţia celor care se pregătesc să plece în exil să nu se lase furaţi de visul unei vieţi în care li se deschid toate porţile, crezând că au la îndemână toate posibilităţile, fără să facă nici cel mai mic efort. Autorul, Octavian Curpaş, emigrant şi el, subliniază ideile lui nea Mitică, filtrate de propria-i experienţă: “Există la îndemână toate pârghiile care-ţi oferă şansa să îţi făureşti o altfel de viaţă, să te dezvolţi, să prosperi, să înveţi, dar calea este lungă şi bătătorită. Trebuie să munceşti pentru asta, trebuie să dai dovadă de inteligenţă, de seriozitate, de rigurozitate, de respect, în primul rând faţă de tine însuţi, apoi pentru muncă şi pentru cei din jur. Aceasta este o imagine falsă despre ascensiune “.

“Să-ţi mai spun ceva! – intervine nea Mitică –. Când am fost în vizită în România l-am auzit pe un oarecare spunând: „Numai să ajung eu în Statele Unite sau în Canada, să vezi ce departe ajung! În primul an fac milionul!’ L-am temperat, uitându-mă mirat la el: Las-o mai uşor cu milionul. În primul an, nici nu ştii unde te afli, deşi ai impresia că ştii!”
Citind această carte, nu poti să nu-l îndrăgeşti pe Nea Mitică, să-l admiri pentru multe trăsături de caracter, pentru vorbele cu semnificaţii adânci într-o aleasă limbă romană presărată cu vorbe înţelepte din graiul popular, o limbă mai frumoasă şi mai bogată decât a multor conaţionali. Îl iubeşti şi îl preţuiesti pe nea Mitică pentru preţul pe care-l pune pe valorile umane, pentru modul cum vede el rostul omului pe pământ, pentru lumina şi căldura cu care şi-a învăluit prietenii, pentru deplina înţelegere a limitelelor şi scăderilor omeneşti pe care le acceptă, alături de cele demne de toată lauda. În viaţa lui, un loc aparte l-au avut prietenii. Vorbind despre ei, de la un capăt la altul al lecturii, nu întâlneşti niciun cuvânt care să aducă umbră asupra lor. El i-a preţuit, i-a iubit aşa cum au fost şi nu i-a uitat. Prieteniile au durat până la capătul vieţii lor chiar şi atunci când s-au aflat la mari distanţe. Adeseori destinul a ţinut cu ei şi le-a făcut posibilă întâlnirea la diferite răstimpuri. Nu s-a încurcat cu oricine, toţi prietenii săi au fost oameni de calitate ireproşabilă, pe care i-a ales după sfatul bunicului său, Nea Niculiţă: “Să stai în preajma unui om, doar dacă vezi că are sâmbure în ceea ce spune. Dacă nu are această virtute, lasă-l acolo unde l-ai găsit!”, sfat pe care îl păstrează cu sfinţenie şi acum la anii senectuţii. Prin faţa cititorului se perindă prietenii lui aşa cum i-a înregistrat mintea şi sufletul lui nea Mitică, din care redau doar câteva exemple: Ion Ritivoi, un tip aparte, cu un caracter puternic, cu o voinţă de fier şi de o hărnicie nemaiîntâlnită, Costică Vâlceanu, un erudit rasat, modest şi rezervat, care a dăruit mai mult decât a primit, apreciind calitatea celor cu care a interacţionat şi ţinându-şi doar adevăraţii prieteni aproape; avocatul Nichita Tomescu, ca să ajungă în Iugoslavia, se aruncase în apele Dunării de pe puntea vaporului care-l ducea spre Moldova Nouă şi înotase spre malul sârbesc. Era de o agilitate rar întâlnită şi de un curaj nebunesc, iar ceea ce îşi propunea, realiza întotdeauna. Profesorul Tiberiu Cunia, aromân, se bucură de un statut cu care puţini dintre confraţii noştri români sau de alte naţionalităţi se pot mândri: deţinător al Premiului von Humboldt pentru activitatea stiinţifică desfăşurată în domeniul silviculturii şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice din Bucureşti. Pentru Octavian Curpaş, prietenii lui nea Mitica sunt: “oameni care au îndrăznit să lupte pentru o viaţă decentă, personaje emblematice, bine conturate, de o mare forţă dramatică, spiritualitatea românească răspândită în lume, adevărate “destine paralele” cu care viaţa lui s-a intersectat”. În acest grup de prieteni, din care face parte şi nea Mitică, nu şi-au găsit locul resentimentele, nu întâlnim încrâncenarea încărcată de ură, de revoltă, de mânie, dorinţa de razbunare. Toţi au luat viaţa pieptiş, luptând din răsputeri şi supraveghind să nu scadă statutul demnităţii, purtând cu dragoste numele de român.

Ca şi în viată, Dumitru Sinu nu apare niciodată singur în carte. Intotdeauna a fost înconjurat de prieteni, oameni pe care i-a păstrat toată viaţa, i-a stimat şi i-a iubit. Toate bucuriile, împlinirile şi durerile prietenilor au trecut prin sufletul său: “Pe mulţi îi mai cunoscuse de-a lungul timpului nea Mitică, notează Octavian Curpaş, şi despre cei mai mulţi dintre ei mi-a povestit câte ceva; fiecare avusese rolul lui în viaţa sa plină de inedit, de întâmplări şi de oameni de toate felurile şi categoriile sociale; de la fiecare dintre ei îi rămăseseră amintiri… Şi ce amintiri! Nu o dată mi-a spus: „În viaţa mea am cunoscut 460 de oameni de care îmi amintesc”…. acea generaţie de aur – aş numi-o eu, fără să exagerez –, care, ajungând în lumea liberă, a dovedit inteligenţă, ambiţie, seriozitate, respect faţă de muncă, faţă de sine şi de semeni, lăsând în urma lor realizări profesionale de excepţie şi mândria că au aparţinut poporului român”. Şi mai apoi completează ca o concluzie cu câteva trăsături de caracter ale acestora: “dragostea de oameni,  generozitate, compasiune şi demnitate, constituie principalele linii directoare ce marchează vieţile celor care au reuşit în diaspora”.

În cei 63 de ani petrecuţi în exil, întotdeauna Dumitru Sinu s-a simţit român şi a simţit că rădăcinile nu s-au desprins de locurile natale: “românu-i tot român, fie el în orice colţ al lumii, nu-şi uită rădăcinile şi nici tradiţiile neamului căruia îi aparţine!”

Rândurile din care se desprind ca rupte din inimă amintirile celor dragi de-acasă, dorul de ţară, preţuirea culturii şi limbii române îţi înmoaie inima de duioşie şi te trezeşti că ţi se umezesc ochii. Satul, pentru nea Mitică, este “o comunitate de oameni cinstiţi şi harnici şi care au învăţat de la străbunii lor că omenia, munca, respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi sunt caracteristicile ce stau la baza caracterului unui om adevărat”, notează autorul Octavian Curpaş. Despre bunicul său, autorul notează: “Din toate poveştile dumitale, bunicu’ dumitale, Dumnezeu să-l ierte, spuneai că zicea:« Să nu iasă omul cu mâna goală de la noi din curte. Să daţi bună ziua la toată lumea!» Când fratele dumneavoastră l-a întrebat:« Şi la ţigani?» Nenea Niculiţă, bunicul, răspunsese: «Tot Dumnezeu i-a făcut şi pe ei!» Când toţi ai noştri, din Long Beach, spuneau că, Cocuţa e o c….ă, dumneata ne explicai că bunicu’, nenea Niculiţă n-a utilizat acest cuvânt niciodată şi zicea: «săraca, umblă pustiu…»
Pentru că şi eu mă număr printre emigranţi, am putut privi cele relatate mai din interiorul lor, îi dau deplină dreptate autorului Octavian Curpaş care spune:
„Oameni ca nea Mitică sunt legende vii, iar viaţa lor ţese istoria şi traiectoria societăţilor umane în care au poposit, s-au integrat şi asupra cărora şi-au pus amprenta. Viaţa românilor din Occident este un amestec armonios de cultură şi tradiţii natale, cu cele ale ţării adoptive”.
Din motive subiective, ca emigrant, dar mai ales din motive obiective ca un cititor care reflectează asupra celor citite, apreciez în mod deosebit această carte pentru ineditul ei, că Octavian Curpaş ştie să pună în valoare însemnătatea faptului aparent minor, care se scurge pe lângă noi aproape neluat în seamă. O apreciez pentru că e o carte care te convinge, te cucereşte prin sinceritate şi farmec, cu pagini din care se desprind personaje vii din lumea în care trăim. E o carte care transmite cititorilor emoţiile unor evenimente trepidante, o carte care ne îmbogăţeste cunoştinţele despre oameni, despre locuri şi moduri de viaţă cu totul remarcabile.

ELENA BUICĂ
Toronto, Canada

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

De vrei să-ţi începi cartea, măi Mitică, atunci vei scrie aşa: vei începe cu Constantin Filip (Titi) din Bihor, campionul român la înot pe spate, căpitanul echipei de polo din Oradea în 1945-1946, cu mine adică! – îi spunea Titi Filip lui Dumitru Sinu, într-o convorbire telefonică ce se consumase cu ani în urmă între cei doi prieteni, atunci când nea Mitică se gândise că ar fi bine să aşeze în file de carte, toate amintirile sale din viaţa de refugiat. Cu tatăl medic şi mama evreică, nefiind dispus să suporte consecinţele originii sale semite, într-o societate ostilă, condusă de comunişti, Titi Filip îşi caută norocul în lumea liberă, pribegind pe trei continente şi încercând să-şi împlinească destinul departe de România. 

Dezrădăcinarea unui campion

Titi Filip s-a născut la Oradea. A fost sportiv de performanţă, un priceput înotător pe spate. Alături de fratele său, Gicu Filip  juca polo pe apă la echipa Crişul  Oradea. Îi povestise lui Dumitru Sinu, de multe ori, despre viaţa de sportiv: Îi băteam pe bucureşteni cu 10 la 2 sau 25 la 5. Fratele meu le mai dădea mingea, dar ei, da’ de unde, tot nu marcau! Bucureştenii tot bucureşteni sunt! Iar când noi strigam spre public: «Trăiască! Trăiască! Trăiască!», ne răspundeau cu «Een! Een! Een!» – cuvânt ce înseamnă «trăiască», pe ungureşte. Ne agreau bucureştenii!Tatăl său, medic recunoscut în Oradea acelor timpuri avusese de suferit de pe urma comuniştilor (soţia lui era evreică); se refugiase la Timişoara cu toată familia, dar aici Titi şi ai săi se simţeau dezrădăcinaţi: Refugiul mi-a fost greu…tatăl meu era doctor, dar după ce-ţi strici cuibul… – îi povestea Titi lui Dumitru Sinu.
La un moment dat se hotărăşte să părăsească România şi ia calea exilului. Fratele său, Gicu (George) Filip, medic de profesie, pleacă şi el din ţară şi se stabileşte în Germania. Nea Mitică Sinu nu mai ştie nimic de el, doar că este în viaţă şi că locuieşte în Germania.
Paradoxal, vieţile lui Titi Filip şi a lui nea Mitică se intersectează, dincolo de  graniţele ţării, de mai multe ori. Se cunosc la Paris şi se împrietenesc. Niciunul dintre ei nu avusese vreo meserie în România. De multe ori Titi, mai în glumă, mai în serios îi spunea amicului său: Măi Mitică, dacă am avea şi noi o meserie….
Parisul parcă i-a adunat pe toţi prietenii lui Mitică la un loc. Mai apoi, fiecare dintre ei şi-a luat zborul spre direcţia trasată de linia  propriului destin… După Paris, Mitică Sinu şi Titi Filip se reîntâlnesc în Canada, la Montreal şi Vancouver…

Când ceri bani şi te trezeşti cu… portocale!

„Îmi amintesc de Titi când ne întâlneam toţi prietenii, la Montreal. Când primea o scrisoare sărea în sus şi cânta: Mi-a venit scrisoarea / Mi-a venit adresa! -, bucurându-se ca un copil” . El aştepta o scrisoare anume, care până la urmă a şi sosit: avea o mătuşă la Montreal, dar nu-i ştia adresa; sosise acum, odată cu scrisoarea. Fiecare emigrant încerca să-şi găsească drumul, căutând puncte de sprijin într-o ţară în care nu cunoştea pe nimeni. Însuşi faptul de a şti că ai o cunoştinţă, cât ar fi de îndepărtată, cu care să poţi lua legătura atunci când ai nevoie, sau pur şi simplu pentru a nu te simţi atât de singur, conta foarte mult! Viaţa refugiaţilor nu a fost niciodată nici simplă şi nici uşoară. În momentele în care disperarea pune stăpânire pe tine, o vorbă bună, un sfat, oricât de neînsemnat, valorează mai mult decât orice pe lume. Nichita Tomescu, avocatul bucureştean despre care povestise nea Mitică, când a aflat că în sfârşit, Titi şi-a găsit mătuşa i-a dat un sfat util: Auzi, când îi ceri bani, nu-i ceri pentru tine ci pentru prieteni. Spui că ai mai mulţi şi îi mai spui în ce situaţie suntem… că nu prea avem de lucru, că o ducem greu…
Bucuros că îşi găsise mătuşa, orădeanul nostru, plin de speranţă, îi face imediat o vizită. Era aproape sigur că întâlnirea cu ruda sa îl va salva, îi va deschide o cale, poate chiar îi va da ceva bani… Când s-a întors, Dan Dinescu, un alt confrate, l-a întrebat: Măi,Titi, ai adus sau n-ai adus bani? V-am adus fiecăruia câte-o portocală –, a fost răspunsul lui Titi, în timp ce scotea nişte portocale dintr-o plasă ponosită – ştiţi ce mi-a zis mătuşa? «Titi, eu fac orice pentru tine. Dar banii-s tare rari, şi-aici» – şi mi-a dat, spre consolare, câteva portocale…
Dan Isăcescu, românul care ajunsese în Franţa într-o cutie fixată artistic între roţile unui tren, cel care stătuse printre cloşarii din Paris pe malul Senei, foarte indignat, îi spusese: De ce le-ai luat? De ce nu i le-ai trântit în faţă? În naivitatea lor, toţi au crezut că Titi va fi ajutat de acea mătuşă. Se înşelaseră însă şi erau conştienţi de faptul că nimeni altcineva, decât ei înşişi se puteau ajuta: neamurile sunt neamuri, dar până la bani!

Despre meserie cu mult umor

Titi Filip era cel mai spiritual dintre prietenii cu care se înconjurase Mitică Sinu. Inteligent, agil şi cu abilitate în vorbirea mai multor limbi străine – pentru că  ştia bine engleza, franceza, germana, maghiara şi greaca – era de cele mai multe ori sarea şi piperul întâlnirilor lor. Avea darul de a te scoate din stările mai puţin plăcute şi a te bine dispune atunci când erai cătrănit: “Când jucam la bursă, venea de multe ori şi Titi şi mă întreba: Mitică, ai făcut ceva la bursă?- Da, am pierdut 7.000 de dolari – îi răspundeam, iar el mă corecta în momentul imediat următor, spunându-mi: Măi, n-ai pierdut 7.000 de dolari, tu ai pierdut 7.000 de pui pane!”- râse Dumitru Sinu, amintindu-şi că tare îi mai plăcea să mănânce orădeanului!  Pe vremea când muncea la tăiat de lemne în pădurile canadiene, împreună cu Dumitru Sinu, Radu Bumbaru şi Cornel Popa (acesta din urmă fiind cel care cumpărase o parcelă de pădure pentru defrişare şi valorificarea lemnului), Titi, le zicea: Măi, eu vin cu voi la pădure, dar să nu mă lăsaţi să-mi tai piciorul!  Le dădea astfel de înţeles că el munceşte, dar trebuie să mănânce bine, ca să facă faţă… Indiferent unde se muta, Dumitru Sinu continua să ţină legătura cu prietenii săi cu care vorbea la telefon ore în şir. Astăzi îşi aminteşte că era deja în Arizona când   începuse să-şi adune la un loc toate amintirile, şi-i destăinuise lui Titi Filip într-o îndelungă convorbire telefonică, intenţia de a scrie o carte a exilului. Dacă vrei să scrii ceva despre mine, atunci scrie că «meseria» mea a fost aceea a unui «disperat», eu nu sunt ca Radu, un optimist. Poţi menţiona şi poezia pe care am scris-o la Vancouver: «La Vancouver în Canada / Plouă ziua, plouă noaptea / plouă, poate mă înec / Dă-o dracului, că plec! / Nu mai staţi, români  flăcăi / Colindaţi lumea prin văi /Faceţi ca şi Decebal / Cu căruţa sau pe cal». Şi nu uita să descrii zăpada canadiană şi nici cum dormeam toţi şapte la Montreal într-o cameră, să nu uiţi! Acea disperare a lui Titi era justificată, pentru că el, performerul sportiv al unor vremuri trecute, băiatul de doctor, căruia nimic nu-i lipsise, se trezise într-o  lume nouă, diferită de cea lăsată acasă, în care, neavând o meserie era nevoit să se descurce cum putea… Dar era harnic şi nu se dădea la o parte atunci când era vorba de muncă. Cum nu se putea să se încheie o discuţie cu nea Mitică decât pe un ton vesel, îi zise în finalul acelei convorbiri: Ia stai încă un pic să-ţi zic una de la Bihor şi în secunda următoare a şi început să cânte cât îl ţineau plămânii: «Cum dai mamă laptele / Tri li li li li / Trei piţule, domnule! / Cum dai mamă smântâna / Tri li li li li / Tot aşa ca vecina! / Lasă-l mamă şi mai jos / Nu pot domnule, că-i gros!»  Să tot ai un asemenea prieten, care să nu te lase niciodată să te-adânceşti în umbra gândurilor tale şi să-ţi aducă mereu buna dispoziţie! Dar viaţa cu cărările ei încurcate, uneori ne ţine departe de cei pe care-i iubim, pentru că-şi urmează cursul firesc. Aşa s-a întâmplat şi cu Titi.

O nouă viaţă pe „continentul negru”!

La Vancouver Titi Filip a întâlnit-o pe Elfy (Elfyca, pe numele întreg), o blondă foarte frumoasă, grecoaică, fiica unui căpitan de vas. Pe lângă greacă, limba ei maternă, Elfy vorbea limba engleză şi franceza. Cunoscând bine limba greacă, având el un şarm aparte, lui Titi nu i-a fost greu s-o cucerească pe frumoasa elenă. Mai târziu, cei doi s-au căsătorit. Se potriveau de minune, formând un cuplu de invidiat. Viaţa lui Titi s-a schimbat radical după căsătorie, şi-a modificat total traiectoria şi priorităţile au fost altele. Au părăsit Canada şi s-au mutat într-o ţară din Africa. Titi şi-a găsit imediat un serviciu la primăria oraşului în care s-au stabilit. Elfy i-a dăruit mai apoi un copil, o fetiţă, careia i-au dat numele Ileana. „Fetiţa de-atunci – îmi spune Dumitru Sinu – astăzi este femeie la casa ei, căsătorită cu un grec, împreună cu care s-a stabilit în Grecia”. Dar viaţa în Africa presupune anumite riscuri şi nenorocirea a făcut ca Elfy să se îmbolnăvească de tuberculoză şi să se stingă din viaţă, înainte de vreme, pe pământ african. Odată cu plecarea din Canada, legătura dintre Titi Filip şi Dumitru Sinu s-a întrerupt. Primea din când în când doar veşti despre evenimentele importante din viaţa lui Titi. După înmormântarea soţiei sale, Titi i-a trimis lui nea Mitică o scrisoare în care îi relata ceea ce se întâmplase, încheind cu tristeţe: Măi, Mitică, un popă rus a oficiat înmormântarea şi eu nu înţelegeam nimic… Era frig… iar eu o ţineam pe Ileana de mână…De-atunci, Dumitru Sinu nu mai ştie nimic de prietenul său, sportivul pribeag pe trei continente…

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.XV. )

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

Festivalul    internaţional de poezie, “MARE ŞI CUVINTE“, ce a avut loc în data de 4-8 august a.c. la Budapesta, a fost un succes, poezia devenind “o nouă limbă pe plan european”.Prin prezenţa remarcabilă a poeţilor invitaţi, poemele au prins viaţă, conturându-se un limbaj liric de exceptie, prin aceleaşi trăiri.La fel ca şi la ediţia precedentă, au participat câte un   poet sau maximum doi din fiecare ţară invitată.

În  ediţia din acest an,  oraganizatorii, “Asociaţia  scriitorilor  din Budapesta”, şi Asociaţia Culturală “EOS” , prin preşedintele său,    poetul  ARON GAAL au invitat  din Rusia,  pe  Evgheni Stepanov,   sosit  cu trenul tocamai din  inima Moscovei unde coordonează un trust de presă, poet tradus de curând  şi în limba română   de către Leo Butnaru. Din Israel a  fost prezent poetul, Menachem M.FalekI, Preşedintele
Asociaţiei  Scriitorilor din  Israel, şi care a  lansat două   volume, unul în limba ebraică şi altul în  patru limbi, “Longing  for  Yesterday”, varianta engleză. Din Serbia a fost prezent   Zoran Pesic Sigma, editor  la cea mai veche  apariţie  literară, “GRĂDINA” din,   Nis, o revistă  de  o eleganţă  şi o prestanţă  inbatabilă, Bulgaria a avut  două    reprezentante,  în atenţie fiind  volumul în limba  bulgară adus de Neli Pigouleva redactor general la revista  literară “BROD”, Irlanada, a fost  reprezentată de poeta şi    directoarea Studioului de Radio   din Dablin, Helen Soraghan  Dwver, care  a  lecturat din noul său volum bilingv, în engleză şi celtică.

Din  Roamânia, ne-a onorat cu participarea sa, scriitoarea   Veronica Balaj din Timisoara, căreia i-a fost prezentat volumul bilingv maghiar-român, “PIRUETT GOLYALABAKON”/”PIRUETA PE CATALIGE“/, apărut la Editura ”AMON “ Budapesta, 2010, în traducerea poetei Julia Schiff din Germania.

Participarea  scriitorilor români la astfel de întâlniri  se realizează de cele mai multe ori datorită  legăturilor,  schimburilor de  creaţii între poeţi. Ideea de a fi în atenţia  traducătorilor  aleşi în urma  colocviilor de specialitate  organizate de forurile  noastre, este o iluzie , ceva  de neatins şi la urma urmei, e normal, se scrie  mult, capitala  bate recordul la maximă atenţie , aşa că, provincia, se descurcă pe cont propriu, găsind câte o portiţă să se facă auzită pe ici pe colo… Pe deasupra mai e şi criza…şi uneori neputinţa unora de a face ceva pentru literature română.Pentru Veronica Balaj, este un drum firesc, fiind cunoscută pe plan naţional şi internaţional prin opera sa şi farmecul său.

Programul festivalului s-a desfăşurat după un ritm mai aparte, în sensul că, mereu s-a avut în vedere idea de academism, de eleganţă.M-aş bucura dacă şi în România, poezia ar rămâne o punte între oameni, între culturi, amintindu-mi de cineva, care afirma, că ea, poezia, este profetică…

La biblioteca   sediului  Marelui Rabin din Budapesta, unde a fost o prima lansare a volumului Veronicăi Balaj dar şi a volumelor semnate de Menachem M.Falek, atmosfera a lăsat impresia de respect pentru poezie.La serata de poezie şi muzică s-a recitat din versurile invitaţilor, prin vocea celui mai popular actor maghiar Robert Gergely. Desigur  şi poeţii invitaţi au lecturat fiecare în limba  sa maternă aşa încât, s-a  constituit  un gen de “babilon poetic” în cea mai modernă formulă.
Plină de surprize a fost şi primirea invitaţilor  la  Saint Ande, un oraş-burg, aflat la 30 de km  de Budapesta, unde, după  o întâlnire  cu  primarul şi oficialităţile culturale ale oraşului,  s-au  oferit diplome, s-a  ţinut o  altă serată literară la cafeneaua “Rodin”, plină cu opere de arta, (ceva care  nu ne-ar lipsi nici noua câtuşi de puţin).A fost dezvelită o placă de marmură cu numele tuturor participanţilor şi ţara de unde provin.Numele Veronicăi Balaj, numele României, nu pot decât să ne facă mândrii, regăsind-o alături spre neuitare de alte nume sonore din lume.

Orice  întâlnire de acest  fel , este un prilej de  a trăi ideea de interculturalitate  şi de a crede  că, există , dupa spusele  lui Aron Gaal, o limbă  europeană, numită poezie.

Parafrazându-l pe scriitorul I.M.Almăjan, într-adevăr, “ Veronica Balaj reprezintă argintul viu al literaturii feminine din Banat”.

MARIANA GURZA

13.08.2010

Timişoara

După câţiva ani de când am citit, e drept, răzleţ, mai ales în revistele internet ale diasporei române din Germania şi America, scrierile lui Octavian Curpaş, scrierile de tip cronicăresc sau reportericesc, ştiri sau comentarii la unele cărţi româneşti din diaspore, dar şi de întâmpinare, de obicei laudative, încurajatoare, la unii autori din ţară, mi-am făcut o impresie ce poate fi subiectivă, nu despre omul de peste ocean, cum s-ar zice, românul emigrat  în valuri (istorice), în Ţara cea Nouă a Făgăduinţei, numită încă Visul american. Autorul nostru este negreşit un paradoxal umanist, asupra de crezul creştin,  probabil neoprotestant american, pare-se evanghelist, un optimistic, cum spun americanii, inimos, cu un remarcabil apetit de „povestaş- moralist”, aproape de tip rural „bătrânesc”, de tip clasicist al prozei didactice – în tradiţia de dinainte de „realismul socialist”, dar mai ales din „ obsedantul deceniu…1980 – 1989…

Modele cu adevărat  benefice, fără a ne gândi la imitaţie, ci doar la   discursul „cronicii de familie” – dar unul strămutat sub  alte ceruri şi în alte destine, Calea Pribegiei, sau a exodului ce aminteşte halucinant de ale evreilor de demult… consider că îi sunt Ion Lăncrănjan (Suferinţele urmaşilor), un scriitor român şi un roman de neuitat. Personaje ca SINU  sau MITICĂ ale lui Octavian Curpaş, sunt leit TIPOLOGICE cu ale lui Lăncrănjan, sau amintesc de Nicolae Breban (Animale bolnave), dar şi siajul stilistic socio- psihologist, al marelui prozator Augustin Buzura (cu ultimele sale romane sub cenzura sintezist- comunistă, Feţele tăcerii, Absenţii etc).
În cartea ce mi-a propus-o spre lectură Octavian Curpaş, desprind căteva trăsături ce par a ni-l fixa convingător (şi) ca prozator: propensiunea pentru tema odiseică (i-am spus neo-exodică) şi ca atare, atitudinea misionaristă religioasă, foarte activă azi în diasporele româneşti, mai ales trans-oceanice. Stilul alert reporting, evocator prin personaje din cunoaşterea directă, sau re-povestitoare şi redistribuite de autor după afinităţile proprii, empatice, simpatice şi avide de „vraja povestirii”: Care este deci, „grupul ţintă” al unui astfel de roman? Evident, cel al milioanelor de români de pe toate meridianele, dar eventual şi al „nepoţilor” din România de azi, de mâine, care, eventual, încă  nu au plecat şi ei… pe urmele acelui simpatic erou, nea Mitică, sau unui Sinu, de ce nu a autorului însuşi, spre Visul American…
Este acesta un fel de Canaan ce se repetă, paradgimatic, prin veacuri? Este aşadar o stigma, altfel spus o ciocnire, interferenţă de paradgime bilaterale, ale unui destin din care evadezi, însă cu scopul eroic, de tip argonautic, cum spune Curpaş ? Cred că da !
Argonauţii căutau lâna de aur, cei ai vremii noastre – aurul libertăţii  visului american – pentru alţii, Coşmarul american – unde „ lâna de aur” este de fapt Dolarul şi beneficiile lui pentru pribegitorul (nu am spus jidovul rătăcitor din epoca secolelor, prăbuşită odată cu comunismul  polonez, apoi sovietic, şi simbolicului Zid al Berlinului).
Citind cartea dumnoavoastră, prietene, la asta mă re-duce gândul, ca unuia ce a rămas acasă, fără a nu-i admira sau compătimi pe cei ce au trecut Dunărea,  alţii lagărele, sau au plecat cu sutele de mii, răbdând încă spre a primi vizele de cetăţeni ai Lumii Libere; la aceste raportări mă duce gândul, impresionat, desigur, foarte, de evocatoarele story ale personajele dumneavoastră, ce cu talent le perindaţi în pagini. Cred că astfel de cărţi ne sunt necesare, mai ales celor nou veniţi – mai mult decât eventualele vile zidite „acasă”, prin actele de sacrificiu ale eroilor emigranţi, care sunt creionaţi uneori picant- umoristic, în romanul odiseic.
Valoarea cărţii, astfel, este nu doar a unui documentarist-jurnalist şi cronicar benevoitor al cărţilor altora, ci una de „testamentarism” al unei morale autentic creştineşti, dincolo de eternele „ schisme” ce macină religios lumea noastră de spaime apocaliptice, de fapt ale conceptului Revelation, care înseamnă DEZVĂLUIRE…
Consider că merită să editaţi cartea, ca o nobilă ofrandă a spiritului românesc de tip vechi, ruralist, eroic şi răzbătător, nu neapărat descurcăreţ-şmecheresc! – prin felul românesc de a fi… planetar… Aş zice al unui arhetip…pe calea unei Mutaţii.
Stăruie o întrebare : la atari itinerarii şi destine, AZI, oare, CE şi CÂT este românesc în fiinţa românească, despre care am învăţat noi înşine, prin vârstele proprii, şi cât ecletic ? Vă rog să cetiţi „Dimensiunea românească a existenţei”, a marelui Micea Vulcănescu, pare-se reeditată după revoluţie, de editura Fundaţiei Culturale Române… ca să îmi înţelegeţi corect  neliniştea. Deoarece, pare-se, după „orizonturile roşii” evocate de Pacepa, acum se agită a război, în acest spaţiu chinuit din veacuri, orizonturi tulburi, iar ceea ce scriem ar putea reprimi şi valenţe ale unei participări benefice naţiunii noastre, ca învăţătură: optez pentru un astfel de misionarism. Octavian Curpaş este un practician cu scrisul al acestei gesticulaţii contra ateismului, unul demn de preţuit.
Îmi permit să închei aceste fulgurante impresii de lector,  cerute cu sinceritate, pledând aşadar, sinceritate, cu două ziceri ale unui personaj cu care pare-se, vă simţiţi afin-electiv (nota bene):
1. „Nea Mitică Sinu recunoaşte că a avut noroc cu carul, şi-mi spune zâmbind: „Berzei oarbe îi face Dumnezeu cuib!”
2. «Erau toţi străini, şi eu eram străin pentru ei. Nu mai era nici România ce-a fost odată”…
Post coment: Text cheie pentru comentariul meu, din care reiese că „ Visul american” a devenit, prin forţa lucrurilor, un transplant (sic,n), de Vis românesc…
„După ce a muncit din greu, ani mulţi la rând, prin Franţa, Canada şi Statele Unite ale Americii, şi şansa i-a mai şi surâs, iată că visul american i se împlineşte şi deţine, pe rând, trei hoteluri proprietate privată: unul în Long Beach, California, apoi la Reno, în Nevada şi în final, în Phoenix, Arizona. Acesta din urmă poartă numele CORONADO, care citit arăbeşte, de la coadă la cap, nu înseamnă altceva decât O, DA, NOROC! Nea Mitică Sinu recunoaşte că a avut noroc cu carul, şi-mi spune zâmbind: „Berzei oarbe îi face Dumnezeu cuib!” Mereu foloseşte butade din lumea aceea patriarhală, a satului ce-l poartă în suflet…
Per conclude: Parabola berzei oarbe este teribilă! Barza e pasăre sfântă la români, ca şi rândunica…. Sensul – cheie este al „emigrării” spre „ţările calde”, după azimut (dacă vreţi „luceafăr de dimineaţă, sub un cer nou, pe un pământ nou”, din promisiunea biblică a evreilor).

EUGEN EVU
(membru onorific a trei academii, titular USR, etc.)

15 December 2011

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona