Cuvânt și iubire

După o febrilă şarjă poeticească (rodind editorial în câteva titluri) şi un răgaz prielnic, trebuitor chiar unor fireşti acumulări, MARIANA GURZA „recidivează”; vizitată, din nou, de „gânduri nocturne” ne propune, aşadar, un alt volum, adunând un buchet de tablete, şi ele inevitabil amprentate de fiorul liric. Fiindcă sub titlul Destine umbrite noul op se vrea o carte de neuitare, aparţinând unui suflet fremătător şi suferitor, o carte-mărturie, reverberând cu patos o trăire sinceră, o devoratoare iubire pentru neam şi glie. Fie că discută despre Spiritul locului sau despre România tainică, fie că portretizeată admirabile Feţe duhovniceşti sau reconstituie Sărbători în clepsidră (cum sunt botezate cele patru secţiuni ale cărţii), autoarea – o insomniacă vizitată de întrebări – se împotriveşte, spuneam, uitării. Veghează ca memoria naţiei să nu fie ameninţată de eclipse amnezice. Pricină pentru care creionează portretele unor figuri luminoase, prigonite de Istorie, adevăraţi păstori ai neamului, culegând cuvinte de folos şi luminându-ne calea cu puterea rugăciunii. Şi părintele Ţârovan şi preotul Adrian Făgeţeanu şi preotul poet Megheleş ca să nu mai vorbim de patriarhul Teoctist (smulgându-i, la despărţire, gânduri cernite), de Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Gh. Calciu Dumitreasa, dar şi Ciprian Zaharia ori Milivoi Stoin intră, scrie apăsat dna Gurza, în şirul învăţătorilor neamului. Sau întâlnirile cu Arsenie Papacioc, cu Iustin Pârvu ilustrând rodnicia pildei, aspiraţia spre celest şi pacea sacră, puterea credinţei şi armonia fiinţei. Sunt cuvinte de învăţătură preţuind clipa şi veghind trecerea, inevitabila „mare plecare”, izvodind însă lucrarea, şirul faptelor spre binele neamului.

Evident, în galeria personalităţilor care îi confiscă interesul nu putea lipsi unchiul Vasile Plăvan. Cel venit din Cupca, un idealist incurabil, om blând şi iertător (cum l-au văzut contemporanii) a fost avocat şi ziarist, moşind Sindicatul ziariştilor din Bucovina. Ale sale Boabe de lacrimi vădesc, deopotrivă, soarta provinciei (ruptă din trupul Ţării) dar şi dezrădăcinarea autorului, rămas „un suflet nepătat”. Ca gest pios, doamna Gurza alătură propriilor texte şi pagini recuperate, vorbind pilduitor despre strădaniile înaintaşului. Şi tot aici aşează meritate cuvinte de laudă la adresa inimosului inginer Petru Ciobanu, dispărut şi el, semnatarul unei monografii închinată satului natal (Cupca), un veritabil „ambasador bucovinean”, răsfoind pentru noi paginile dureroase ale încercărilor vieţii, înstrăinându-ne.

În fine, putem citi cartea d-nei Gurza şi ca un jurnal de vacanţă. Am în vedere, desigur, secţiunea care vorbeşte despre România tainică. Născută în Caraş, autoarea simte chemarea unor locuri mirifice, sacre, călătoreşte „cu ţara în suflet”, se regenerează poposind la Suceviţa, la Sarmisegetuza ori pe Ceahlău, în Ţara Oraşului sau peste tot pe unde o poartă paşii, căutând cu credincioşie locurile de veci ale străbunilor (bunica Trandafira). În fond, chiar autosuspectându-se de conservatorism, autoarea cere imperativ să învăţăm turismul, vrea o Românie curată, deplânge amorţirea civică a societăţii. Şi, mâhnită, se întreabă pe bună dreptate: unde ne sunt intelectualii? Ce face elita? Concluzia se desprinde fără mari eforturi ori speculaţii metafizice. În plin nomadism planetar (cum spun sociologii), confruntaţi cu păcatele unor elite infidele, ticăloşite, supuşi tăvălugului globalizării noi trebuie să redescoperim iubirea de glie. Să ne apărăm culturaliceşte cinstind naţiunea-pom, scrie Mariana Gurza, mare iubitoare a locului, ştiind prea bine că trecutul ne urmăreşte. Şi că alerta identitară nu e o invenţie. Suferind, desigur, când ţara e defăimată de neprieteni, când apetitul demolator face ravagii dovedind că nu ştim să ne preţuim valorile. O carte, aşadar, scrisă ca o urgenţă, revărsată din prea-plinul unei iubiri suferitoare, cu risipă de vorbe mari (să recunoaştem), fără economie de superlative. Dar o carte necesară, invitându-ne să nu uităm osuariul strămoşesc pe care ctitorim speratul mai bine al unui neam urgisit, dator să nu-şi uite rădăcinile. Scriind-o, Mariana Gurza a împlinit, la rându-i, o datorie de suflet.

ADRIAN DINU RACHIERU

(Mariana Gurza – Destine umbrite – Editura ATTICEA, Timişoara, 2008)

    Fascinația povestirilor din cartea Exilul românesc la mijloc de  secol XX – ,,Pașoptiști” români în Franța, Canada și Statele Unite, Editura Anthem, Arizona, 2011, aparținând  scriitorului și publicistului Octavian Curpaș, cade sub incidența darului povestirii, originalității și genialității spiritului artistic autohton, specific românesc, revelând ecouri din universul nuvelelor lui Caragiale, cât și din universul povestirilor lui Ion Creangă, Mihail Sadoveanu.

   Prin harul povestirii, prin intuiția psihologiei oamenilor, scriitorul întemeiază ontologic destine, universuri biografice, rezultate din relatările ample ale ,,povestitorilor” care, ca și în Hanu Ancuței de Mihail Sadoveanu, vin la ,,hanul”, de suflet al lui Octavian Curpaș,  să-și istorisească propriile vieți din existența lor în lumea exilului pe meleagurile exotice ale făgăduinței promise, ale aspirațiilor împlinite, să-și mărturisească dorul de patria-cuib, de țara natală păstrată cu sacralitate în ,,casa”, sufletului.

   Cartea  Exilul românesc la mijloc de secol XX   se constituie,  metaforic vorbind, ca un ,,HAN”, ca o narațiune – cadru, ca o povestire în ramă, deoarece narațiunile de sine stătătoare, subcapitolele, sunt încadrate într-o altă narațiune, prin procedeul inserției. Cartea este un fel de centru al lumii, loc de întâlnire al diferitelor destine care nu se izbesc însă de zidurile hanului-cetate din povestirea sadoveniană, ziduri care au valoarea simbolică a granițelor dintre lumea realului și lumea povestirii.

   Toamna aurie din Hanu Ancuței a devenit toamnă târzie în jurnalul nostalgic al „pictorului” Nea Mitică, pe numele adevărat Dumitru Sinu: ,,Nea Mitică, pe numele său Dumitru Sinu, părăsise România în 1948. Avea să îmi povestească însă, mai târziu, despre plecarea sa din țară. Dacă tot trebuia să vorbească despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care văzuse lumina zilei, într-un sfârșit de toamnă  târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926”(Cap.1. subcapitolul Satul meu, grădină dulce).  

   Spațiul povestirii, la Octavian Curpaș, nu mai este mitic, nu mai este o imagine a paradisului pierdut din opera sadoveniană, ci cade sub incidența realității, sub semnul paradisului descoperit, ,,regăsit”, în lumea exilului. Spațiul e bine precizat chiar din titlu: Franța, Canada, Statele Unite. Aici s-au exilat și de aici vin ,,pașoptiștii” – povestitori care, spun ca și la Sadoveanu, ,,o poveste cum n-am mai auzit” (după cum promite, la Sadoveanu, Comisul Ioniță), originală, personală, reală: ,, La ora stabilită am sosit la locul de întâlnire, unde nea Mitică mă aștepta  deja. Ne-am așezat la o masă și am comandat câte ceva. Ne-am antrenat într-un dialog plăcut, deschis, care parcă prevestea că vor mai urma multe astfel întâlniri între noi. Așa a și fost! Din vorbă în vorbă, am ajuns la vremurile de demult. (…) Intuiam că ceea ce voi afla va fi interesant și pentru mine, dezvăluirile sale vor fi inedite. (…) Aveam în fața mea un român, care viețuia de mulți ani dincolo de granițele României, și căruia îi simțeam dorința sinceră de a-mi dezvălui lucruri, poate neștiute de nimeni, despre viața și experiența sa din exil” (cap1. subcapitolul Un prânz cu nea Mitică).              

   Povestirile au valoarea unor documente, fiecare povestire este echivalentă cu un jurnal autobiografic care cuprinde istoria unor vieți.

   Timpul povestirii nu mai este magic, nu mai reconstituie o lume care stă sub semnul vârstei de aur, ci este real: ,,la mijloc de secol XX” .

   Nu mai este utilizată tehnica homerică a ascunderii unor date spațio-temporale relativ precise îndărătul unor imagini care par să țină de fabulos.

   Faptele epice din cartea autorului Octavian Curpaș evocă experiențe profesionale, de familie, de dragoste, de căutare a sinelui, experiențe reale relatate cu bucuria  împlinirilor în universal exilului.

   Personajele nu sunt fictive, ci sunt ipostaze epice ale oamenilor reali cu o viață personală autentică.

   Nea Mitică pare a fi un personaj caragialian metamorfozat într-un erou cu o biografie complexă în lumea americană.

   În istoria vieții sale apar ,,prieteni”, care, din oameni reali, cu propria viață autentică, devin personaje de poveste. Legăturile  de prietenie ale lui Nea Mitică par să se explice  caragialian ,,Las’că rezolvă domn Mitică!”.

   Exilul nu înseamnă pentru nici un personaj o înstrăinare  de țara de suflet și din suflet, de România.  Exilul din secolul XX nu este un exil propriu-zis, dar, poate, amintește de diaspora românească din timpul lui Mircea Eliade, Nae Ionescu, Petru Dumitriu.

   Nu poate fi vorba nici de o ,,autoexilare” din spațiul cultural mioritic, nici de o ,,părăsire” a „patriei-cuib”, ci, mai degrabă, de o ,,plecare”, din plaiul însuflețit de dorul românesc purtat peste oceane în inimile românilor. Îndepărtarea de România  îmbină dorul de țară cu dorul, sau, mai exact, cu dorința de afirmare a personalității zămislite în spațiul doinei, spațiu ondulat mioritic – în accepția lui Lucian Blaga – între deal  și vale, cu voința a ceea ce Mircea Eliade numea ,,aflarea de sine”: ,,…nu te poți întrece fără compromitere. A fi compromis înseamnă a fi  viu, tânăr , harnic, neliniștit cu ochii fascinând a țintă, cu pumnii strânși, cu genunchii palpitând în așteptarea semnalului de fugă.(…) Compromiterea e rezultanta celor două linii cardinale de forță din câmpul magnetic  al Republicii noastre: libertatea și originalitatea.”

   E cel dintâi pas către aflarea de sine: ,,Dacă în suflet se frământă acel aluat al personalității, dospit cu acel prea plin care izbutește întotdeauna să înspăimânte mediocritatea, oricâte negații te vor epuiza, pentru că negațiile izvorâte dintr-un efectiv omenesc, sunt ele înseși afirmații, creații pozitive” (Mircea Eliade – Profetismul românesc, vol. I., Editura Roza vânturilor, București, 1990, p.84).

   Modele ale  avântului profetic eliadesc, personajele cărții lui Octavian Curpaș mărturisesc acest prea plin sufletesc care i-a determinat să plece, împlinind profetismul românesc,  dintr-o țară în altă țară.

   Confesiunile amintesc de ceea ce, prin trecerea de la o religie la alta, Steinhardt numea ,,Primejdia mărturisirii”: „Să vorbești despre trecerea de la o credință la alta, să lămurești prin semne sau semnificații ceea ce ține de har, inefabil și taină este oare cu putință? Să spui de ce, să dai un răspuns precis și clar?  (…) S-ar  zice că e o chemare încă nedeslușită, încă îndepărtată, care totuși se face din ce în ce mai perceptibilă mai descifrabilă, mai urgentă, până ajunge a se preschimba în goarna  mobilizării generale” (Nicolae Steindhardt – Primejdia mărturisirii, cap. Mărturisire, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002,p.171).

   Cred că primejdia constă în înțelegerea raportului dintre aspirații și împlinirea lor, între cerere și ofertă sau, mai degrabă, în înțelegerea a ceea ce criticul Paul Cornea numea raportul dintre ,,modele mentale” și ,,iluzii cognitive” (Paul Cornea – Interpretare și Raționalitate, Editura Polirom, 2006, p.438).

   ,,Aflarea de sine” demonstrează că experiența plecării  din țară nu este o dezamăgire, nu este o ,,iluzie cognitivă”, ci întâlnirea cu ,,modelul mintal”, o împlinire a prea plinului sufletesc, o regăsire a sinelui.

   Personajele demonstrează, în variatele lor confesiuni, că orizontul așteptării a fost pozitiv, că experiența exilului nu e o aruncare în neant, ci o ,,chemare” în labirintul existențial, în sensul căutării acelui centru care să dea un sens real vieții, să anuleze hazardul, nonsensul, să facă din viață un potențial de neogeneză, de noi semnificații care să aducă existența emigranților la adevărata ei lumină și valoare.

   Exilul  românesc în secolul XX devine o regăsire a sinelui ,,pașoptistului”- mărturisitor, care rămâne cu nostalgia și ,,chemarea” ,,patriei-cuib” și care înțelege că ,,Dumnezeu s-a născut în exil”.

   Prof. Dr. Cristina-Maria Necula

Primisem albumul “ARTUR SILVESTRI – zile de neuitat – Frumusețea lumii cunoscute”, ultima sa carte, însemnări de o sensibilitate rară.Am mângâiat tandru  albumul îngrijit şi coordonat de Doamna Mariana Brăescu Silvestri, şi emoţionată am privit în tăcere ilustraţiile de excepție a domnului Vasile Cercel.

Ieri, în Miercurea Mare, mă aflam undeva aproape de Piatra scrisă, o “comoară de har” în județul Caraș Severin. Singură, în mijlocul naturii am parcurs sufletește auzind “bătăile inimilor” celor doi. Acolo, aproape de Icoana Sfintei Treimi am îndrăznit să parcurg și să văd “frumusețea lumii’ prin ochii autorului…

Tablourile deveniseră reale.Parcă mă aflam în alt timp.Florile, porumbeii cerul, toate parcă îi dădeau semne pentru ce va fi….”Trandafirul se ofilise în arșița zilei mediteranene”. Pescărușii dispăruseră din mica stațiune Gruissan, “norii groși, având o culoare metalică” creaseră “un sentiment straniu.”

Lumina “de dincolo de nori” era tulburătoare prin “tăcerea absolută care definea totul”…Şi nopțile “erau stranii.Chiar caŢelul din vecini “scancește emoționat, fără iluzie, în sunete care tulbură”.Artur Silvestri era mereu în dialog cu viul.Auzea sunete,  și frumusețea locurilor era înconjurată de o “muzică nesfarșită”.Bucuria regăsirii florilor de-acasă “sănatoase, vii  întărite” pentru o clipă i-au dat un sentiment de siguranță.Revenind acasă, “mesajele inteligibile” ale porumbeilor pe care îi hrănea adesa, privind cerul apăsător încercând să descifreze “o potrivire tulburătoare între vocile acute și culorile plumburii”.

Devenise “îngândurat, și încremenit, cu sentimental implacabilului” .Plimbările prin parcurile bucureștene, moartea porumbeilor, “o ultimă floare a toamnei” un semn straniu, o prezență în sine tristă”…o elegie de o clipă.”

Un alt semn, uscarea bradulețului de la Corbeanca din Paradisul Verde.Nopțile deveniseră tot mai grele, străine.

Parcurgeam paginile și lăcrimam tăcut.Parcă îl vedeam pe aleeile de acum douăzeci de ani din București la fel de îngandurat și preocupat de frumos.

O zi de 13 ianuarie, o alta zi de 13 octombrie.Soția sa, Doamna Mariana Braescu Silvestri, într-un “mod inedit” reuşise să-i lumineze, prin iubire, viața.”Era o imagine a dăruirii.”..”O clipă care schimbă viața”.

Frumusețea lumii necunoscute, cu acele “culori splendide, puternice și triste, se adaugă luminii; zile de neuitat”

Un album de neuitat.Rânduri ce mângâie, rânduri ce te înalță.

Ma trezisem brusc într-un concert al păsărelelor.Încercam să-mi șterg lacrima privind și înțelegând “filozofia norilor”, privind  vegetația care în mod misterios mă îndemnă spre neuitare.

Prin “cețurile argintii ale toamnei” ARTUR SILVESTRI ne-a arătat încă odată frumusețea lumii, legătura fireasca dintre cer și pămant, ne-a lasat un fel de manual de a cunoaște și a înțelege rostul nostru pe pămant.

“Vă mai spun ceva; fiți atenți la secundă, la fiecare secundă! O secundă, o biată secundă, la care nici nu suntem atenți, și mântuirea poate fi pierdută! Un moment e foarte important dacă știi să-l trăiești.Deci traiești momentul ca să repari trecutul și să caştigi viitorul! Nu vă gândiţi ce va fi.Lăsaţi viitorul să-şi rezolve singur probleme. Tu trăieşte momentul ăsta cum trebuie şi lasă în seama Lui Dumnezeu viața ta”.(Veșnicia ascunsă într-o clipă-Arhimandrit Arsenie Papacioc)

Artur Silvestri a știut să prețuiască clipa.Și-a lăsat viața în mâinile Lui Dumnezeu. Acum, de-acolo dintre îngeri, senin și împăcat  este mai atent ca oricând la fiecare secundă a noastră, a celor rămași…

Da, “veșnicia stă ascunsă într-o clipă” pentru Omul Mare Artur Silvestri…

MARIANA GURZA

2009

                  Lui Gusty şi  Miron !

  NIHIL SINE DEO ! 

   „Uite, ce am găsit în Deutsche Zeitung! Se organizează un concurs literar pe tema – Nihil sine Deo!” „Trebuie să fie legat, probabil, de rege, de monarhie. De scris, pot să încerc, dar de concurs, mai va! Tu nu te-ai lămurit ce-s concursurile astea? Trimiţi ca să te afli în treabă. Astea-s cu abonament, iar abonaţii îi găseşti printre organizatori.” „Crezi?!” „Sigur am dreptate!” Cu voie, sau fără voie, lăsă sămânţa să încolţească. Se pomenea, aşa, pe nepusă masă, răsfoind în memorii, zile trecute, de mult apuse, cu străjeri, cu rege, cu tricolor în culori vii, strălucitoare, cu franjuri aurii pe margini, cu o stemă în mijloc, poate cea mai frumoasă din câte văzuse. Cum era oare crezul străjerului?…Deviza străjerului, sau, crezul străjerului este, credinţă şi muncă pentru Ţară şi Rege! Oricum, era pe aproape. Astăzi aceste lucruri sunt îmbrăcate în ceaţa timpului. Peste cinci decenii, nu e o glumă! Nu apucase să ajungă cercetaş, visul ascuns al oricărui copil. Ce ştiu copiii?! Pentru ei timpul nu are valoare, vor să ajungă mari, şi cât mai repede! Anii ’44 – ’47 au fost ani de confuzie pentru adolescentul care simţea că se cască o prăpastie între ceea ce învăţase, trăise, şi ceea ce se anunţa la orizont. Mânat de buldozerul sovietic, se pomeni la Oradea, departe de locurile natale, de Dunăre, de Deltă, de Ismail. Învăţa la un liceu, încă, confesional, dirijat cu o mână de maestru, de directorul preot, sobrul Catană. În periplul prin Ţară nu apucase să se lase legat nici de Călăraşi, nici de Râmnicul Sărat, nici de Beiuş. La Gojdu reuşi să se acomodeze, să se apropie de colegi – Gusty, Miron, Pavel, Nelu şi, mai ales, Tit. Cei mai năbădăioşi pentru acele vremuri erau Gusty şi Miron, un neamţ şi un fiu de popă. Când totul în jur căpăta un pronunţat aspect de conspiraţie, de supraprudenţă, ei dădeau drumul la limbă şi, mai în glumă, mai în serios, afişau ”convingerile” lor monarhice. Sosirea de la Arad a lui Tit, mansarda de pe strada Castanilor, lectura în cenaclu ”închis” a încercărilor sale literare, spiritul regalist al acestora, pueril în aparenţă, au întărit încet-încet, contrastul dintre aerul mansardei şi teama, confuzia de afară. O notă aparte, de revoltă etalată, a adus-o Nelu. Era primul caz concret de confirmare a temerilor ce se furişau din aşternutul

aşteptării. Arestarea fără explicaţii a unui avocat de renume, posesor al unei averi impresionante şi al unor atitudini vădit anticomuniste, oficializa oarecum noua stare de lucruri. Exmatricularea lui Nelu a adus în sufletele prietenilor săi adolescenţi o nelinişte, o stare de, încă, ascunsă revoltă. Ceva îi îndemna să fie prudenţi, să-şi etaleze cu mai puţin zgomot convingerile, ba mai mult, preocupările. Noţiunea de conspiraţie începea să prindă forme. Timpul avea să le dea dreptate. Bomba de la 30 decembrie ’47 a elucidat în mod dur, dar sigur, rolul jucat de prietenii de la răsărit. Confuzie, teamă, stereotipe întrebări – ce mai urmează?! – ieşeau din gura părinţilor. Ce a urmat se ştie. Ce nu se ştie, sunt multele mici-mari întâmplări, acoperite inerent de anonimat. Cinsprezece-douăzeci de prieteni din ultimele două clase de liceu, au hotărât să-l colinde în Ajun de An Nou, pe director. Aşa era obiceiul. De data asta însă, s-a renunţat la colegele de la Oltea. Era normal pentru starea de veghe ce se instalase în oraş. Tit urma să improvizeze ceva. Era specialitatea lui. Cu o jumătate de oră înainte de miezul nopţii, grupul de colindători la care se alăturase şi minunatul profesor de istorie, Titi pentru elevii şi prietenii lui, chemat în ultimul moment de Tit, pătrunse în curtea liceului. În faţa geamurilor apartamentului directorului, grupul începu, paşnic, colindul cu simpla strigare – primiţi cu pluguşorul? Catană apăru la geam cu un zâmbet promiţător, dar grav. ”La mulţi ani! Trăiască Regele!” erau vocile lui Gusty şi Miron. Nedumerire în privirea directorului, nedumerire în privirile multor colindători. ”Trăiască Regele Mihai! Trăiască Monarhia! Trăiască România Mare! Uraaa!” ”Linişte! Măi copii, ce aveţi de gând?! Vreţi să ne închidă şcoala?! Vreţi să mă vedeţi arestat?! Copii, ascultaţi, eu am trecut prin multe, mergeţi direct acasă, nu vă expuneţi inutil, aveţi grijă de părinţii voştri! Nu vă daţi seama ce consecinţe poate avea colindul vostru?!” ”Regele Mihai, Regele Mihai, Regele Mihai înapoi pe tron!” ”Elevi, sunt directorul vostru, îmi datoraţi ascultare, am datoria să vă îndrum, să vă protejez! Sunteţi ca şi copiii mei, ascultaţi-mă! Mergeţi acasă, direct acasă, şi nu în grup! împrăştiaţi-vă, şi cât mai repede! Vă implor!” Dezamăgirea din ochii colindătorilor era dezarmantă. O stare de neputinţă cuprinse, ca prin hipnoză, întregul grup. ”Domnul Director are dreptate…suntem martorii unor evenimente tragice, a unor zile grele. Cine ştie ce ne mai rezervă viitorul?!” ”Tocmai Dumneavoastră, dom’ profesor?!” ”Da, tocmai eu! eu v-am predat istoria adevărată. De acum, cine ştie ce istorie veţi învăţa?! E mai înţelept, trebuie să vă opresc, sunteţi prea tineri pentru analize, veţi creşte şi veţi avea timp să fiţi voi înşivă! Hai, vă rog!” Cuvintele lui ”dom’ profesor” au tăiat din rădăcină avântul colindătorilor. Cu capetele plecate, fiecare, care încotro, fără ţintă, cu o mare dezamăgire în suflet. Da, memoria asta! Îşi dădu seama că nu va putea uita niciodată acele clipe de disperare, de dezorientare, de durere. Confesionalul desfiinţat, Gusty şi Miron în puşcărie! Oare de ce numai ei?! Nu va afla niciodată! Luă un creion, o foaie şi scrise – Nihil sine Deo! Schimbă titlul – Nu-i o lozincă…

Nu-i o lozincă, e un crez

 Umplea pe vremuri inimi toate

 Chiar de-a-nţelege  nu se poate

 Eu monarhia o votez!

 Era regat când m-am născut

 Şi România era Mare

 Şi Dunăre şi Nistru-n zare

 Şi-o Basarabie drept scut.

 Politica? ca peste tot!

 Partide-n luptă-nverşunată

 Azi povestim c-a fost odată

 Când votul era numai vot!

 Când ţărănişti şi liberali

 Drept garanţie-aveau un rege

 Ştia de Dumnezeu, de lege

 Luptând numai cu cei venali.

 Un Carol, Ferdinand, Mihai

 Ne-au dus, de fapt, în Europa

 Azi într-un ritm de hopa-hopa

 Visăm s-ajungem iar în rai.

 Ne-am complăcut să stăm în iad

 Trădând credinţa milenară

 Acum, când iar e primăvară

 Spre Rege să găsim un vad…

 „Ce zici?! Merge?” „Îmi place, n-o trimiţi?” „Nu, poate, într-o zi am s-o trimit personal regelui, cine ştie…”

DARIS  BASARAB

(S T E N O G R A M E – povestiri , Bucureşti, 2010 )

Florin Nan – Chemarea Marii de Boris David

Veronica Balaj: Stimaţi ascultători în minutele următoare avem un invitat din domeniul cultural, un domeniu în care astăzi, adeseori, pare lăsat undeva la numărul „N”…, şi totuşi scriitorii au dovedit ca de multe ori în epoci curaj,  curajul de a merge mai departe, de a nu se descuraja, de a avea încredere şi, iată aşa  momentele culturale ale istoriei au fost salvate. În actualitate există, desigur foarte multe semne de întrebare legate de eficienţa scrisulului literar, a culturii în general. Şi spun aceasta pentru că invitatul nostru domnul  Ştefan Doru Dăncuş este un scriitor în primul rând, apoi un editor, un om care reuşeşte să facă foarte mult bine confraţilor săi prin cărţile pe care le publică, un om care are încredere în cuvântul scris, în munca artiştilor, acelora care stilizează artistic cuvântul şi care, aşa cum spuneam, dovedeşte că se poate merge mai departe indiferent de vicisitudini şi de greutăţi. În primul rând, domnia sa este cunoscut în lumea largă şi ca autor de volume, dar şi ca editor al unei edituri şi mai ales redactorul şef al revistei Singur  care e deja cunoscută în lumea largă fiind şi o revistă online, deci, cu circulaţie mult mai uşoară. Pe căile acestea se poate accesa cu lejeritate orice informaţie.

Domnule Ştefan Doru Dăncuş, bine aţi venit la Radio Timişoara. Sunteţi dintr-o altă parte a ţării, mai îndepărtată, vorbim de zona Târgovişte, un for de cultură tradiţional şi sunteţi astăzi invitatul nostru în special pentru revista Singur, care, spuneam că circulă în lume şi pentru faptul că aţi coordonat apariţia unui nou volum semnat de colegul  nostru de breaslă Ben Todică din Australia. Am dori să ne spuneţi câteva detalii despre acest volum şi despre lansarea volumului la Bucureşti pe care, de asemenea, aţi coordonat-o.

Ştefan Doru Dăncuş: Mulţumesc pentru invitaţie. Să ştiţi că şi eu sunt ardelean la origine, am ajuns printr-o întâmplare la Târgovişte, sunt din Maramureş. Ca să nu plictisim ascultătorii cu detalii legate de biografia mea, am să încep cu detalii privind cartea lui Ben Todică, În două lumi.  În două lumi este de fapt continuarea primei cărţi intitulată Între două lumi apărută la Editura Atticea. Eu cred că dumneavoastră ştiţi, că doar editura mi se pare că de acolo este.

V. B.: Da, i-am făcut şi o prezentare la momentul potrivit.

Şt. D. D.: Spre diferenţă de primul volum, cartea pe care i-am editat-o este o culegere de interviuri pe care Ben Todică le-a luat diverselor personalităţi ale momentului şi din diaspora şi din România şi conţine în partea a doua reacţii la prima carte. Acuma pot să vă spun că dacă era transmisie TV, probabil s-ar fi văzut şi calitatea grafică a acestui volum. Ben Todică şi-a dorit o carte de excepţie, o carte de lux, ca să-i spun aşa. Este tipărită pe o hârtie lucioasă, cretată cum i se spune în termeni tipografici, cu o copertă color peste care s-a aplicat o folie. Este foarte grea, pot să vă spun că, dacă eu aş trimite-o prin poştă, m-ar epuiza financiar, ca să zic aşa, numai expediţia. În sfârşit, aceste cheltuieli, însă, sunt  suportate şi de către Ben Todică şi de către mine şi eforturile pe care şi eu şi el le-am făcut cu nişte întârzieri datorate faptului că am intrat în condiţii de iarnă cu tipărirea şi n-am reuşit să tipăresc total tirajul (este vorba de 300 de exemplare). Cartea deja se află la dispoziţia celor interesaţi. Încă o remarcă, vreau să fac. Ben Todică mi-a spus să nu pun cartea în circulaţie, să nu o vând, ci să o dau gratis celor interesaţi. Acum, sigur, o carte de calitatea asta o să fie căutată de foarte multă lume şi o să zică mulţi, dacă e pe gratis, dă-mi-o.

V. B.: E un cadou frumos, Orice carte este un cadou, dar atunci când este şi o ediţie, să-i spunem aşa obiect de artă, atunci…

Şt. D. D.: Exact. Am un plan pe care l-am făcut împreună cu scriitorul, omul de cultură şi patriotul român Ben Todică – o listă de oameni care vor primi prima dată volumul, urmând ca apoi să ajungă la revistele literare din România. Este deja pe site-uri prezentarea volumului, s-a făcut prin reţeaua Grup Media Singur pe care o conduc, e cam mult, vreo 20 de site-uri cuprind această informaţie şi urmează ca alimentarea pe internet în mediu virtual să se deruleze mai departe.

V. B.: Despre lansarea de la Bucureşti am fi curioşi să aflăm cum a fost organizată, pentru că, într-adevăr, nu e uşor lucru să publici din Australia, cartea să apară la Târgovişte şi lansarea la Bucureşti. Este superb.

Şt. D. D.: Lansarea de la Bucureşti a avut loc la Centru de Recreere, Inovaţie şi Educaţie, pe strada Jean Louis Calderon, este o clădire în care o dată la două săptămâni, mi se pare, scriitorul de marcă George Anca organizează Colocviile de marţi. În cadrul Colocvilor de marţi s-a desfăşurat această lansare de carte, sub patronajul lui George Anca. Eu am fost prezent acolo în  calitate de editor, am dus acolo şi cărţile pentru invitaţii pe care i-a avut. A fost o seară, după părerea mea, reuşită, mai ales că discuţiile s-au purtat nu  doar pe marginea cărţii, ci mai mult am discutat despre ce reprezintă Ben Todică pentru România şi pentru noi care suntem cititorii lui. În afară de această carte, vreau să vă spun că am primit acum nu an sau doi ani un film extraordinar, Drumul nostru se numeşte, realizat de Ben Todică. Şi este vorba în acest film pe care l-am prezentat de câte ori am avut ocazia şi de câte ori am putut posibilitatea tehnică să proiectez măcar parţial episoade din acest film (pentru că este mare, este lung, pe 3 DVD-uri şi încă mai lucrează  la unul sau două episoade, mi se pare), şi este vorba de mina de uraniu de la Ciudanoviţa, de unde provine de fapt Ben Todică.

V. B.: Da, el fiind totodată nu numai scriitor, ci şi un realizator de emisiuni în limba română acolo în Australia, realizează şi emisiuni de radio şi emisiuni de televiziune, iată se explică foarte bine această preferinţă pentru imagine. În felul acesta circulă informaţia despre alte vremi din România via Australia şi reîntoarse în Europa, în România aceste informaţii. Foarte interesantă este activitatea culturală a domnului Ben Todică. Iată, dumneavoastră aţi venit să completaţi, să întregiţi această interrelaţionare, să-i spunem, internaţională, interrelaţionare culturală, pe care o facilitează apariţia, de data aceasta a celui de-al doilea volum semnat de Ben Todică. Aşteptăm sigur şi alte ecouri, noi vă mulţumim pentru ceea ce realizaţi şi punctaţi în acest câmp editorial şi publicistic şi dumneavoastră personal vă dorim succes şi ştiind că aţi editat o antologie în mod gratuit a poeţilor contemporani, bănuiesc că din zona de sud-est a ţări.

Şt. D. D.: Am editat de fapt două antologii, una de proză şi una de poezie. Aceasta a fost o muncă titanică. Acum doi ani am avut un grup consultativ pentru că s-au primit extraordinar de mulţi autori pentru a apărea în aceste antologii şi mediatizarea a fost pe măsură evident. Peste 15000 de autori de proză şi poezie, nu aveam cum să fac selecţia singur şi atunci l-am luat pe poetul Ioan Es Pop, criticul literar Felix Nicolau şi prozatorul Ioan Groşan să mă sprijine. Aşa am reuşit totuşi să duc la bun sfârşit o lucrare monumentală după cum am aflat, în ultimii douăzeci de ani nu s-a mai tipărit aşa ceva de către o editură particulară pentru că vedeţi că şi bugetele Ministerului Culturii sunt limitate şi eventualele antologii care apar în România finanţate de Academia Română sau de Ministerul Culturii sau chiar de Uniunea Scriitorilor sunt proiectate din start cu nişte scriitori care să intre, ceea ce la Antologiile Revistei Singur, aşa ceva… s-a întâmplat exact invers. Am vrut să prind pulsul literar al ţării fără a include nişte liste care să fie fixe…

V. B.: Da, care să restricţioneze. În fine, aţi reuşit, aşteptăm să mai repetaţi gestul că întotdeauna vor fi scriitori noi interesaţi de această participare cu alţi colegi şi să fie cuprinşi între coperţile unui dicţionar sau între coperţile unei istorii a literaturii contemporane şi multe, foarte multe dintre paginile care se  scriu acum, e foarte bine ştiut, dacă o revistă literară nu le subliniază pot trece neobservate, de aceea am ţinut astăzi să subliniem şi apariţia volumului numărului doi al lui Ben Todică şi, bineînţeles, tuturor mult succes.

Şt. D. D.: Mult succes vă urez şi dumneavoastră şi să sperăm că… eu derulez acuma un alt proiect cu autorii care scriu poezie cu rimă, să sperăm că ne auzim la finalizarea acestui proiect care iar presupune o muncă uriaşă pentru că este vorba de trei sute de volume pentru fiecare autor în parte, asta înseamnă automat tehnoredactare şi culegere şi tipografie care probabil se va întinde până spre toamnă când vom organiza tabăra de creaţie Singur. Repet, de fapt, un eveniment pe care l-am pornit anul trecut şi atunci, probabil că vă voi invita şi pe dumneavoastră dacă veţi avea ocazia, pentru că vor veni foarte mulţi scriitori dintre cei 50 şi mulţi dintre ei vor veni din străinătate pentru că am inclus nişte personalităţi poetice şi din diaspora şi atunci ar fi o ocazie minunată ca şi dumneavoastră să veniţi şi să-i intervievaţi pentru că vedeţi este greu să…

V. B.: Ar ieşi o carte de interviuri cu 50 de poeţi care scriu în rimă.

Şt. D. D.: Ar putea să iasă şi dacă într-adevăr, dacă ne vom gândi şi la aspectul ăsta, vedeţi mi-aţi dat o idee, în cazul ăsta poate stabilim un parteneriat cu Radio Timişoara pentru ca efectiv lumea să ştie că cultura din România nu stă pe loc.

V. B.: Exact.

Şt. D. D.: Scriitorii români fac ce fac şi merg mai departe.

V. B.: E inteesant, vedeţi cum se leagă ideile, noi încă odată vă dorim de aici, din vestul ţării, foarte mult succes şi spuneam la început de curajul cu care scriitorii merg înainte indiferent de condiţiile socio-economice.

Şt. D. D.: Acuma să ne ajute Dumnezeu la toţi şi să avem sănătate, restul ştiţi cum umblă vorba românului, după aia le avem pe toate.

V. B.: Exact.

Şt. D. D.: Vă mulţumesc pentru invitaţie în emsiunea dumneavoastră, vă urez şi eu la rândul meu sănătate, succes şi o viaţă cât mai lungă postului dumeavoastră…

V. B.: Şi a emisiunilor noastre. Vă mulţumim.

Şt. D. D.: Sărut mâna. O zi bună.

V. B.: Cu bine.

Transcriere: Vasilica Grigoraş

Radio Timişoara: VERONICA BALAJ ÎN DIALOG CU ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ

Olteni celebri peste hotare! – Pictură ţesută cu fire rupte din suflet

Oare de câte ori ni s-a întâmplat să stăm neputincioşi în faţa unei picturi, să împietrim pur şi simplu pentru că ramele reuşeau să surprindă mai multă viaţă decât eram noi capabili să trăim? Pentru că dintr-o dată, momentele care trec fugare prin noi se opresc acolo pe pânze… Şi abia atunci realizăm că pictorii sunt arhitecţi de nemurire.

Acest titlu mi-a răsărit în gând doar când l-am cunoscut pe Ion Panduru. Lucrările artistului reuşesc să conserve cu atâta forţă spiritul tânăr oglindit pe feţe sau crâmpeie din natură, încât privindu-le simţi că eşti nemuritor. Aşa a reuşit să surprindă şi irisul galben în toată prospeţimea sa, în ciuda faptului că planta este foarte sensibilă la căldură, ofilindu-se în câteva ore. Floarea, de o fumuseţe care poate concura cu orhideea înfloreşte în luna mai, spre sfârşit, în zone adiacente mlăştinoase din preajma lacului Pasărea, care este situat în apropierea Bucureştiului. A descoperit-o în timp ce se afla la plajă împreună cu soţia sa, “cel mai mare şi înrăit fan al picturii mele”, cum o numeşte pictorul. Şi voinţa creatoare de nestăvilit a maestrului au readus natura la viaţă: ”N-am reuşit de prima dată să-i prind ireala frumuseţe, dar a doua oară am fost ca un posedat şi l-am pus în pagină. Trăiesc şi respiră! Stau, stau bine în pagină. Arată superb!”.

Adevărul este că printr-o simplă atingere de penel, artistul Ion Panduru reuşeşte să surprindă esenţa umană întâlnită în forma sa pură, uitând de timp sau alte impedimente care i-ar putea zbârci autenticitatea. Cum a fost şi cazul unui portret care l-a realizat dovedindu-se extrem de binevoitor cu vârsta personajului. “Portretul este o chestiune deosebită, trebuie să simţi personajul dincolo de asemănare. Pictam în Germania, portretul unei doamne, adevărul e că-i furasem vreo 15-20 de ani. A venit soţul doamnei şi a zis că aşa de tânără nici el nu a cunoscut-o. Am înţeles exact ce spunea tipul şi am mers cu o decenţă spre o soluţie care să-i mulţumească pe amândoi”, mărturiseşte pictorul.

Ion Panduru s-a născut în luna aprilie, 1948, în Şimian, Jud. Mehedinţi. Talentul său a izbucnit năvalnic pe când avea doar cinci anişori, în timp ce privea cum mama sa ţesea un covor. Atunci a simţit artistul chemarea spre pictură fiind fascinat de culorile care se despărţeau şi se apropiau în modelele ţesăturilor tradiţionale româneşti, chemare pe care iniţial a perceput-o prin dorinţa de a ţese. “Eram tentat să ţes, dar nu m-a lăsat maică-mea. Atunci am luat câteva creioane colorate şi am reprodus de pe un penar un desen cu două vrăbii la tablă. Păsările erau eleve.

Târziu când a văzut mama desenul l-a arătat cu mândrie lui taică-meu. A ridicat sprâncene a mirare, a întrebat încă o dată dacă eu am făcut desenul. Răspuns afirmativ şi bătrânul m-a lăudat”, povesteşte maestrul.

“E loc pentru toată lumea, timpul este arbitru suprem, capricios, irevocabil”.

Chemarea pentru artele plastice a început să vibreze puternic în sufletul său în timp ce urma cursurile şcolii generale în Craiova. Muzeul de Artă în curtea căruia obişnuia să se joace şi-a pus amprenta definitiv pe sufletul său de artist. Obişnuia să petreacă ore în şir contemplând lucrările faimoşilor pictori români. Dar cea care i-a declanşat “un click interior”, făcându-l sensibil la pictură, după cum relateată pictorul Panduru, a fost una dintre lucrările maestrului Tuculescu, care întruchipa un tăuraş care se voia rău, dar de fapt era plin de teamă, tablou care în prezent se găseşte la muzeul de artă din Constanţa.
Liceul l-a absolvit tot la Craiova, după care a urmat Institutul Politehnic, Facultatea Automatică din Bucureşti, unde mai târziu s-a şi stabilit. Şi cum era de imaginat, studiile politehnice nu i-au putut devia atenţia de la pictură, care îl trăgea ca aţa, aşa cum spune artistul. Astfel că a urmat studii de pictură cu artişti renumiţi, cum ar fi pictorii Ion Ţarălungă, Doru Rotaru, un colorist rafinat, un realizator de vitralii , mare meşter care a împodobit Cotrocenii şi Palatul Tineretului şi nu în ultimul rand, Bogdan Stihi, un pictor cu o viteză de execuţie uimitoare şi evident studiul individual cât cuprinde.

În ceea ce priveşte momentele incomode de care s-a lovit în decursul carierei sale, pictorul Ion Panduru menţionează: Trebuie văzută partea plină a paharului! Să fim sănătoşi, să avem putere de muncă. Nu se poate schimba lumea, nu brusc, pot apărea fracturi, discontinuităţi, cu efect dureros şi nimeni n-are de câştigat. E loc pentru toată lumea, timpul este arbitru suprem, capricios, irevocabil. În altă ordine de idei, i-am dăruit unui tip o lucrare şi după câtva timp, mergând pe la el acasă, m-am uitat după tablou şi nevăzând lucrarea mea l-am întrebat unde este, la care a început să se scuze c-o fi, c-o păţi, că n-a avut bani de ramă; m-a durut inima şi tipul n-o să mai aibă nici un tablou de la mine, nici dacă oferă o sumă uriaşă”.
Pulsul său artistic realizat cu atâta migală a fost înmănuncheat în diverse expoziţii personale cum ar fi: 1991-Bucureşti; 1992-Agrigento, Italia, 1994-Bamberg, Germania, 1994-Bucureşti, precum şi lucrări în colecţii particulare în: Bulgaria, Polonia, Germania, Italia, Franţa, Olanda, Canada, SUA, Elveţia, Mozambic. Operele sale dovedesc fără tăgadă că Ion Panduru, artistul şi omul deopotrivă reuşeşte să ţeasă, aşa cum dorise el de mic copil, poduri suspendate între suflet şi lumea care ne înconjoară.
Cei care doresc să vizualizeze aceste opere de artă a lui Ion Panduru, o pot face la adresa: www.ionpanduru.com . De asemenea, puteţi să vă exprimaţi aprecierile faţă de aceste capodopere, direct artistului la Email: IonPanduru@yahoo.com sau să-l contactaţi telefonic la 01140-723-55.92.39.

Octavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona

O nouă apariţie editorială a scriitorului australian de origine română, Ben Todică, purtând un titlu incitant „În două lumi”, la Editura Singur, 2011.

Pentru Ben Todică, citându-l pe Eugen Lovinescu, “literatura unui neam nu e decât unul din fenomenele ce se produce în sânul acelui neam, pe lângă multe altele.” Om al cuvântului, “binecuvântat de cuvânt”, Ben Todică simte prezenţa Lui Dumezeu în existenţa sa. Deşi departe de casă, de locurile dragi, Ben Todică este legat de Neamul Românesc prin radăcini adânci ce şi-au întins ramurile în depărtări.

Pentru autor “ limba este cartea de nobleţe a unui neam” cum spunea odată Vasile Alecsandri. Mândria de român îl înnobilează în faţa Lumii, în faţa Lui Dumnezeu. Limba dulce a lui Eminescu este limba pământului străbun. Oriunde s-ar afla, autorul ştie să se adapteze locului, inima lui acum bătând pentru două sau chiar trei lumi…

Iată că autorul şi-a găsit “calea” prin hăţişul cuvintelor însufleţite şi binecuvântate de divinitate. Drumul lui Ben este „drumul nostru, e divina sinergie”, având ca scop transformarea și desăvârșirea vieții  spirituale. Sinergia este conlucrarea liberă   a  credinciosului,  cu  harul   divin  dat  nouă  de  către  Dumnezeu.”Apariţia unei lumi perfect armonizate de creator”. Prin naştere, afirmă scriitorul, avem dreptul “de a alege, de a iubi, de a crea, de a spune „Nu” legilor strâmbe, de a primi şi dărui, împlinind astfel destinul de a apăra şi a împuternici  adevărul…”Ben Todică a înțeles,  că menirea omului e să gândească, să simtă și să lucreze cu măsurile Absolutului, cu măsurile lui Dumnezeu. Sinergia este începută, susținută și chiar desăvârșită de către harul divin .

Volumul În două lumi  este rezultatul unei continue strădanii din partea omului ajutat de harul dumnezeiesc…

Ben Todică ne convinge că “între cer şi pământ, între viaţă şi moarte” ne făurim visuri, speranţe în mijlocul familiei. „Mă bucur de raiul în care m-am născut, de încercările şi provocările vieţii, dar în loc să mă simt binecuvântat, mă afund în trivialitatea orgoliului.”

Despre acest orgoliu declarat aş zabovi puţin făcând trimitere la Emil Cioran , privind adevărul din noi:” Natura nu-ţi iartă nici un pas peste inconştienţa ei şi-ţi urmăreşte toate cărările orgoliului, împânzindu-le de regrete.”

Asemenea lui Petre Ţuţea, pentru Ben Todica “în familie trebuie să stăpânească: iubirea, voinţa zămislirii, ordinea, conştiinţa datoriei. Nu plăcerea, ci bucuria pură, produsă de frumuseţea idealului”.(Petre Ţuţea – Între Dumnezeu şi neamul meu)

Ben Todică, un dezrădăcinat al vremurilor, ca mulţi alţi români ce şi-au găsit rostul pe alte meleaguri, face parte din acea categorie de care ne vorbeşte Cioran, găsind sensul vieţii în Australia.

“Numai suferinţa schimbă pe om. Toate celelalte experienţe şi fenomene nu reuşesc să modifice esenţial temperamentul cuiva sau să-i adâncească anumite dispoziţii până la a-l transforma integral”.(Emil Cioran)

“Avem un drum comun – VIAŢA !” – ne avertizează Ben Todică, căci „oricâte pretenţii am avea, în fond nu putem cere vieţii mai mult de permisiunea singuratăţii, îi oferim astfel prilejul de a fi generoasă şi chiar risipitoare”.(E.Cioran)

Viaţa a fost generoasă cu Ben Todică ,“de aceea spuneam la început că zonele cele mai puţin luminate se întâlnesc în însăşi propria lor lumină.” Mircea Eliade

Volumul În două lumi, structurat pe două capitole, interviuri şi ecouri, este o carte reprezentativă pentru Ben Todică, trăitor în Australia. Visele împlinite ale românilor care au reuşit departe de ţară, sunt depănate în această carte-document. Nume importante ale literaturii române, şi nu numai, din toate colţurile lumii, se regăsesc într-un limbaj comun.

Nostalgia locului, îi întorc în lumina pământului românesc. Cei plecaţi nu pot sa rămână indiferenţi faţă de evenimentele din ţara mamă. Un strigăt, o avertizare de a ne aşeza în matca noastră veche, de a ne aprecia valorile, identitatea, Neamul Românesc.

Ciudanoviţa, locul în care şi-a petrecut cei mai frumoşi ani, pentru Ben Todică a rămas o rană deschisă. Subtil, ne avertizează să avem grijă de ceea ce ne-a mai rămas, ca timpul să nu schimbe din nou aşezarea firească a lucrurilor…

Interviurile sale stau mărturie pentru toate generaţiile, despre oameni şi locuri, întâmplări şi nostalgii. “Ecourile” au trecut Carpaţii, mări şi oceane, asigurându-ne că prin Ben Todică ne-am câştigat un ambasador onorific pentru suflete de români.

Cărţile sale, „În două lumi”, şi cea de a doua ediţie revizuită şi adăugită a volumului „Între două lumi”, apărută în primăvara acestui an, demonstrează consecvenţa şi măreţia divină a cuvântului scris. (Ben Todică)

(Sursa imagine : Ben Todica : http://bentodica.blogspot.com/)

“Limba română este comoară fără cheie”parcă ar spune şi Ben citându-l pe Ioan Slavici… “S-ar putea crede că întreaga natură a ostenit la zidirea Limbii Române” (Grigore Vieru).

Într-un interviu, scriitoarea Herta Muller mărturisea : “Am fost mereu uimită de varietatea lingvistică a limbii române, de metaforele pe care le conţine. E o altă dimensiune a sinelui, pe care ţi-o conferă, de parcă aş avea două staţii, una a limbii pe care o întrebuinţez, alta, cea oferită de cuvântul echivalent al celeilalte limbi, care oferă o altă imagine. Limba română mă însoţeşte permanent, o am în cap, chiar dacă scriu în limba germană. Mă însoţesc, întotdeauna, în paralel, imaginile celeilalte limbi.”

Această dimensiune a sinelui o regăsim din plin în paginile volumului În două lumi. Ben Todică, nu scrie folosind condeiul ci îşi lasă sufletul să vibreze pe corzi tricolore.

Ben Todică suferă de un românism autentic. Avem de învăţat de la cei care, departe fiind, ştiu mai bine ca noi, ce înseamnă pământul românesc.

Pribegia nu este înstrăinare…Este un drum ales, din motive diverse… Ea îţi dă putere şi credinţa de a păşi prin locurile dragi, te învaţă să preţuieşti ceea ce Dumnezeu ne-a rânduit…Având credinţă, nu ai cum să rătăceşti. Fiecare moment este unic. O carte care te face să meditezi la ziua de mâine. Să te descoperi sau să descoperi noi valenţe…

“Vă las pe domniile voastre, cititorii, să judecaţi şi să apreciaţi valoarea cuvintelor noastre – cuvinte româneşti de o mare şi frumoasă experienţă literară pentru mine”. Ben Todică

Ben Todică este un truditor în lumea Cuvântului! Şi-ar închina viaţa ridicării neamului şi ţării sale, s-ar aşeza pe un pisc în bătaia furtunilor prin dragostea sa supremă de românism.

Felicitări, Ben Todică! Prin strădania ta, ai biruit!

Mariana Gurza

Timişoara

 Todica – MY BABY – Poezie/Poetry in South Australia