CAFEA AMARĂ
Poate că erai o frunză
lângă ceașca de cafea,
mai amară ca veninul
risipit sub praf de stea.
Poate-ai fost doar o părere,
fulger stins pe-un cer cu ploaie,
versuri scrise cu neliniști
și uitate pe o foaie.
Dar te-aștept în dimineață
și te-aștept și-n noapte grea,
să sorbim plini de mirare
ceașca plină cu cafea!
Te aștept pe roua verii,
și-n potirul plin cu ger,
să fim doi pe drumul vieții
în caleașca de mister.
———————————-
Dunia PĂLĂNGEANU
2 iulie, 2018
Trebuie menţionat, de la bun început, că această carte este plăcut mirositoare (spiritual vorbind), prin patru aspecte, primele două fiind legate de grafică: în primul rând, imaginea de pe coperta I duce gândul spre un vitraliu de biserică; în al doilea, fiecare pagină este însoţită de o vignetă, element tipografic care sporeşte gradul de interes cu care se citeşte întreaga carte. În al treilea rând, textul este tradus – integral, în ordinea paginilor, desigur – în limba engleză, probabil la sugestia cuiva din cadrul editurii. Şi în cel din urmă, prin mesajul integral al cărţii.
Autorul, părintele Radu Botiş, precizează, în debutul volumului: „Aceste versuri şi gânduri ale mele din următoarele pagini le închin, înainte de toate, Mântuitorului Iisus Hristos, al cărui umil slujitor încerc să fiu, la altarul jertfei mântuitoare – talantul primit nevoind să-l îngrop în pământ, roadele lui să ajungă la voi, fiecare, ca o clipă de mângâiere, ca un sentiment de înălţare şi împlinire sfântă a menirii fiecăruia, vremelnici, pe acest pământ – călători spre cer. (…)”.
Consideraţii şi încurajări despre parcursul literar al autorului acestei cărţi exprimă Pr. Vasile Hotea – Protopop al Chioarului, Augustin Cozmuţa – Redactor-şef al ziarului „Graiul Maramureşului”, Daniel Cornea – redactor de emisiuni religioase la Televiziunea Cinemar şi Emilian Arădeanul – episcop, vicar eparhial (trecut, între timp, în lumea drepţilor).
Se întreabă, părintele Radu Botiş: „Cât de limitat îşi mai poate concepe omul ateu locul veşniciei, pe care Iisus Hristos l-a promis tuturor săvârşitorilor binelui? Totuşi, în faţa morţii, neputincios, omul ateu devine asemenea tâlharului de pe cruce?”. Însă, pentru a stimula atenţia cititorului, observăm cum fluxul de poezii este întrerupt – din când în când – de scurte meditaţii, cu valoarea unor predici, precum cele intitulate „Gândind, mereu, mereu”, „El, Mântuitorul prea milostiv”, „Taina Crăciunului”, „Învierea Domnului Iubirii”.
Una dintre poeziile care merită integral citată este cea intitulată „Rugăciune”: „Doamne, în a dragostei rânduială, / Sub pavăza crucii agale suind, / Lacrimii noastre caută vremi de beteală, / Prin astă lume străluminând. // Doamne, chipul din sfânta icoană / Iradiază, caută vremi de împăcare, / Precum chemarea cea mai de seamă / Inimii noastre dragi, fiecare. // Doamne, la umbra plăcută a liniştii Tale, / Ca o închinare căutând împlinirea, / Iartă-ne, încă, nefireasca umblare, / Pacea din Tine, în noi, fericirea”.
În acelaşi minunat context, ca o prelungire, se încadrează poezia „Lumina Cărţii Sfinte străluce peste vreme”: „Săraci, o, prea săraci am fi, /De n-am avea o călăuză a noastră, / E prea puţin o pasăre măiastră – / Căci cu nimic nu poţi asemui / Această Carte reînviind istorii, / Balsam vindecător şi fără de pereche, / Mai nouă parcă, dar atât de veche, / Scriptura sfântă, urcuşul spre glorii. // Nimic din ce s-a scris ori se va scrie / Nu poate s-o întreacă, să-i fie la egal, / Citind-o, te cuprinde un dor înspre astral, / Şi-un sentiment ferice, plăcut, suav, te-mbie. // Lumina Cărţii Sfinte străluce peste vreme, / Îndeamnă orice suflet la calea sfinţeniei. / De-a pururi mesagerul, imboldul veşniciei, / Te-ncântă această Carte, venind ca să îndemne, / Curată fie-ţi viaţa, curată şi senină, / Adeseori trecută prin încercări, iscoade; / Căci trebuie, ca pomul, şi noi s-aducem roade, / Belşug de fapte bune, mereu să fim lumină. // Ce încredere, ce stare, idee şi speranţă, / Cuprinde şi emană izvorul Sfintei Biblii, / Purtând învăţătura hotărâtoare lumii, / Simbol de împlinire, extaz şi cutezanţă”.
Atmosfera din „Motiv de meditaţie (II)” este, simultan, apăsătoare, încărcată de dramatism, însă, spre final, lasă deschisă poarta speranţei: „Cu câtă înspăimântare ne aşteaptă sfârşitul, / La pragul marii treceri, cu frică meditând; / Lăsând în urma noastră atâta îndurerare, / Copii, mame, prieteni, lângă mormânt plângând. // Lăsăm lumeasca fire, cu pofte şi păcate –/ O viaţă unde totul cândva părea etern, / Văzându-le pe toate ca rămânând iertate, / Dar care, vai, costa-vor chiar chinul din infern. // În viaţa pământească eram prea ocupaţi. / În rugăciuni şi posturi nu mai puteam rămâne, / Credeam atâtea numai şi ne vedeam salvaţi. / Eram neghina care se ascundea prin grâne. / Suntem săraci în fapte şi-atâta de lumeşti. / Un gând nu ne încearcă: să medităm jertfirea. // Iisus îţi cere astăzi în ochi să Îl priveşti. / Şi darul este mare. E însuşi Mântuirea”.
Un peisaj de basm ni se desfăşoară în faţa ochilor, în poezia „Leru-i ler, Prunc Sfinte, dalbe flori”: „Miracol alb coboară dinspre cer. / Beteală împlinită, de lumină sfântă. / Colinde iar vin viaţa şi ne-o încântă. / Dalbe flori, Prea Sfinte, leru-i ler. // Dumnezeu mai poposeşte iar / Din înalt, la ieslea de mister. / Dalbe flori, Iisuse, leru-i ler, / Naşterea Ta Sfântă ne înfioară. // Magii vin să te salute, demn, / Îngerii din cer binevestind, / Sfânta împlinire, prin colind, / Pentru lume, Salvatorul Semn. //Leru-i ler, Prunc Sfânt, dalbe flori, / Imne răsunând întru împăcare, / Semnul nostru adânc de închinare, / Speranţe, rugăciuni, colindători”.
Un îndemn şi o bucurie care va veni, adresează părintele Radu Botiş semenilor săi, în poezia „Uniţi-vă în rugă, voi, fiii bucuriei”: „Uniţi-vă în rugă, voi, fiii bucuriei. / Pe calea înspre ceruri porniţi, dar, de acum. / Alegeţi-vă locul, în ţara veşniciei / Şi nu cădeţi sub cruce, chiar de e greu pe drum. // Întindeţi mâna celor ce au căzut pe cale. / Întoarceţi păcătosul ce merge spre întuneric. / Astfel, pe drept, vedea-vei că rodul faptei tale / E însăşi răsplătirea cu locul sfânt, edenic. // Uniţi-vă în rugă, voi, fiii bucuriei, / Încredeţi-vă pururi în bunul Dumnezeu. / În pacea Lui rămâneţi. E starea bucuriei, / Când drumul înspre ceruri e luminat mereu. // Veghează lângă Tatăl – Hristos reînviat, / Cel răstignit pe cruce, ca jertfă de împăcare, / Veghează – o, creştine, tu, oare L-ai uitat? / Viaţa ta se scurge în marea nepăsare? // Uniţi-vă în rugă, voi, fiii bucuriei, / Căci Dumnezeu acelaşi e astăzi şi oricând, / O cale duce numai spre Taina Veşniciei / Şi un Iisus mai iartă şi mai aşteaptă, blând. / O judecată mare va zdruncina pământul / Când? La plinirea vremii. Şi asta nu o ştim. / Un lucru este sigur: doar împlinind Cuvântul, / Noi vom trăi viaţa pe care o dorim”.
O atmosferă evanescentă, învăluitoare şi transparentă, ca într-un vis, realizează autorul volumului „Ca tămâia înaintea Ta”, în poezia intitulată „Rugă monahică”: „Saltă, inimă curată, / Bucuria Învierii / Fiind vestea minunată / Pentru vremea mângâierii. / Glasuri sfinte răsunând, / Într-un imn de adorare, / Către ceruri înălţând / Rugăciunea de iertare. // Bat iar clopotele sfinte, / Cu glasul tânguitor. / Iartă-ne, Prea Bun Părinte, / Dă-ne crez în viitor. // Trupul nostru de ţărână / Nu-l sorti, Doamne, pieirii. / Fă-l de-a pururi să rămână / Ne-ntinat de pofta firii. // Iar divina Ta suflare –/ Păstrătoare a legii sfinte –/ Dreptul nostru, fiecare, / Să nu-l dăm pe-un blid cu linte. // Suntem, Doamne, fiii Tăi. / Vrem a face ascultare, / Pentru buni şi pentru răi, / Maicii Tale Născătoare. // O! Tu Maică prea iubită, / Caută spre Dumnezeu, / Milă, har şi îndurare, / Pentru cei căzuţi la greu”.
Pecetea divinităţii, pe care o purtăm în noi, încă de la intrarea în această lume, chemarea spre necuprins, spre infinit, spre atotcuprindere, spre locul de Acasă, originar, străbate poezia intitulată „Dor”: „O şoaptă divină, întrecând atotcuprinderea, / Acolo unde, tainic, rugăciunea prinde contur, / La ceasul unde viaţa de taină erupe, / Serafic, acolo e totul mai pur. // Clopotele, acolo, dau glas îngeresc, / În liniştea singurătăţii mântuitoare, / Gândul curat iradiind dumnezeiesc, / Dinspre înalt, către noi, fiecare. // Acolo mă poartă paşii întru împăcare / Hotar dintre lumea aceasta şi cer. / Mănăstire de pace, străjuind către zare, / Lume de taină, de etern, de mister”.
Poate nu exagerăm, atunci când îndrăznim să comparăm atmosfera din această poezie cu aceea din poezia lui Lucian Blaga, intitulată „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”.
Spre finalul volumului „Ca tămâia înaintea Ta”, descoperim un mănunchi de dialoguri, participări ale părintelui Radu Botiş, găzduite de postul TV Cinemar Baia Mare (realizator: Daniel Cornea), în intervalul 1999–2001. „Ultimul cuvânt” este rezervat doamnei prof. Zamfira Deac, prin poezia sa „Templul nezidit”, care se constituie ca o Postfaţă.
Lectura cărţii este declanşatoare de o bucurie gata să se reverse, pe care se cuvine să o exprimăm, însă, cu modestie şi discreţie, ca să fim în acord cu viaţa de fiecare zi a autorului acestei ofrande literare, dar mai ales duhovniceşti.
——————————————–
Constantin MARIN
Iarăși am poposit la biblioteca din satul Prisăcăreni, raionul Hliboca, la neostenita doamnă bibliotecară-șefă Rodica Zegrea. De data aceasta doamna Rodica a organizat o întâlnire cu specialistul în domeniul agricol, legumicultorul și pomicultorul Ion Crâliuc. A pregătit și o expoziție a ziarelor cu publicațiile invitatului. Domnul Ion a povestit celor prezenți despre cultivarea și îngrijirea multor soiuri de legume, pomi fructiferi, despre felul cum trebuie pregătit solul, când și cum se pregătesc semințele, în ce perioadă și ce trebuie semănat, cultivat, îngrijit… De asemenea ne-a vorbit și despre cartea sa apărută cu mai mulți ani în urmă despre unele plante mai rar întâlnite, despre articolele ce le-a publicat și le publică în permanență pe paginile ziarelor bucovinene. Domnia sa a răspuns cu plăcere la întrebările noastre despre pomi, legume, rolul și felul, cum și când trebuie sădite, îngrijite etc.
În partea a doua a întrunirii noastre literare am comemorat pe scurt două personalități bucovinene trecute prea devreme în lumea celor drepți. E vorba de istoricul și ziaristul Dumitru Covalciuc și de publicista și profesoara Maria Motrescu-Popescu. Doamna Rodica a amenajat o expoziție «In memoriam», dedicată acestor doi oameni deosebiți, dotată cu ziare, fotografii, cărți…
De fapt neobosita doamnă Rodica Zegrea a inițiat un club al oamenilor talentați. Doar în ultimii ani aici au fost prezenți savanți, politicieni, ziariști, scriitori, publiciști, artiști, instrumentiști, interpreți de muzică populară, meșteri populari, profesori, oameni de cultură…
Astfel în mica bibliotecă din Prisăcăreni inimoasa doamnă Rodica Zegrea i-a avut ca oaspeți pe savantul Ilie Popescu, poeții și ziariștii Vasile Bâcu, Nicolae Șapcă, Doina Bojescu, deputatul poporului Grigore Timiș, activistul și fostul combatant al luptelor din Afganistan Dumitru Fedorcea, subsemnata, compozitoarea ucraineană Galina Sâsoletina, poeta și conducătoarea cenaclului literar-artistic raional «Izvoraș» Alexandra Vozneac, autorul câtorva cărți și a mai multor articole la ziar Toader Nicolaevici, regretatul ziarist și istoric Dumitru Covalciuc, regretata deja poetă și animatoare a vieții culturale din Crasna Maria Motrescu-Popescu și mulți alții.
De asemenea am prezentat cărțile, am vorbit despre viața și opera poetei creștine din Timișoara, redactorul revistei onlain «Logos și Agape» Mariana Gurza., originară din satul Cupca, doamna care în permanență trăiește cu dorul de Bucovina în suflet.
Tot în acești ani i-am comemorat pe câteva mari personalități ale culturii, literaturii, muzicii române și ucrainene – poetul-martir Ilie Motrescu, ziaristul și poetul Vasile Levițchi, poetul și sonetistul Ion Cozmei, artistul ucrainean Nazarii Iaremciuc, regizorul Ivan Mâkolaiciuk, compozitorul Volodimir Ivasiuk și alții. De asemenea în permanență sunt organizate expoziții de carte, ziare, fotografii, dedicate marilor clasici ai literaturii române, ucrainene, universale, cât și aplicații, desene, lucruri de mână făcute de copii și adulți pe care cu atâta grijă le adună neostenita doamnă bibliotecară. Ar merita o mai mare atenție din partea șefilor de la secția de cultură, ar avea nevoie de mai multă înțelegere din partea autorităților satului, a intelectualilor localnici, a sătenilor, a noastră a tuturor.
Ar merita și o bibliotecă mai bine amenajată, căci se pare că vechea clădire se risipește văzând cu ochii. Muncește ca o albină de una singură și adună de prin arhive date despre istoria satului de baștină, sperând să facă o monografie a satului natal. Scrie poezii bune, compunând în trei limbi, pe care le posedă la perfescție, dar până în ziua de azi nu are încă o carte publicată. Ar merita, căci este și în anul jubileului de aur, dar… toți fiind ocupați cu atâtea griji și probleme nu mai au timp pentru și pentru a o ajuta, sprijini, înțelege…
Deocamdată, doamna Rodica Zegrea, muncește și speră. Poate va da bunul Dumnezeu și toate gândurile și speranțele ei se vor realiza într-o zi. Doamne alută! Este femea și specialistul ce merită să i se împlinească toate!
———————————-
Eleonora SCHIPOR
Bucovina de Nord/Ucraina
3 iulie, 2018
Dincolo de mâine
Dincolo de mâine este începutul
Timpul se comprimă în secunde mii,
Reapari o clipă răscolind trecutul
In plimbarea noastră printre galaxii,
Dincolo de tine încă-o răsare
Timpul impasibil trece nemilos,
Pașii către tine pietruiesc cărare
Și-n pierduta vreme mă simt norocos,
Dincolo de mâine este-o altă cale
Șerpuind în timpuri printre amintiri,
Dorurile mele prăvălesc la vale
O durere stinsă peste despărțiri,
Dincolo de tine pică Universul
Timpul se oprește pentru o secundă,
Și se prăvălește peste noapte versul
Care reînvie clipa cea fecundă.
————————————–
Valer POPEAN
Târnăveni
2 iulie, 2018
PÂNĂ UNDE MERGE PUTEREA DIAVOLULUI?
Asaltat de gloate la Capernaum (Matei 8, 5-18), ca sa scape, Iisus a poruncit ucenicilor sa se urce in corabie si sa treaca de partea cealalta a Marii Galileii. Ucenicii erau pescari de prin partea locului si vor fi avut corabia lor pescareasca. Dar si asa, multi din cei care-L ascultasera, care fusesera prezenti la vindecarea slujitorului sutasului, a soacrei lui Petru si a multor altor bolnavi, nu voiau sa ramana de convoi, ci voiau sa-L urmeze si in corabie. Un carturar, deci un teolog cunoscut, nu un oarecine, i-a declarat de-a dreptul: “Invatatorule, eu te voi urma oriunde vei merge” (Matei 8, 19-22).
Cu acest prilej aflam ca la vremea aceea Mantuitorul nu mai avea un domiciliu stabil. Era predicator itinerant, caci i-a raspuns cu oarecare tristete: “Vulpile au vizuini si pasarile cerului cuiburi, iar Fiul Omului n-are unde sa-si plece capul”. Dar nu l-a refuzat. Il va fi luat in corabie. Unul din ucenici, probabil nu din cei doisprezece, si-a cerul insa voie sa mearga sa-si ingroape tatal, inca un prilej pentru Iisus de a rosti una din sentintele Sale celebre, chiar daca nu indeajuns de intelese: “Vino dupa Mine si lasa mortii sa-si ingroape mortii lor”. Avea nevoie de martori pentru ceea ce urma sa faca: potolirea furtunii din drumul spre tara Gherghescnilor sau Gadarenilor si vindecarea acolo a celor doi indraciti. Marcu si Luca spun ca era numai unul. Matei a vazut doi. Vom urma de data aceasta textul dupa Matei.
Un lucru e foarte curios. Erau atat de multi indraciti pe vremea aceea in Israel si umblau liberi sau, ca si leprosii, se aciuiau prin locuri izolate si prin morminte! Chiar inainte de a se urca in corabie, Evanghelistul Matei ne spune ca Iisus, prin alte vindecari ce facuse in Capernaum, vindecase “si o multime de indraciti” (Matei 8, 16). Vor fi fost si in tara Gadarenilor doi!
In scurt, sa ne aducem aminte ca intentia celui rau e sa ne faca intotdeauna sa credem ca ceea ce ne invata este bine. El ne zice: Nu vezi ca ai dreptate? Vine in numele dreptatii. Alteori ne spune: Nu-i asa ca cutare te-a jignit? – Sigur, spui tu in constiinta ta. – Nu e drept atunci sa-l jignesti si tu? E drept, spui tu din nou, in constiinta ta. -Atunci fa dreptate si jigneste-l, te indeamna el.
Textul care ne relateaza toate aceste evenimente e mai degraba incomod pentru predicator. Am cautat, meditandu-l, sa vad cum l-au tratat alti predicatori mai recenti si, va spun drept, nu l-am prea gasit tratat. Predicatorii se feresc de obicei sa intre in detaliile intamplarii. Fac amintire de ea si pe urma vorbesc despre speranta, altii despre mantuire, altii gasesc o tema pe care o leaga usurel de tema centrala, si deviaza cu buna stiinta de la tema propriu-zisa.
Cu toata dificultatea si cu toata incomoditatea unui asemenea text, si va veti convinge de indata ca e asa, eu mi-am zis ca, totusi, trebuie sa va spun ceva despre el, pentru ca e foarte necesar sa stim cum sa ne clarificam cateva lucruri in legatura cu cele petrecute.
Sa ne amintim textul Evangheliei in intregime:
“Si trecand pe acolo, in tinutul Gadarenilor, L-au intampinat doi demonizati, care ieseau din mormant, foarte cumpliti, incat nimeni nu putea sa treaca pe calea aceea. Si iata au inceput sa strige si sa zica: Ce este noua si Tie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai inainte de vreme ca sa ne chimuesti? Departe de ei era o turma mare de porci, pascand. Iar demonii il rugau zicand: Daca ne scoti afara, trimite-ne in turma de porci. Si le-a zis: Duceti-va. Iar ei, iesind, s-au dus in turma de porci. Si iata, toata turma s-a aruncat de pe tarm in mare si a pierit in apa. Iar pazitorii au fugit si, ducandu-se in cetate, au spus cele intamplate cu demonizatii. Si iata toata cetatea a iesit in intampinarea lui Iisus si, vazandu-L, L-au rugat sa treaca din hotarele lor. Intrand in corabie, Iisus a trecut si a venit in cetatea Sa” (Matei 8, 28; 9, 1).
Asadar, pe malul celalalt, care nu mai era in Israel, L-au intampinat doi barbati indraciti care traiau prin morminte si care spaimantau pur si simplu populatia. Va intrebati: cum adica traiau in morminte? Trebuie sa stiti ca mormintele pe vremea aceea, si acum in unele parti din Orient, nu erau si nu sunt sapate in adancime, ci in dealuri sau in stanci, cum ai sapa o pestera, asa incat se intra in ele asa cum ai intra intr-o camera, la nivelul pamantului.
Aceasta este toata intamplarea. Nu e vorba de o parabola. E o minune. Spuneam ca tema e incomoda pentru predicator. De ce? Pentru ca trebuie sa vorbeasca despre diavol. Stiti ca in Vechiul Testament evreii nu pronuntau numele lui Dumnezeu, din respect si din teama. Nu-i spuneau pe numele adevarat, Iahve, ci I-l schimbau, zicandu-I Adonai sau in multe alte feluri, numai sa nu I-l pronunte pe cel adevarat. Noi, crestinii, printr-o traditie orala, prin obicei, ne ferim sa pronuntam numele diavolului. Ii schimbam acestuia numele. Ni se pare ca numai pronuntandu-i numele il invocam, si e in stare ca numai auzindu-si-l pronuntat sa ne faca rau, sa se considere chemat!
Noi vom trece peste aceasta traditie care e foarte aproape de a deveni superstitie, desi nu e chiar o superstitie. Poporul ii zice: “Cel rau”, “Duca-se pe pustii”, “incornoratul”, “Intunecatul”,si chiar Mantuitorul in rugaciunea “Tatal nostru” i-a zis “Cel rau” sau “Cel viclean”. Si Sfanta Scriptura il numeste “stapanitorul mortii” (Evrei 2. 14), “potrivnicul” (Matei 13, 19), “dusmanul” (Viatei 13, 19), “mincinos si tatal miciunii” (loan 8, 44).
Intorcandu-ne la minunea savarsita cu indracitii, sa ne punem mai inainte cateva intrebari. Vorbind in termeni moderni, care este diagnosticul pe care l-a pus Mantuitorul acestor doi bolnavi, daca erau doi? Caci in limbajul modern erau desigur doi bolnavi mintal. Le-a pus un diagnostic spriritual. A socotit ca a intrat diavolul in ei. Poate ca Evanghelistul Matei n-a fost de fata la intamplare si povestindu-i-sc vorbirea la plural a demonizatului, si-a imaginat ca au fost doi. E o simpla ipoteza, dar c sprijinita si pe faptul ca la Matei lipseste episodul cu “Legheonul”. Tot timpul par a vorbi cei doi indraciti, de aceea pluralul. Si mai este ceva: La Marcu si Luca, demonizatul vorbeste la inceput la singular: “Ce este intre mine si Tine, Iisuse”, si numai dupa ce demonii s-au identificat ca Legheon au inceput a vorbi la plural. Aceasta din urma vorbire, auzind relatarea prescurtata, l-a putut induce in eroare pe Matei si a simplificat totul imaginand doi demonizati. In felul acesta, lipsindu-i episodul cu Legheonul, cu doi demonizati vorbirea la plural devenea plauzibila. Altfel, numai daca ar fi retinut si obiectul cu Legheonul, vorbirea la plural ar fi fost plauzibila. Asadar, diagnosticul Mantuitorului a fost un diagnostic spiritual, nu unul medical. Nu i-a considerat nici epileptici, nici nebuni, alienati mintal, ci indraciti.
La fel ca orice oraș al monarhiei austro-ungare, orașul Cernăuți a fost marcat de existența concomitentă a unei varietăți de limbi, etnii și confesiuni religioase: aici se conversa în germană, ucraineană, română, idiș și poloneză iar oamenii se rugau pentru mântuirea sufletului propriu în una din numeroasele sinagogi sau întru-una din bisericile, greco-ortodoxe sau romano-catolice, armenești sau luterene – acestea fiind doar grupările mai importante. Însă, spre deosebire de alte orașe multiculturale ale monarhiei, în Cernăuți a dominat armonia și toleranța: Cernăuțiul, această „Vienă a Estului” sau „Ierusalimul de lângă Prut” putea sa țină în frâu numeroasele tendințe politice radicale ale epocii și mai ales naționalismul și antisemitismul.
Deosebit de semnificativ pentru menționarea armoniei interetnice și interconfesionale au fost instituțiile muzicale ale orașului, cea mai importantă fiind Societatea de muzică (Muzikverein).
Familii cum au fost cele ale Flondorenilor (care au dat doi compozitori de marcă și o solistă vocală apreciată în lumea operei occidentale), Saghin (trei cântăreți de operă și o profesoară de conservator), Scarlat (doi compozitori și mai mulți interpreți), Mоrariu (cu un renumit cvartet de coarde), Goian, Miculi ș.a. au marcat puternic viața muzicală a Bucovinei. Între acestea, familia Mandicevschi ocupă un loc deosebit. Din sânul ei s-a ridicat acea personalitate complexă care a fost Eusebie Mandicevschi.
Referitor la originea familiei Mandicevschi astăzi se duc foarte multe discuţii, îndeosebi despre originea națională, despre locul de unde au venit și unde sau născut membrii acestei familii. O parte din cercetătorii, care nu au fost odată în viață la Arhiva de Stat din Cernăuți sau la Biblioteca Universității din Cernăuți, afirmă că această familie ar fi venit din Galiția și erau greco-catolici sau chiar de la Kiev ca „o veche familie ortodoxă slavă de preoți”. Cei drept aceste afirmări nu se bazează pe documente de arhivă sau cel puțin pe izvoare bibliografice.
În lumina documentelor, descoperite în ultima vreme, suntem tentați să susținem că aceste afirmații sunt greșite sau cel puțin nu întotdeauna corespund adevărului. În primul rând, tatăl renumiților compozitori, Vasile Mandicevschi s-a născut în satul Băhrineşti și a fost preot greco-ordotox în acest sat, o localitate ortodoxă de aproape 600 de ani.
A slujit în această calitate și în alte sate românești cu populație ortodoxă cum ar fi Molodia și Voloca pe Derelui. Tot în satul Băhrinești este înmormântat bunicul renumiților compozitori, Ion Mandicevschi, care conform Condicii morților pentru satul Băhrinești din raionul Hliboca pe anii 1843-1890, a murit la 18 iunie 1853, „la vârsta de 72 ani” ca paroh al satului Bahrinești (Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți, F-1245, inv.1, dosar 85). În cimitirul bisericii din acest sat se păstrează și azi mormântul parohului Ioan Mandicevschi, fiind consemnată moartea lui la vârsta de 75 ani. De asemenea, găsim informații despre Ioan Mandicevschi și în „Documente bucovinene” de Teodor Bălan, unde în documentul Bahrinești din 5 februarie 1814 sunt numiți proprietarii satului: „Antohi Stroici lasă copiilor săi Gheorghe, Manolachi, Petrachi, Mihalachi și Niculai moșia sa Bahrinești”. În final documentul menționează și faptul că „la această dată m-am întâmplat și eu Iohan Mandetschewski pastor local”. (vol.VI, 1760-1833, nr.139, p.414)
Informații foarte prețioase despre alți membri ai renumitei familii, cum ar fi Vasile, Constantin, Erast, Ecaterina, Maria, Aurora și Virginia, găsim de asemenea în fondurile Arhivei din Cernăuți, în deosebi în cele legate de biserica satului.
În revista bilingvă a Mitropoliei Bucovinei „Candela” pe anul 1896, (p. 512-513), la rubrica „Cronică”, aflăm că Vasile Mandicevschi a slujit liturghia în satele Bahrineşti şi Molodia timp de 46 de ani. În anul 1873, arhiepiscopul Teofil Bendella l-a distins cu Brâul Roşu, iar în anul 1880, arhiepiscopul Silivestru Morariu Andrievici i-a acordat titlul de exarh. Peste puţin timp, Vasile Mandicevschi a fost ales egumen al Mănăstirii Putna, dar moare în 1896 şi nu a reuşit să intre în această slujbă. De asemenea, în baza statisticilor bisericeşti „Schematismus der Bucovinaer gr.-or. Archiepiscopal – Diöcese” (Anuarul ortodox bisericesc) pe anii 1847-1897, aflăm că Vasile Mandicevschi a slujit în satele Bahrineşti (1856-1867) şi Molodia (1868-1891).
Toate aceste noi date dovedesc, în primul rând, cu certitudine originea etnică românească și confesiunea religioasă creștin-ortodoxă a aceste familii.
În al dolia rând, toți membrii familiei Mandicevschi întotdeauna s-au declarat personal ca români, si nu de altă naționalitate ori de altă religie, deși recunoșteau că pe linia paternală aveau ceva legături cu rutenii.
De asemenea mișcarea lor cultural-educațională a fost legată de-a lungul anilor de societățile culturale românești din Bucovina. Majoritatea au fost membrii activi ai mai multor societăți cultural-muzicale, cum ar fi „Armonia”, „Junimea”, „Academia Ortodaxă”, „Societatea doamnelor române din Bucovina”, „Compozitori Români din Europa” și altele. Ei au fost prezenți mereu la diferite manifestări festive, jubilee, festivaluri și comemorări, care erau legate nemijlocit de viața culturală a românilor din Bucovina.
Cel mai reprezentativ membru al acestei familii de bucovineni, unanim recunoscut, este compozitorul Eusebie Mandicevschi, care, conform cercetătorilor ucraineni, s-ar fi născut la Molodia, unde i-a și fost pusă pe o clădire din sat o tăbliță comemorativă în acest sens. Cercetând cataloagele Gimnaziului german din Cernăuți (Ober-Gymnasium) din timpul studierii lui Eusebie, adică pe anii 1867-1875, vedem că el este înregistrat ca născut la 18 august 1857 în Bahrinești (Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuși, F-228, inv. 2, dosar 27, fila 42).
Tot aici găsim un șir de informații nespus de prețioase despre profesorii pe care i-a avut Eusebie la gimnaziu, colegii de clasă, gazdele sale din Cernăuți și altele. De asemenea aici am găsit încă odată confirmarea că limba lui maternă a fost româna, iar confesiunea religioasă – creștin-ortodoxă. Rubricile catalogului pe lângă aceste date mai conțin și notele pe care le-a obținut Eusebie în toți anii de școală.
Este important să menționăm că prima comemorare a marelui compozitor a avut loc la Cernăuți în anul 1937. După instalarea puterii sovietice în nordul Bucovinei despre familia Mandiceschi nu s-a scris nimic, iar creația lui a fost dată uitării. Cei drept o parte din membrii familiei, care s-a refugiat în România (Erast, Ecaterina) a încercat să promoveze creația compozitorului. Unul din primele concerte a fost dat în anul 1957 la Cluj-Napoca, concert la care a participat și sora lui Ecaterina. În România și în alte țări din Europa pe lângă concertele organizate în memoria compozitorului bucovinean au fost scrise, începând cu anii 50 ai sec. XX, mai multe lucrări științifice dedicate compozitorului.
În ultimii 8 ani de când ne ocupăm cu studierea vieții și activității a mai multor membri ai familiei Mandicevschi am descoperit un vast material informativ privind activitatea lor culturală, muzicală, pedagogică, am încercat să corectăm greșelile strecurate în publicațiile sovietice și ucrainene privind datele de naștere, originea lor etnică cât și despre familiile cu care ei s-au înrudit de-a lungul anilor.
Multe materiale despre familia Mandiceștilor găsim în revistele şi ziarele de limba română din Cernăuți, apărute atât în perioada austriacă cât și în cea românească cum ar fi „Junimea Literară”, „Apărarea Națională”, „Gazeta Bucovinei”, „Candela”, „Făt – Frumos”, „Glasul Bucovinei” și altele. Astfel de informații conțin și unele publicații de limbă germană și ucraineană, dar într-o măsură mult mai mică.
În cimitirul ordotox din Cernăuți sunt înmormântați o parte din membrii familiei Mandicevschi pe mormintele cărora inscripțiile funerare sunt făcute de asemenea în limba română.
Mai jos prezentăm un șir de fotocopii după documente din Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți, precum și din broșuri și presa vremii.
Un fragment de pagină din catalogul Gimnaziului german din Cernăuți pe anul de învățământ 1867/1868 cu numele elevului Eusebiiu Mandicevschi.
Pagină din catalogul Gimnaziului german din Cernăuți pe anul de învățământ 1867/1868.
Coperta „Schematismus”-ului pe anul 1856 cu date despre parohul Vasile Mandicevschi.
Anunț funerar despre decesul lui Eusebie Mandicevschi.
Eusebie Mandicevschi
——————————————-
Vladimir ACATRINI,
colaborator la Biblioteca Științifică a Universității Naționale „Iuri Fedkovyci” din Cernăuți.
Președintele Societăți Bibliotecarilor Bucovinei – Cernăuți.
Plouă
Plouă cerul, plouă-n ură
Plouă-n gândurile tale,
Plouă-n timpul din scursură
Norii grei ne dau târcoale.
Plouă-n pajiștea furtunii
Plouă-n vorba tristă-n şoaptă,
Plouă-n plămada prescurii
Pe-un prezent, căzut c-o treaptă.
Plouă-n pacea din durere
Plouă-n rugi de colivie,
Plouă, plouă, de plăcere
Pe-un prezent ascuns sub glie.
Plouă, plouă, ce mai ploaie
Plouă-n stropii din putere,
Plouă lacrimi ce îndoaie
Conștiințe, prin tăcere.
Plouă , ploaia din trecut
Plouă-n suflet, ca-n ruină,
Las’ să plouă c-am pierdut
Demnitatea din lumină.
——————————-
Emma POENARIU SERAFIN
30 iunie, 2018
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip
