Cuvânt și iubire

„Ca un izbăvitor al celor robiţi şi celor săraci

   folositor, neputincioşilor doctor, împăraţilor

   ajutător, purtătorule de biruinţă, mare mucenice

   Gheorghe, roagă pe Hristos-Dumnezeu, să

   mântuiască sufletele noastre!”

(Troparul Sfântului)

 

 

   Întruparea Logosului dumnezeesc, cu Voia Tatălui ceresc, întru Omul vlah desăvârşit Fecioara Maria – Vlaherna – Carpathina, prin Duhul Sfânt, a deschis Stăvilarele cerului pentru pogorârea harului Mângâietorului peste cei doritori să cunoască Adevărul revelat, dreapta Credinţă a Evangheliei cu Învăţătura, Faptele, Jertfa, Crucea şi Învierea Domnului, Iubirea, Libertatea, Sfinţenia şi Nemurirea dumnezeiască, netezind astfel calea omului chemat şi ales spre Sfinţenie: „Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.” (Ioan 17, 19)

  Actele martirice răsfoiesc filele personalităţii suprafireşti ale frumosului prinţ thrac, ajuns general al imperiului roman, slăvitor al Crăiesei Vlaherna – Carpatina Fecioara Maria şi sfânt slujitor al Împăratului împărăţiei veşnice Iisus Hristos, prin credinţa sa arzătoare, curajul temerar, răbdarea nemărginită, suferinţa ascetică, patimile mistice, miracolul minunilor, dragostea sfântă, jertfa mucenicească.

 Actele martirice însumează Cartea sacră a Creştinismului hristologic scrisă cu sângele martirilor, ocupând locul de aur după Noul Testament, putând fi numite fără nici un echivoc şi Testamentul jertfei supreme al creştinilor theofori – hristofori.

   Traducerea Actelor martirice a fost una din dorinţele aprinse ale inimosului părinte profesor universitar doctor al Facultăţii de Teologie-Bucureşti, Ioan Rămureanu, traducere publicată în Actele martirice, Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 11. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1982. În cartea Actele martirice locul de frunte între aleşii lui Dumnezeu îl ocupă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, unul dintre cei mai de seamă sfinţi ai Bisericii Ortodoxe Apostolice Universale a Mântuitorului Iisus Hristos.

   Desăvârşirea omului întru religiozitatea credinţei sale, întru sfinţenia ortodoxiei este „Urmarea lui Hristos”, întru totul şi întru toate: în gând, cuvânt şi faptă, în rugă, suferinţă şi iertare, în adevăr, libertate şi iubire, în credinţă, curaj şi jertfă, în bine, frumos şi dăruire, în cruce, mărturisire şi înviere, până la sălăşluirea lui Hristos în el, căci: „nu eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Ap. Pavel, Epistola către Galateni 2, 20)

   Omul, Prinţul şi Generalul thrac Gheorghe a crescut până la statura bărbatului creştin desăvârşit, atingând astfel cununa măsurii deplinătăţii întru Împăratul Hristos.

   „Martirajul şi Minunile Sfântului Mare Mucenic-Megalo-martir-Gheorghe reprezintă un monument literar de o inestimabilă valoare duhovnicească şi o mărturie a tăriei statornice în pătimire ca obol adus adevărului hristic, dar şi a sprijinului pe care Însuşi Hristos îl acordă tuturor celor care îşi asumă pătimirea şi moartea pentru El.” (v. I Petru 2, 20; I Petru 3, 14-15; I Corinteni 15, 31; II Corinteni 4, 11).

 

   „Ba mai mult, prin minunile sale, prin sprijinul dat celor care l-au chemat în ajutor, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ne desluşeşte, dezvăluindu-ne, taina vieţii şi a lucrării sfinţilor. Minunatele sale fapte sunt săvârşite mereu prin puterea şi lucrarea, în şi prin el, a lui Iisus Hristos.” (Mucenicia şi faptele minunate ale Sfântului Gheorghe. Trad. de Lidia Rus. Introducere, note şi comentarii: Remus Rus. Ed. Sofia, Bucureşti-2016, pp. 26)

   Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Purtătorul de Biruinţă deschide larg porţile Primăverii vieţii naturii şi ale omului ales: „când o nouă viaţă îşi croieşte drum spre lumină şi mai ales răstimpul în care viaţa însăşi este purificată, curăţită prin apă, prin alungarea duhurilor rele; acum animalele, dobândind parcă darul gândirii raţionale, vorbesc; cerurile îşi deschid porţile ca iubirea de sus să se pogoare asupra pământului şi a pământenilor, dându-le totodată sănătate,vioiciune şi dragoste.” (The Martyrdom and Miracles of Saint George of Cappadocia,op. cit. p. 36)

   23 Aprilie este Ziua preafrumoasei încoronării, a întronizării serenisime a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe cu aura veşnică a sfinţeniei hristice.

   Tradiţia şi obiceiurile populare dacoromâne îl prezintă pe Sângeorz ca pe împlinătorul ciclului vieţii, luând cheile de la confratele său întru Hristos, Sâmedru, cărora văzând Dumnezeu că cei doi se bucură cel mai mult de cinstire în lumea Sa creştină le-a zis: „ – Iaca, de acuma, vă încredinţez vouă cheile vremii, şi la porunca Mea aveţi să închideţi, devreme ori mai târziu, vremile omului, după cum adecă voi vedea purtarea oamenilor.” (Sfântul Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de Biruinţă Viaţa, minunile, legendele şi obiceiurile. Selecţie şi adaptarea textelor de Costion Nicolescu. Ed. Meteor Press; I.Ghinoiu, Mitologie Română, Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti-2013; Panteonul Românesc. Ed. Enciclopedică Bucureşti-2001).

    Mărturii însemnate, deosebite, revelatoare despre Sf. M. Mc. Gheorghe aflăm în Chronicon Pascale scris pe la 354, completat în 629 şi 1042, (Bully, Margaret H., Sf. George for Merrie England, George Allen & Sons, Londra, 1908); în Viaţa Sfântului Teodor din Sykeon, scrisă în veacul al VII-lea, aflăm că tânărul getodac Gheorghe era general în armata traco-romană. (Three Byzantine Saints. Contemporary Biographies of St. Daniel the Stylite, St. Theodore of Sykeon and St. John the Almsgiver, trad. E. Dawes şi N. H. Baynes, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York, 1977, cap. 5, p. 89), Codul Vindobonensis latin scris pe la 954, (Informaţiile sunt preluate din Piotr Grotowski, Cracovia, „The Legend of St. George Saving a Youth from Captivity and its Depiction în Art”, art. reprodus din Series Byzantina I, Varşovia, 2003, pp. 27-77), Martirologiul siriac, Martirologiul Heronymianum („Martirologiu”, art. de Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de Literatură Creştină din primul mileniu. Ed. Lidia, Bucureşti-2003, p. 552), Istoria scurtă a lumii, scrisă în 1050, de George Kedrenos / Georgius Cedrenus, cronicarul italian, arhiepiscopul de Genova Jacob de Voragine/ Giacomo da varazze (1230-1298), ne spune că nobilul Gheorghe era cavaler, prinţ de Cappadocia, ajuns în provincia Libya, în cetatea Silene/ Selene, unde se petrece episodul cu balaurul. (Legenda aurea. Vulgo historica lombardica dicta, recensuit Dr. Th. Graesse, Editio secunda, cum Aprobatione Rev. Administratoris Ecclesiastici per Superiorem Lusatiam, Lipsiae, impensis Librariae Arnoldianae, MDCCCL.), stareţul Mănăstirii Eysham, Aelfric (955-1020), face cunoscută viaţa Sfântului Gheorghe, cu faptele deosebite, minunile, jertfa şi mucenicia lui în literatura medievală, fiind traduse în limba anglo-saxonă. (Adamnan. De locis sanctis, ed. Denis Meehan, Dublin Institute for Advanced Studies, Dublin, 1958; Aelfric, Lives of Saints, ed. Walter Skeat, Early English Text Society, Londra, 1881; The Anglo-Saxon Chronicle, ed. James Ingram, trad. James H. Ford, El Paso Norte Press, Texas, 2005), istoricul Jacob Burckhardt (1818-1897) etc.

   Încununata hagiografie a prinţului, generalului, sfântului Gheorghe, purtând aura Cavalerului demnităţii păstrată asemeni Cavalerului Trac şi varietatea reprezentărilor artistice de excepţie, se reflectă, se răsfrâng, bucurându-se de marea popularitate a Pământului: prin mulţimea lăcaşurilor de cult, bresle, ordine cavalereşti, protector al armatei, marinei, cercetaşilor, ţăranilor, al numeroşilor cavaleri, prinţi, regi, împăraţi, voievozi precum Ştefan cel Mare, Petru Cercel, Mihai Viteazul, Petru Rareş, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Bibescu, etc., ocrotitor al multor ţări, oraşe, comune, ape, munţi din lumea creştină: Anglia, Antiohia, Aragon, Armenia, Barcelona, Bucureşti, Catalonia, Constantinopol, Franţa, Ferrara, Georgia, Georgia (USA); Georgia de Sud, Georgetown, Sfântul Gheorghe, Gheorghieni, Sângeorz-Băi, Giurgiu, Grecia, Genova, Lituania, Portugalia, România, Veneţia.

    Preţuirea sacră a Crăiesei ceresco – pământeşti Fecioara Maria şi dragostea Fiului ei Hristos, l-au supraînnobilat serafic cu distincţia rarisimă de: Purtător de Biruinţă!

   Lângă Ierarhia Numelor Divine, reconstituită de marele sfânt dacoromân Dionisie Areopagitul, sub aura „Numelui mai presus de orice nume”, HRISTOS, în iconografia mântuirii hristice, trei mari traci, geto-daci, din întreaga omenire au ajuns până la înălţimile serafice ale demnităţii dumnezeirii, Fecioara Maria, Ioan Botezătorul şi Sf. M. Mc. Gheorghe.

   Fecioara Maria – Vlaherna – Carpathina, Maica lui Dumnezeu, Crăiasa cerului şi a pământului, Ioan Botezătorul – Înaintemergătorul, vărul, naşul lui Iisus -Mântuitorul şi prinţul Gheorghe, cel mai mare dintre sfinţi, după Ioan Botezătorul, încununat cu sceptrul Biruitorului său Hristos, ca Purtător de Biruinţă.

   „Îmbărbătează-te şi te veseleşte, iubite Gheorghe (îi spune Împăratul Vieţii veşnice – Hristos), căci Eu te voi întări să rabzi toate aceste chinuri la care te-au supus. Şi Mă jur pe Mine şi pe sfinţii îngeri, că dintre cei născuţi din femeie nici unul nu este mai mare decât Ioan Botezătorul, şi că după tine nu se va mai ridica nimeni asemenea ţie.”  (Acta Sanctorum, aprilie 23, (1675-), pp. 100-163; The Martyrdom and Miracles of Saint George of Cappadocia, Oriental Text Series I, textele coptice editate cu o traducere englezească de E. A. Wallis Budge, Londra, D. Nutt, 270, Strand, 1888, p. 52)

   Este alegerea lui Hristos, pe care nu pot să n-o accept, deşi sfântul apostol Pavel şi împăratul Constantin cel Mare au făcut cât toată ierarhia univesală a Bisericii.

   – Ce este mai minunat, ce este mai fascinant, ce este mai sacru, ce este mai sublim şi mai dumnezeiesc, decât nobleţea de a aparţine Naţiunii Binecuvântate, Neamului nemuritor din al cărui Sân hărăzit, au odrăslit Fecioara Maria, Iisus Hristos, Ioan Botezătorul, Sf. Apostol Pavel, Teotim I Filosoful, Sf. M. Mc. Gheorghe, Constantin cel Mare, Dionisie Areopagitul, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nazianz, Teodosie cel Mare, Iustinian cel Mare.., şi atât de mulţi aleşi slujitori-slăvitori precum marele părinte-duhovnic Arsenie Boca ori confraţii săi Dimitrie Bejan, Dumitru Stăniloae, Dumitru Bălaşa, Sofian Boghiu, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc ş.m.a.?!

   Frumuseţea Sfinţilor este temeiul sublim al trăirii vieţii lor creştin-ortodoxe!

 

   Purtătorii georgeofori dacoromâni, fiecare după „măsura jertfei sale” au fost înzestraţi cu sclipiri de har, vocaţie şi misiune din virtuţiile prinţului, din calităţile generalului şi din însuşirile celeste ale Sfântului Mare Mucenic GHEORGHE.

    Dinastia dacoromână ortodoxă a Purtătorului de Biruinţă Gheorghe:

 

   Mari personalităţi, eroi, martiri, sfinţi descendenţi ai Dinastiei Sf. Gheorghe:

    

   George Anca, istoric al religiilor, Gheorghe Apostolescu, erou–martir; Gheorghe Arsănescu, colonel, erou-martir; Gheorghe Avrămescu, general, erou-martir; George Bariţiu, publicist, istoric, om politic; Gheorghe Bibescu, Domnitor, istoric-reformator; Gheorghe Brahonschi, inginer, erou-mărturisitor (arhitectul Memorialului Aiud); Gheorghe Brătianu, istoric, prof. univ. dr. om politic, martir; Gheorghe Buzatu, prof. univ. dr., istoric erudit, om politic; Gheorghe Calciu – Dumitreasa, preot, scriitor, erou-mărturisitor; Gheorghe Calotă, preot, erou-martir; Gheorghe Cantacuzino – Grănicerul, general, prinţ, om politic, erou; Gheorghe Badea Cârţan, păstor, patriot, mare pelerin creştin; Gheorghe Clime, inginer, avocat, erou-martir; Gheorghe Constantin –Cotmeana-Argeş, dascăl, profesor–teolog; George Coşbuc, poet-genial; Gheorghe Dima, compozitor, dirijor; Gheorghe Dincă, preot-naţionalist; Gheorghe Dinică, actor emerit; Gheorghe Doja, erou-martir; Gheorghe Dragomir – Jilava, erou, pătimitor, mărturisitor; Gheorghe Dragomirescu, preot, erou-martir; Gheorghe Eminovici, tatăl Luceafărului; George Enescu, geniu al muzicii culte; George Fonea, poet, erou-martir; Gheorghe Furdui, dr. în Teologie, erou-martir; Gelu, voievod al Transilvaniei – „Gelu, ducele românilor…” (Anonymus); Gelu Neamţu, publicist, scriitor gândirist; Gelu Gheorghiu, erou, pătimitor, mărturisitor; Gheorghe, sfântul stareţ de la Cernica; Gheorghie, călugăr valah, mănăstirea Trăisteni-Muntenia „prietenul vrăbiilor”; Gheorghe Ghica I, Domn „capabil şi luminat”; Gheorghe Grigore Ghica, Domn „bogat la minte şi plin de demnitate”; Gheorghe Gorunescu-Penciu, poet, erou-mărturisitor; Gheorghe Grecu, erou, pătimitor-mărturisitor; Gheorghe Ghelasie – ieroschimonah, mistic isihast în Mănăstirea Frăsinei,  Gheorghe Iscru, prof. univ. dr., istoric; Gheorghe Istrate, erou-martir; Gheorghe Jijie, inginer, scriitor, pătimitor, mărturisitor; Gheorghe Jimboiu, erou-martir; Gheorghe Lazăr, dascăl teolog, întemeietorul învăţământului modern românesc; Gheorghe Moşul Lazăr, pustnic închinător al Mănăstirii Varatec;  Gheorghe Magheru, general, om politic, erou; George Manu, prinţ, savant, erou-martir; Gheorghe Mihăilescu, preot-paroh de Bârsoiu-Vâlcea; Gheorghe Marin Nistoroiu (străbunicul) erou al luptei pentru Independenţă; Gheorghiţa Radu-Nistoroiu, mama mea-odrăslirea sufletului meu; Gheorghe Opriş, preot, erou-mărturisitor; Gheorghe Pop De Băseşti; Gheorghe Popescu, scriitor, erou, mărturisitor; Gheorghe Proca, erou-martir; Gheorghe Racoveanu, prof. univ. dr., erou-mărturisitor; George Roca, poet, publicist, scriitor, editor; Gheorghe Roşoga, rapsod popular; Gheorghe Jipa Rotaru, comandor, istoric, prof. univ. dr.; George Stanca, poet, publicist, scriitor; Gheorghe Stănescu, scriitor, pătimitor, mărturisitor; Gheorghe Stroia, scriitor, publicist, editor, Gheorghe Şerban, preot, erou-martir; Gheorghe Tarcea, preot, erou-martir; Gheorghe Tattarescu, pictor religios renascentist; Gheorghe Tomescu, preot, erou-martir; Gheorghe Tudor, actor, artist, genial rapsod; Gheorghe Ungureanu, preot, erou-martir; George Ungureanu, scriitor, pătimitor, mărturisitor; George Uscătescu, profesor universitar, erou-mărturisitor; Gheorghe Zamfir, regele naiului românesc-universal.

 

   Tuturor  Georgeoforilor dacoromâni – Hristos a înviat!,

    Întru mulţi ani binecuvântaţi şi fericiţi!

——————————————————

 GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

„Eu sânt Învierea şi Viaţa;

cel ce crede în Mine, chiar

dacă va muri, va trăi!”

        (IISUS HRISTOS)

 

 

   În podoaba Creaţiei divine, Lumea se îmbracă şi devine strălucitoare prin originalitatea, prin forţa gândirii sale şi prin autoritatea spirituală reflectată în ipostasurile naţiunilor care au rămas şi rămân în comuniune cu Atotcreatorul.

   Existenţa Istoriei vine la viaţă, prin comuniunea dintre Creator şi făptura umană, creşte, se maturizează şi trăieşte plenar numai prin veşmântul şi podoaba filosofico- filocalică, ce trasează, argumentează şi determină sensul vieţii religioase a omului.

   Izvorul cunoaşterii curge din Matca divină a conştiinţei filosofice a lumii hristice, sau prin „drenarea” deliberată a inconştientului, a gândirii autonome, a raţiunii iraţionale.

   Calea filosofiei hristice este un mare Pisc, poate cel mai înalt al experienţei religioase, continuu vie, permanent tumultoasă, adesea aprigă, cu multitudine de suişuri şi aglomerări de coborâşuri, dar nemuritoare şi mântuitoare prin Taina Sofiei şi a Învierii, pe când cealaltă se desfăşoară rectiliniu şi zbuciumat, după un paradis pierdut, într-o permanentă zvârcolire a iluziei prea necesare sau prea abundente.

   Calea Filosofiei Hristice a Dumnezeului-Om, Iisus Hristos este Stâlpul şi Temelia Adevărului, cum inspirat a remarcat marele savant creştin Pavel A. Florenski: „Sarcina vieţii nu e aceea de a-ţi petrece viaţa în linişte, ci de a trăi demn şi de a nu fi inutil şi un balast pentru ţara ta. Când intri într-o fază tumultoasă a vieţii istorice a ţării tale sau chiar a lumii întregi, când se decid probleme mondiale, fireşte că e greu, e nevoie de eforturi şi suferinţe, dar tocmai aici trebuie să te arăţi om şi să-ţi dovedeşti demnitatea”. (Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori. Trad. E. Iordache, pr. I. Friptu şi pr. D. Popescu. Studiu introductiv: diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. XXVI)

   Calea Omului este un drum neted al gândirii sale umane, liber cugetătoare care are doar cădere şi nu urcare, doar sfârşit şi nu finalitate, fiindcă este doar o „abstractă a dezbinării şi fragmentării, individualismului, solipsismului şi egoismului metafizic şi moral, filosofie demonică a urii, a pesimismului ucigaş, şi sinucigaş, şi a iadului, care duce la pierderea sensului şi raţiunii existenţei.” (Sf. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om. Abisurile şi culmile filosofiei. Studiu introductiv şi traducere: Pr. prof. Ioan Ică şi diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Sofia, Bucureşti, 2010, p. 17)

   Sensul esenţial, vital şi mântuitor al Filosofiei Hristice îl constitue dogma limpezirii spirituale şi duhovniceşti printr-o mărturisire totală, permanentă, jertfelnică a Adevărului revelat în dreapta credinţă, într-o continuă nădejde şi într-o dragoste arzătoare, atotcuprizătoare, de o claritate hristică trăită plenar ca marii martiri şi sfinţi, precum „Sfântul închisorilor” Valeriu Gafencu: „Alta este viaţa decât aceea pe care obişnuit şi-o închipuie oamenii. Altul este omul însuşi decât acela ce se închipuie el. Altul este adevărul decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească.” (Ieromonahul Teognost, Părintele Iustin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos. vol.1 Ed. „Credinţa strămoşească, p. 181)

 Toate problemele omenirii se asumă în gândirea omului religios, respectiv a  creştinul ortodox, fiindcă toate înfăptuirile omului se rezumă doar la conlucrarea lui cu Dumnezeu-Omul. Separat de Hristos, omul şi lumea se dezmembrează, se dezumanizează sau se prea umanizează, se autonomizează, desfigurându-se religios, moral, spiritual, zvârcolindu-se în neputincios, într-un nesfârşit chin al disperării. Cel mai insuportabil chin spunea Sfântul Iustin Popovici este să te gândeşti la absurditatea gândirii: „Găsiţi-mi sfârşitul gândirii, moartea ei, şi veţi deveni cei mai mari binefăcători ai omenirii”. (Sf. Iustin Popovici, op. cit., p.51)

   În raţiunea bezmetică a iraţiunii lor oamenii, decăzând din Chipul Creatorului, au devenit nişte indivizi suficienţi loruşi, care L-au izgonit, L-au prigonit, L-au rerăstignit pe Dumnezeu, urcându-L mereu pe Golgota Calvarului, suindu-L continuu pe Crucea Pătimirii, în vreme ce prin Înţelepciunea şi Dragostea dumnezeirii Sale, Logosul întrupat, Iisus Hristos le-a dăruit oamenilor din Viaţa Sa veşnică, clipe de eternitate.

   Dumnezeu nu le-a cerut nimic oamenilor, care sunt totuşi fiii Săi spirituali.

   Ne-a oferit Dragostea Sa în schimbul Iubirii noastre, astfel ca Omul religios să poată trece prin moarte întru nemurire.

   Viaţa nu trăieşte decât în religiozitatea însăşi, respectiv în pleroma creştinismului divin hristic. Prin urmare, Învierea Mântuitorului Hristos a devenit Mama vieţii tuturor creştinilor hristofori.

   Învierea lui Hristos este ţelul suprem al omenirii, aşa cum spunea şi purtătorul de Hristos, misticul teofor Valeriu Gafencu, adăugându-se Cetei Aleşilor lui Dumnezeu: „Eu consider că ţelul de căpetenie al vieţii noastre trebuie să fie Învierea. Tot ce facem noi în această viaţă trecătoare trebuie să fie o permanentă pregătire pentru ziua Învierii creştine, când oamenii şi neamurile se vor înfăţişa înaintea judecăţii supreme, cu faptele lor bune şi cu păcatele lor, urmând să-şi ocupe locul cuvenit în stratificările spirituale ale cerului.” (Ierom. Teognost, op. cit., p. 174)

   Crucea a devenit din obiect de osândă, din obiceiul barbar de tortură, prin Răstignirea Mântuitorului, Răscumpărător al omenirii, izvor de renaştere religios-spirituală, adică urmarea lui Iisus Hristos, a Maicii Sale Maria şi a Jertfelor lor.

   Învierea Domnului este o Faptă dumnezeiască şi umană, istorică deci, care poate fi reconstituită prin orice cuget curat creştin, eliberat de prejudecăţi, descătuşat de cele lumeşti, iubitor de Adevăr, Libertate, Jertfă şi Dragoste de Neam şi Dumnezeu, aşa cum a fost de-a lungul mileniilor în Dacia şi în mod expres în regimul ateo-comunist totalitar, care s-a exprimat şi se exprimă prin doctrina sa care-l defineşte integral: fundamentalismul ateist revoluţionar împotriva Creştinismului Bisericii lui Hristos.

   Cine are curajul mărturisirii şi dragostei de Dumnezeu să se grăbească de Martiriu!

   Cine are curajul mărturisirii şi iubirii de Patrie şi de Neam să se gătească de Jertfă!

 

   Cine are curajul mărturisirii, al dăruirii şi al demnităţii să se pregătească de Înviere!

   Clopotele au bătut şi vor bate în toate vremurile de Sărbătoare şi de persecuţii.

    Dumnezeu ne-a lăsat Adevărul, noi am ales minciuna.

    Dumnezeu ne-a lăsat Armonia, „aleşii” au ales Oculta.

    Dumnezeu ne-a lăsat Bucuria, noi am ales întristarea.

    Dumnezeu ne-a lăsat Credinţa, noi am ales erezia.

    Dumnezeu ne-a lăsat Crucea, noi am ales piroanele.

    Dumnezeu ne-a lăsat Demnitatea, noi am ales laşitatea.

    Dumnezeu ne-a lăsat Dragostea, „aleşii” au ales vrăjmăşia.

    Dumnezeu ne-a lăsat Familia, noi am ales Sodoma şi Gomora.

    Dumnezeu ne-a lăsat Frumosul, noi am ales grotescul.

    Dumnezeu ne-a lăsat Glia străbună, „aleşii” au vândut-o.

    Dumnezeu ne-a lăsat pe Hristos, „aleşii” au ales Antihristul.

    Dumnezeu ne-a lăsat Iertarea, noi am ales răzbunarea.

    Dumnezeu ne-a lăsat Jertfa, noi am ales blasfemia.

    Dumnezeu ne-a lăsat Libertatea, noi am ales robia.

    Dumnezeu ne-a lăsat Liturghia, noi am ales simfonia morţii.

    Dumnezeu ne-a lăsat Lumea Sa, noi ne-am încuscrit cu păgânii.

    Dumnezeu ne-a lăsat Onoarea, „aleşii” au ales sperjurul.

    Dumnezeu ne-a lăsat Panteonul sacru, „aleşii” l-au vândut străinilor.

    Dumnezeu ne-a lăsat Răbdarea, noi am ales răzvrătirea.

    Dumnezeu ne-a lăsat Slava, noi am ales cununa de spini.

    Dumnezeu ne-a lăsat Suferinţa, noi am ales nechibzuinţa.

    Dumnezeu ne-a lăsat Viaţa vieţii, noi am ales moartea vieţii.

    Dumnezeu ne-a lăsat Zidirea, „aleşii” au ales zădărnicia.

    Dumnezeu ne-a lăsat Nemurirea, „aleşii” i-au ales Răstignirea.

 

    Și Dumnezeu știe că pe ”aleși ” i-am ”ales” NOI !

   În trecutul nu prea îndepărtat al persecuţiilor şi prigoanelor religioase declanşate de sistemul totalitar ateo-comunist, Clopotele Bisericilor băteau, iar corul creştinilor torturaţi se auzea şi înlăuntru şi în afară: Hristos a înviat!/ Adevărat a înviat!

 

   Astăzi, Clopotele încă mai bat, mai plâng, dar corul credincioşilor nu se mai aude.

   Spre deosebire de Ieri, când se murea de mâna temnicerului cu zâmbetul pe buze, schingiuit, împuşcat, răstignit, aruncat în Groapa comună, la Canal, în canale, astăzi se moare ucis tot de mâna omului cu rânjetul schimonosit, prin arma biologică.

   Bat Clopotele, dar mugurele a rămas încă încremenit în faşă.

   Bat Clopotele, dar frunza verde nu vrea să mai odrăslească.

   Bat Clopotele, dar iarba verde de acasă rămâne uscată.

   Bat Clopotele, dar păsărelele şi-au înlocuit trilul vesel cu doina de jale.

   Bat Clopotele, dar pământul plin de viaţă rămâne încremenit.

   Bat Clopotele, dar grâul Patriei este luat de la gura poporului.

   Bat Clopotele, dar cupola cerului albastru pare pustie şi cenuşie.

   Bat Clopotele, dar aerul este apăsător şi înceţoşat de suspine.

   Bat Clopotele, dar Prohodul Răstignirii rămâne parcă continuu.

   Bat Clopotele, dar Săptămâna Patimilor s-a prelungit în luni de pătimire.

   Bat Clopotele, dar lângă Mormântul Gol, se aşează mormintele pline.

 

   Durerea şi suferinţa creştinilor hristofori, s-a transformat prin rugă şi răbdare, prin tortură şi îndurare, prin asceză şi mistică, prin slujire şi slăvire, prin jertfă şi iubire în izbăvire ortodoxă, devenind astfel temelia şi stâlpul ctitoriei Bisericii lui Hristos.

   Bat Clopotele la Aiud… Bat Clopotele la Bicaz… Bat Clopotele la Canal… Bat Clopotele la Chişinău… Bat Clopotele pe Nistru… Bat Clopotele la Gherla… Bat Clopotele la Jilava… Bat Clopotele la Miercurea Ciuc… Bat Clopotele la Ocnele Mari… Bat Clopotele la Periprava… Bat Clopotele la Piteşti… Bat Clopotele la Salcia… Bat Clopotele la Târgu-Ocna…

 

   Bat Clopotele astăzi la Suceava și în toată Ţara…

 

   Dacă, nefiresc, nedemn, de neînţeles ne-am depărtat de Dragostea lui Dumnezeu, de înfierea Lui iubitoare, bine ar fi ca măcar prin durere să ne întoarcem la EL.

   Dumnezeu să-i mântuiască pe cei care au fost omorâţi de boala ucigaşă!

 

   Bat Clopotele de Înviere în sufletele răstignite de durere şi în inimile sfâşiate de spinii profanării dar duhul Imnului nemuririi rămâne prezent în inimile noastre:

Hristos a Înviat!

 

 

   + Sf. Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos – 2020

Oare de ce e atât de greu de pătruns și de trăit Învierea? De ce sensul ei pare că ne scapă, mai ales cand simțim că viața noastră e, în general, în regulă? Când suntem, fie și relativ, mulțumiți de viața noastră… Când vrem să sărbătorim fără să ne punem la îndoială cu ceva, fără să „deranjăm” ceva dinlăuntrul nostru.

Pentru că Învierea ne cheamă să ne „coborâm” în viața noastră. Până la etajul cel mai de jos. Până la acea parte joasă a ființei noastre, până la întunericul nostru, până la ceea ce este, personal, iadul nostru. Căci, lucru minunat, Învierea lui Iisus s-a petrecut mai întâi în Iad, și oamenii de acolo au înțeles mai întâi – înaintea celor de pe pământ – slava și frumusețea Învierii! Iată, în icoanele ortodoxe, accentul cade pe Iisus care-i trage pe Adam și Eva din iad, nu ca în picturile de inspirație apuseană unde Iisus calcă biruitor pe sicriu, cu doi îngeri martori dar cu oamenii… nicăieri. Acea Înviere „ostaseasca”, din etajul de „deasupra” este lipsită de slava cea adevărată și plină de sens pe care o are în etajul „de dedesubt”.

Așadar, Învierea se petrece, cu adevărat, în „underground-ul” vieții noastre. Dacă îi căutam resorturile în păruta stabilitate a vieții noastre cotidiene, în relativa armonie și bunăstare a vieților noastre – nu le vom găsi. De aici și lipsa bucuriei și a sensului Învierii, un gol pe care nu-l pot umple nici rudele, nici mesele, nici nimic… Pentru că este locul lăsat liber în noi de Domnul „privilegiat” pentru Înviere, și pentru nimic altceva.

Dar cum să accesam acest etaj „de jos” al vieții noastre? Când de mult nu mai simțim nimic, și n-am ști ce înseamnă pocainta fără să ne prefacem… Când suntem pătrunși de însemnătatea realizărilor noastre și nu avem prea multe lucruri de care să ne fie rușine. Ei bine, acesta este exact tipul de moralitate „rezonabila” care stinge Învierea!

Ca să primim Lumina, trebuie să coborâm în etajul întunecat al vieții noastre. Și un fel smerit și frumos de-a face asta, și accesibil tuturor, este un gând. Un gând extraordinar, cu o putere de a ne întoarce viața…!

Gândul că viața noastră este, în general, o ratare…

Dar cum să te uiți la viața ta cu acești ochi? Cu alții decât cei cu care ne-am obișnuit până acum? Cum sa-ti repudiezi „succesele” de până acum, cum sa-ti negi reușitele, profesionale, personale, familiale etc. Și, la o adică, de ce, dacă sunt „ale tale”?

Ei bine, prin ochii minunați ai pocaintei, lucrurile se văd cu totul altfel. Prin ochii pocaintei, toate momentele vieții noastre fără El, fără Iisus, se văd ca… ratări! Fie că am absolvit masterate sau doctorate, fie că am condus afaceri, fie că am contribuit la dezvoltarea economiei și binele țării – toate momentele în care nu era Iisus în viața noastră, în inima noastră, toate le vedem ca ratări. În afară de pruncii pe care i-am născut, și de câteva Taine pe care le-am trăit (Cununia, Împărtășania și altele), date toate de Domnul, simțim că un imens 90%, poate, din viața noastră l-am trăit fără El. Fără Iisus în inimă. Bucurandu-ne cu prietenii, poate mulțumind Domnului apoi, felicitandu-ne că am făcut un lucru bun, dar totul în rest petrecîndu-se… în discreta Lui absență.

Fericiți sunt cei care nu cad sub acest 90%. Pe aceia îi știe Domnul. Dar noi, restul, cei care simțim că am trăit o sumedenie de clipe fără prezența Domnului, pentru noi Învierea are sens numai când coborâm în acest „subsol” al vieții noastre, în acest 90% de uitare și de întuneric. Aici ne declarăm înaintea Domnului neputința de a fi fost cu El, rupem titlurile de „succes” ale vietii noastre și lăsăm să cadă acea dulce siguranța în reușitele noastre. Aici ne lăsăm din nou iubiți de Domnul, ne facem iarăși copiii Lui, acceptăm cât suntem de vulnerabili și de ușor de rănit, cât suntem de suferinzi fără El! Aici ne abandonăm viața noastră „de succes”, socotind-o ca de nimic înaintea Domnului, și recunoscând că tot ce s-a întâmplat frumos în viața noastră a fost din Grația Lui! Aici – și asta e minunea – separăm Lumina de întuneric, întunericul punându-l tot pe seama noastră și Lumina toată pe seama Lui. Și atunci, o prefacere măreață se întâmplă în noi! Atunci, fiindcă am coborât în viața noastră risipită și am declarat-o pierdută și am dat-o în mâinile Domnului, atunci Lumina Învierii răsare peste imensa noastră pierdere! Și răsărind, o recuperează pe toată, o reface bună de trăit și de amintit – pentru că acum e fără falsa siguranță, fără impenetrabila suficiență de sine. Acum, viața noastră pierdută am facut-o „infranta și smerită” (Psalmul 50), și Domnul ne-o dă pe toată înapoi – laolaltă cu copii, nepoți, proiecte reușite sau mai putin reușite – cu toate cele pe care, până acum, le separasem de Grația Lui! Acum Învierea s-a petrecut, cu slavă, acolo unde trebuia: în etajul de „jos” al vieții noastre. Și de aici resorturile să fim senini, să o trăim și la „suprafața”, între mese, rude și prieteni… Fiindcă am adus-o de „dedesubt”.

O, dulce înfrângere a inimii în Domnul! Cum de atâtea ori n-am înțeles că Domnul nu avea ce face cu viețile noastre „câștigătoare”… Cum nu am înțeles că noi nu-i dădeam spațiu Domnului să învieze, pentru că îl invitam, mereu, la suprafata vieților noastre, acolo unde eram „OK”, între mese, rude și prieteni! Că nu-i deschideam, niciodată, „subsolul”, mormântul, acel 90% unde stăteau toate absențele și risipirile noastre, unde erau toate suferințele și insecuritatile vieții noastre! De acelea avea nevoie Domnul ca să ne întoarcă în noi înșine, ca să ne facă buni de iubit și frumoși înaintea Lui – nu de tihna inertă a vieților noastre. Căci așa iubește Cine te iubește cu adevărat. Te iubește din punctul cel mai de jos al ființei tale. Acolo se întâmplă Învierea, în toată taina și slava ei!

Doamne, mult ne iubești, nespus de mult! Dacă te cobori în ratarea noastră, pe care ne-am obișnuit s-o numim „viață”. Fă-ne, Doamne, să ne punem ratarea înaintea Ta, fă-ne să ne deschidem „mormântul”, ca să ne găsească și să ne vindece Lumina Învierii Tale!

O Înviere în subteran, o Înviere frumoasă tuturor!

P. Iustin T., 18 aprilie 2020

(subtitlu: Avangarda literară din Occident și folclorul românesc)

 

— Cum poți să explici acest fenomen, că românii dintr-odată s-au aruncat în marea bătălie a modernismului din literatura și arta Europei, lăsând în istoria literaturii, artei și a dezvoltării ideilor o mulțime de nume celebre? m-a întrebat Arne Ruth, pe când era redactor șef la Dagens Nyheter, principalul ziar cotidian din Suedia. Cum așa, când până atunci nimeni nu mai auzise de vreun român care să fi dialogat de la egal la egal cu marile personalități ale culturii occidentale?

— Noi, românii, n-am privit niciodată asta ca un fenomen, ci ca un lucru firesc, de care nu ne-am mirat. Românii au devenit o forță culturală călăuzitoare în lumea ortodoxă, încă de la căderea Constantinopolului. Au mai fost români de anvergură europeană, care au intrat în sfera valorilor universale, dar au scris în latină sau în alte limbi străine și s-au făcut cunoscuți ca cetățeni ai Europei, nu ca români. Edward Gibbon îl citează adesea pe Dimitrie Cantemir.

I-am spus că Nicolae Milescu Spătarul scrisese la Stockholm în 1666 o lucrare în latină despre janseniști, pe care o începuse la Paris, la cererea regelui Ludovic XIV. Venise la Paris și în Suedia ca ambasador al patriarhului din Ierusalim, cu care fusese coleg de studii. Apoi s-a dus la Moscova, tot ca ambasador al aceluiași patriarh. A fost oprit ca dascăl al viitorului țar și trimis ca ambasador al Rusiei la Pekin. Milescu era un intelectual pe meridianele Eurasiei și a lucrat ca diplomat de la Oceanul Atlantic până la Oceanul Pacific. Milescu și Dimitrie Cantemir i-au dat lui Petru cel Mare ideea să deschidă ferestrele Rusiei către cultura occidentală. Unul l-a educat, iar celălalt a preluat ștafeta și l-a sfătuit. Educatorul și consilierul, ambii români, cât și fiica lui Cantemir, stau în spatele țarului care a adus Rusia, cât de cât, oareșicum în rândul țărilor civilizate. Antioh Cantemir, aristocrat român cu educație franceză, e recunoscut de ruși și de enciclopediile occidentale ca primul poet din literatura rusă modernă. Antioh a fost primul ambasador al Rusiei la Londra și la Paris, a orientat Rusia spre cultura Franței și spre modelul curții de la Versailles. I-am mai spus că la români activitatea aproape apostolică, de permanentă modernizare și deschidere spre înnoiri în cultură, în cele mai mari orașe din Europa, ca Moscova și Paris, face parte din tradiția și menirea noastră istorică. Arne Ruth a zis că Milescu, Dimitrie și Antioh Cantemir erau niște copii cuminți. Voia să știe cum era cu cei doi copii rebeli, Tristan Tzara și Marcel Iancu.

— Da, am răspuns eu, erau doi studenți rebeli, care se refugiaseră în Elveția de frica războiului. Erau nonbeligeranți, iar pe atunci asta era rău văzut. Studenția la ei era un pretext ca să le trimită bani de acasă, pe când ei, în loc să meargă la facultate, ședeau la Cabaré Voltaire. Însă afirmarea românilor în cultura Occidentului nu începe în 1916 la Zurich cu dadaiștii, ci începuse deja la Paris, cu un virtuos ca George Enescu, devenit celebru în Franța cu Poema română în 1898, la vârsta de 16 ani. Fusese remarcat și la curtea de la Viena de către împăratul Franz Joseph, încă de pe când avea zece ani. Avangarda culturală română nu începe cu cei doi copii rebeli, ci cu un copil minune. Avangarda noastră începe și cu românca de viță veche Anna de Noailles, născută prințesă Brâncoveanu, ce se impune la Paris cu volumele ei de poezii din 1901 și 1902. Simultan, Enescu avea succese răsunătoare la Paris cu Rapsodiile române (din aceiași ani 1901 și 1902). Pe atunci, cei doi dadaiști erau copii și se jucau cu ce aveau, în țărână. Ei au debutat pe românește în 1912, ca simboliști, la București. N-au speriat pe nimeni în țară, așa că s-au dus să sperie Occidentul. În centrul vieții mondene și literare din Paris deja străluceau celebrități românești. L’Abbé Mugnier nu mai tăcea prin saloanele literare cele mai selecte din Paris, în anii 1911 – 1914, despre ceea ce scria Martha Bibescu. Dadaiștii vin mai târziu și se fac auziți nu la Paris, unde era centrul mondial al culturii, ci la Zurich, un orășel al băncilor, dar nu și al literaturii. Erau teribiliști și se mirau cu ce să mai șocheze lumea, care îi privea de sus în jos. La douăzeci de ani, cu bani puțini în cafenea, s-au apucat să critice principiile valorice ale celor cu bani mulți. Societatea elvețiană îi îngrădea cu bariere de limbă și de cultură, așa că ei s-au apucat să spargă toate barierele lingvistice și culturale, la dimensiunile Europei beligerante. Publicaseră propriul lor Manifest Dadaist, pe care însă nu îl aplicau în practică. Se lăudau cu poezii compuse prin a așeza alături cuvinte luate la întâmplare din pălărie. Mințeau. Alegeau cu grijă combinații de cuvinte, bine potrivite ca să șocheze și să trezească asociații de idei telegrafice, de revoltă împotriva societății burgheze. Ei puneau sub semnul întrebării întreaga civilizație europeană, care ne decepționase cu atâta vărsare de sânge. Pentru a propaga ideile lor umaniste, au folosit o tehnică literară mai veche din literatura română și care era necunoscută în vestul Europei. Același procedeu fusese folosit de Caragiale în schița La Moși, pe când ei erau copii. Iar Caragiale se juca, fiindcă știa artificiul încă de la jocurile din copilărie și se adresa unui public care cunoștea regula jocului, așa că nimeni nu ridica din sprânceană ca la ceva nou. Era o tehnică literară veche, de la marginea folclorului. Tristan Tzara l-a găsit de fraier pe Lenin, care locuia pe aceeași stradă Spiegelgasse, unde era cabaretul Voltaire. Lenin a băgat nasul să vadă ce era cu gălăgia de la cabaret, iar Tzara i-a făcut capul mare. Lenin nu și-a dat seama că avea de a face cu un hâtru bun de glume, ci l-a crezut revoluționar de aceeași teapă cu el. Tzara i-a spus că Dada era un cuvânt compus din repetarea adverbului afirmativ în limba rusă, identic cu cel din română, unde dublat înseamnă negație, îndoială. Mințea, cum îi mințise pe alții că ar fi venit dintr-un dicționar francez, de la o jucărie pentru copii. Dadaiștii înșiși se jucau. Nu a spus nimănui că venea de la Sf. Dada, din calendarul bisericii române, sfântul ce patrona ziua în care se născuse el, Tristan Tzara. L-a păcălit pe Lenin să țină un fel de reprezentație dadaistă, îmbrăcat în cutii de cartoane colorate, cu perucă și cu pseudonim, ca să nu-l repereze agenții poliției secrete elvețiene, unde era înregistrat ca psihopat periculos. Tristan Tzara l-a păcălit pe Lenin și mai rău, punându-i în mână Manifestul Dadaist. Lenin a făcut asocierea de idei cu Manifestul Partidului Comunist al lui Marx și a aplicat Manifestul Dadaist în practica revoluției rusești și a bolșevismului. Dadaiștii ziceau doar așa, în glumă, cam cum ar veni: „Moarte culturii! Moarte bogătașilor! Moarte societății burgheze!”, ca să sperie barmanul și clientela lui mic-burgheză sau burghezuțele din cartier. Însă marele Lenin, care pe atunci era mic, nu și-a dat seama că dadaiștii erau niște copii zburdalnici, care glumeau. Iar ei nu și-au dat seama că se jucau cu focul. Lenin a luat programul lor teoretic în serios și l-a aplicat fără să glumească, paragraf cu paragraf, punct cu punct, în practica revoluționară. Dadaiștii una ziceau, alta gândeau, după cum este una din formele cele mai rafinate și mai șirete ale umorului la țăranii români, așa cum vorbesc în doi peri Ilie Moromete, din romanul Moromeții de Marin Preda sau alți țărani din alte scrieri. Pe când Lenin nu avea pic de umor și n-a priceput jocul dadaiștilor. S-au l-a priceput cum l-a dus capul și a făcut excesele destructive, care au compromis ideea de comunism. Tristan Tzara s-a abținut să nu râdă când i-a jucat lui Lenin farsa. Apoi i-a povestit lui Salvador Dali cum l-a păcălit pe Lenin. Dali nu s-a putut abține și a divulgat aspectul dadaist al revoluției lui Lenin într-unul din tablourile sale ambigue [pe Internet: Dali Lenin]. Tristan Tzara doar a vrut să-și bată joc de Lenin și nu s-a așteptat că el va aplica năzdrăvăniile lor dadaiste, cu consecvența lui Păcală, care știm că trage ușa după el de-adevăratelea, după cum i-a zis popa: „trage ușa după tine!”. Lenin a transformat farsa dadaistă într-o farsă trasă întregii omeniri. Revoluția rusă a fost cea mai mare farsă dintre toate revoluțiile, care toate au fost doar farse aranjate de niște șarlatani anonimi, ce au tras sforile și profiturile. Aș zice că cel mai mare spectacol dadaist pus la cale de Tristan Tzara a fost nu ce organiza el la Cabaré Voltaire, ci scenariul pentru excesele din revoluția rusă și din comunismul sovietic, total diferit de ideile precursorilor ce au crezut în comunism ca într-o soluție umanistă. Stalin a dirijat partea a doua a spectacolului dadaist, început de Lenin, cu foaia de drum primită la cabaretul glumeților. Tristan Tzara, Marcel Iancu, Eugen Ionescu și toți ceilalți avangardiști nu au inventat nimic nou. Au găsit totul pe de-a gata, deja spus în creațiile populare orale, în Caragiale și la alți înaintași, necunoscuți în afara țării. Ionesco a dezvoltat formula dialogului absurd din folclorul marginal: „— Bună ziua, mătușă! /— Lapte am în găletușă. / — Mătușică, ori ești surdă? / — N-are muica urdă.” Românii creatori de curente literare la Paris își negau rădăcinile folclorice, dar au plecat de la cântece ca acesta: „Merg pe gard, de drum mă țin, niciun latră nu mă câine, niciun ’punge nu mă bou.” Dadaiștii și toți moderniștii din avangarda română s-au inspirat din folclor și n-au inventat nimic nou pentru români, ci nou pentru occidentali. Tot ce au spus moderniștii era deja spus în literatura orală a românilor, de la contemporanii perechii de Gânditori de la Hamangia încoace. „Totul e spus și venim prea târziu după mai mult de șapte mii de ani de când există oameni care gândesc.” (Tout est dit et l’on vient trop tard depuis plus de sept mille ans qu’il y a des hommes qui pensent.)

— La Bruyère, a zis Arne Ruth.

— Da. Ce s-a mai inventat de la La Bruyère încoace, în afară de stilou (Petrache Poenaru), insulina (Nicolae Paulescu) și avionul cu reacție (Henri Coandă)? Ceva nou în literatură? Nimic nou pe frontul literaturii, nici chiar bancurile cu Bulă sau cu Radio Erevan. Radio Erevan răspunde că tangoul a fost inventat de genialul Lenin în geniala sa operă Un pas înainte, doi pași înapoi. Bancul acesta, ca și titlul și conținutul broșurii lui Lenin, este o adaptare după o situație reală, mai veche: Tzara l-a sfătuit pe Lenin să aplice în strategia revoluției tactica cu pașii din tangou, doi pași înainte, unul înapoi. Lui Lenin i-a plăcut ideea, dar era beat și a încurcat pașii.

Arhe Ruth a zis că avangardiștii români nu s-au inspirat din folclorul românesc, ci din folclorul altor popoare, ca Brâncuși din arta africană. Am zâmbit:

— Unii critici occidentali au văzut în operele lui Brâncuși arta din coloniile lor, pe care le cunoșteau mai bine decât cunoșteau arta din România. De la care alte popoare s-a inspirat Enescu în Rapsodiile române?

În loc de răspuns, a zis că țăranii români erau proști, analfabeți, nu puteau crea nimic, își legau caii de Coloana Infinitului, întrucât nu pricepeau că era o operă de artă.

— Într-adevăr își legau caii acolo. Însă țăranii gorjeni pricepeau totul și vedeau în Coloana lui Brâncuși stâlpul cerului, din satul lor, unde își legau caii și îi băteau să alerge roată, de Sân’ Toader, ca să nu se oprească soarele din mersul lui pe cer. Legându-și caii de coloana lui Brâncuși, țăranii făceau o liturghie pre-creștină, de taină cosmică, pe care orășenii nu aveau cum să o înțeleagă. Țăranii veniți la târg recunoșteau Coloana din Târgu-Jiu ca fiind ceva al lor. Își legau caii acolo nu din prostie sau impietate, ci din afinitate. Coloana Nesfârșită era pentru țărani un arhetip… arhicunoscut. Dacă inspirația lui Brâncuși ar fi fost de origine africană, hinduistă sau cum ar vrea unii, atunci țăranilor nu li s-ar mai fi părut familiară și s-ar fi ferit de Coloana lui ca de ceva străin și impropriu pentru a lega caii acolo. Țăranii nu erau proști, ci erau mai cu cap și cu mai mult bun simț artistic decât criticii de artă occidentali. Brâncuși s-a putut desprinde de Rodin, dar nu s-a putut desprinde de ceea ce știa el din copilărie, din satul lui. Și nu este sigur dacă a putut vreodată să întreacă arta populară strămoșească. A elaborat selecțiuni de forme și a șlefuit cu glaspapir ceea ce de mii de ani se făcea cu barda și fără glaspapir. Chiar dacă țăranii n-aveau ochelari, n-aveau metru, iar creațiile lor erau uneori grunjuroase, aveau forme bine gândite, cu liniile bine croite, erau întotdeauna perfect proporționate și armonioase. Însă obiectele ieșite din mâna lor erau mai complexe. Pentru că pe lângă forma estetică redusă la simplitatea absolută, redusă la esențial, mai aveau și o funcție cotidiană practică, utilitară, care la Brâncuși dispare. Nu Brâncuși a inventat esențialismul în artă, ci țăranii la care se uita el cum lucrau, când era copil. Țăranii reproduceau și perfecționau ceea ce știau ei de mii de ani. Nu Rodin i-a pus lui Brâncuși uneltele în mână, ci meșterii din sat, iar apoi l-au instruit niște profesori la București, care și ei tot din țărani se trăgeau. Brâncuși a făcut să se minuneze Occidentul, însă meșterii anonimi români ar fi zâmbit cu îngăduință de moșnegi, ar fi zis că sunt niște năzdrăvănii fără niciun folos practic, o tiriplice, după expresia lui Ion Creangă, și s-ar fi uitat cu neîncredere la orășenii extaziați, dispuși să plătească prețul unei moșii, pentru ceva care prin sate se vedea pe toate ulițele. Brâncuși nici nu a apucat să prelucreze toate formele și simbolurile din arta multimilenară de pe gardurile țăranilor. Ce să mai caute prin Africa?

— De ce s-a spânzurat Urmuz?

— De creanga unui copac. Nu s-s spânzurat. S-a împușcat. Gestul lui inexplicabil a fost greșit considerat ca o sinucidere. Pentru că un nemuritor nu se poate sinucide. A vrut doar să denunțe moartea că este absurdă și a biruit-o „cu moartea pre moarte călcând”. Și astfel a definitivat o operă suprarealistă, pe care nimeni nu mai are curajul de a încerca să i-o imite și nu-l mai poate depăși. Dar rămâne un mister pentru noi, din ce cauză s-a împușcat. Folclorul persiflează neliniștile existențiale, iar noi le tratăm cu autoironie și cu vin de buturugă. Toate curentele literare create de români, care au șocat Parisul sunt teribilisme, sunt elaborări sofisticate ale unor tehnici literare preluate din cultura orală a țăranilor români. Își trag seva, toate, din umorul prezent sub diferite forme în creațiile orale, ale generațiilor trecute de țărani români.

Și trecură anii. Tom Sandqvist, profesor universitar de teoria artei și istoria ideilor, citise ce scrisesem în Dagens Nyheter, voia să scrie o carte despre avangarda literară românească la Paris și m-a căutat să îmi pună întrebări. A publicat-o ulterior: Dada öst: rumänerna på Cabaret Voltaire, Signum förlag, Lund, 2005. I-am răspuns cam așa:

— Folclorul? Este cea mai trainică și mai longevivă componentă din cultura română, este coloana vertebrală și vâna. De acolo și-au tras seva toți creatorii moderni și în special clasicii. Folclorul este baza fundamentului și fundamentul bazei. E capitolul unu și deschizător de drumuri, din istoria literaturii române, oricât ar ignora asta docții noștri ignoranți, cu nărav de negaționști și cărora le e rușine că se trag din țărani. Cei ce au scris istoria literaturii române greșesc când afirmă că începe cu literatura bisericească. Cu asta începe literatura la români? Până atunci cu ce s-au hrănit românii? Cu agheasmă de la biserică? De mii de ani s-au hrănit cu literatura orală. Istoria literaturii române începe cu literatura orală a românilor, cu folclorul literar. Iar folclorul nu începe cu însemnările folcloriștilor și nu poate fi contemporan cu noi, cum zice folcloristul Adrian Fochi. Folclorul românesc este literatură orală veche, arhaică, cu rădăcini în cultura de la Hamangia, Tărtăria, Cucuteni, Vădastra și câte altele. Basmele noastre conțin o mitologie pre-indo-europeană, mult mai veche decât cea greco-romană, care este indo-europeană. Eroii din basmele noastre sunt personaje mitologice morale, nu amorale ca în mitologia greco-romană. Literatura orală a început cu mii de ani în urmă, s-a transmis din gură în gură și a urmat evoluția limbii române. Cine a mai venit cu aberația că formarea limbii române începe odată cu tipăriturile sau cu exclamația „torna, torna fratre” compusă doar dintr-un verb și un substantiv, notată de străini pe buchii grecești? Cine spune baliverne împotriva rațiunii și a bunului simț? Limba română poate fi la fel de veche ca și literatura orală. Ambele s-au transmis și au evoluat împreună. Eminescu, după ce a acumulat atâta cultură universală, nici nu s-a gândit să se îndepărteze de această literatură orală străveche și cizelată de multe milenii, reeditată verbal mereu și mereu. Se știe că de la literatura orală ne vine continuitatea și unitatea limbii peste atâtea teritorii separate și totodată unite prin mari formațiuni geografice și catastrofe ale istoriei. Geniul suprem al literaturii române s-a inspirat din creațiile orale țărănești și le-a valorificat pe cel mai înalt nivel intelectual. Poeții nu se mai puteau desprinde de farmecul modelului eminescian și de stilul lui cult, cu rezonanțe folclorice. Coșbuc, ca să elibereze poezia de modelul eminescian a recurs… tot la folclor. Avangardiștii români, au debutat în țară și nu se puteau îndepărta de izvoarele lor folclorice, sub zodia cărora se născuseră și unde se adăpaseră. Singura lor soluție ca să își afirme individualitatea era să se îndepărteze de surse, să plece departe de țară, să se autoexileze la Paris. Dar nici departe de țară nu au putut închide ferestrele prin care continuau să respire aerul cu miros de fân proaspăt cosit, din folclorul de acasă. Orice ai face și oriunde te-ai duce, limba, patria și cultura din patrie le iei peste tot cu tine, în cap și în inimă, în sânge. Medicii pot face transfuzie de sânge, dar nimeni nu poate face transfuzie de moștenire culturală. Moderniștii nu s-au putut elibera de moștenirea folclorului nici la Paris. Folclorul le oferea certitudini existențiale și artistice. Astea nu le puteau obține de la filozofii și artiștii occidentali, oricât de colosali ar fi fost aceștia, cu găselnițele lor de moment și neverificate de trecerea mileniilor. Folclorul românesc acționează ca un magnet asupra literaturii, muzicii, artelor plastice, vestimentației, arhitecturii, ba chiar și asupra spectacolelor ultratehnicizate, până chiar și asupra filozofiei. Fascinează ispititor, copleșitor și acționează centripet asupra tendințelor centrifuge. Moderniștii noștri, încurajați de publicul occidental, și-au luat-o în cap. Își închipuiau că ei erau alfa și omega. Alfa și omega nu erau ei, ci folclorul. Folclorul le-a fost temelia și rădăcina. O dovedește însăși opera lor. Cum să vadă occidentalii rădăcinile modernismului în folclorul românesc, când ei nu cunosc literatura orală română? Nu poți să știi că cineva seamănă cu ta-său, dacă nu l-ai văzut pe ta-său.

Read More »

Pe tatăl meu l-a chemat Gheorghe. În sat i se zicea Ghiță al lu’ Ioniță al Tiții. După clasa a patra, a plecat la oraș să învețe carte și s-a întreținut singur din munca sa. Așa făceau mulți băieți de la țară pe vremea aceea. A absolvit Universitatea din București cu diplomă magna cum laude și a devenit profesor de limba latină și greacă veche. L-au luat pe front. În încercuirea de la Odessa, pe 23 aprilie 1944 a primit frontal un proiectil rusesc ce a explodat în corpul lui și i-a ieșit făcându-i o gaură mare în spate. Mie mi s-a explicat că el a fost un înger trimis pe pământ și că Dumnezeu l-a chemat înapoi la ceruri, chiar de ziua numelui lui. Am crescut cu fotografia tatălui meu și cu icoana Sf. Gheorghe deasupra patului. Adormeam cu ochii în ochii lui și mă trezeam privindu-l în ochi. Știam, așa cum mi s-a spus, că tata mă vede și mă protejează de acolo de unde e acum, numai să fiu cuminte ca un înger, să mănânc tot, să nu mă mai urc prin copaci sau pe casă și să îmi fac lecțiile. Însă eu nu am vrut să fiu un înger și să pățesc ca el. Nu am făcut nimic din ce mi s-a spus să fac, nici acasă și nici la școală, nu mi-am făcut niciodată nicio lecție și le-am scos peri albi profesorilor mei. După facultate, nu am vrut să fac aceeași școală militară pe care o făcuse tata înainte de a fi trimis pe front și am tras armata în piept. Am obținut livret militar de inapt medical, nerevizuibil și cu scoatere din evidența armatei. Dar, când intraseră rușii în Praga și se auzea că vor intra și în România, obținusem brevetul de pilot pe aparate de zbor fără motor și m-am oferit ca voluntar să îmi apăr patria, cu riscul vieții. Mama nu m-a împiedicat, ba încă mi-a spus să le plătesc rușilor scump glonțul cu care l-au ucis pe tata. Dar să revin la titlul acestui eseu.

Peste 200 de imagini în piatră ale așa-numitului Cavaler Trac au fost găsite pe teritoriul României, cam peste tot prin țară, chiar și în Transilvania. Icoana Sf. Gheorghe, cu simbolul ei pe care îl înțelege orice creștin, de pe orice meridian, reproduce aidoma imaginea Cavalerului Trac, care simboliza același lucru ca și Făt-Frumos din basmele din folclorul românesc: eroul (simbol al binelui) care ucide balaurul (simbolul răului). Icoana creștină, Cavalerul Trac și basmele românești, ne asigură că binele învinge răul întotdeauna. Chiar și după lupte grele, cu răsturnări de situații, cum știm din basmele copilăriei noastre, până la urmă binele învinge răul. Cunoașteți vreo filozofie mai optimistă și mai frumoasă, din vreo altă cultură de pe glob? E filozofia bazată pe experiența multimilenară a strămoșilor noștri, arhivată oral în folclorul românesc. Basmele din folclorul românesc sunt subestimate, disprețuite ca povești pentru adormit copiii, când de fapt consemnează o mitologie mai veche decât mitologia greco-romană, decât cea indiană, cea sumeriană, cea egipteană sau decât Biblia și, în mod cert, este o mitologie eminamente optimistă. Basmele noastre pot fi cea mai veche mitologie păstrată și încă nestudiată cu metode adecvate.

Creștinii din întreg Imperiul Roman au preluat Cavalerul trac și sărbătorirea lui la 23 aprilie. Așa se sărbătorea de către populațiile sedentare, ce practicau agricultura și creșterea animalelor, la o lună după echinocțiul de primăvară, când muncile agrare erau în toi. Se știe că biserica creștină a preluat din pre-creștinism principalele sărbători religioase și chiar cultul icoanelor, precum și multe alte elemente de cult, ce nu își au originea sau justificarea în Noul Testament. Tot ce era bun și umanist din religia pre-creștină și nu contrazicea învățătura creștină a fost păstrat și a fost sfințit. Preoții nu aveau niciun interes să combată credințele pre-creștine, în măsura în care erau omenoase și apropiate de sufletul oamenilor, ci le-au acceptat și acordat în creștinism o calitate superioară. Biserica ortodoxă română nu a făcut inchiziție și nu a ars oameni pe rug, cum a făcut Biserica catolică. Catolicii și protestanții au ars femei pe rug, sub pretextul că erau vrăjitoare, când de fapt ele păstrau cunoștințe de medicină folclorică și un bogat folclor literar, sau nu cedaseră insistențelor unor preoți celibatari, obsedați sexuali și pedofili. Preoții ortodocși români nu au recurs la crime. Ei erau legați de interesele țăranilor dintre care se ridicaseră și beneficiau de sfaturile înțelepte ale soțiilor lor, prin care ei se legau și mai strâns de interesele țăranilor. Din ordinul împărătesei Teodora a II-a, mama împăratului bizantin Mihail al III-lea Bețivul (842-867, înscăunat la vârsta de 2 ani, ucis la 27 de ani) au fost masacrați în anul 843 în Anatolia mii de creștini, care se încăpățânau să pronunțe Periclytos, în loc de Paracletos (= Mântuitorul, the Helper, the Comforter, the Counselor, le Consolateur, el Consolador, der Tröster, your Advocate, Someone else, lo Spirito Santo, Hjälparen, den Helige Andens nedstigning). Biserica Ortodoxă Română nu a avut nevoie să folosească violența pentru a întări credința.

Sărbătoarea și simbolul icoanei Sf. Gheorghe sunt printre cele mai vechi elemente sau idei din spațiul Carpato-Balcanic ce s-au răspândit în întreaga lume și care au contribuit la clădirea civilizației actuale. Biserica ortodoxă cât și cea catolică spun că Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a fost un soldat roman de origine greacă din Cappadocia (în Turcia de azi) și ofițer în garda împăratului Dioclețian, care a fost condamnat la moarte în anul 303, pentru că nu a renunțat la credința creștină. Viața personajului din calendarul bisericesc este un mit și, ca orice mit, e un adevăr de taină, un mister, adică aparține așa numitei teologia mistică. Orice mit este indiscutabil, inatacabil, deoarece are un sens simbolic, alegoric, măreț, mai presus de adevărul istoric. Viața personajului istoric Gheorghe din Cappadocia este cu totul altceva și nu impietează cu nimic asupra personajului mitologic din calendarul bisericesc pe care îl sărbătorim la 23 aprilie, nici asupra icoanei Sf. Gheorghe, nici asupra Cavalerului Trac și nici asupra personajului mitologic Făt-Frumos.

Pentru a aprecia și mai mult sensul curat și sublim al frumoasei noastre sărbători de Sf. Gheorghe și a nu confunda mitologia cu istoria, așa cum unii sunt ispitiți să facă, rezum aici ce spune savantul englez Edward Gibbon (1737 – 1794) despre personajul istoric Gheorghe din Cappadocia. Gibbon se bazează pe scrierile a trei istorici latini incontestabili: Sf. Epifanie de Salamina (315 – 403), Sf. Grigore de Nazians (329 – 390) și Ammianus Marcellinus (330 – 400), general roman de origine greacă, necreștinat, ultimul mare istoric latin. În mod independent, toți acești contemporani cu personajul istoric Gheorghe din Cappadocia spun aceleași lucruri despre viața lui și despre cauzele pentru care a fost sanctificat.

Sf. Gheorghe, protectorul armatei din Anglia și al multor regi cu numele George, a fost la origine, ca personaj istoric, cu totul altcineva decât ce au făcut din el ecleziaștii de la începuturile creștinismului, când se știe bine că oportuniștii se ucideau între ei sub pretexte religioase, ce ascundeau conflicte de interese materiale. Talentele de parazit ale personajului istoric l-au făcut să devină bogat, în ciuda originii sale de slugă, născut într-un atelier de postăvărie din Cappadocia. Protectorii lui, pe care îi lingușea cu asiduitate, i-au obținut o slujbă bănoasă: să procure carne de porc sărată pentru armata romană. Slujbă înjositoare, pe care a practicat-o cu ticăloșie. A acumulat bogății prin cele mai abjecte mijloace pe care le pot inspira frauda și corupția. Deturnările de fonduri au devenit atât de cunoscute, încât a fost nevoit să fugă pentru a scăpa de urmărirea juridică.

După această aventură, în care și-a salvat averea în detrimentul onoarei, s-a convertit la creștinism, la secta mai gălăgioasă, cea a lui Arius (250 – 336), de bună credință sau din ipocrizie. Iubind cărțile sau afișând un gust pe care nu îl avea, și-a făcut o uriașă colecție de cărți prețioase, de istorie, retorică, filozofie și teologie, ce a stârnit mirarea și invidia împăratului. Partida violentă a sectei arienilor era dominantă și l-a înscăunat arhiepiscop în locul Sfântului Atanasie din Alexandria (295 – 373), alungat în exil de cinci ori. Înscăunarea noului arhiepiscop Gheorghe a fost ca înscăunarea unui cuceritor barbar, iar cruzimea și avariția au mânjit fiecare clipă a stăpânirii lui. Dreptcredincioșii din Alexandria și din Egipt s-au văzut abandonați unui tiran a cărui fire și educație se potriveau rolului de persecutor, însă mâna și mânia lui imparțială a asuprit în mod egal toate felurile de locuitori din imensa lui dioceză. Sar peste relatarea fărădelegilor făcute de acel Gheorghe pe acolo, mai ales în privința femeilor.

Furia și justiția maselor populare l-au alungat din scaunul diocezei în timpul împăratului Constanțiu II (337 – 361). Autoritățile militare și civile l-au re-înscăunat prin metode violente și au satisfăcut setea lui de răzbunare. Mesagerul de la Constantinopol, care a anunțat urcarea pe tron a împăratului Flavius Claudius Iulianus Apostatul (361 – 363), cel care a interzis uciderea păgânilor și a fost asasinat de către un creștin nemulțumit de toleranța împăratului, a anunțat de asemenea destituirea arhiepiscopului Gheorghe și a doi din miniștri lui. Cei trei ciraci au fost puși în fiare și duși la închisoare.

După douăzeci și patru de zile, masele populare, nemulțumite de tărăgănarea procedurilor juridice, au forțat porțile închisorii și i-au ucis prin metodele cele mai crude imaginate. Cele trei corpuri neînsuflețite au fost purtate în triumf pe străzi, pe spinarea cămilelor. Partidul Sfântului Atanasie a privit inactiv, ca un bun exemplu de calm evanghelic. Cadavrele celor trei au fost aruncate în mare și s-au luat toate măsurile împărătești ca să nu devină personaje de cult al arienilor, ca martiri. Măsurile au fost inefective.

Moartea arhiepiscopului Gheorghe a făcut că viața lui a fost uitată. Arienii îl iubeau și îl venerau pentru că era rivalul Sfântului Atanasie, iar aderarea lor aparentă la biserica oficială, dacă nu chiar cu tot sufletul și cugetul, măcar cu impozitele bisericești, a fost prețul cu care ecleziaștii vremii l-au acceptat pe cel mai mârșav arhiepiscop al vremii, ca martir și sfânt. Chiar și postum, Gheorghe din Cappadocia și-a cumpărat un loc de favoare în panteonul creștinismului, corumpând, prin mijlocirea zeloșilor lui acoliți, oficialitățile bisericești cu banii enoriașilor. Însă ecleziaștii de la Constantinopol au avut dibăcia bizantină de a îl deplasa înapoi în timp, pentru ca Sf. Gheorghe să nu poată fi același cu personajul istoric linșat.

Istoria, chiar și istoria creștinismului, este scrisă de învingători. Cel mai corupt, mai desfrânat și mai mârșav om din vremea lui a fost copleșit postum cu meritele Cavalerului Trac, personaj mitologic pre-creștin, ce poate fi o imagine a lui Făt-Frumos din basmele românești. Dușmanii Sfântului Atanasie i-au plăsmuit lui Gheorghe din Cappadocia un alt curriculum vitae și au acceptat să fie decalat înapoi în tip, pe vremea persecuțiilor religioase. Au transformat personajul istoric într-un personaj fictiv, pe gustul credincioșilor. Personajul fictiv și cel istoric au comun doar numele Gheorghe, iar în rest sunt diametral opuse.

Sărbătoarea Sfântului Gheorghe nu pornește de la personajul istoric linșat de mânia credincioșilor, ci își are originea în sărbătoarea Cavalerului Trac, deci face parte din tradițiile strămoșilor noștri traco-daco-geți. Este mult mai veche decât creștinismul și nu poate fi pângărită de blestemățiile unui ticălos cu același nume, de peste mări și țări, ce nu are nimic de a face cu meleagurile noastre. La noi, încă din preistorie, ziua de 23 aprilie, adică la o lună după echinoxul de primăvară, este una dintre cele mai frumoase sărbători agrare, în cinstea primăverii și provine din vechiul cult agrar din religia naturii, pe care o aveau toți locuitorii Europei arhaice. Numele sărbătorii vine din greaca veche Γεώργιος și înseamnă „cel ce lucrează pământul”, o activitate pe care personajul istoric nu a practicat-o niciodată.

Dar asta nu întunecă frumusețea zilei de primăvară și a acestei sărbători creștine, mai veche decât creștinismul.

——————————

Victor RAVINI

18 aprilie 2020

La Grande-Motte, Franța

”HRISTOS A ÎNVIAT ! – ADEVĂRAT A ÎNVIAT !…și NUMAI PRIN EL, NOI, TOȚI, VOM  ÎNVIA !!!” – spunea Părintele DUMITRU STĂNILOAE (cf. Ortodoxie și românism, Sibiu, 1939 – urmându-l, astfel, în Revelație, pe Sfântul Apostol PAVEL – Învierea şi arătările lui Hristos – 1 Corinteni 15).

…În primăvara anului 2020, HRISTOS-DUMNEZEU-UNU ne-a încercat, pe toți, într-o Strălucit-Minunată Făptuire, a  Duhului Său de Foc !

Și, poate, unii (chiar mulți…!) dintre trădătorii Lui HRISTOS-DUMNEZEU măcar și-au conștientizat ipocrizia lor trădătoare, prin care-și NEAGĂ ÎNVIEREA ÎNTRU DUH – și, astfel, își re-neagă DUMNEZEUL UNIC :  pe CEL ÎNVIAT ! !

Acum, abia, spusele Lui HRISTOS-DUMNEZEU :  „Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie”  (Matei, 10/34) vor fi fost înțelese de mult mai mulți, decât în restul anilor noștri, de ”stagiu” pe acest Pământ-Vale a Plângerii – ani de viață adormită, văicărită (cu lacrimi de crocodil) și teribil de ipocrită și degenerată spiritual.

Grăiește, despre aceste Vorbe Sfinte ale HRISTOSULUI, Sfântul NICOLAE VELIMIROVICI : ”A se citi: <<NU AM VENIT SĂ ÎMPAC ADEVĂRUL ŞI MINCIUNA, ÎNŢELEPCIUNEA ŞI PROSTIA, BINELE ŞI RĂUL, DREPTATEA ŞI SILNICIA, DOBITOCIA ŞI OMENIA, NEVINOVĂŢIA ŞI DESFRÂNAREA, PE DUMNEZEU ŞI PE MAMONA, CI AM ADUS SABIE CA SĂ TAI ŞI SĂ LE DESPART, ÎNCÂT SĂ NU SE AMESTECE>>. Cu ce să le tai şi să le desparţi, Doamne? Cu SABIA ADEVĂRULUI. Ori cu SABIA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU, ceea ce e totuna. Fiindcă ADEVĂRUL ESTE CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU, ŞI CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ESTE ADEVĂRUL.

Apostolul Pavel sfătuieşte: <<LUAŢI SABIA DUHOVNICEASCĂ, CEA CARE ESTE CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU>>. Iar Sfântul Ioan a văzut în vedenie pe Fiul lui Dumnezeu, în mijlocul a şapte sfeşnice, iar din gura Lui ieşea o sabie, ascuţită de amândouă părţile. Sabia care iese din gură ce altceva poate fi decât cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul adevărului? ACEASTĂ SABIE ESTE MÂNTUITOARE PENTRU LUME, NU PACEA BINELUI CU RĂUL. Şi atunci, şi acum, şi din veac şi până în veac”.  (Sfântul Nicolae Velimirovici, Întrebări ale lumii de azi, Editura Sofia, p. 39).

Iată și zicerile înțelepte ale Părintelui ILIE CLEOPA (armonizate, perfect, cu predicarea Sfântului NICOLAE VELIMIROVICI !), despre LUPTA PENTRU ÎNVIEREA DUHULUI NOSTRU :

”(…) Astăzi prăznuim praznicul praznicelor şi sărbătoarea sărbătorilor. Astăzi este bucurie duhovnicească pretutindeni în lumea creştină. Astăzi Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a luminat toate prin Învierea Sa. Cerul şi pământul, după cuviinţă, să se veselească, căci lumina Învierii Domnului a umplut de lumină cerul şi pământul şi iadul şi pe toţi cei ţinuţi în legăturile morţii cu nădejdea învierii, la veşnică veselie i-au adus prin coborârea Mântuitorului în iad. Astăzi Hristos, viaţa noastră a pus temelie nouă neamului omenesc prin Învierea Sa şi a încununat toate minunile preaslăvite făcute de El pe pământ. (…) Astăzi este ziua Învierii Domnului, biruinţa împăcării, surparea războiului, stricarea morţii şi înfrângerea diavolului. Astăzi, după dreptate, ni se cade să repetăm cuvintele profetului Isaia: <<UNDE-ŢI ESTE, MOARTE, BIRUINŢA TA? UNDE-ŢI ESTE, MOARTE, BOLDUL TĂU?>> (Osea XIII, 14; I Corinteni XV, 55).

În cele ce urmează, dorim să arătăm, pe scurt, cu ce fel de trup vor învia sfinţii şi drepţii lui Dumnezeu, precum şi păcătoşii, în ziua învierii cea de obşte, de la sfârşitul lumii. Despre acestea vorbind, aducem în mijloc cuvântul Sfintei Scripturi, care arată că patru vor fi însuşirile şi darurile sfinţilor şi ale drepţilor la învierea cea de apoi. Acest adevăr îl arată prealuminat marele Apostol Pavel, care zice: <<SE SEAMĂNĂ TRUPUL ÎNTRU STRICĂCIUNE, ÎNVIAZĂ ÎNTRU NESTRICĂCIUNE. Iată darul nestricăciunii! SE SEAMĂNĂ ÎNTRU NECINSTE, ÎNVIAZĂ ÎNTRU SLAVĂ. Iată darul strălucirii! Despre acest dar al strălucirii, şi Domnul a zis: Atunci drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor>> (Matei XIII, 43). <<SE SEAMĂNĂ ÎNTRU SLĂBICIUNE, ÎNVIAZĂ ÎNTRU PUTERE>>. Iată darul puterii! SE SEAMĂNĂ TRUP FIRESC, ÎNVIAZĂ TRUP DUHOVNICESC. Iată darul subţirătăţii! Cei înviaţi vor avea trupuri uşoare, duhovniceşti, nestricăcioase, adică nemuritoare, asemenea îngerilor” (I Corinteni XV, 42-44).

Și continuă :

”Însă, dacă dorim să avem fericire veşnică la învierea de apoi, să nu fim fără de grijă, ci cu frică şi cutremur să slujim Preabunului nostru Dumnezeu până la ultima noastră suflare. Chiar dacă cineva ar fi împodobit cu toate faptele bune, nu poate fi fără grijă în veacul de acum. Mântuitorul ne spune că: „Cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei X, 22). Să luăm pildă de la corăbierii care vin cu corăbiile pline de multe bogăţii şi bunătăţi. Ei priveghează pururea, chiar când ajung la liman sunt cu mare grijă ca nu cumva să se lovească cu corabia de vreo stâncă şi să li se întâmple primejdie şi pagubă mare.

Auziţi ce zice dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur în această privinţă: „Să nu fim nepăsători şi nerecunoscători faţă de binefacerile care le-am luat prin Învierea Domnului. Nici să zicem: iată, Postul Mare a trecut, de acum putem să fim fără de grijă. CĂCI ACUM, MAI MULT DECÂT ÎNAINTE, TREBUIE SĂ AVEM MARE GRIJĂ PENTRU SUFLET CA NU CUMVA TRUPUL ÎNTĂRINDU-SE, PE SUFLET SĂ-L FACĂ MAI NEPUTINCIOS. CA NU PURTÂND GRIJĂ PENTRU ROB, DE STĂPÂN SĂ NE LENEVIM. CĂCI NEVOINŢA NOASTRĂ DUHOVNICEASCĂ ESTE PENTRU TOATĂ VIAŢA”- cf. Pr. ILIE CLEOPA, Predică la Învierea Domnului, în doxologia.ro.

Deci, SĂ LUPTĂM PENTRU SUFLET, cu Forțele Întunericului – căci numai așa LUPTĂM PENTRU ÎNVIEREA DUHULUI/SUFLETULUI NOSTRU ! ”Ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” – cf. Matei, 24/28.

…Paștele anului 2020 a fost PROBA DE FOC A CREDINȚEI, din sufletele și Duhurile noastre : depinde ce vrei/alegi să fii : 1-așa-zis ”om de știință”, ca Dezertor din Oastea Eliberării Hristice, deci Rob al Cezarului-Hoit-de-Lut – sau  2–OM–FĂPTURĂ CU RĂDĂCINĂ DUMNEZEIASCĂ,  ”PRIETEN ȘI FRATE AL LUI HRISTOS”, cu CREDIȚĂ și LOIALITATE (”Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu.  Nu este mai mare dragoste, decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.  Voi sunteţi prietenii și frații Mei, întru Duh, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.  Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său, CI V-AM NUMIT PRIETENI ȘI FRAȚI” – cf. Ioan, 14/17) :

 

1-dacă vrei să fii ”omul științei pământești” (CARELE OARBĂ ȘI UCIGAȘĂ/SINUCIGAȘĂ VĂ ESTE !), prin care afli (dacă, măcar, nu ești prost și insensibil, ci nevrednic, dar, cel puțin – ONEST…!) doar că…”știi că nu știi nimic” – atunci, n-ai decât să-ți dezinfectezi, de acasă. LINGURIȚA ! (…cu ce ? – …cu DERO, cu acid sulfuric…- …sau, direct, cu cianura de potasiu a MORȚII LUI DUMNEZEU, DIN TINE ???!!!),

 

2-dacă vrei să rămâi FRATELE MAI MIC AL LUI HRISTOS ! – …apoi, caută-l pe HRISTOS ÎNVIATUL, în EXPRESIA IUBIRII SFINTE ȘI ÎNTEMEIETOARE, EUHARISTICE (…îți afli MÂNTUIREA DE PĂCAT-NEMURIREA, PRIN IUBIRE HRISTICĂ : PRESCURA / TRUPUL-DUMNEZEU ARĂTAT, ca și VINUL-FOC, DUHUL DUMNEZEIESC NEARĂTAT AICI…DOAR ACOLO…!!!)  : LINGURIȚA-CĂMARA PARADISIACĂ, de FOC/DUH MISTIC, în care Îl întâlnești pe HRISTOS-DUMNEZEU…adică, te întâlnești pe tine, ca Făptură IDEALĂ-MODELARĂ, pe tine, cel spre care Duhul tău tânjește, spre a re-identifica Cerul cu Pământul și Pe Dumnezeu cu Omul…!!!

 

…” Să luăm pildă de la corăbierii care vin cu corăbiile pline de multe bogăţii şi bunătăţi. Ei PRIVEGHEAZĂ PURUREA, chiar când ajung la liman sunt cu mare grijă ca nu cumva să se lovească cu corabia de vreo stâncă şi să li se întâmple primejdie şi pagubă mare. (…) CĂCI ACUM, MAI MULT DECÂT ÎNAINTE, TREBUIE SĂ AVEM MARE GRIJĂ PENTRU SUFLET CA NU CUMVA TRUPUL ÎNTĂRINDU-SE, PE SUFLET SĂ-L FACĂ MAI NEPUTINCIOS. CA NU PURTÂND GRIJĂ PENTRU ROB, DE STĂPÂN SĂ NE LENEVIM. CĂCI NEVOINŢA NOASTRĂ DUHOVNICEASCĂ ESTE PENTRU TOATĂ VIAŢA”…

…Părinte, ÎMBRĂȚIȘEAZĂ-ȚI ȘI SĂRUTĂ-ȚI, CU LACRIMI DE BUCURIE RECUNOSCĂTOARE,  COPIII ȘI FRAȚII, ÎNTRU CARNE ȘI DUH !

…Copile, ÎMBRĂȚIȘEAZĂ-ȚI ȘI SĂRUTĂ-ȚI PĂRINȚII ȘI FRAȚII, ÎNTRU CARNE ȘI DUH – ȘI MULȚUMEȘTE-I LUI, CĂCI EL A ÎNVIAT –  DECI, ”NOI TOȚI VOM ÎNVIA”!

…ORICE, fie el Om ori virus, TOT  CREAȚIE A LUI DUMNEZEU ESTE ! DECI, SĂ NU DEVENIM JIGODII-ASCULTĂTOARE-LINGUȘITOARE-DE-CEZAR-DE-LUT-HOIT (PRIN TRĂDAREA FRAȚILOR !) –   CI SĂ CINSTIM ÎNVIEREA DOMNULUI-UNU-HRISTOS ! –   …căci nimic, în lume, nu se clintește ori face, fără de Voia ori Știința Lui!

Și nu vom afla Voia și Știința Lui de la CEZARI-DE-LUT-HOIT, ci prin ÎNVIEREA-TREZIREA FĂPTURII NOASTRE DE DUH !!!…

 

…Asta mi-e Credința, ăsta mi-e Duhul…!

…Multă, multă sănătate, TUTUROR !

UN PAȘTE LUMINAT / LUMINĂTOR ! – și :

SĂRBĂTORI FERICITE ȘI (ÎNTRU VIZIUNEA MINUNII SUPREME) ADÂNC ȘI LUMINOS-MEDITATIVE !!!

Doamne IISUSE HRISTOASE, DUMNEZEUL MEU,-ajută-ne, ocrotește-ne și ne călăuzește, înspre, Sfântă, Lumina Ta!

——————–

Adrian BOTEZ

Adjud, Vrancea

18 Aprilie, 2020

De la d-na Măriuca Vulcănescu aflăm că tatăl ei, după o arestare de 10 zile (18 mai-28 mai 1946) a fost pus în libertate, pentru ca după 94 de zile să fie pentru a doua oară arestat, de data aceasta definitiv. Regimul primei detenții de la Arsenal aducea, în primăvara anului 1946, cu ceea ce înseamă detenția în lumea liberă: privare de libertate, fără haine vărgate, fără bătăi, frig și înfometare.

Se pare că înaintea Tratatului de pace de la Paris(1946), -când în România se aflau nu numai trupele rusești -care, cu spusele lui Churchill, “prin forță și înșelătorie au reușit să instaureze un guvern comunist minoritar”(1)-, ci și vagi observatori ai englezilor și americanilor, ocupanții sovietici au simulat un oarecare respect față de hotărârile juriștilor români. Dovadă însăși eliberarea lui Mircea Vulcănescu după 10 zile. Mai apoi însă au trecut fără scrupule peste deciziile românilor, instaurând crunta domnie a ordinelor venite de la Moscova. Procesele luau pe zi ce trece aspectul unor farse de procese, de un tragism cu atât mai cutremurător cu cât cei implicați continuau să creadă în domnia legii, așa cum fuseseră obișnuiți de când se știau. Cât de puțin au hotărât românii soarta deținuților politici se vede cu ușurință chiar din desfășurarea evenimentelor survenite după arestarea lui Mircea Vulcănescu, “desfășurare cronologică” alcătuită de fiica cea mică a filosofului și publicată în volumul Ultimul Cuvânt (Editura Crater, București, 2000, p. 9-18) pe care l-a îngrijit.

În cartea cuprinzând în principal textele cuvântărilor(2) rostite de Mircea Vulcănescu la două dintre înfățișările avute la procesul în care era acuzat că ar fi provocat dezastrul țării, tocmai el care a salvat de la nemți două vagoane de aur, luate mai apoi de ruși(3), d-na Măriuca Vulcănescu a inclus cinci scrisori trimise de Mircea Vulcănescu din închisoarea de la Aiud (p. 243-253) precum și textul inedit al jurnalului ținut de filosof în timpul celor 10 zile ale primului arest, sub titlul: “Jurnalul de la Arsenal“(p.21-86).

La o săptămână de la arestarea sa, filosoful Mircea Vulcănescu, știindu-se perfect nevinovat, făcea glume, închipuind programul unei serbări prin care să se comemoreze ce-a de-a șaptea zi de “libertate îngrădită”. Cei închiși în același lot cu el aveau rolurile meșteșugit distribuite. Alexandru Marcu, faimos profesor de italiană de la Universitatea din București și traducătorul lui Dante era imaginat comentând acel “Lasciate ogni speranza...”(p.76). Pentru sine, Mircea Vulcănescu imaginase în glumă o perspectivă “statistică” asupra “Nedreptății condamnării lui Socrate“(Ibid.), iar pentru inginerul Stavri Ghiolu: “Scăparea prin tangentă, cu aplicații în toate domeniile posibile”(p.79).

În articolul intitulat “Anul 1983, anul Mircea Vulcănescu” la un moment dat menționasem cele mărturisite de Constantin Noica în “Almanahul Literar 1984” despre “lecția lui Vulcănescu” și despre “infinita probabilitate” sub care a stat scrierea Rostirii sale românești. Această fugitivă consemnare a filosofului de la Păltiniș ar putea fi considerată ca o aplicație în domeniul filosofiei a “scăpării prin tangentă”.

De asemenea observasem inițierea în 1983 a obiceiului de a-l prezenta pe filosoful Mircea Vulcănescu, printr-un ciudat consens, exclusiv prin intermediul celor spuse de Constantin Noica, arătând în mod special partea pozitivă a acestei practici.

Să vedem însă care ar fi și partea ei negativă, pentru că, trebuie să o spunem de la bun început, această practică deja încetățenită, are și ponoase, nu numai foloasele arătate în articolul menționat anterior. Iar ele ne par a fi o urmare directă a “scăpării prin tangentă” practicată de Constantin Noica, după tentativa de reintegrare a filosofului Mircea Vulcănescu în cultura română prin acea minune de gând care este “Dimensiunea românească a existenței“.

Pentru a sesiza mai bine ponoasele, vom începe cu o succintă prezentare a celor avansate de Constantin Noica, asociind-o cu cele susținute de un critic literar (dl Alexandru George) și de doi discipoli, sau, dacă termenul de “discipol” poate părea “degradant”, să le spunem doi vizitatori mai perseverenți ai filosofului de la Păltiniș: dl Mihai Șora și dl Andrei Pleșu. Se va putea astfel evidenția cum însăși practica preluării anumitor păreri ale lui Noica indică o tendință de manipulare a opiniei publice prin repetarea unor afirmații destul de șubrede, care însă, odată cu trecerea timpului, tind a se transforma în solide prejudecăți.

În primul rând a acelei păreri care a văzut lumina tiparului în decembrie 1983 în “Almanahul Literar 1984”: “Mircea Vulcănescu nu a lăsat opere. Multă vreme am crezut că nu era creator și direct activ, pentru că era un spirit reactiv…Avea nevoie de alții spre a fi el însuși”(p. 37).

Acestea le credea Constantin Noica. Sau, în fine, așa vroia el să apară lucrurile în decembrie 1983. Căci în prima formă a însemnărilor sale, cea din 1979 (publicată post-mortem), își contrazicea singur atare părere cu alură de sentință consemnând că Mircea Vulcănescu “despre Nae Ionescu a scris o întreagă carte, tulburătoare la culme…”.

Dar nici povestea cu spiritul “direct activ” deosebit de spiritul “reactiv” nu o păstrează pe de-a-ntregul. Probabil nu i-a părut la fel de percutantă precum distincția dintre “creativitate” și “voința de creație”. La sfârșitul amintirilor sale din 1979 va scrie așadar despre feluri de “creativitate”, două la număr, una directă și alta indirectă, rectificând “că nu creativitatea i-a lipsit, de orice fel ar fi fost ea, ci voința de creație”(Ibid.).

Să vedem acum și părerea d-lui Mihai Șora, publicată de dl Marin Diaconu în fruntea volumului omagial pe care revista “Manuscriptum” i l-a dedicat lui Mircea Vulcănescu în 1996: “opera lui, atâta câtă e (adică de zeci de ori mai puțin întinsă decât ar fi putut fi…), a fost strict “ocazională”…. Întotdeauna, nevoia de limpezire a Celuilalt a constituit un indispensabil prilej pentru propria sa manifestare”(4).

Cum bine se observă, opiniile lui Noica și ale d-lui Șora se suprapun întocmai. Poate din simplul motiv că adevărul era și el prin apropiere. Dar lucrurile nu sunt așa de limpezi și de frumoase, cum s-ar putea crede, întrucât ambii omit să facă vreo referire și la acele capodopere de gând pentru care Mircea Vulcănescu și-a câștigat un loc pe deplin meritat în constelația filosofilor români de mare valoare, alături de un Nae Ionescu, de un Vasile Băncilă, un D.D. Roșca sau de un Lucian Blaga. La drept vorbind, capodopera vulcănesciană intitulată Dimensiunea românească a existenței (martie, 1944) nu a apărut din senin. Cum bine s-a putut observa după căderea comunismului odată cu tipărirea scrierilor vulcănesciene, ea a reprezentat încununarea unei opere pe deplin constituită din lucrări originale publicate de-a lungul a două decenii(5). Surprinzător este că dl Andrei Pleșu, amintindu-și cu destulă dificultate de opera filosofică a lui Mircea Vulcănescu, se alătură și el de corul celor ce îngână melodia cântată în vremuri tulburi de Constantin Noica.

Înainte însă de a ne opri la acest discipol al filosofului de la Păltiniș, vom mai da un extras din articolul maestrului său: “..în cazul lui Mircea Vulcănescu mai era ceva care-i submina aproape orice creație: era neodihna gândului creator…Tot ce spunea el avea permanent un rest…Creativitatea era mai puternică decât creația.”(v. C. Noica, O amintire despre Mircea Vulcănescu, în rev. “Almanahul literar 1984”, p. 37).

Este tocmai fragmentul pe care trebuie să-l fi avut în vedere reportera (d-na Claudia Tița) care-i punea întrebări d-lui Andrei Pleșu, în acel interviu publicat de dl Marin Diaconu în numărul omagial al revistei “Manuscriptum”(6). Chiar prima întrebare a sunat cam în felul următor: oare așezarea în cultură a lui Mircea Vulcănescu nu va fi riscată datorită acelui “rest” de care vorbea Constantin Noica?

Read More »