Când noaptea mă prindea de caraulă,
Înângerat de-al dorurilor șir,
Iisus venea la mine în celulă,
Adus de mucenicul Radu Gyr[1]
„Dacă Iisus a spus că oricine întoarce pe cineva în numele Lui de pe o cale greşită, Apostol se va numi, oare cum se va numi Radu Gyr care a scos atâtea suflete din disperare? De câte ori trebuie să se numească Apostol numai pentru acest fapt? Pentru că el a ajutat „n” număr („n” înseamnă infinitul în fond, un număr de necuprins cu imaginaţia). Un număr de necuprins de deţinuţi au aflat în poezia „Iisus în celulă” posibilitatea de a-şi găsi în palme urmele cuielor Lui. Oare puţin lucru este acesta?”(Aspazia Oţel Petrescu).
Copilăria
Radu Gyr, pe adevăratul său nume, Radu Ştefan Demetrescu, s-a născut la 2 martie 1905, la poalele Gruiului din Câmpulung Muscel, de unde şi pseudonimul literar Gyr, prin derivaţie. Aceasta s-a făcut astfel: „g”-ul a rămas la început, „r”-ul s-a dus la sfârşit, iar „y”-ul este de fapt un semn care reprezintă contopirea „i”-ului cu „u”-ul, formând acest diftong ce se pronunţă „gir”.
Radu Gyr descinde dintr-o familie de intelectuali, fiind fiu al renumitul actor Ştefan Coco Demitrescu şi al Eugeniei Gherghel, muziciană provenită dintr-o veche familie botăşăneană, cu origini germane. La vârsta de 3 ani Radu se va muta împreună cu părinţii săi în oraşul Craiova, unde tatăl său lucra la Teatrul Naţional al oraşului. Micul Radu primeşte o aleasă educaţie culturală, însuşindu-şi cultura germană de la mama sa, cât şi talentul muzical. Despre mama sa, Radu Gyr consemna în memoriile sale: „inteligentă, spirituală şi îndrăgostită de tot ce este artă, mama a fost cel mai bun sfetnic al artei tatălui meu, repetând cu el acasă rolurile lui, sugerându-i tonul şi gesturile personajelor pe care urma să le interpreteze pe scenă. În acelaşi timp, ea mi-a trezit şi stimulat dragostea pentru poveşti şi poezie”. Crescând în şoaptele basmelor mamei şi dinamismul pieselor de teatru ale tatălui, micul Radu îşi formează propriul orizont literar, din care începe să compună, oferind celor dragi câte o mică epigramă. Începe să scrie versuri la vârsta de 10 ani, dedicând profesorilor săi epigrame. Copilăria sa, Gyr şi-o descrie astfel: „Am fost un copil blând şi iubitor, deloc zburdalnic, puţin cam încăpăţânat, timid şi dispus către visătorie. Temperamentul meu, dovedindu-se integral mai târziu, a păstrat din trăsăturile sufleteşti ale copilului de odinioară sfiiciunea şi înclinaţia spre reverie”.
La vârsta de 14 ani compune un poem istoric, intitulat „În munţi”, care s-a şi pus în scenă, fiind jucat la 7 iunie 1919, pe scena Teatrului Naţional din Craiova. Urmează cursurile liceului Carol I pe care le parcurge cu sârguinţă. În această perioadă, în sufletul poetului încep să se nască sentimente puternic naţionaliste alimentate de idealul proaspăt realizat al Unirii tuturor românilor. Atât de mult suferea pentru ţara sa încât în toamna anului 1916, când Ardealul era zguduit de invazia trupelor germano-austriece, Radu, un copil pe atunci, se oferă voluntar ca cercetaş brancardier pe una din ambulanţele trase de cai, lângă trupele române de la Târgu Jiu. „Zăvoiul Jiului, îşi aminteşte poetul, era plin de cadavre şi răniţi – militari şi civili – iar albele râurilor se învolburau de sânge şi resturi de furgoane şi echipamente”. Martor al atâtor scene dramatice, cu inima aprinsă de un elan patriotic, tânărul Radu îşi cultivă de pe acum simţul jertfei şi al onoarei care l-au însoţit până la sfârşitul vieţii.
Bursier al liceului şi fruntaş al clasei sale, Radu Gyr colaborează la mai multe reviste literare locale, ataşându-se mai mult revistei craiovene „Năzuinţi”, condusă de poeta Elena Farago pentru care va nutri sentimente nobile şi aleasă preţuire. Sub îndrumarea pedagogică a acesteia, Radu Gyr debutează cu primul volum de poezii, intitulat „Linişti de schituri”, odată cu absolvirea Liceului Carol I.
Debuturi literare
În 1924 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Printre erudiţii pedagogi, Radu Gyr îl cunoaşte pe profesorul Densuşeanu, la catedra de filologie romanică. Era atras de eleganţa frazei, frumuseţea expunerii ilustrului profesor. Un alt profesor care i-a rămas plăcut în amintiri a fost bizantinologul Demostene Russo, ce i-a trezit interesul faţă de cultura bizantină. De asemenea, N. Cartojan rămâne în imaginea poetului profesorul universal desăvârşit al studentului de odinioară, care i-a fost şi îndrumător de licenţă. Încheie facultatea cu o valoroasă teză de licenţă „Cronicarul Ion Neculce şi influenţa operei lui asupra literaturii noastre culte”, lucrare foarte apreciată de profesorul N. Cartojan. „Ispita” poetului era alta decât istoria literaturii, aşa cum însuşi mărturiseşte, şi anume estetica literară şi literatura universală, domeniu în care îşi va desăvârşi studiul, ulterior ocupând Catedra de critică şi de estetică literară. Filosofia a fost iarăşi un capitol atrăgător în tinereţea poetului alături de profesori de renume precum P. P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, Tudor Vianu şi Nae Ionescu. Profesorul şi prietenul cel mai bun avea să-i fie „blândul şi atât de nedreptăţitul” Mihail Dragomirescu, profesor la Catedra de estetică literară. „Zâmbetul său candid, bunătatea lui fără margini, mă dezarmau. Zi de zi, îl iubeam şi-l preţuiam tot mai mult”.
Alte personalităţi literare cu care Radu Gyr a închegat o strânsă prietenie au fost: Ion Pillat şi Al. Lascarov-Moldovanu. Ion Pillat a fost printre puţinii care a avut curajul să-i recunoască lui Gyr valoarea incontestabilă a operei sale. În acest sens poetul consemnează: „Incendiile şi inundaţiile care mi-au pustiit biblioteca, au mistuit şi cărţile lui Ion Pillat cu dedicaţii mărturisind, încă o dată prietenia şi preţuirea ce mi le purta minunatul om şi fecundul poet. Amintirea sa e nu numai o crizantemă neveştejită de vreme, dar şi o înmiresmată consolare pentru sufletul meu rănit de răutatea actualilor colegi”.
În 1925 Societatea Scriitorilor Români îi oferă „premiul sonetului”; Mihail Dragomirescu îi oferă „premiul Scriitorilor tineri. Alături de alţi colaboratori încearcă să tipărească o nouă revistă, Viaţa literară, dar este repede oprimată de către uneltitori.
În 1927 se căsătoreşte cu frumoasa Flora, o tânără cu năzuinţi spirituale înalte, ce avea să îi fie reazem moral şi duhovnicesc până la sfârşitul vieţii, alături de singura lor fiică, Simona Luminiţa, care la rându-i avea să îi lumineze tunelul întunecat de-a lungul tuturor fenomenalelor încercări prin care a trecut poetul şi martirul Radu Gyr.
Tinereţe sacrificată unor idealuri naționale şi spirituale
După absolvirea cursurilor universitare, Radu Gyr a devenit mai întâi asistentul profesorului şi criticului Mihail Dragomirescu la Catedra de Critică şi estetică literară, urmându-i apoi la această catedră în calitate de conferenţiar. Viziunea estetică îi conferă autorului observarea realităţii sociale, politice şi culturale din ţară şi din Europa.
În perioada 1930-1933 avea să ia contact direct cu suferințele românilor, care reuşeau cu greu şi sudoare să îşi menţină integritatea naţională şi economică. O ţară împrejmuită de inamici şi câini străini asmuţiţi asupra frumuseţii şi bogăţiilor acestei ţări – pe de o parte pericolul roşu bolşevic, iar pe de altă parte pericolul nazist, cu o largă susţinere a altor naţii străine ce râvneau la bunurile noastre strămoşeşti. Starea naţiunii era periclitată de oameni aflaţi în funcţii politice şi culturale compromişi şi gata oricând să vândă jertfa şi sângele înaintaşilor noştri pe nimic. Atât Radu Gyr, cât şi alte elite politice şi culturale ale vremii, încercau să răspundă nevoilor acestui neam şi să îşi coalizeze forţele spre a stăvili vicleana lucrare a inamicului. Singura mişcare şi orientare politică din acea vreme, axată pe direcția reînvierii spirituale a neamului românesc, formării unei societăţi incoruptibile, capabilă de jertfă şi sacrificiu – nu era alta decât Mişcarea Legionară. Radu Gyr ia contact cu tinerii Gărzii de Fier şi este profund marcat de covârşitoare personalitate a Căpitanului Mișcării – Corneliu Zelea Codreanu. La această Mişcare au aderat sau simpatizat şi colaborat, aproape toată elita necompromisă a vremii: Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Petre Ţuţea, Nae Ionescu, Ion Barbu, Vasile Băncilă, Lucian Blaga, Radu Budişteanu, Ernest Bernea, Valeriu Cârdu, Horia Vintilă, George Manu, Mihail Manoilescu, Simion Mehedinţi, P. P. Panaitescu, Mihail Polihroniade şi mulţi alţii.
Mişcarea acestor tineri cu fruntea sus nu a fost nici pe departe politică, nici pe departe criminală. Necompromiterea şi curăţia acestei mişcări avea însă să atragă zavistia şi ura celorlalți „fraţi români” sau mai puţin români, care împărtăşeau linia corectitudinii politice a compromisurilor şi care se temeau de imensa popularitate a Gărzii de Fier. Aceştia, având puterea în mână, au făcut tot posibilul să compromită imaginea acestor personaje martirice ce se conturau, implicând în Mişcare spioni infiltraţi care au înscenat fel şi fel de manevre, unele sângeroase, puse pe seama întregii mişcări. Referitor la acest aspect redăm doar un fragment sugestiv, referitor la asasinarea lui Iorga, relatat de poetul Radu Gyr: „Nu găsesc, nici azi, vreo justificare a sălbaticului act de violenţă, unele rancune politice autohtone neîndreptățind, în niciun caz, o asemenea cruzime. Am nestrămutata convingere că cutremurătoarea ucidere a inegalabilului erudit a fost opera minţii Gestapo – ului german, îmbrăcată în mănuşa verde”.
Radu Gyr, asemenea altor camarazi ai săi, nu face altceva decât să scrie şi să activeze la formarea şi educarea culturală a poporului român, îndemnându-l să cultive idealurile creştine şi patriotice, nu în duh şovin, ci în duhul evlaviei şi respectului faţă de înaintașii acestui neam. Colaborează la revista Universul literar şi apoi la alte reviste literare de formație naționalistă (Gândirea, Gând Românesc, Sfarmă-Piatră, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeană, precum şi la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studențesc; tot de la Radu Gyr ne-au rămas traduceri din Goethe, Verlaine, Baudelaire, recenzii şi eseuri literare precum şi studii critice. A fost premiat de Editura Soccec, de Societatea scriitorilor Romani în două rânduri şi de Academia Română pentru următoarele volume de poezii: Plânge Strâmbă-Lemne, 1927; Cerbul de lumină, 1928; Stele pentru leagăn, 1936; Cununi uscate, 1938, Corabia cu tufănici (1939) şi multe volume de poezii pentru copii.
Pentru tăria crezului său înalt, pe care îl îmbrăţişa cu fapta şi cu cuvântul, Radu Gyr devine membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Iată cum se autocaracterizează poetul în această perioadă: „Sociabil, prietenos, exuberant, capabil de o generoasă afecţiune, sincer şi corect, just în polemicile literare, din anii tinereții, m-am arătat necruţător în polemica politică din ziarele anilor 1937-1940, caricaturizându-mi adversarul, dar luptând în scris, cu lealitate, nelovind pe la spate şi neatacând un om care ar fi avut mâinile legate sau un căluş în gură, împiedecat de a-mi răspunde prin presă. Dispreţuind infamia şi ipocrizia, egoismul şi avariţia, pedant cu mine însumi, am renunţat, după ce am trecut de 50 de ani, la unele tendinţe spre sarcasm şi ironie muşcătoare, socotindu-le ofensatoare pentru alţii şi negative pentru mine. Iubirii mele pentru familie i s-a alăturat, încă de la vârsta de 10 ani, nestrămutata dragoste de ţară, un patriotism fierbinte, declanşat de agitata perioadă a neutralităţii româneşti din primul război mondial”.
Începutul Pătimirilor
În câteva luni, Mişcarea legionară reuşea să trezească o nouă conştiinţă în lumea muncitorească iar adeziunile la Mişcare erau masive, enorme. Dumnezeu a avut însă un alt plan cu aceşti tineri cu suflete pure, de crin. Ca de altfel şi miezul învăţăturii Lui Codreanu, Crucea şi suferinţa aveau să fie înălţarea martirică a acestor eroi, pentru că asemenea Mântuitorului Hristos care prin Cruce a izbăvit neamul omenesc din tirania morţii şi a păcatului, aşa şi omul, şi neamul se înalţă biruitori prin jertfă şi sacrificiu. Radu Gyr, chemat să slujească unui ideal mai nobil şi mai înalt decât cel al înălțării prin poezie, cade în 1939 pradă regimului criminal al lui Carol al II-lea şi de aici începe calvarul şi suferinţele inimaginabile ale poetului. Ion Mânzatu, compozitorul şi prietenul poetului, avea să consemne cu durere: „Cu cântecul pe buze a căzut răpusă în 1939, în lagărele de la Vaslui şi Miercurea Ciucului, floarea Mişcării legionare, asasinată de bestialitatea lui Carol al II-lea, fost rege şi călău”.
Astfel toată intelectualitatea de dreapta, în noaptea de 16-17 aprilie, este încarcerată în lagărele: de la Tismana, pentru legionarii din Bucureşti, în lagărul de la miercurea Ciuc, pentru legionarii din Ardeal, Muntenia şi Moldova de jos şi alt lagăr la mănăstirea Dragomirna, lângă Suceava, pentru legionarii moldoveni, bucovineni şi basarabeni. Această împărţire a fost însă provizorie, deoarece, prin hotărârea lui Armand Călinescu în 14 mai 1938, aceste lagăre se vor contopi într-unul singur, în cel de la Miercurea Ciucului. Această concentrare era făcută cu scopul de a selecţiona legionarii în mai multe loturi, care trebuiau să se prezinte în faţa Tribunalului Militar pentru condamnări.
Radu Gyr se află împreună cu Ioan Mânzatu, Eliade şi alţi camarazi la Tismana, între zidurile reci şi sumbre ale mănăstirii, fără asistenţă medicală, în afara oricărei corespondențe cu familia şi cu un sever regim alimentar. În lagărul de la Miercurea Ciuc însă închisoarea s-a transformat în adevărată academie de prelegeri susţinute de marii profesori, printre care excela Nae Ionescu. Cu piepturile călite şi cu frunţile către cer, deținuții nu au încetat să creeze şi să compună cântece şi versuri. Aici Radu Gyr compune acea bijuterie de poezie, Cântec de leagăn, cu care, spune Nicolae Nicolau „ne-am legănat copiii rămaşi acasă, noi, zecile de mii de deţinuţi politici, de atunci şi de mai târziu”.
Dormi, copilul mamii, nani, nani,
a plecat şi ultimul lăstun.
Ruginiră plopii şi tufanii
şi din temniţa ce-i surpă anii
nu s-a mai întors tăticul bun.(…)
Nani, nani, mâini de crin plăpânde,
la fereastră păsări plâng, şi ploi.
Lupii beznelor rânjesc la pânde,
ţara-i toată temniţe flămânde
şi tăticu-i dus de lângă noi.
În plină ascensiune politică şi literară
După asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima preia şefia Mişcării Legionare. Când în septembrie 1940, Horia Sima a declanșat Revoluția Legionară şi a dus-o la biruință, relatează Constantin Bucescu – tineretul Gărzii de Fier a reapărut, după o crâncenă prigoană, ca ridicat din morminte, a umplut strada verde nu numai cu vigoare, ci şi cu cântece legionare, entuziasmând şi antrenând mulțimile pornite să răstoarne ultimul zid de păgână cetate a netrebniciei. Astfel toţi deţinuţii arestaţi sub Carol al II-lea sunt eliberaţi şi puşi în funcţiile cele mai înalte de conducere. Păşind demn şi biruitor din această primă arestare, Radu Gyr avea să îşi exprime biruinţa astfel: Biserici noi cu creștetul ca luna/Din mâna mea răsar ca nişte crini,/Cu târnăcopul meu despic furtuna/Si cu mistria mea zidesc Destin. Zâmbind primesc si temniţă şi roată,/Mucenicia o aştept şi-o cer,/În temnițe Iisus mi Se arată/Şi-mi oblojeşte rănile cu cer.
Devine Director al Teatrelor în cadrul Ministerului de resort în toamna lui 1940, inițiază demersurile şi aprobă înființarea unui teatru evreiesc, Baraşeum, singurul existent în lume la ora aceea, cu doua săli – de revistă şi de dramă – teatru care ființează şi astăzi, şi al cărui fondator este dincolo de toate contestările şi diversiunile mai vechi şi mai noi.
Din nou arestat, sub regimul Antonescu
La 21 ianuarie 1941, datorită neînţelegerilor dintre Antonescu şi Horia Sima, are loc aşa-zisa „rebeliune” legionară. Gyr a fost condamnat la 12 ani detenţie riguroasă, de luptă intensă împotriva clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare, pentru incitarea mulţimii la ocuparea Palatului Telefoanelor, provocând un conflict armat, în urma căruia au căzut morţi şi răniţi. În arhivele Securităţii aflăm cum se apără Radu Gyr: „..Tribunalul poate aprecia că pretinsa mea acţiune nu a fost niciun moment îndreptată contra clasei muncitoare, ci a regimului Antonescu. Spun aceasta numai în principiu, căci, de altfel, am susţinut totdeauna că nu am păşit la asemenea acte, toată această întâmplare fiind rezultatul unor puternice resentimente pe care acel regim le avea contra mea, dovadă că chiar după intervenirea decretului care îngăduia reabilitarea prin participarea la război, eu totuşi am continuat să rămân în închisoare. În plus am făcut dovada în faţa Tribunalului Poporului – şi aceste dovezi le aveţi în dosar – că numai în patru luni cât am fost director al Teatrelor, am realizat cât nu au făcut alţii în ani de zile. Astfel: am triplat salariile muncitorilor; am înfiinţat cantină la teatru; am înfiinţat Teatrul Evreiesc…” Şi apărarea continuă cu declaraţiile actorilor evrei care confirmă cele spuse de poet.
În linia întâi pe frontul de Răsărit
Poetul este încarcerat la Aiud, însă pentru scurtă perioadă. Gheorghe Andreica comentează astfel perioada arestării antonesciene: Regimul generalului Antonescu l-a vârât în pușcărie pe marele poet Radu Demetrescu Gyr. De ce? Pentru a-şi satisface ambițiile cazone de „mare salvator” al patriei. Regimul generalului a inventat cea mai josnică umilință pentru tineretul făcând parte din Mișcarea Legionară: „Reabilitarea” post-mortem pe frontul de răsărit în linia întâia, de unde se știe că puţini scapă vii sau întregi! Ba a mai inventat o mișelie în plus faţă de câte au fost cunoscute până la data aceea: Legionarii de frunte, expres nominalizați, trebuia să fie împușcați pe la spate de către chiar frații lor în timpul luptelor. Trimis pe frontul de răsărit, Radu Demetrescu Gyr a fost rănit şi invalidat încă la începutul luptelor de la Vîgoda-Vinogradov. A fost însoțit spre casă de un soldat. Ostașului i s-au dat instrucțiuni să prindă ocazia „că vrea să fugă” şi să-l împuște pe la spate. Tânărul soldat – om cu frica lui Dumnezeu – proaspăt scăpat din marele măcel, nu s-a pretat la o asemenea manevră diavolească. Şi astfel Dumnezeu îl scoate nevătămat şi din această detenţie şi din acest război.
Aici, pe front, ca şi în temniţă, Radu Gyr compune. Compune o poezie atât de frumoasă şi lirică, plină de delicateţe, încât cu greu îţi vine să crezi că ea a fost creată pe front, într-o bătălie crunt de sângeroasă. Departe, în vis, e o casă/ din geamuri clipind somnoroasă…/ Şi două mânuţe mirate/ cucernic pe piept închinate/ în mica lor rugă sfioasă./ Să vină tăticu acasă… Din poeziile de război reiese limpede puternicul simţ creştin al dragostei şi compasiunii, lipsit de orice umbră de rasism sau intoleranţă religioasă. Rodul literar al acestei experienţe de viaţă va fi un volum de versuri, Poeme de război, volum publicat în 1942 şi Baladele (1944), cel mai profund şi important volum de poezii al poetului.
Uite jivina legionara!
Actul de la 23 august 1944 îl surprinde în convalescenţă, dar asta nu împiedică autorităţile să-l aresteze şi să-l trimită în judecată în cel de-al doilea mare proces al criminalilor de război – ziariştii şi scriitorii (primul proces fiind al generalilor Macici, Trestioreanu etc.) E condamnat din nou la 12 ani muncă silnică.
Îşi execută pedeapsa, rănit fiind de pe urma războiului, în spitalul închisorii Braşov (o perioadă nu prea lungă, dar cea mai grea) şi la Aiud. Aici, până în anul 1948, a avut posibilitatea să scrie şi să-şi trimită acasă poeziile, chiar dacă pe fiecare pagină, conducerea închisorii imprima ştampila „cenzurat”. Despre episodul Braşov, Radu Gyr avea să îi povestească ginerelui său o întâmplare cutremurătoare, cel mai mare moment de deznădejde din viaţa de detenţie a poetului: Eram într-o iarnă când am fost transportat în miezul nopții de la Aiud, în haine subțiri, într-o dubă, pe un ger teribil, la Brașov. Era o consfătuire a Securității, a ofițerilor superiori, iar eu am ajuns la destinație în jurul orei două noaptea, fiind introdus direct în încăperea unde benchetuiau șefii așezați în cerc. M-au așezat pe un scaun în mijloc. Şi toți au început să mă scuipe, să mă înjure şi să spună: „uite jivina legionară, criminalul ţării!” Atunci n-am mai putut suporta şi m-am rugat Maicii Domnului să mă ia. Am leșinat. Știu că dimineața m-am trezit lângă un gardian cu chip de român tânăr, un fecior, care mi-a spus: „Domnule profesor, v-am adus să mâncați un borș cald”.
Biruieşte deznădejdea, moartea şi temniţa
Este internat între 1942-1943 în lagărul de la Târgu-Jiu; în 1944 condamnat prin decizia Tribunalului Poporului nr.2/1945 cu tot lotul ziariștilor, pentru activitate publicistică, la 12 ani detenție riguroasă. Cea mai mare parte din detenţie o petrece la Aiud. Îndată după alungarea regelui Mihai, în 1948, comuniştii, făcând din temniţă loc de exterminare, golesc celulele de orice urmă creion şi hârtie, ridicând între deţinut şi familia sa un zid impenetrabil. În aceste condiţii, poetul e silit să-şi „scrie” poeziile doar în memorie, fără a le mai putea transcrie pe hârtie, ci doar împărtăşindu-le oral, încredinţându-le altor memorii, ale celor cu care împărţea celula.
Memoria şi puterea creatoare a poetului în acele condiţii de bestialitate este aproape de neînţeles. Doar harul primit de la Iisus care „venea în celulă” poate explica fenomenul. Metodele de scriere țin de domeniul incredibilului. Deținuții foloseau bucăţi de săpun sau de sticlă pe care se sufla praful destinat deratizării şi pe care se scrijelea cu o așchie. O altă metodă de „a scrie” o constituia înnodarea aţei, poezii întregi „fiind înșirate” pe ațe smulse din zeghe sau din paturi. Profesorul Atanasie Berzescu povesteşte cum memora poetul poeziile. „După primele întâlniri gâtuite de emoție în care abia reușeam sa articulez cuvintele, am prins îndrăzneala şi l-am întrebat cum scrie poeziile şi cum face să le ţină minte pe toate. „Pai, uite cum!”, mi-a răspuns el râzând de curiozitatea mea. „Stau în pat pe spate şi mă uit în plafon. Fiind alb, mi-l închipui hârtia mea. Acolo, în faţa ochilor, scriu versurile, aşa cum vin ele din inspiraţie. Şi aşa, strofă cu strofă, până termin poezia. Când ies afară, la plimbare, îl iau pe unul dintre voi şi-i spun poezia făcută în cameră. Cel care m-ajută mai mult este Relu Stratan. El este biblioteca mea. El ştie toate poeziile mele de aici. Mai sunt şi alţii care le învaţă, cum este Gili Ioanid. Dacă se întâmplă să moară unul, să rămână altul care să le scoată afară”.
A suferit chinuri inimaginabile în închisoarea Aiud, cu un regim de celulă foarte aspru. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical, deoarece pe fişa sa de detenţie scria perfect sănătos. A slăbit îngrozitor iar pielea-i atârna pe oase solzoasă şi tare asemenea unei piele de şarpe. Cu toţii credeau ca nu va supraviețui. El a crezut însă şi a biruit moartea şi temniţa.
Cel care L-a adus pe Iisus în celulă
În toamna anului 1946, în spitalul penitenciarului Văcăreşti, Radu Gyr compune celebra poezie As’noapte Iisus, poezie ce avea să ridice moral şi spiritual sute de mii de deţinuţi. Atanasie Berzescu povesteşte despre miracolul pe care îl făcea această poezie: „În Aiud, Radu Gyr L-a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina de libărci, spre îndumnezeirea omului. Îi ştiam cu toţii poeziile pe dinafară şi aşteptam cu nerăbdare următoarea creaţie care să ne bucure, să ne îmbărbăteze. E greu de înţeles pentru omul modern de azi ce a însemnat atunci temniţa comunistă şi ce rol a avut poezia lui Gyr în acel context. Fără ea mulţi s-ar fi prăbuşit. Iată ce rol major poate avea poezia în inima omului”.
Deținuții au murit cu sutele, cu miile, dar n-au renunțat la visele lor, știind prea bine, cum spune Radu Gyr, că „adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis”. Deţinuţii din puşcăriile comuniste, care şi-au susţinut până la capăt crezul lor ortodox, au dăruit pământului ţării sânge sfinţit şi oseminte de martiri.
La sfârşitul anului 1955, cu puţin înainte de expirarea celor 12 ani de condamnare, e eliberat. Până în 1954 Radu Gyr compune în temniţă 200 de poezii pe care le trimite afară prin prietenul său de detenţie, Dumitru Cristea, care, la ieşirea din temniţă, le aşterne pe hârtie în trei caiete, în octombrie 1954.
În 1955 cruntul Gheorghiu Dej, înduplecat de preşedintele Indiei, la care a mijlocit prietenul de afară a lui Gyr, Mircea Eliade, îl eliberează. Această perioadă de libertate a durat aproximativ până prin luna februarie 1958, când a fost din nou arestat.
Înscenare mârşavă a procesului din 1958
De data aceasta oculta comunistă l-a introdus pe Radu Gyr într-o înscenare judiciară mârșavă şi i-a aplicat un regim de exterminare lentă plină de sadism. Mai întâi securiștii au operat toate mutațiile, au înfăptuit toate manipulările – multe inimaginabile – abia apoi au trecut la arestări. Aşa relatează Gheorghe Andreica evenimentele de atunci:
Puiu Atanasiu a aflat – într-o bună zi – că poetul Radu Gyr trăia în crunte lipsuri materiale. A mai aflat că, făcându-i-se rău într-o stație de tramvai, a căzut leșinat pe peron. Acest lucru nu l-a lăsat indiferent. Cu orice preț trebuia să-i sară în ajutor. Îl cunoștea bine pe doctorul Aurel Marin. Îi cunoștea temperamentul şi școala la care își făcuse educația. Chiar dacă doctorul a părăsit Legiunea, soarta unui om de talia poetului Radu Gyr nu putea să-l lase nepăsător Şi surd la „geamătul” de disperare. Acest act de jertfă avea să provoace începerea unui nou mandat de reţineri, percheziţii, sechestru şi arestări, într-un celebru dosar, în care erau implicaţi: Radu Demetrescu Gyr, Puiu Atanasiu, Ibrăileanu, Lecuta, Rică Zamfiroiu, Aurel Marin. Dar ca să le poată da pedeapsa maximă a condamnării la moarte, trebuia să însceneze existenţa unor arme. Ori securiștii n-au reușit să dovedească nici măcar existenţa unor pistoale cu dopuri sau cu apă. Au rezolvat şi această „spinoasă” problemă: L-au bătut pe bietul inginer Lucuta până ce acesta a recunoscut că are un depozit de armament la marginea satului unde s-a născut.
Procesul s-a judecat şi toţi acuzaţii au fost condamnaţi la moarte, mai puţin Aurel Marin care primeşte 25 de ani de muncă silnică.
Recursul
La recurs toate condamnările la moarte au fost comutate în muncă silnică pe viață. Rezultatul recursului n-a fost comunicat condamnaților, decât peste un an de zile. Aceștia au fost ținuți – în continuare – în camerele osândiților la moarte care aveau un regim special: – condamnații erau legați cu lanțuri grele la picioare; s-a aplicat un crunt regim de batjocură şi teroare din partea gardienilor. Gardienii care-i păzeau au fost special selecționați din rândurile celor mai proşti şi fără suflet. Securitatea – care-i dirija pe gardieni – urmărea din umbră efectul distructiv şi de uzură a forțelor psihice ale deținuților. Situația aceasta de spaimă, că la fiecare răsucire a cheii în broască ar fi momentul decisiv al execuției, a durat un an de zile… În continuare, Radu Demetrescu Gyr a fost ținut într-un crunt regim ce alterna între viață si moarte. Când administrația constata că este aproape de moarte, poetul era dus la spitalul închisorii Aiud pentru revigorare. După ce se mai întrema puțin era din nou supus regimului de exterminare. Iată cum „experienta Piteşti” o aplicau acum mișeii într-o nouă variantă, de lungă durată, la închisoarea Aiud. Așa a durat teroarea împotriva poetului cu tot felul de „şocuri” tip „Macarenco” până în anul 1962, când i-a pregătit ultima lovitură: „Dacă nu cedează şi nu se leapădă de trecutul său legionar, îi vor aresta soția si fiica”. Marele poet păstra pentru soția şi fiica sa Monica (Luminita) un adevărat cult plin de duioșie şi dragoste familială. Ultima lovitură bine calculată şi îndelung dospită în mințile satanice ale mișeilor – a avut un efect maxim: Poetul a cedat!
„Poţi să-i salvezi ori poţi să-i ucizi”.
Iată cum explică Ioan Ianolide cedarea Poetului: Lui Radu Gyr i s-a spus: „Dacă nu cedaţi, dacă nu vă supuneţi, dacă nu capitulaţi fără condiţii, vă exterminăm pe toţi. Ai o mare înrâurire asupra tuturor. Poţi să-i salvezi ori poţi să-i ucizi. Noi nu ne jucăm cu puterea cum aţi făcut voi. Ori, ori. Alege între viaţă şi moarte. Nu acceptăm amânări, acum te decizi. Trebuie să renegi public tot ce ai crezut, tot ce ai scris viaţa întreagă, ca să moară mitul credinţei voastre. Tu poate eşti gata să mori, dar gândeşte-te la miile de oameni care vor pieri din cauza nebuniei tale. Te asigurăm că ne vom ţine de cuvânt: dacă te lepezi de credinţa ta, vă vom da libertate tuturor deţinuţilor, dar dacă nu, vă ies gărgăunii şi nu sunteţi în stare să coborâţi şi voi pe pământ şi să vedeţi realitatea, atunci vă vom trimite urgent în cer. Nu avem nevoie de bandiţi. Nu eşti atât de inconştient încât să bagi în mormânt zeci de mii de oameni. Vă vom oferi locuri în câmpul muncii. O să fiţi şi voi productivi. Bă, lumea este în mâna noastră şi nu o scăpăm. Nu te uita că voi sunteţi mai mult morţi, căci avem toate mijloacele ştiinţifice să vă punem pe roate. Noi nu te minţim, nici tu să nu ne minţi. De altfel, nici nu mai puteţi face nimic. Poporul e gata să vă sfâşie. Nu mai aveţi viitor, dar depinde de tine dacă veţi mai trăi sau veţi fi exterminaţi.
Radu Gyr zăcea pe o targă, bolnav, epuizat, distrus, dar sufletul şi mintea îi erau nevătămate.
– I-am privit cu dispreţ şi milă, mi-a mărturisit el mai târziu, dar şi conştient că nu glumeau. Purtam în suflet povara frumuseţilor şi sacrificiilor unei vieţi, ale unei generaţii, ale celor mai buni dintre noi, şi în ultimă instanţă vedeam cauza lumii întregi pusă în cumpănă de aceşti exponenţi ai neantului. Viaţa abia licărea în mine. Ar fi fost o uşurare să mor! Era o dramă dilema în care mă găseam. Ştiam bine ce suflete curate şi sfinte zac între ziduri, pândite de moarte. Nu aveam dreptul să îi las să moară. Dar puteam să ucid sufletul acestor oameni şi al lumii întregi? Simţeam că se revoltă toate elanurile sfinte pe care le-am trăit şi le-am cântat. Am greşit uneori, dar întotdeauna am năzuit spre ideal şi nu ne-am preţuit nici familiile, nici sănătatea, nici viaţa. Dar vremurile ne-au fost potrivnice! Visul nostru este mai sus, dar mai departe. Acum, aici, ei sunt stăpâni. Am văzut atunci alte hecatombe de morţi, iar pe ei râzând în hohote. Ce să fac? Ce să aleg? Torturat sufleteşte, am acceptat să dau o declaraţie publică, prin care să-mi reneg trecutul şi opera. A trebuit să scriu în termenii dictaţi de securişti. Îmi rupeam din suflet. Şi am simţit că totuşi sunt slab, că am atins limitele rezistenţei, că sunt umilit şi batjocorit, dar că nu puteam face altfel. Cred că am contribuit la salvarea multor vieţi… viaţă fără pată?!… Sufletul a fost totuşi salvat. Deşi torturaţi, noi credem mai mult! E nevoie de lacrimi de pocăinţă. Am învăţat pe viu ce înseamnă să fii cu adevărat creştin. Chinul meu nu a încetat. Îmi iubesc opera, aşa cum am trăit-o şi am scris-o. Compromisul nu a alungat dragostea de curăţie şi de adevăr. Am fost urâţi şi prigoniţi cu o ură străină neamului românesc. Lumea întreagă decade, dar în lumea întreagă se simte un vânt nou de înviere. Cred mai puternic ca oricând. Am ţinut să-ţi mărturisesc aceste lucruri, poate că se ascunde o taină în întâlnirea noastră atât de neaşteptată!
VOI N’AŢI FOST CU NOI IN CELULE
Voi n’aţi fost cu noi în celule
să ştiţi ce e via ţa de bezne,
sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,
voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle,
strivit de cătuşe la glezne.
Voi n’aţi plâns în palme, fierbinte,
străpunşi de cuţitul trădării.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n’aţi dus povara durerilor sfinte
spre slava şi binele ţării.
In cântec cu noi laolaltă
trecând printre umbre pereţii,
voi n’aţi cunoscut frumuseţea înaltă
cum dorul irumpe, cum inima saltă
gonind după harfele vieţii.
Ce-i munca de braţe plăpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârţâie osul când frigul pătrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n’aveţi de unde
să spuneţi aproapelui vostru.
Voi nu ştiţi în crunta ‘nchisoare
cum minte speranţa şi visul,
când uşile grele se’nchid în zăvoare,
şi’n teama de groaznica lui încleştare
pe sine se vinde învinsul.
Aţi stat la ospeţe’ncărcate
gonind după fast şi orgoliu,
nici milă de noi şi nici dor, nici dreptate,
nici candelă-aprinsă şi nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.
Aşa sunteţi toţi cei ce credeţi
că pumnul e singura faimă.
Făţarnici la cuget, pe-alături ne treceţi,
când noi cu obraji ca pământul şi vineţi,
gustăm din osândă şi spaimă.
Când porţile sparge-se-or toate
şi morţii vor prinde să urle,
când lanţuri şi ziduri cădea-vor sfărmate,
voi nu ştiţi ce’nseamnă’nvierea din moarte,
căci n’aţi fost cu noi în celule.
Fericitul sfârşit al lui Radu Gyr – Apostolul poet al închisorilor româneşti
Geniu al literaturii româneşti, mărturisitor şi rugător de valoare al Bisericii Ortodoxe Româneşti, Radu Gyr nu găseşte sprijin şi recunoştinţă nici de la Biserica Mamă, dar nici din partea literaţilor vremii, care, ca şi cei de astăzi, nu ştiau cum să ascundă mai bine valoarea de netăgăduit a operei sale. Opera sa de geniu, plămădită în lacrimi şi suferinţe greu de imaginat cu mintea omenească, avea să zacă în rafturi şi in beciuri multă vreme. Tristețea poetului care atârna de inima sa, i se citea, spun prietenii, pe faţa, care nu cu mult timp în urmă, nu putea schiţa decât seninătate şi zâmbet. Şi nu pentru că marele Radu Gyr, cel care a înfruntat atâtea prigoniri şi poate atâtea morţi, avea nevoie de vreo abilitare sau recunoştinţă din partea cuiva, ci pentru că simţea inutilitatea muncii sale de o viaţă – şi ce viaţă! – durerea că rodul operei sale nu putea fi fructificat, nu putea ajunge la nici un cititor, operă de care această lume nepăsătoare nu era vrednică. Tristețile şi durerile poetului, pe care le încuia în inima sa, sunt bine surprinse de prietenul şi camaradul său, Mitropolitul Bartolomeu Anania. Iată ce găsim într-o declaraţie de proces, un proces de reabilitare a poetului, deschis de rude în anul 2009, reabilitare care nu a fost câştigată nici de această dată.
„Gyr era cu soţia şi mă chemase cu un scop foarte concret: profitând de prietenia mea cu Arghezi, îmi cerea să mă duc la acesta cu o întreită rugăminte: să intervină la Primărie pentru o locuinţă, să vorbească cu preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Mihai Beniuc, pentru o pensie de la Uniune şi să aranjeze cu un editor republicarea unei plachete cu versuri pentru copii.
Prea mult n-a putut face Arghezi pentru Gyr. Acesta s-a pomenit într-adevăr, într-o bună zi, în camera lui de la Geriatrie, cu un personaj de la Sfatul Popular, care i-a luat nişte date în legătură cu o eventuală locuinţă, dar lucrurile s-au încurcat pe undeva prin labirintul birocraţiei socialiste. Bietul Gyr a trebuit să părăsească sanatoriul şi să se mute în camera în care mai locuiau – după cum am amintit mai sus – soţia şi fiica lui, împreună cu o cumnată. Nici cu pensia nu s-a făcut mare lucru. Un manuscris de versuri s-a înfundat prin sertarele Editurii Tineretului. Poetul – după câteva luni de spitalizare, pentru nişte operaţii – se simţea oarecum întremat fiziceşte, dar continua să trăiască greu.
Ceva mai mult a făcut patriarhul pentru el, aşa cum se putea, la modul conspirativ. Nu o dată, mai ales înainte de marile Sărbători, am ieşit din cămara patriarhului cu impresionante cantităţi de carne, ouă, brânzeturi şi vin, pe care i le trimiteam poetului prin mijlocirea fiicei sale, discret, seara, la colţul străzii, întrebându-se din ochi dacă şoferul ar putea fi un agent sau informator al Securităţii; cu toate precauţiile, până la urmă rămâneam tot în mila Domnului. (…)
Vorbindu-i odată patriarhului de promiscuitatea în care era obligat să trăiască poetul Radu Gyr ( pe un spaţiu mai restrâns decât al unei celule de puşcărie), acesta şi-a adus aminte că la o casă parohială din Bucureşti se eliberaseră două camere, cu bucătărie şi baie, prin mutarea unor locuitori şi m-a autorizat să întocmesc formalităţile necesare, prin Arhiepiscopie, pentru ca acea locuinţă să-i fie repartizată poetului şi familiei sale. M-am dus la preotul respectiv cu ordinul scris al Arhiepiscopiei, dar m-am izbit de o rezistenţă înverşunată, dar şi de furibunde ameninţări cu Securitatea când s-a aflat identitatea „solicitantului”. Patriarhul a trebuit să dea înapoi; a rămas să aşteptăm până la o nouă posibilitate în cadrul proprietăţilor bisericeşti, o posibilitate care n-a mai venit.
Gyr se ferea să-şi mărturisească mâhnirea de a nu se vedea publicat, dar aceasta i se putea citi pe faţă şi printre cuvinte ori de câte ori punea mâna pe o carte nouă. Vorbea uneori cu umor negru despre soarta poeziilor lui.
La un moment dat, în anul 1957, în presa românească au apărut nişte vehemente proteste împotriva capitolului despre literatura română semnat de Virgil Ierunca în acea Histoire des Littératures apărută atunci în colecţia Pléiade. Autorului i se reproşa că trecuse sub tăcere sau minimalizase scriitori valoroşi ca Zaharia Stancu, Mihai Beniuc şi alţii din catalogul „realismului socialist”, în timp ce accentuase importanţa unor scriitori minori şi „reacţionari” ca Nichifor Crainic, N. Davidescu, Herescu, Gregorian şi alţii. Gyr nu-şi văzuse numele în lista celor stigmatizaţi de presa oficială şi se întreba dacă figurează sau nu în capitolul lui Ierunca. Poetul îmi mărturisea că ar vrea să tragă o concluzie politică: dacă numele lui este în „Istoria” lui Ierunca, dar a fost omis în referinţele presei bucureştene, înseamnă că oficialii vor să-l menajeze, iar aceasta ar putea fi o indicaţie că nu au de gând să-l aresteze din nou (re-arestarea e coşmarul oricărui ins pus în libertate după un mare număr de ani). M-a întrebat dacă aş putea face rost de un exemplar al acestei „Istorii”, prin relaţiile pe care le am cu bibliotecarii Academiei. N-a fost nevoie să apelez la aceştia; am găsit cele două volume pe biroul criticului Radu Popescu şi i-am cerut să mi le împrumute pe două-trei zile. Radu Gyr nu exista în capitolul lui Ierunca! Când am văzut prin fereastră că poetul se îndreaptă spre uşa mea, am ascuns repede cartea şi l-am minţit, spunându-i că n-o aflasem. Ştiam – eram sigur – că inexistenţa lui într-o istorie literară care apăruse în „lumea liberă” îl va durea mult mai mult decât prezumţia că ar putea fi din nou arestat. Erau cincisprezece ani de când nu-i mai apăruse nici o carte şi de când numele lui era universal prohibit.(…)
Aveam să-l mai văd doar peste mulţi ani, în 1972, la Bucureşti, în apartamentul său de pa strada Nikos Belloianis, fostă Atena. Era liber, în mijlocul familiei, dar manuscrisele lui literare erau captive încă, grămădite pe o poliţă, în cartoanele pe care nimeni nu îndrăznea să le deschidă”.
Îşi aşterne toată opera pe hârtie
Calvarul eliberării din 1963 avea să îşi pună amprenta pe sufletul sensibil al lui Gyr. A urmat o perioadă de tăcere adâncă şi de amintiri. Nu discuta cu nimeni despre momentele grele din detenţia sa, de teama ca nu cumva aceste discuţii să se transforme în probe de noi dosare pentru prietenii săi. Frica de a nu răni pe cineva şi de a nu duce pe nimeni în ispită l-au determinat pe Gyr să fie mult interiorizat, dedicat familiei de care anii detenţiei l-au ţinut departe, însă, de departe, cea mai importantă preocupare rămâne aşternerea pe hârtie a întregii sale opere poetice, compusă şi memorată între zidurile celulelor din închisori. Timpul astfel rămas şi-l împărţea între biroul de lucru şi Biserica Amzei, unde obişnuia să participe la slujbele Bisericii. Lucra enorm şi se ruga… Fiica poetului, Simona Popa şi fiul acesteia, Radu Popa, ne-au încredințat următoarele mărturii şi amintiri personale:
„Perioada de detenție era pentru tatăl meu un capitol închis. Nu-i plăcea să vorbească despre ea. Rareori, ne înfățișa câte o scenă de groază, aceasta la insistenţele noastre, toată suferința prin care trecuse păstrând-o în inima sa. Credința puternică si mai ales cultul pe care îl avea pentru Maica Domnului, l-au ținut în viață, cea care îi promisese în închisoare că va fi eliberat spre a-şi pune pe hârtie toată opera”. Fiica poetului își amintește astfel această perioadă a lui Gyr: „Anii detenției l-au lipsit, ca pe mulți alții, de căldura căminului familial. Poate că această absenţă îndelungată, timp în care a trăit în altă lume, l-a făcut ca, în scurta perioadă care s-a scurs de la eliberarea sa, în 1963, şi până la moarte (1975) să trăiască într-o desăvârșită dăruire familiei, pe care a iubit-o mai presus de orice. Părinte, șot si bunic deopotrivă de iubitor şi de tandru, dorea să fie sprijinul lor, al acelora pe care îi lăsase singuri şi neajutorați.
Lucra intens, așezându-se la masa de scris de la ora opt dimineața până seara târziu, cu mici intermitente, vrând parcă să cuprindă într-un timp scurt tot ceea ce nu putuse realiza în cei douăzeci de ani de lipsă. Mare parte a operei sale, creată mental, în închisoare, cu toate finisările cele mai subtile, trebuia așternută pe hârtie, în speranța că volumele sale vor vedea lumina tiparului. Şi şi-a așternut-o. Redactându-şi în același timp şi memoriile literare[2], care îl pasionau, dar pe care, din păcate, nu a reușit să le termine, lucra la traducerea baladei populare germane, lucrare care a fost publicată sub alt nume (…) şi care a constituit, de altfel, si ultima sa înfăptuire artistică. …De când îl știu şi mi-l amintesc, tatăl meu nu-şi schimbase prea mult felul de a fi. Poate devenise doar mai meditativ, mai iertător, şi, cum îi plăcea lui să spună, mai înțelept”.
Nu-i plăcea să primească vizite. Foarte rar. Îl primea pe Nichifor Crainic, l-a primit pe Crevedia, tatăl lui Eugen Barbu, Bartolomeu Anania şi uneori Părintele Stăniloae. Starea poetului de după detenţie poate fi înţeleasă din poezia „La bunturi ani”, scrisă la scurt timp după eliberare, o poezie care arată o supunere desăvârşită în faţa Divinităţii, marea împăcare cu cine şi cu Dumnezeu: „Aşa trec în fuga lor, Radule, Radule, anii…/ ca ieri, culegeam tot văzduhul pe spade fierbinţi/ şi iată-ne acum potoliţi întru răni şi strădanii,/ uncheşi înţelepţi, pe obraji cu surusuri cuminţi. De mult am băgat şi suspinul şi lacrima-n ladă./ De mult nu mai frângem genunchii pe câte s-au dus,/ şi când, la fereşti, umbre vechi vin să ne vadă/ ne aflăm zâmbind în solemnul apus./ Azi nu ne mândrim cu victorii cândva adunate,/ ci doar cu durerea în care am fiert şi-am şezut…”
Ameninţat permanent, urmărit de Securitate, scos din circuitul valorilor publice din ţară, Radu Gyr își terină de scris toată opera poetică, mulţumindu-i Maicii Domnului pentru acest timp binecuvântat. Chiar dacă a fost în continuare supus multor percheziţii şi urmăriri, nu a cedat nici acum să facă diverse compromisuri pe care Securitatea i le cerea. Neobţinând niciun acord de colaborare de la Gyr, Securitatea, umilită pentru curăţia lui morală, începe să semneze în numele poetului articole apărute în revista socialistă „Glasul Patriei”, unde mai colaborau silit şi Nichifor Crainic, Constantin Noica şi Vladimir Streinu, colaborare menită să îi decredibilizeze moral.
Îşi prevede sfârşitul
Era săptămâna Mare a Postului anului 1975. Gyr își dedica timpul meditaţiei interioare şi rugăciunilor din cadrul Bisericii. Cu 6 zile înainte de trecerea la Domnul, pe 23 aprilie, de ziua Marelui Mucenic Gheorghe, după ce s-a întors dintr-o vizită de la unchiul mamei care se chema Gheorghe, el a cerut o hârtie şi un toc şi s-a aşezat la masă. Şi a scris direct, fără să stea pe gânduri, această poezie profetică. Ea se cheamă Piramida:
Severă piramidă de granit,
am feţe mohorâte şi rigide,
un monstru care tainele-şi închide,
în cosmică tăcere-ncremenit.
Sub soarele pustiilor toride,
îmi arde vârfu-nfipt în infinit
şi, ca un lung şi glacial cuţit,
străpunge luna pietrele-mi aride.
Solemn şi hâd şi rece monument,
claustru templu dur de lespezi terne,
eu dorm adânc, acestei lumi absent…
Dar, dincolo de somnul ce se-aşterne,
în greu-mi sarcofag incandescent
străfulgeră podoabele eterne.
Ginerele său, Demostene Popa, cu care poetul obişnuia să se mai ia în discuţii, povesteşte momentul sfârşitului fericit al lui Radu Gyr: „Trecerea la cele veşnice a fost foarte uşoară pentru el, grea pentru noi. Pentru că a fost neaşteptată. El a fost până în ultima zi perfect. S-a plimbat cu Radu (nepoțelul său). Marţi dimineaţa, pe la 4. 30 sună telefonul. Era micuţul. „Mamă. Vino urgent, Bubu nu se scoală!”. Era în comă. Ne-am dus, era în comă profundă. A venit tot un doctor de detenţie, a venit salvarea şi a constatat că e în comă. Dimineaţa i-a făcut o puncţie în coloană, şi a zis că e o invazie totală în sânge şi este şi congestie cerebrală”. La 70 de ani, în Marţea Patimilor, s-a stins Poetul Pătimirilor, Radu Gyr, spre a se întâlni cu Cel pe care L-a văzut în celulă şi i-a stres rănile, şi cu toţi ceilalţi camarazi de suferinţă, care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu şi neamul românesc. Înmormântarea, povesteşte familia poetului, a fost oficiată de 3 preoţi, printre care şi tatăl lui Demostene Popa. Patriarhul Iustinian a trimis corala Patriarhiei în semn de adânc respect şi preţuire. Părintele Mitropolit Bartolomeu Anania a trimis o frumoasă coroană de flori. „Uniunea scriitorilor nu a venit, – mărturiseşte domnul Demostene, securiştii erau destui şi prin stânga şi prin dreapta. Era cam mică capela şi afară nu ştiu dacă mai stăteau că ploua torenţial. Când l-a prohodit Romulus Vulpescu, cu care am venit eu la cimitir, i-a citit ultimul poem Piramidă – sonet, pe care l-a scris de Sfântul Gheorghe pe 23 aprilie. Ploua torenţial. Când l-a scos din biserică să îl ducem să îl înmormântăm a ieşit un soare fantastic. Şi a durat până l-am îngropat. Şi apoi iar a început o ploaie torenţială fantastică vreo 20 de minute”.
Din păcate nu s-a găsit un mormânt ortodox în sânul acestui neam, pe care l-a slujit cu preţul vieţii sale, şi astfel a fost înmormântat în Belul catolic, unde familia avea rămas un loc de cimitir al unui cumnat catolic. Chiar dacă locul său de veci se află într-un cimitir catolic, Radu Gyr a fost şi va fi pururi ortodox.
Cum au fost păstrate manuscrisele lui Radu Gyr
Despre cum au fost păstrate manuscrisele poetului Radu Gyr, într-o perioadă de plină ascensiune comunistă, aflăm o poveste din care reiese clar minunea lui Dumnezeu: „Monica (fiica poetului), lucrând la Uniunea Compozitorilor avea şi o colegă foarte drăguţă, cu care era prietenă. O dată ne-am întâlnit şi aveam manuscrisele cu mine. Şi zic: Eu am o sacoşă cu ceva. Nu i-am spus ce. Ai putea să găzduieşti sacoşa asta câtva timp? Da, adu-o. O femeie foarte drăguţă care nu o interesa ce e în sacoşă. Putea să fie şi aur şi bijuterii sau nu ştiu ce. Unde stătea această doamnă? În blocul Securităţii. Şi într-o seară m-am dus, am dus această sacoşă, am băgat-o sub patul ei şi a stat acolo 9 ani. Şi nimeni nu a ştiut nimic. Acolo au stat toate manuscrisele. Iar „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”, manuscrisul, au căutat, au rupt pernele, au tăiat, a fost salvat într-o undiţă care stătea în colţul camerei. Manuscrisul, foaia. Inspiraţia tot de la Dumnezeu vine. Diavolul nu poate să îţi dea asemenea inspiraţie”…
Târziu, după ’90, opera poetului este tipărită aproape integral, prin osârdia cu precăderea a fiicei acestuia, Simona Popa. Dacă aceste poezii au dat viaţă şi ridicare din culmea disperării tuturor deţinuţilor, torturaţi cu bestialitate de fiara comunistă, nădăjduim ca şi acum poezia lui Radu Gyr să ridice ochii tineretului român de azi, aflat în vremuri anevoioase şi în pragul unei noi dictaturi, spre Înaltul cerului, unde să îşi înalţe cu verticalitate şi credincioşie neamul din care s-au născut şi sufletele lor.
IMN MORŢILOR
Morminte dragi, lumină vie,
sporite-ntruna an de an,
noi v-auzim curgând sub glie
ca un şuvoi subpământean.
Aţi luminat cu jertfe sfinte
pământul până-n temelii,
că ţara arde de morminte
cum arde cerul de făclii.
Ascunse-n lut ca o comoară,
morminte vechi, morminte noi,
de vi se pierde urma-n ţară,
v-o regăsim mereu în noi.
De vi s-au smuls şi flori, şi cruce,
şi dacă locul nu vi-l ştim,
tot gândul nostru-n veac v-aduce
îngenunchieri de heruvim.
Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,
morţi sfinţi în lupte şi furtuni,
noi ne-am făcut din voi icoane
şi vă purtăm pe frunţi cununi.
Nu plângem lacrimă de sânge,
ci ne mândrim cu-atâţi eroi.
Nu, neamul nostru nu vă plânge,
ci se cuminecă prin voi.
El plutea prin univers şi gândea. 
