Cuvânt și iubire

 

                                        

                                Autoportret

 

 

Sunt ceea ce nu voi şti niciodată…

O frunză verde rătăcită

spre piscul tău iubite

c-un dor ce nu mă iartă.

Sunt ceea ce nu voi şti niciodată…

Clipă minusculă în timp

zâmbet,

lacrimă curată,

sunt doar anotimp…

 

                              Lacrima iubirii

 

Puntea dintre noi

a rămas o şoaptă,

în adierea caldă, a iubirii.

Puntea dintre tine şi mine

valsează la fiecare gând,

la fiecare tumult în noapte.

A rămas aceeaşi,

chiar dacă durerile nărăvaşe

ne-au învăluit în umbră.

Puntea dintre tine şi mine,

nu există

decât în visul meu,

de nufăr indrăgostit,

purtat pe lacrima iubirii.

 

 

                                         Ramuri triste

 

 

Îmi bate în geam o ramură

ca o lacrimă pustiită,

nu-mi spune nimic,

doar tremură.

Deschid geamul  şi simt

răceala stropului de lume;

plâng şi eu,

nu pot să tac,

dar simt

că n-am ce-i spune.

Norii s-au cuibărit la sân,

mi-e greu să-i încălzesc,

sunt reci,

şi simt că mi-e stăpân

chipul tău ceresc.

 Sursa imagine: Coltisor de rai

 

Secvenţe de spiritualitate indiană

                                                             George Anca

 

La colocviul “Indianişti români de ieri şi de azi”, desfăşurat pe 27 aprilie 2010, am adresat celor prezenţi întrebarea: “Ce reprezintă pentru Dv indianistica/indologia românească?” Am primit răspunsuri „scurte” – „singura modalitate de a mă apropia şi de a înţelege textele sacre ale unei mari culturi” (Veronica Anghelescu); „necesitatea recunoaşterii apropierii, similitudinii între culturi aflate în stadii diferite” (Crina Bocşan); „m-am dus si i-am spus lui Gandhi ce “minuni” fac eu cu India mea (Mihaela Gligor). Iată câteva fragmente din răspunsuri mai „lungi”: a) „Indianistica / indologia românească reprezintă pentru mine, pe scurt, regăsirea latinităţii noastre în indoeuropeană, alături de marile popoare care au adus pe lume instituţia Istoriei. Istorie a fost şi înainte de indo-europeni, egiptenii au trăit, de pildă, câteva mii de ani înaintea indoeuropenilor, dar nu s-a gândit nimeni s-o povesească în timp, ca Herodot, de la cauze la efecte, şi mai ales s-o cânte, ca Homer” (Nicolae Georgescu); b) „Indianistica la noi a mai însemnat regăsirea  atâtor şi atâtor cuvinte, mituri, stări de spirit, chiar obiceiuri, mentalităţi. Şi noi, valahii, jurăm pe Olt – aşa cum indienii jură pe Bengali, de pildă” (Mircea Handoca).

Preocupările noastre eliadeşti ne-au apropiat de indianistică la începutul deceniului al VIII-lea al secolului trecut, când am publicat un articol valorificând afinităţile elective dintre India şi Mircea Eliade, desigur, o încercare de amator, nefamiliarizat cu semnificaţia şi profunzimea noţiunilor şi cunoştinţelor de indianistică. Cartea lui Sergiu Al George „Arhaic şi universal”, apărută în toamna anului 1981 ne-a dezvăluit noi taine ale prezenţei „continentului” indian în conştiinţa culturală românească (Brâncuşi, Eminescu, Blaga, Eliade). O altă etapă în înţelegerea indianismului românesc a constituit-o lectura monumentalei ediţii din „Operele” lui Eminescu. La cel de-al XIV-lea tom am zăbovit îndelung. Aici se află reprodus facsimilul a trei manuscrise eminesciene conţinând traducerea autografă a “Gramaticii limbii sanscrite” de Franz Bopp. Cele 220 de pagini tălmăcite în româneşte de poet sunt urmate de alte 70 ale glosarului comparativ, unde traducerilor germane ale autorului le sunt adăugate echivalentul în română, note şi adnotări ale lui Eminescu.

Comentariile Amithei Bhose, la obiect, ne oferă apoi cele mai competente şi utile informaţii şi interpretări. Indianistica românească înseamnă pentru noi şi cele trei cărţi ale lui Mircea Itu, şi volumele lui Vasile Andru, şi eseurile de indoeminescologie ale subsemnatului George Anca, eruditele studii ale lui Liviu Bordaş, precum şi recentul jurnal din India al Mihaelei Gligor, alăturat altor jurnale de călătorie, care ne aduc aproape nu doar parfumul exotic al Indiei, ci şi câte ceva din sufletul „Indiei eterne”.

Iată şi alte comentarii despre eternitatea spiritualităţii Indiei:

Doina Severin-Boriceanu: Am devoţiune pentru cei morţi în războaie sau pe pragul casei mele, pentru arborele trântit de ţapinar, pentru regăsiri… Iar când citesc orice, dar Orice Despre India, practic o Reală Regăsire. Tânjesc după asta, mă las cotropită de ceea ce-mi aduc sub nas pasionaţii indianismului şi chiar cred că vibrez cu ei, respir cu ei, rând după rând, nerăbdarea mă face să înghit lacomă ofertele lor, interpretările şi gesturile lor de cunoaştere, mă înec, mă sufoc, dar merg mai departe cu credinţă. Ca şi cum într-un război comandantul de batalion ar striga: „Înainte! La atac!”. Sună egoist. Nu ştiu cum e la alţii, dar în ţinutul fiinţei care sunt, toate se petrec uneori de nici eu nu le mai dau de cap! Cei care bat tărâmul necuprinsului indian, mă îmbibă de pasiuni noi, de chemări spre universuri, mă ajută să răsuflu larg, imens, fără opintiri, să mă desfăt de ce aflu… într-o stare pantagruelică de nevindecat. Trăiesc iluzii binefăcătoare c-aş putea atinge un concept, un simbol, o filă dintr-un Înţeles… Mă duc hai-hui prin universurile prinse de mâna care umple pagina cu propriile aprecieri şi date. Iar asta mi se pare enorm! Poate că li se întâmplă şi altora… Poate că nu. Poate mi se trage de la nesăbuinţa acelei iubiri cu India, nesăţioase. Ating cu ei o superstiţie a supravieţuirii, o dorinţă pasională de-a colinda literele ca pe o pădure magică de unde n-aş mai vrea să ies…

Florinel Agafiţei: Prezentul postdecembrist consemnează, nu reluarea, ci, continuarea mai nuanţată a legăturilor cu spiritualitatea indiană, căci destui savanţi tineri au apărut şi s-au manifestat în arealul spiritual ce leagă România de India şi invers, semnele arătând că eforturile contemporane sunt în direcţia firească, bună, născătoare de noi valori menite a întregi pantheonul spiritual al omenirii.

Indologia românească, fie că s-a manifestat individual, fie că încearcă să se constituie într-o posibilă şcoală – o şcoală despre care Occidentul ar putea vorbi cândva, aşa cum la noi se vorbeşte de multă vreme despre cele apusene şi cum se încearcă a se întocmi la Bucureşti, mai cu seamă, în deceniile scurse de la revoluţie încoace – înseamnă, în fapt, un alt spaţiu al manifestării noastre spirituale, ce incumbă interesul manifest al românilor pentru Orient, în general, India, în mod special, interes pornit, poate, şi dintr-un trecut străvechi, comun cândva, indo-european.

Elena Liliana Popescu: „Întâlnirea” cu Ramana s-a produs pe când citeam cartea India Secretă a lui Paul Brunton, cu mulţi ani în urmă, în perioada studenţiei. Descrierea inspirată a momentului întâlnirii autorului cu înţeleptul de la Arunachala, şocul pe care acesta l-a trăit în prezenţa sa tăcută s-a transmis şi tânărului cititor care eram atunci şi a fost suficient să deschidă în mod miraculos şi decisiv o poartă ce ducea spre un tărâm misterios, necunoscut şi neaşteptat.

Poate părea la prima vedere un fapt obişnuit care se întâmplă la citirea unei cărţi ce îţi trezeşte interesul. Cu unele deosebiri importante, fundamentale: acest drum nu se deschidea spre exterior, era total nou şi a continuat de atunci fără întrerupere. Am realizat treptat că el nu are sfârşit şi nici început. Mai precis acest drum duce spre un prezent atotcuprinzător, pe care îl numim prezent, nedispunând de alt termen mai apropiat care să exprime, sau să descrie, acea stare-drum sau drum-stare, un prezent continuu dincolo de timp şi de spaţiu. Un prezent care înglobează în el trecutul şi viitorul, tot ceea ce se petrece în trecut sau în viitor, totul, fără a se identifica cu ceva din toate acestea, dar care se află în toate acestea, fiindu-le suportul subiacent.

Cum nimic nu este întâmplător, şi această întâlnire s-a produs din necesitatea de a se produce, necesitate în virtutea căreia se întâmplă tot ceea ce se întâmplă sau pare că se întâmplă în lumea noastră fenomenală, a dualităţii. În timp, am primit mai multe cărţi de la ashramul de la Arunachala, cărţi ce cuprindeau dialoguri cu înţeleptul de la Arunachala, cum este numit Ramana Maharshi, din diferite perioade ale existenţei sale pământeşti, după ce a trăit acel moment transcendent ce l-a adus în faţa necunoscutului absolut: El însuşi sau Sinele.

Am tradus şi publicat Introspecţia (Self-Enquiry, Editura Axis Mundi, Bucureşti, 1993), a urmat apoi Înţeleptul de la Arunachala (Talks with Ramana Maharshi, Editura Herald, Vol. I-II, Bucureşti, 1997). Am continuat cu traducerea poemelor sale pe care le-am publicat în 2007 împreună cu o ediţie revăzută a Introspecţiei, într-un volum intitulat Introspecţia. Poeme (Editura Asociaţiei Literare ŢIE, Bucureşti, 2004).

Petru Costinescu: Indianistica, indologia? Ce înseamnă pentru mine? Ceea ce am citit din Lucian Blaga (Trilogia Valorii), Mircea Eliade, George Anca. Şi ce am învăţat despre invenţiile indiene, mărcile indiene şi design-ul indian. Şi filmele indiene pe care le-am văzut. Şi prăjiturile indiene din România. Iată câteva exprimări ale Dicţionarului Explicativ al Limbii Române¹: INDIÁNĂ, indiene, s.f. Prăjitură umplută cu frişcă şi acoperită cu glazură de ciocolată. Cf. germ. Indianer (krapfen). Şi ţesăturile de bumbac indiene: INDIÁN s.n. Ţesătură de bumbac subţire şi fină, albită, vopsită sau imprimată, din care se confecţionează obiecte de lenjerie. Var.: indiánă s.f. – din fr. Indienne; SARÍ s.n. Îmbrăcăminte femeiască indiană, lungă şi amplă, care acoperă un umăr şi lasă dezgolit pe celălalt.

Dr. George Anca

 

Hristos a Înviat!

În urmă cu câteva săptămâni, în Postul Mare, pe 24 Martie, în Sâmbăta dinaintea Praznicului Bunei Vestiri, A.S.C.O.R. Braşov a organizat un eveniment cultural închinat memoriei soţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici dar şi framântorilor prin care a trecut şi incă mai trece sufletul poporului roman de pe cuprinsul vechii Dacii.

Andrei Ciobanu, cel care a mai avut generozitatea si anii trecuti sa-mi propuna sa particip la anumite evenimente din viata prietenilor mei brasoveni – asa cum imi place sa-i numesc pe cei care alcatuiesc acest suflet comun crestin ortodox al fostilor sau actualilor studenti din cetatea cu amestec de parfum medieval si post modern de peste munti – mi-a facut invitatia si de data aceasta sa ma prezint cu tot ce cred eu ca e mai potrivit pentru o astfel de intalnire speciala. Bineînteles ca primul gand mi-a fugit la versurile poeziei “Eminescu” a lui Grigore Vieru cantata de sotii Teodorovici, dar dupa o analiza mai atenta a starii de fapt, am ajuns la concluzia ca ar fi o lipsa de simt al masurii din partea mea sa rostesc ceea ce marii artisti ai Basarabiei si ai intregii Romanii au interpretat cu atata inspiratie si Har de la Dumnezeu. M-am aplecat insa asupra altor creatii ale poetului ce plangea dorurile Brasarabiei, la care am mai adaugat versuri ale lui Eminescu, Vasile Militaru, chiar Toparceanu pentru a mai insenina putin sufletele, si din aceasta lista nu putea sa lipseasca pe langa alti poeti ai inchisorilor comuniste sfantul Valeriu Gafencu.
Am fost putin contra cronometru cu memorarea versurilor si alcatuirea programului asa ca, mi-am mai luat un timp de repetitie si in trenul care ma duce serpuitor printre munti pana la Brasov. Experienta aveam destula in astfel de preocupari, chiar din anul I de studiu al artei actorului cand faceam naveta la scoala la Bucuresti si imi repetam poeziile, monoloagele si rolurile oriunde si oricand prindeam putin timp liber, iar asta se intampla mai ales in tren cand imi fixam privirea intr-un punct, de preferat pe geam, dar existau cazuri cand fara intentie, si asupra vreunei persoane, iar textele se derulau in capul meu insotite evident de grimasele involuntare ce decurgeau firesc ca o consecinta neaparata a trairilor interioare… si nu de putine ori vedeam cum persoanele din preajma mea se retrageau discret, dar oricum usor alarmate ca un tip ciudat pe culoarul trenului se schimonoseste in oglindirea geamului sau chiar direct in ochii celor din jur. Sper sa fi capatat puterea de a ma controla cat de cat si sa nu fi provocat aceleasi reactii celor din jur in drumul spre Brasov! Oricum pentru o mai multa siguranta ma ridicam de la locul meu si faceam deplasarea spre cele doua capete ale vagonului unde la adapostul usilor glisante si al aparentei deplasari cu un scop precis puteam sa ma maimutaresc cat vreau. Bine ca din cand in cand primeam si telefoane salvatoare ale aparentelor ori de acasa ori chiar de la Brasov.
Dupa aceasta calatorie presarata cu minunate imagini montane amestecate cu versuri interioare, telefoane si posibile formule de inceput, am ajuns in gara din Brasov, nu inainte de a cauta din priviri centura orasului pe care rulasem cu o saptamana inainte spre localitatea Teliu de care ma legau amintiri foarte frumoase!

Pentru ca timp mai aveam destul pana la inceperea evenimentului, s-a oferit sa-mi fie “ghid” prin Brasov, pentru cateva ore Maria, o prietena sanpetreanca pe care o intalnisem si la Bucuresti intr-o seara de poezie despre care voi scrie alta data. Poate fiindca mai vorbisem de cateva ori la telefon sau nu stiu exact din ce alt motiv, cand am vazut-o am avut aceeasi impresie cum mi s-a mai intamplat si in alte imprejurari, adica sa traiesc sentimentul ca ne cunoaste de cu mult mai mult timp decat ne stiam cu adevarat… Frumos sentiment! … Si am pornit amandoi agale, vorbind cate toate, prin atat de cunoscutul centru al orasului, ea vorbindu-mi in neaosul accent ardelenesc, din care nu lipsea omniprezentul “No” insotit din cand in cand de cuceritorul “Amu” …

 

 

Nu puteam ca si de data asta sa nu intru sa vizitez Biserica Neagra despre care am citit odata ca atunci cand a intrat Mihai Viteazul in Brasov si a vazut-o a intrebat “Ce e asta?”;”O biserica “;”De ce n-are Cruce? Daca pana maine nu are Cruce o daram“… si de a doua zi dimineata a avut cruce. Aceastea au fost urmele Voievodului Mihai,… ale mele au ramas probabil doar in mintea domnului de la intrare pe care atat l-am stresat cu intrebarile mele legate de cum functioneaza orga incat mi-a intors spatele si a disparut brusc inauntru.

Dupa ce am trecut si pe langa zidurile vechi ale cetatii si fiindca se apropia ora de incepere a evenimentului pentru care de fapt ma aflam la Brasov, am luat-o inspre complexul studentesc Memorandului strabatand pentru ceva vreme, din care la un moment dat aveam impresia ca de fapt mergem pe loc, o mica parte din Strada Lunga careia i-am inteles atunci motivul numirii în ast fel.
Evenimentul cultural avea sa se desfasoare intr-un loc cunoscut mie de cu doi ani inainte cand prezentasem programul artisctic “Povestea lui Gheorghe Mot”, asa ca revederea mi-a fost din nou familiara.
Privind afisul cred ca a fost toata lumea prezenta. Eu unul cel putin cred ca ma aflam acolo si sufleteste nu numai prin prezenta fizica…

Sunt sigur ca si sotii Teodorovici erau acolo in mijlocul nostru in chip nevazut…

Dupa bucuria revederii cu cativa dintre prietenii mei brasoveni, discutiile de inceput si apropierea fata de cei pe care-i vedeam pentru prima data dar care aveau sa urce pe scena in aceasta manifestare culturala, Andrei cu glasul coplesit de emotie a dat semnalul de incepere a evenimentului – caci daca l-as numi spectacol ma tem sa nu para poate usor nepotrivit. S-au urcat pe scena o parte din cei invitati , incepand de la copii de scoala pana la nonagenari, martori ai evenimentelor dramatice traite de romanii nostri de dincolo de granitele actuale ale tarii. In tot acest timp ma intrebam daca totusi e potrivita si uracarea mea scena, ca unul ce este foarte departe cel putin in plan fizic si temporal fata de toate aceste adevaruri cutremuratoare. Asa cum mi se intampla mereu cand emotiile imi dau tarcoale, simteam ca ma deshidratez usor dar sigur  si in timpul
proiectiei “Mesajelor din trecut” …

… dupa care prevedeam ca voi urma, devenisem uscat ca iasca, asa ca am apelat la marinimia Mariei pentru a-mi da un strop din “apa vie” colorata a chimicalei “naturale” obtinuta in mod firesc prin cine stie ce procese tehnologice si imbuteliata in recipientul de plastic, probabil reciclabil… si am avut dreptate, urmatorul chemat pe scena am fost eu.
Imi schitasem foarte multe formule de inceput, dar in vreme ce trecea timpul cadeau toate variantele asa ca, dupa un astfel de moment am hotarat repede ca cel mai potrivit ar fi sa deschid momentul meu cu Imnul neamului de Vasile Militaru , urmat de celelalte poezii pregatite ale celorlalti poeti ai neamului nostru romanesc. M-am bucurat ca aveam ascunsa “in maneca” o poezioara a lui Grigore Vieru potrivita anotimpului ce tocmai incepea si cu priza la copiii prezenti in sala, indiferent de varsta  … intamplator – sau nu – o am si inregistrata:

http://www.trilulilu.ro/muzica-soundtrack/florin-nan-puisorii-de-grigore-vieru (Florin Nan – Puisorii de Grigore Vieru)


Destul de des trageam cu proivirea la Andrei, pitit undeva dupa cortina , sa vad cand imi face semn sa ma opresc, si daca nimic nu se schimba in atitudinea lui aveam de gand sa continui pana ne dadeau gazdele afara… dar nu a fost nevoie pentru ca prin nu stiu ce minune sau semn discret primit din exterior, mi-am incheiat numarul, asa ca am dat posibilitatea si celorlalte persoane sa aduca ofranda sufletului unui neam martirizat.

Cu intarzierile inevitabile, am ajuns la finalul intalnirii noastre, ce a culminat cu plecarea mea val-vartej la gara, unde dupa ce am ajuns in timp util datorita promptitudinii unui om minunat si discret – care probabil se numeste tot Andrei (foarte multi Andrei in A.S.C.O.R. – am plecat spre Ploiesti rontaind dintr-o punga de covrigi luata la repezeala din gara, din care cred ca i-am dat si Mariei vre-o 2-3 pentru care cu siguranta mi-a multumit fain, lasand Brasovul in urma cu gandurile si trairile lui… … mangaiat de razele iluminatului metropolitan.

 

 Pe scurt, acestea au fost cateva din amintirile mele legate de acea intalnire de suflet de la Brasov care-mi rasuna si acum ca un “Dor de Basarabia, Dor de Romania adevarata, doar cu Hristos”.

Va multumesc!

Doamne ajuta!

Florin Nan

Sursa:  Florin Nan

Laurence Lemoine este născută în Franţa, la Paris, în anul1969. La vârsta de 12 ani visa să devină jurnalistă. La 16 ani Laurence participă la bicentenarul Statuii Libertăţii din New York alături de Nancy Reagan, reprezentând astfel tineretul francez, în urma unui concurs organizat de Ambasada SUA din Paris. Câţiva ani mai târziu, visul său de a deveni jurnalistă s-a împlinit. A studiat Ştiintele Politice la Paris, vorbeşte patru limbi şi e interesată de toate problemele mondiale. Laurence a călătorit în multe ţări, unde a şi locuit, lucrând la fel de bine pentru presa scrisă, radio sau televiziune. Din Orientul Mijlociu în Africa, unde l-a intervievat pe Yasser Arafat, în Caraibe, unde a lucrat pentru un post de radio, Laurence Lemoine a acoperit toate domeniile de jurnalism şi comunicare.

Sunteţi născută la Paris. Îmi puteţi spune câte ceva despre familia dumneavoastră?

Sunt cea mai mică (având un frate geamăn) dintr-o familie creştină cu şase copii. Am primit o educaţie foarte strictă, dar părinţii ne-au dat tot ce e mai bun pentru a fi fericiţi în viaţă: dragostea, încrederea în sine, abilitatea de a ne adapta şi independenţa.

Ce v-a determinat să vă îndreptaţi spre jurnalism? Ce a declanşat interesul dumneavoastră pentru această meserie? A existat cineva, la acel moment, în viaţa dumneavoastră, care v-a influenţat să deveniţi jurnalistă?

În perioada de preadolescenţă, în anii ’80, la ştiri, nu se vorbea decât de Orientul Mijlociu (Liban, în ’82, cu invazia israeliană, conflictul israeliano-palestinian, luarea de ostatici, deturnări de avioane etc.). A fost momentul în care am început să citesc ziarele şi să ascult la radio. Am fost fascinată de toate aceste lucruri şi vroiam să înţeleg mai mult (ceea ce de fapt era imposibil!). Mi-am dorit să devin jurnalistă pentru a cunoaşte şi a descoperi lumea, pentru a atinge realitatea fără vreun intermediar între mine şi faptul în sine. Am vrut să experimentez direct ceea ce se întâmpla în lume. A fost clar şi natural că trebuie să devin jurnalistă. Apoi am început să mă pregătesc. De exemplu, când aveam 15 sau 16 ani, înregistram în camera mea buletine de ştiri de la postul de radio France-Info, le scriam pe hârtie, ca mai apoi să le pot rosti pe un ton profesional. Câţiva ani mai târziu, am trezit lumea cu ediţii de ştiri şi interviuri realizate de mine.

Va consideraţi norocoasă?

Trebuie să spun că în general am fost foarte norocoasă în viaţă, nu numai pentru că m-am născut într-o ţară minunată şi liniştită (Franţa) şi într-o familie bună, dar şi pentru că uneori am fost în momentul potrivit la locul potrivit, de fapt, spun adesea că norocul se cultivă ca roşiile! Am vrut să fiu jurnalistă, deoarece pentru mine a fost un mod de a trăi mai multe vieţi în acelaşi timp. A face reportaje despre alte ţări sau persoane, a fost, de asemenea, o modalitate foarte bună de a învăţa! Este, în egală măsură, un fel de putere, pentru că ceea ce spunem şi raportăm şi maniera în care o facem, este importantă şi poate influenţa oamenii. De aceea, aceasta este o profesie foarte serioasă, ce poartă cu sine o mare responsabilitate.

În 1986 aţi câştigat un concurs pentru participarea la bicentenarul Statuii Libertăţii din New York. Cum s-a întâmplat acest lucru?

Unul dintre cele mai importante momente din viaţa mea a fost în 1986, când am reprezentat tineretul francez la New York, pentru redeschiderea Statuii Libertăţii, cu Nancy Reagan. Am fost acolo pentru că am câştigat un concurs, datorită tatălui meu. El m-a ajutat să scriu un frumos poem despre libertate şi îi sunt recunoscătoare pentru asta. A fost absolut uimitor pentru mine. Am întâlnit mai multe personalităţi ale SUA şi am fost un VIP timp de 15 zile. Nu aveam atunci decât 16 ani. Lectura poemului în faţa camerelor de filmat şi a aparatelor foto a decurs fără probleme, din fericire nu sunt o timidă.

Cum a influenţat acel eveniment decizia  dumneavoastră de a deveni jurnalistă?

Un an mai târziu, am petrecut o săptămână la un post de radio francez, RTL, cu toţi ziariştii şi reporterii. În decursul acestei săptămâni am văzut totul despre ştiri şi despre jurnalism şi, mai mult ca niciodată, a fost evident pentru mine că îmi doresc să fiu jurnalistă, dar eram încă prea tânără pentru a începe.

Vorbiţi-mi despre competenţele şi aptitudinile naturale care sunt necesare pentru a fi jurnalist.

În ceea ce priveşte competenţele, aş spune curiozitatea, în sensul larg al cuvântului. În cazul meu, prietenii şi familia mi-au spus întotdeauna că am „un cancer al curiozităţii”. Un jurnalist trebuie să fie deschis şi dornic să înţeleagă şi să explice totul. El nu poate fi timid, trebuie să îndrăznească să adreseze întrebări care pot stânjeni oamenii, în special politicienii. Am fost cunoscută pentru acest gen de interviuri. Deseori, ele erau ca o luptă de cuvinte între intervievaţi şi mine.

Când aţi fost în Liban, aveaţi intenţia să vă întoarceţi la Paris pentru un masterat în jurnalism?

Libanul a fost prima mea experienţă veritabilă, ca jurnalist. Eram foarte tânără (20 de ani) şi un pic novice. Era în timpul războiului cu Siria („războiul de eliberare”), tatăl dictatorului actual, Haffez Al Assad, vroia să termine cu creştinii libanezi. Pentru mine, „spectacolul” era incredibil, dar am învăţat multe despre oameni şi capacitatea lor de a fi buni sau răi şi despre adaptarea la situaţiile extreme. A fost mai bine pentru mine decât să merg la facultate, pentru că acolo era viaţa reală şi concretă. Am avut noroc, pentru că l-am întâlnit pe generalul Michel Aoun, care era prim-ministru la acel moment. Am avut un interlocutor care mi-a dat o oarecare notorietate, pentru că ceea ce a spus el a fost un pic neplăcut pentru Franţa, iar preşedintele francez al acelei perioade, François Mitterrand, a trebuit să reacţioneze. Jurnaliştii din întreaga lume au vorbit despre acest interviu! Câteva luni mai târziu, sfătuită de colegul şi prietenul meu, Christian Malard (France 3/CNN), am plecat la Tunis, la sediul central al OLP, pentru interviul cu Yasser Arafat.

Cum au trecut cele două ore de întrevedere cu Yasser Arafat, la Tunis?

Eram fascinată de acest om şi am vrut să fac un interviu. Am petrecut două ore cu el în plină noapte. Din motive de securitate, nu am avut voie să ştiu când şi unde va avea loc întâlnirea. A trebuit să stau în camera mea de hotel şi mai mulţi colaboratori ai săi au venit să mă caute. Legată la ochi, am fost dusă într-o locuinţă. Odată ajunsă acolo, am fost dezlegată la ochi. Trebuie să spun că a fost ceva exotic pentru mine. A fost un moment foarte interesant atunci când, în 1990, Yasser Arafat a încetat să mai fie un terorist, pentru a putea fi un om de stat, având contacte directe, dar secrete cu israelienii. I-am adresat multe întrebări, iar la final m-a întrebat, în glumă, dacă vreau să mă căsătoresc cu el. În presa franceză, acest interviu nu a avut prea mare succes, dar eu am apreciat sejurul meu la Tunis, întâlnirea cu Arafat şi numeroasele ore petrecute cu consilierii săi pentru a discuta despre acel conflict major.

Într-una din conversaţiile noastre, aţi menţionat că aţi lucrat pentru Radio Mont Blanc timp de şase ani, în apropiere de Geneva. De asemenea, în această perioadă aţi lucrat pentru o televiziune (Canal C), făcând interviuri politice.

M-am întâlnit cu un celebru jurnalist francez (Jean-Pierre Elkabbach) pentru a-l întreba cum să-mi planific cariera de jurnalist. El mi-a spus să merg mai întâi în afara Parisului, în provincie, pentru a învăţa şi a mă maturiza (nu aveam decât 21 de ani). El mi-a explicat că aceasta este cea mai bună şcoală pentru un tânăr journalist, şi e adevărat! Aşa că, am plecat în Haute-Savoie (aproape de Chamonix şi Geneva) şi am început la Radio Mont Blanc. Aveam, de asemenea, o emisiune lunară la TV, Canal C, în care realizam interviuri cu oameni politici sau celebrităţi, dar numai despre viaţa lor privată. După aceea, am decis să părăsesc Franţa din nou. Iubesc Franţa (ţară fantastică), dar traiul în ţări diferite îmi permite să văd lucrurile din unghiuri diferite şi să mă îmbogăţesc spiritual.

Aţi lucrat în Haiti pentru un post de radio care avea nevoie de un jurnalist francez. Aţi lucrat pe teren sau în studio?

Radui Vision 2000 din Port-au-Prince era în căutarea unui jurnalist francez pentru a se ocupa de informarea şi instruirea jurnaliştilor lor. Când am ajuns acolo, am realizat cât noroc am avut să mă nasc într-o ţară liberă, în care poţi avea tot ce-ţi doreşti. Am rămas să lucrez pe teren şi în studio, timp de un an. Nu era uşor, dar am învăţat multe în fiecare zi. Haiti e o ţară fascinantă ce mi-a rămas în suflet. Sunt recunoscătoare acestei ţări, pentru că acolo l-am întâlnit pe soţul meu. El a venit la Port-au-Prince în vacanţă, pentru o săptămână, cu un prieten, diplomat, şi este acum tatăl fetiţei mele de 11 ani, Anouck, şi al fiului meu, Alvaro, de 8 ani. El este avocat de afaceri, astfel că am trăit împreună la Londra, Paris, Valencia (Spania), locul său de baştină, Banjul (Gambia în Africa de Vest) şi Lisabona (Portugalia). În Gambia (o ţară mică şi foarte agreabilă, frumoasă, pentru un prim contact cu Africa) l-am născut pe fiul meu, într-un spital public. Aceasta a fost alegerea mea, deoarece monitorizarea mea medicală era realizată de o echipă medicală extraordinară, formată din medici cubanezi. A fost amuzant, pentru că naşterea primului meu copil a avut loc în cel mai modern spital privat din Valencia, cu numeroase aparate şi tehnologii, după care am preferat medicii cubanezi din Banjul, dintr-un spital public, foarte sărac, dar al cărui nume, cel puţin, este elegant: The Royal Hospital Victoria! De fapt, în timpul operaţiei de cezariană, s-a oprit şi curentul. După naşterea celui de-al doilea copil, am început să editez şi să public ghiduri turistice. Primul a fost despre Gambia, câteva despre Spania şi ultimul despre Saint-Gervais Mont Blanc, Franţa.

De ce Saint Gervais?

Saint Gervais Mont Blanc este un loc magnific pentru vacanţe, pentru schi sau drumeţii. Ştiam acest oraş, pentru că am fost acolo de multe ori atunci când lucram ca journalist, la Radio Mont Blanc. Să fac un ghid turistic pentru acest loc a fost un bun motiv să mă reîntorc aici.

Unde locuiţi acum şi cu ce vă ocupaţi?

În prezent, trăiesc în Spania, la Valencia, un oraş frumos, de pe Marea Mediterană. Lucrez cu compania americană Reliv. Ea produce şi vinde suplimente alimentare naturale. Am fost interesată de aceste produse atunci când într-o zi am văzut-o pe mama mea că le ia. Am fost întotdeauna interesată de nutriţie şi sănătate. În Europa, mulţi oameni iau suplimente, deoarece acestea le îmbunătăţesc, realmente, sănătatea. Şi noi ne confruntăm cu o gravă criză sanitară aici. Hrana noastră de astăzi nu are suficiente vitamine şi fitonutrienţi, privându-ne organismul de substanţe nutritive esenţiale, înlocuindu-le cu produse alimentare transformate genetic sau chimicale, iar noi devenim vulnerabili la oboseală, alergii şi cu tot felul de boli sau disfuncţionalităţi. Noi ştim acum că suplimentele alimentare pot umple acest gol nutritiv. Vara trecută, am participat la Conferinţa internaţională de la St. Louis (Missouri, SUA), unde l-am întâlnit pe fondatorul Robert Montgomery. Graţie produselor sale i-am ajutat pe mulţi dintre prietenii mei sau membri de familie în a-şi rezolva problemele de sănătate. Bineînţeles, şi eu iau aceste suplimente, chiar dacă nu am acuzat niciodată probleme de sănătate. Dar, datorită lor mă simt şi mai bine. Am mai multă energie, o capacitate de concentrare mult mai mare şi un somn mai bun. Sunt norocoasă că lucrez pentru această companie, pentru că pot ajuta oamenii şi mă pot ocupa şi de copiii mei.

Nu v-aţi gândit să vă mutaţi în Statele Unite?

Mi-ar plăcea să locuiesc în Statele Unite, pentru că am fost acolo de multe ori, dar niciodată sufficient şi pentru că am o relaţie specială cu America. Consider că pot cunoaşte o ţară şi cultura sa, dacă locuiesc acolo cel puţin un an. Sperăm că într-o zi vom avea această şansă.

Ce ştiţi despre România? În călătoriile făcute aţi întâlnit români?

Soţul meu lucrează acum în România, la un proiect de turbină eoliană în munţi. Lui îi place România. Singura mea legătură cu România a fost o tânără care mă ajuta cu treburile casei atunci când am locuit în Portugalia şi cu care m-am împrietenit un pic. Aş vrea să pot merge în România cu soţul meu în acest an, pentru că el nu încetează să-mi spună că merită vizitată.

Ce hobby-uri aveţi?

Mai întâi de toate, îmi place să călătoresc! De asemenea, îmi place să fiu alături de prieteni şi de familie. Îmi place sportul: squash, schiul, alpinismul, tenisul. Odată, am urcat pe Mont Blanc pe schiuri, mi-a luat opt ore să ajung în vârf şi şase ore să cobor. A fost fantastic!

Care sunt planurile dumneavoastră pentru viitorul apropiat?

Mă ocup de dezvoltarea Reliv-ului aici, în Spania, şi am început o carte despre nutriţie şi sănătate, care urmează să fie publicată în Franţa.

Octavian D. CURPAŞ
Phoenix, Arizona – SUA

Peregrinãrile Prinţului cel Trist

                                                         RODICA ANCA

The Thread of Wanderings and Experiences

 

 

1. We know the Melancholy Prince and his little friends: Moshopal, the uncle Aurash, Arginviu and the other dwarfs and we find out how they were spending the time in the Palace of Crystal in the Empire of Fogs.

 

2. What the Melancholy Prince learns from the books of his forefathers and why he becomes still more melancholy. The dwarfs are afraid of losing him and burst out weeping.

 

3. The dwarfs run in search of the dragon Balaur but they do not find him. Moshopal decides to cut his beard.

 

4. How some dwarfs walking in front with Moshopal find the Balaur and how, fearfully, they come near him and arouse him putting him in the service of the Melancholy Prince.

 

5. To the thankfulness of the dwarfs, the Prince smiles for the firs time. He finds in the Faithful Balaur, a reliable companion and they both set out to face the wilderness.

 

6. We see how hard the road is and how many unforeseen perils are waiting for them on the way. They arrive at an island and the soul of the Melancholy Prince is full of bitterness.

 

7. What the Melancholy Prince learned about the Trees of Steel and how he became friendly with their daughters, the small transparent fairies. The Prince wasn’t sure if he was dreaming.

 

8. How on an island, on which to walk you had to draw aside the rays of sun by hand, the little golden fishes from the violet ocean wanted to fly like birds.

 

9. The Melancholy Prince and the Balaur arrive at a castle. We learn about the Prince with Black Eyes and his story.

 

10. We arrive together with our friends on a wonderful island. The most beautiful night from the life of the Melancholy Prince.

 

11. How the Frights who were living on the Wonderful Island were looking and how wicked they were. The Prince, turned into a stone by amazement forgets to defend himself and is caught and dragged before the Emperor Hain, master of that region.

 

12 What happened in the Gray Fortress and what a sly decision the emperor took. The Prince doesn’t know with what a heavy curse that one has cursed him and, again, remains alone.

 

13. The Melancholy Prince returns unhappier then ever to the castle. The dwarfs can not comfort him with presents, or with tales and they are full of grief as well. The Prince learns about the Gem which had the power to give life and that punishes wrong. He again goes at the run, in search of this.

 

14. How they, the Prince and the Balaur, have been swallowed by the immeasurable Apparition. The fight with gorged serpents on the tree in the stomach.

 

15. About the fight of the Prince with the Greedy Granny and how he was saved from servitude by the Rose with human voice.

 

16. We learn what a big deadlock came over the Spirit of Earth so that he couldn’t care for his duties. The Prince goes in search of the Blonde Princess.

 

17. How the Melancholy Prince arrived right in the heart of the mountain in which the dragon Smeu was sleeping and how he was delivered of the curse. The Balaur defeats the Smeu. Happy, the Spirit of Earth gives his daughter as wife to our Prince and, with contented heart, remains quietly to look after his jobs.

 

18. How under the power of the Life-giving Gem it subdued the Elements which had tried to kill our friend before. The longing for People of the Melancholy Prince is stronger still.

 

19. What unimaginable changes the Prince found on the Wonderful Island and whom he met at the peak of mountain.

 

20. The Hoary man felts what terrible happenings the people from the island passed together and how the Hain Emperor became all-powerful.

 

21. We learn what the multitude of stones from the island means. The Prince together with the Nephew of the Hoary Old-man go to fight the Frights.

  

22.  We see how the spells of the Hain Emperor have no power against Blonde Princess and Hoary oldman. The Melancholy Prince and his companion fight heroically with countless flunkeys of the Master of the island.

 

23.  The Hain Emperor turns into a crow. He is caught and compelled to undo the curse whith which he had tied the people.

 

24.  How the Island regained its wonderful appearance and what is being told about the Palace of Wizards and the Fountain of Tears over centuries.

 

25.  We return with our Prince to his castle and we enjoy seeing the dwarfs again. The Balaur descends  to his cave to take rest in anticipation of other journeys 

I

 

We know the Melancholy Prince and his little friends: Moshopal, the uncle Aurash, Arginviu and the other dwarfs and we find out how they were spending the time in the Palace of Crystal in the Empire of Fogs.

Once upon a time, long, long ago, there was an emperor of darkness of turbid waters and of storms. No life and you would meet other moving fogs and waters which rushed upon you inimically. The wind fowled so that your hair stood on end, mixing the chasms of the darkness with those of the waters.

Somewhere, far off, over hostile waters and menacing fogs appeared a wondrous rock, which boasted its summits of flint of high ever higher up, toughing at powerless waves which in vain were whirling and gnawing. The evil winds vainly warned against it; the claws of storms causing merely small scratches. Vainly the deepest fogs were gathering around to hide and frighten it: on the top of its cliffs, the rock was carrying with pride and care a palace of crystal which was shining like diamond and hounded out the dark abysses all around.

This place on the rock was so beautiful, so alluring that anyone, wandering on the turbid waves of waters, or seeing it, no matter how bereft of powers and hopes he were, would bow down to it as to a life giving one and would gain courage to fight the frights and the languor. But no one human soul had ever caught wigs seeing it because nobody had ever arrived up to the foot of the majestic rock before.

The palace was so big and so silent that, even when, a rare, steps sounded in its halls the echo was repeated hundreds of times, from room to room till it gradually became weaker and weaker and lost itself who knows in what unknown corners.

On the ceilings and walls of halls and endless corridors are discovered thousands of precious stones – which are clear as diamonds, others green like the eyes of savage beasts glassily in the night, others red like blood or blue as might were exist somewhere the sky – were spreading their light in hundreds of sparkles and nuances pleasant to the eye.

But, alas, no soul of man who enjoy and delight at those wonders was visible. In hall after hall if you would run, many days, you would meet nothing else than the silence and beautiful lights of gems.

However, someone was living in this palace. Otherwise why would the flint of rock fight the winds to protect him? Yes,sometime, a pale, tall young man, with black hair and dreamy, sad eyes, was driving away in motionless silence carrying his paces over the flags of the palace. He was this Prince, of a strange beauty, to which nostalgia was giving a note of unreal. He was passing the years alone in his palace, reading and learning from the books of his forefathers, waiting for the day when he would go to them like a sweet liberation from the chain of solitude and silence. The Melancholy Prince didn’t know whether in the endlessness which was surrounding him there were existing somewhere other beings, and even if he had know, what could he do, alone, with no help, to reach them. A living desire and a longing which he didn’t understand were calling him and he did not know this was the longing for people like him, the longing for friends and love. How could he know it for he had always been alone and his face was never lit by a smile.

            His only friends were the many dwarfs from the gorges of the rock, the masters of the riches which the flint was preserving since forgotten times. The dwarfs loved the Melancholy Prince strongly because he was good and gentle and with love listened their tales or the small deadlocks. Moreover when he was feeling strongly the pressure of loneliness and the tears stood ready to fall from his beautiful eyes like two sapphires he searched for the glib old men with beards longer then themselves and asked them either about one or the other trying to drive away his ennui and to relieve his sadness. Then his little friends excelled to enlighten his face with at list a smile. But as much as they would strive, on the face of the Prince appeared only an odd and sad simper in the corner of the mouth.

Over the dwarfs stood Moshopal, old, old, as old as his beard had grown long of hundred ells, but he became smaller and smaller, so small that he could sleep in a wonderful blue flower, not bigger then that from the ring of your mummy. All the dwarfs listened to his advise and teachings, because Moshopal was not only the oldest but also the wisest from them. And then, he was never irked at the tricks of the younger ones who, to speak the truth, weren’t babies, but, of course, much older than grandfather himself. Not merely the younger ones played pranks. Even Uncle Aurash the Littlegold, the one who took care that all the gold from the rock to be preserved for the coming times, even though his beard was as white as Moshopal’s and only a little shorter, what do you think he had done not very long ago to the dear old thing? He had invited a few spiders and thought them how to weave their threads in the beard of Moshopal so that he wondered how his beard had grown so much while he was sleeping. Had he slept for a thousand years? Nay, seeing not so well without spectacles, he was thinking that his beard had passed over the window and fluttered like a flag in the surrounding darkness. And he wasn’t angry at all when he learned about the hoax, on the contrary, he laughed with more gusto than everybody.

For so were the dwarfs of that rock: when it came to jokes and anecdotes, nobody was as cheery as them; but when it came to work, then the big caves were resounding with their songs while they kept the rhythm with their hammers. And each of them, according to his name was busy with a particular gem or metal. The riches were amassing heap: here only diamonds big as hen’s eggs, there rubies, there sapphires, near which are raised full knolls of gold and silver. So many and beautiful rarities I would never know and can scarcely remember. But more precious than all these treasures were the friendship and diligence of the span long old things and looking at them how cheerful they are, and what loving souls they have, behave as if you wanted to be like them also, not bigger than a finger, to have a little hammer as big as yourself and to mix among them at play and at work. It is true that some are like lean Arginviu, quicksilver who gathered from the cracks of stones the grains which were running among the fingers, and who was as giddy, fast and chargeable as the busting drops which he had to take care of. This Arginviu got angry sometimes. And once Arginviu got most irked either with his playful pearls, or with some dwarf hire who was drowning with laughter watching him spitefully as he was making himself thinner, obstinately after the ones which didn’t get caught. But he quickly forgave, for Arginviu had a good cheerful heart and couldn’t be angry more than a few seconds.

Their life was flowing silently now with tales, then with jokes and songs and I think our dwarfs would have been very happy if their good Prince were cheerful, and they didn’t hear him sighing out with so much sadness. 

 

X

 We arrive together with our friends on a wonderful island. The most beautiful night from the life of the Melancholy Prince.
 

Now their strange voyage followed easier because many things  had to say each other, many dreams that had brightened their solitudes, many hopes which empowered them to fight sadness and . Hardships of way seemed to them easier and this not because waters would have been less inimical  or winds more gentle, but because the cheerfulness in their souls helped them  to pass through all plagues with serenity and trust.

They both stood now on through the shrouds of darkness to lightnings full of mystery wich appeared  sometimes in the distances,  trying to imagine what kind of beings would have been living there, hoping always that somewhere on an island with clear skies and flowers of all colors, in the end, will meet many, many of their fellow men, who they will know and with whom they wil  befriend. Thus, nor did they know when they arrived in the vicinity of a Island that seemed to be just that at which they had dreamt.

The waters around it were quiet and blue. On the azure sky in the wind breeze ran rolls of white clouds. Its shores, as eyes could see, were covered by golden sand and farther it lengthened the green carpet of grass on which the most different flowers bloomed. Among trees all kinds of birdies flew, singing one more beautiful than other.

Getting down on the shore and seeing so much beauty and harmony, they said that on this island definitely they will meet those searched for, for too much the things were inviting and wonderful around them.

After they deliberated a while, they decided that the Melancholy Prince go and research the island, and his friend remain wit the Balaur on shore until he will return and will tell them what he found out.

And thus the Prince started alone toward greened forest which heightened further. Ever going and looking around him, he saw some details which, in first minutes, escaped to him: he saw how the small and beautifully singing birdies were watched by others big and black; saw how, by place, the beautiful flowers were invaded by high brambles, which were taking all their light and water. And he told himself that this island, between good and evil, between beautiful and ugly, it was carried a struggle on life and on death, a struggle which he, stranger for places from here, only looking with great attention, had observed.

Ever going and wondering, the night was falling and our Prince saw for the first time how on the clear sky shimmered billions of stars, far, far away, and he lengthened on grass, and lost his sights in the wonderful depth over him, trying to understand mysterious tremblings of the stars, which as if talked to him. And it was silence around him, only springs soughs and night wafts were heard.

Thus it started the most beautiful night in Prince’s life, charmed night, in which the soul was full of edgeless enchantment, as never he had lived.

But over short time, when over the see the pale and magic face of moon arose, the Prince felt how everything around him takes life and quiver as possessed by spell. The trees, flowers, grass , all and everything seemed plated  with silver, water of spring near by him had turned into quick silver, flowing far away, in the sea, following the light path which the moon had couched on the trembling little waves of waters.

And when the moon arrived toward middle of vault, from somewhere risen, full of never heard beauty, the magic song of a bird so little, that it got lost among leaves of trees. But what charm was spread  from its trills! The heart of Prince started to sing as well, feeling how all fairy play  from around gathers in its chalice, and to reverse out of it after, full of heat which has filled his soul, and his eyes bathed in tears of delight, seeing such edgeless beauty and peace.

After a while, the stars and moon started to fade, the sky started to en-light itself in horizon, and the dawn found the Prince still dizzy, by the night delight, night in which he merged with all grass and trees, with stars and sea, with spring water and wind breeze; night in which he had sung in nightingale song, had shinned  in stars gleam, had ran toward moon with silvery waves of waters, quivered in wind with leaves and bathed his face with the silvery rain in moonlight at once with the flowers.

            By day, the mirage from around spilled, but that in his soul remained there for all life.

 

 

XI

How looked like the Fright who lived on the Wonderful Island and how they were mischief. The Prince, hardened himself, forgets  to fend off and is caught and dragged in front of the the  Hain Emperor, lord  of that land.

At dawn, the Prince  hit the road, amid a delightful forest. The trees, old and lordly, were charged with green leaves, squirrels and  and songbirds who saw their affairs at shelter of the thick foliage. Some of the more curious, flashed with wonder their small heads  among the twigs.

The playful squirrels accompanied him  jumping from a tree to another, along the path which winded hidden in the pleasant shadow of the  forest. In the glades full of sunshine and flowers met creatures he had never seen before: deers, bucks, bunnies, foxes, bears and many others which were living in the shelter of that forest cover. But no man!

When he got out of the forest in which the deers had kept him comradeship and shown him the path,  in front of his eyes a wide plain opened, covered with  boulders and strange shapes. At the edge of horizon the gray walls of a city arose. He went and went among those stones lying everywhere, some alone, others gathered several together, wondering what can be with that multitude of boulders, when, suddenly, he just saw before him, perched on a stab, an apparition which almost tousled his hair on head! It was a  misshape who, at body looked somehow cracked, but, you see, it seemed like a man, but instead of head he had a big fist, which kept pressed a pole as all days, which he was rotating threateningly toward our Prince. This remained nailed to place  in amazement and rubbed his eyes , not being able to believe that what he saw was really.  The apparition howled as high as his fist kept him, crying to him rough words and calling his comrades to do him for. For, the apparition said, he would have come to steel food and  from their richness, or maybe even with the thought to kill His Highness the Emperor.

At his outcries other few apparitions came, one stranger and noisier than other. Some of them looked like the first one, others, however, had not at all head, but just on their swollen bellies opened a big mouth, shouting that they want him, to eat it alive. Only that these, with all their mouths as penthouse, could not do big thing alone, for they were like some swollen barrels, put on two thin legs, like of stork – barely could keep them up! – that you wondered how don’t they break  under the big weight of bellies as barrels. As about hands, what to speak any more that they were long and sapless, and weren’t able to work anything else, but only to throw always in unsaturated mouth, mouthful after mouthful.

Other fearful apparitions had one foot on the shoulders  and believed themselves so clever  with such pates, demanding to the others, which seemed to be a kind of bosses, to catch on the Prince and bring him to the trial in front of Emperor, accusing him  that was walking with♪ heads by down, for they said that the two legs of the Prince  would be his heads, and that it was murder of les-Majesty to have someone more than just a head, while they, so big councilors of His Highness, had only one, and kept it in high esteem, on shoulders and not   derided it leashing  it through the dust! How walked they? Well, they didn’t walk! They had two thin scrawny legs of frog, hopping   hither and thither, of more laughter!

 The Prince couldn’t believe to his eyes, seeing such misshapes, evil and ugly, just on the island which charmed him so much with beauty and peace of its nights. But after he saw that the apparitions gather around him, ready-ready to strike him down with stones  and bats, and to fasten him with ropes, opened his moth to tell them how did he arrived there and he has no thought to cause them any trouble. But as if he had to whom to speak! Nobody listened to his words, but each searched how to flap him better with the stone or to throw the noose of rope. And look at our poor Prince, who, by amazement, had forgotten even to defend himself, or to take the run toward forest, fastened tightly and full of blood because of stones.

After making this job, the apparitions, which were enough numerous, sat on boulder to draw their souffle, for powers didn’t helped them so much. And, while taking rest, they started to argue, who out of them to take the prisoner in charge. Those with hands on shoulder said that he is theirs, that one of them had seen him the first, and hardly waited to seize with their big fists, which kept place of heads, and to tear him up. Those with moths on the  belly said that he is theirs, for they are more numerous and that without them they would never have caught, and their slobbers  flown of appetite. Those who believed themselves most intelligent, for, see you God, they had the legs on the shoulders, with which to judge, and which, I believe, were the proteges of the Emperor, because finally all the other apparitions listened of them, said that he must be carried and judged by His Highness, who will decide also what punishment will be applied to him.

Meanwhile the Prince asked  himself repeatedly for which guilt  want they to judge and punish him, because he didn’t know himself guilty for wrong deed and nor of a bad thought and needed much time until to understand that this was the nature of the Apparitions from the Wonderful Island: full of rapacity, of wiliness and of wickedness.

The Apparition sat up taking each from where they could the ropes which kept tied the Prince, and, mostly dragging him and drawing him into all parts, directed themselves limping along toward the gray palace. 

XX.

 

The Hoary man felts what terrible happenings the people from the island passed together and how the Hain Emperor became all-powerful.
   

Long ago, on the island, there were living lots of people, strong, beautiful and good. They were living in peace, everybody watching after his own affairs: some plowing the earth, some grazing the cattle, some were building houses, all the things to make life easier. And so, many centuries passed in happiness and peace. But one day, from the depth of a distant marsh a bad and ugly Shtima has come together with her sniper-snapper, an apparition of a child, big of head, feeble of body, and so bad and cleaver that only his mother outstripped him. This deformed and soulless sorceress wanted to make her son an emperor over the Wonderful Island.

First she hid in the depth of the forest, in a cave, and from here the dame simulated beggar going to the houses of people allegedly to gain a crust of bread, but in fact with another scheme in mind. She ran day after day, ever praying here and there and met all sorts of people. Many manly men gave her some food, and some cloth to cover herself in the cold. More, some of them told her that she could remain with them, that they would take care of her and she would miss nothing. But you see, the dame knew what she needed. As much as the people showed themselves as pitiful and soulful the more the which hated them with her black heart. Very rarely, she found herself at houses where she wasn’t received: the master was driving her away with the dogs, and with the pole fearing she must steal something from the courtyard; another as soon as he saw her coming started rapidly swallowing un-chewed all the dainties from the table, greedy for even a cramp of bread which might be asked by the old woman. And the proxy did meet some others stupid like sheep but who were boasting about their cleverness, others pretended, liars and fluttering ones; others so quarrelsome that you wondered their neighbors didn’t have peace.

But I must tell you that there were only a few such men at that time. And even they weren’t very sinful. You see, as soon as the old woman came close to them all the wrong hidden in their souls came to the surface about which even they didn’t know till then. The sorceress remembered them and came again and again although those men didn’t try at least to stifle the bad propensities, all the time becoming worse and worse.

In the night, the old woman was going to her cave where her misshapen son was asking her when will she put at last emperor and how much longer will keep him hidden in that underground cave. The dame was starting magic and spells and on the next day went right to those whom she liked and was dropped on the gate of each a few drops from the boiled and spelled venom.

And as today, so tomorrow those men with faults fall more attracted by this old woman and searched trying to enter in her will that the magics had taken possession of them. And they begun to follow day after day till the old plague gathered all of them into her cave. They have gone after her, women and men no one worse and more rascal then the other, leaving children and houses and lands, wanting no more to know about anything but the cheating of the dime who promised falsely to one- power, to another – food and drink, but to others – immeasurable riches flurrying the minds of all that they held on to her word. When she brought the last scoundrel in the cave the dame invited all of them to dinner, trifling them that now they will see the one whowill fulfill all their lusts and so take care not to miss anything.

I forgot to tell you that the dame had prepared before a charmed drink which she poured in their food, when they stayed at the table and started to feast they turned in to all sorts of mishaps as bad as the defects in them souls to some in lieu of a head; appeared fist, as big as a club for others only the belly remained; to others who were pretending to be wise she put a leg instead of a head; what more, not even one was looking now like a man. And instantly, what smattering of goodness and honesty had still remained in them now disappeared and only the evil was master over their souls.

When the sorceress brought her son telling them that from now onwards they were his servants, who is their emperor and of whose orders they must listen all of them fell down on their knees in front of him and no one remembered that sometime he was a free man and didn’t know any master other than his own will. Each tried to outdo the other in flattering to obtain the mean desires of their souls.

The emperor was overjoyed! Immediately rowed them four by four and begun to order them like a general. He wanted to go with his army just then to destroy all the living and the good and to take the whole island in possession.

Then the sorceress charmed once again to make them always victorious and always obedient to her son and all of them left the cave.

They found a marvelous place, in which the wheat, dense like the brush was rocking in the breath of the wind and when the dame muttered a charm the land turned into a desert full of stones where no living thing moved.

Here the fresh emperor set his servants to build a big palace but around it were rising, stately, the houses of the dignitaries and the more miserable ones, of the lay servants. They have surrounded all with a strong wall and all around was turned intostone and ash.

Once installed among his servants, the emperor started to learn from his mother all the evil bringing charms and spells. He went on learning till the dame told him, ready, now he knows all and she has nothing more to teach him. Then her son watched her till she went asleep, and with his devilish power poured on her a venom which turned the sorceress into a little heap of black ashes.

Rodica Anca

Translation by George Anca

 

NU VREAU SĂ FIU URMĂTORUL 

                                      George Anca

   Altă ploaie nu mai are cer. Totul e împotriva mea. N-am pe cine jigni. Taina vieţii mele. Nicolae Labiş 30 – 9. Ai umor. Ce mai poţi avea? Arăţi de douăzeci de ani. Am stat cu faţa spre lună. L-am învăţat multe. Pe picioare nu te spăla? Nu, am un slip din anul 1. Parcă ai avea douăzeci de ani, zău. Am 21, ai vreun ban să-mi împrumuţi?

  Aruncă zarurile în genunchi. Mâncătorilor de bostani, devoraţi-mă altădată. Umblaţi, păduchi, prin bătrâneţea-mi ca o barbă. Cum făcea Rabelais? Uite aşa. Am un vin, de unde-l am, Cobia, cobe, vin să mă închin, pe urmă-ţi dau la cap. Boltă mamei mele n-ai fost, de unde te apropii? Ţi-ai vărsat norii în ploi, pământul în văi, munţii în mumele munţilor. N-are cine să mă-ntrebe de ce-mi tremură mâinile Bate vântul.

  Sfârşind viaţa, începând destin tragic, statuia vie, lemnul nu mai creşte. De la mama – sărbătoare, de la tata, altă mamă şi o fiică mie soră. Pierdeam timpul prin fântâni. Claritatea minţii vine de la dumnezeu (nu există). Al treilea zăzboi mondial s-a dat pe spinarea unui ţânţar, ba pe o foaie de trifoi. N-a existat. A citit Freud, şi de-aia mă bătea. Salturi cu dorinţa aplecării. Eliberaţi-mă de moartea altora. Nu mai trăieşti când ştii dinainte ce, când vei muri. Prea frig, îmi vâjâiau urechile, aud ecoul încă.

 

Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti, Cântare României, Ultima noapte, Povestiri eroice, Unele aspecte ale ajutorului militar acordat de Rusia României în timpul campaniei din 1916, Patruzeci de ani de la la luptele din 13 decembrie 1918, Întunecare, Te slăvim Românie, Istoria României în creaţia literară, Hora morţii, Pădurea spânzuraţilor, Jocul cu moartea, Fata cu arma, Lumina primăverii, Versuri.

  Filosofia stilului, Geneza metaforei şi sensul culturii, Trilogia cunoaşterii, Poezia lui Lucian Blaga, Aurore, Le voyageur et son ombre, Paradoxes psychologiques, Paradoxe sociologice, Pesimism şi optimism, Chefs d’oeuvre de Tchika matsou, Drames d’amour, Le Shoji, Metamorphose de la litterature, Dictionnaire de litt. cont, Le festin, La litt. Des japonais, Journaux intimes des dames de la cour du vieux Japon, Il teatro giapponesse, Din cântecele curtezanelor japoneze, El drama lirico japones, Breve histoire de la litterature arabe, La litt. Sanscrite, Poesie heroique  des indiens, Fables et contes indiens, Antologie sanscrită, Cing no, Choix de pieces du theatre lyrique japonais, Nationa proverbs of Japan, Maximes chinoises, Trois mysteres tibetains, Histoire de la litterature japonaise, Sages et poetes d’Asie, Vieux drame japonais, Le journal d’une geishe.

  Barca pe care se trece marea vieţii şi marea morţii (guzei no fune); mitul morţii neîmplinite, ideal de moarte eroică, ideal de moarte meditativă, ideal de moarte vulgară.

 

Ascultam fără putere din Godot. Mă bucurasem cu picioarele îngheţate când a trecut pe pe lângă mine o fată cu nume din Blaga. Salut, Mira. Mi-a şi răspuns. Am fost la aia. Cum era camera? Mică. Eu ţi-am spus, ce avea în ea? Un radio mare. Tot de la mine ştii. Avea cărţi de joc… Ai jucat cu ele? N-am jucat. Ţi-a dat în cărţi, dacă nu ţi-a dat, n-ai fost. Dacă n-aş fi fost, imediat ţi-aş fi spus că am jucat cărţi, ca să mai am un argument, dar am minţit, îţi dai seama, anume ca să te păcălesc, am jucat poker. Şi dacă nu te cred? Avea cărţi proaste şi bune, avea Vlahuţă, ăla în două volume mari, un album de poze, o ceaşcă cu compot pe masă. Ce i-ai făcut? Ce să-i fac, eu sunt pur, m-am dus numai s-o văd.

  Uite ce zice Hegel în Fenomenologia spiritului, Cunoaşterea sensibilă: Eul, o cunoaştere, care cunoaşte obiectul numai fiindcă acesta este, şi care poate să fie sau să nu fie. Obiectul eate însă adevărul şi esenţa, el este, indiferent dacă este cunoscut sau nu; el rămâne, chiar dacă nu e cunoscut; cunoaşterea însă nu este dacă nu este obiectul.

  În holul colosal al universităţii m-a luat una de mână şi a fugit cu mine pe trepte: hai la film. M-am dus. Vrei să vezi un yogin, la circ? Nu mă interesează tâmpenii de-astea. Nu e tâmpenie, e eliberare de experienţa pământească… Nu sunt normali ăia… Toţi indienii practică yoga, am minţit. Toţi indienii sunt nebuni. De ce tocmai ei practică aşa ceva, şi noi nu?

  Se certase cu iubitul ei. A scos o poză: ca să vezi despre ce e voba. Credeam că-mi arăţi o poză de-a ta. Nu, cu el am umblat… Vrei să spui că e bine? Şi cu gâtul strâmb, tot ţi-l arătam, mă interesează omul, şi lucrul cel mai important e că ne-am certat din cauza mea. Cum? Nu-ţi spun acuma, n-am chef.

  Acum un an, la masa asta de aici, neagră şi mică, a scos o poezie de Blaga, mi-a citit-o în cinstea iubitului ei şi mi-a spus acelaşi lucru: că poartă vina pentru că s-au certat. După ce am terminat cafelele, am dus-o vorbind de aceleaşi lucruri, s-a apropiat misterioasă, implorându-mi discreţia şi mi-a şoptit: dacă ar fi după mine, niciodată n-aş înceta să fac dragoste.

  Am întâlnit pe urmă alte două fete, una îmi era iubită, alta nu. Am băut iar cafele. Cea care nu-mi era iubită mi-a vorbit despre un prieten egiptean al ei, Hafiz. Spre seară, după ce mă despărţisem şi mă grăbeam să citesc o carte de estetica poeziei indiene, mi-a părut că-mi face semn o fată s-o aştept. Am regretat când am aflat că nu-mi făcuse niciu semn, dar că mă roagă s-o duc la troleibuz.

  Între timp, a trecut Ioniţă pe lângă noi: în sfârşit, văd şi eu o fată care-şi pierde timpul cu tine. Ea a chicotit: nu-l provoci la duel? Dar Ioniţă ieşise, mă găseam tot în hol, un fel de sarabandă. Pe străzi am mers aproape etern. Mă făcea caraghios şi dezechilibrat, eu răspunzându-i cî debitează prostii. Îi mărturiseam pasiunile mele, una Cernica, una un munte plutitor, apoi un tată mort cărând un copac la vârsta mea de acum.

  Ce crezi că dacă s-a plimbat cu tine o lună, două, trei, trebuie să se şi îndrăgostească? Tu ai fost îndrăgostit de ea? Îndrăgostit e un cuvânt hidos. Am fost blegit. Ăsta e un cuvânt hidos.

  Am mâncat, am băut cafea, am fumat şi s-a făcut miezul nopţii. Sfâşii calcul, tragi linii în tuş silenţios. Iar sfâşii calcul, vii să mă înconjuri. Ne temem de cea care doarme şi ne-ar putea surprinde. Aşa că te întorci la planşetă şi sfâşii, apoi mai desenezi. Îmi coşi nasturele la palton. Iarăşi sfâşii calcul.

 Te dai la lupi, lupii se dau la tine. Te prind cu dinţii de ceafă, de gât, de brâu, de tălpi. Şi eu? Tu te-ai dus. Rămân numai animale domestice. Înfigi un cuţit într-unul şi-l mănânci tihnit. Pe pământ nu se va şti că un cuţit în pântec ţii.

  Accept nemurirea, minus atâtea astre. Vieţile mele nemuritoare se vor mototoli în vatra focului, în matca apelor, ca sugestii ale spaţiului, dar niciodată oasele mele nu vor sorbi Calea Lactee, nici nu vor sufla prin ele vânturile lumii. Doar de timp şi muzică, netangibile, ne ataşăm. Dacă tentaţia imortalizaţilor ar coborî pănă la a se compara cu lumina, durata vieţii noastre ar fi un sunet.

  Huma poate ţine piept întregii materii. Umblu prin tramvaie în acest decembrie veneric. Uite-o, ieri uitase tot, chiar şi cum se spune în engleză poftă bună. Vorbeşte cu urâta, dau să salut, îmi face semn să plec pe motiv că vorbeşte cu un cadru didactic, iar peste o oră se apropie ea de mine şi-i răspund cu aceleaşi cuvinte, fiind într-adevăr cazul. Mai întâlnesc o fată urâtă, cu ochelari şi gene adânci.

  Dispare drumul în timp, rămâne mersul în picioare. Impresionaţi de statura noastră, ne închipuim totul biped. Şi timpul. Ianus e o concesie făcută morţii. Ne întoarcem dinspre sfârşitul nostru, ispăşind autotaine. Mă întorsesem din sfârşitul ce cred că îmi e rezervat, încă viu, puţin timp de la procreare.

  Minunile prin care scapi din moarte în primele zile de viaţă, ca şi-n primii ani şi ultimii, trebuie să aibă ceva din voinţa noastră. Şi cu cât drumul întoarcerii de la sfârşitul nostru până la o anumită întâmplare e mai lung, cu atât sfârşitul acesta ne domină. Atâtea scârbe (regale) aristocratice au ajuns să ne sature prin abandonarea lor unui început părăsit.

  Dacă nu sfârşitul nostru ne dictează fiecare gest, dacă nu ne întâmpină un ritm asemănător cu cel cu care înaintăm noi, rămâne ca natura să-şi împingă foile, să ne sonorizeze destinul, din aceeaşi perspectivă neînnăscută. Nu noi mergem spre moarte. Moartea merge spre noi. Mai bine, natura.

  Poezia va dispărea odată cu somnul şi cu durerea fizică, odată cu morţii şi mutilaţii, odată cu luptele şi înfrângerile, cu părinţii, fraţii şi surorile noastre. Va dispărea odată cu fiecare, cu câte doi şi cu câte trei. Va dispărea întâi cu dealurile şi şesul, se va scufunda cu munţii. Va răni spuma şi se va topi deasupra mărilor. Va suferi o amnezie, cum suferă deja. Va cuceri o metamorfoză. Noi ne vom atârna scheletele pe dinăuntrul cărnii poeziei. Proeminenţi sub fiinţa ei.

  Am bătut la cărţi. În cafea mi-a ieşit un gol din inimă. Ochiul mi se bate de trei zile.Uită-te, vezi? Stângul? Mie mi s-a bătut trei săptămâni, şi nu mi s-a întâmplat nimic rău. Nici bine. Nimic, adică tot bine. A început să mă bată la cărţi. Lasă, ai succes în dragoste. Iar? Vrei să mă calce vreo tipă cu maşina, să mă interneze şi să nu păţesc nimic, iar pe urmă să-mi dea post la ministerul culturii?

  De râs, kyoka şi kyoku. Resolemn hai kai sau hai ku, secolul 16. Basho (banan) trăia şi compunea la umbra bananierului. Pe creanga scuturată se aşază un corb amurg toamnei. Dans la mare abandonee / une grenouille saute / clopotis de l’eau. Ne marchez pas la / hier soir des lucioles / s’y trouvaient.

  Că nu-mi mai spală, să aduc din când un kg de săpun. Şi ceeaiul, nu te gândeşti la zahăr şi pâinea aia… aragazul trebuie şi el plătit, şi nu e nici de spălat şi de ceai, dar… Vin prea târziu noaptea, derbedesc prin oraş, nu? Păi da, n-ar fi mai bine să vii mai devreme? Îţi spun ca o mamă.

  Ascultă, doamnă, mie nu-mi place să stau ziua în camera asta, fără intrare separată, fără nimic. De la iarnă încolo, o să stau, că n-am încotro. Citesc până la 10 la bibliotecă, mănânc pe la zece jumate, ajung acasă pe la 11.30. Dumneata dormi arunci, şi zici că vin la ziuă? Iar când vin la ziuă, poate mă duc la vreun om mare, pe care să-l ascult împreună cu alţi prieteni, sau audiez muzică în cine ştie ce casă.

  Şi pe timp de iarnă, Gigi, că n-am zis nimic rău, dar rămâne mizerie pe covor, şi eu iubesc covorul. Îmi pare rău că n-am bani să-ţi cumpăr eu o pereche de papuci. Am nişte papuci la cămin, unde fac şi baie. Nu te-ai spălat pe ochi? Ba da. Şi cu ce te-ai şters? M-am uscat.

  Seara vin târziu pentru că rămân la o femeie. Lucrează de când o ştiu la nişte lămpi până după miezul nopţii. Singură ar adormi, sau ar părăsi-o voinţa. Noaptea, mai mult scriu decât citesc, iar ziua, invers. Mănânc la prânz dimpreună cu femeia cu lămpile.

  Am o mamă altfel decât toţi oamenii, dar foarte asemănătoare cu mine. Proprietăreasa se poartă afectuoasă ca un Goriot cu fiicele ei, nu cu mine. În tramvai, ea: ce-mi lipseşte mie din casă, frate-miu, copil am, televizor am, aragaz am; el: mă fac unii criminal, iar eu pe ea o fac ţigancă, fără să ştiu dacă e sau nu e. La soare, am pe faţă un râs nenorocit, de umilinţă, prea mă simt bucuros să nu fie umilinţă.

  Awaking from a dream / I grieve. / My sleep no more is so peaceful / As in the olden days. (Ishikawa Takuboku – 1885-1912). As I close my eyes / The high sun falls… / I hear crows cawing on their ways to sleep (Saito Makichi – 1882-1953).

   Mi-ar fi plăcut mie să ia fetele câte-un băiat de la ţară, să fi avut pe unde te mai duce din când în când, să fie frumos. Nu aşa, născuţi în Bucureşti. Cioflingari. De ce vorbea astfel tocmai ea, n-am înţeles. I-am spus-o verde că-i dau ce-mi cere, dar să-mi ceară, că nu ştiu de niciunele. Ginerii ei se pricep la de toate, dar o neglijează. Eu o neglijez, dar nu mă pricep la nimic.

   Mai lasă-i dracului pe ăia de la căsuţa scriitorilor, neserioşi, îmbrăcaţi cu haine faine (zisese ţoale, pentru a evita rima interioară şi pentru plasticitate). Ce filosofi iubeşti? Păi citesc, am citit Schopenhauer. Tot? Da, şi sunt de acord în întregime cu el. Ăl accept. Citesc cu plăcere şi pe Seneca. Am scris o lucrare despre el. O ai? Nu, era de două pagini numai, şi a m pierdut-o, am vorbit liber… Ascultă, tu ai vrut vreodată să te sinucizi? Da. Dar n-am trecut la aplicare niciodată. Mi se pare, domnule, uneori, că existenţa n-are sens. Nu-i aşa?

  Alt miez de noapte, vlăguit. Ar fi din cafele cu veşti rele. Inimă îndoită, teamă de marginalitate, noroc la cărţi, lefter. Respirăm suicidul, nu găseşti la fel? S-a făcut dimineaţă din mila mea: rugăciunea către auroră, pregătirile pentru poezie, facerea poeziei, prânzul, reuniuni poetice, refacerea poeziei. Pe urmă poetul va iubi o femeie etc. Neavând habar de Merlin.

  Domnu’ (structuralist), ce zici, poţi mânca de pe o masă pătrată infinită? Mănânci dacă ai ce. Prea multe plusuri şi minusuri între un a şi un b. Ceva femeie, ceva bărbat, nimic în stare pură. Greu să găseşti şi părinte şi fiu în stare pură. Care trăieşte cu împărăteasa mamă a lui şi a tatălui lui? Mi-a povestit despre Arthur, am mai fumat şi am băut cafea. Pe fată o durea capul. Am plecat iar, deşi o dureau şi picioarele, de umblat, fiind în perioada în care n-ar fi trebuit să atingă nici-un singur obiect, nici pe mine.

  Mă uitasem adânc la feţele oamenilor, consolându-mă că nu practic yoga, dar poezia include şi asta. Seara de tot, poeta aia de la câmpie mă jignea şi ea pe mine, ca pe un cocoloş cu temperament amestecat. Slavă domnului că am bătut la cărţi, şi păcat de câtă cafea am băut şi nu pot dormi. Dacă aş vedea prin somn, dar scârbele de vise îmi fac urechile să vâjâie.

  Furnici care nu mă iubiţi când nu vă cer. Ce vedeţi voi dacă nu ştiţi nimic? Oare aţi îndrăznit vreodată să vedeţi ceva spre care să nu porniţi? Nu vă suport mirosul şi nici gustl când vă nimeriţi din întâmplare pe vreun fruct din care muşc, trebuind să vă scuip repede. Ce faceţi în somnul vostru, de cine vă temeţi? Mi-ar fi greu să iau cunoştinţă de ciuma voastră. Tocmai vouă vă negam puterea de a observa cerul.

  Când memoria viitorului se reduce la zero, probabil insul se sinucide. M-am trezit din somn şi mi-am amintit Rosamunde. Vine în fiecare duminică la armată la mine când o să mă duc. O căruţă plină cu păduri îmi calcă oasele. Îmi cade o unghie pe cer. Ne batem joc de ideal şi bine facem.

  Nu-ţi faci program azi. Mi-am făcut. Nu-ţi faci, că am văzut femeia cu care a fugit taică-meu. Ce vorbeşti? Ştergea vitrina, pe mine mă cunoaşte, mergi tu, o recunoşti. La zece seara, când pleacă, o urmezi, mergi cu tramvaiul, cobori unde coboară, mergi la zece paşi, dacă se opreşte îţi închei un şiret sau pe celălalt, vezi unde intră, te mai uiţi o dată, nu uiţi cu ce tramvai ai fost! Şi-ţi spun ţie… Şi-mi spui.

  Nu mai era acolo, în pulover verde. Verde sau albastru. Nu e înăuntru, toate au halate. Du-te şi vezi dacă nu se vede pe dedesubt la vreuna un pulover verde. Cu mânecă lungă? Nu mai ţin minte. Nu se vede, e grasă, brună, cu păr scurt? Da. Uite că se vede şi de aici, aia e? Nu e aia, hai înăuntru, cere o bere. Dacă ai întâlni-o şi nu te-ar recunoaşte, ar fi grozav să ai succes.

  Destinul naşte alt destin, acesta, altul. Iubita mea avea un iubit care n-o mai iubea din cauza unui copil făcut cu altă femeie, nu fecioară. Femeia are un copil fără tată. Eu sunt tatăl. Toţi bărbaţii au în spate copii. Păcatul originar a devenit bărbătesc. Nostalgia de a umple urbea cu stirpea sa răbufneşte peste tot. Victimele himenului în puţinătatea neantului.

  Mistere tibetane. La asta lucrezi? Îmi spune noutăţile cu acelaşi ton, memorez tonul. Mă târăsc spre iubire şi nu memorez nimic. Amestec fiinţa mea cu ce-mi iese înainte, pe urmă aştept să mor după o sută de ani de la moartea mea, să mor după ce nimeni din neamul meu nu va mai iubi, să mor după ce nu voi muri.

  Beam cafeaua mea şi ele pe-a lor, romul meu şi ele pe-al lor. Am început să-le beau romul când străina povestea o întâlnire scârboasă a prietenei ei. Din motive de morală, actriţele au fost interzise în teatrul kabouki, dar s-a ajuns la moravuri speciale între actori. Când am plecat, ploua. Am rupt o crenguţă dintr-un brad părăsit într-un ungher al pieţii. Am mâncat până târziu cetină după cetină. Le scuipam când nu-mi scăpau pe gât. Străina a plecat, eu m-am dus la un film. I-am spus prietenei că am un copil. Cineva trebuie să aibă, iar eu puteam să fiu cineva.

  Mi-a spus acelaşi lucru despre cel la care fusese pentru a lua nişte cărţi şi un rămas bun, eu ştiind-o de altfel indisponibilă în ziua aceea pentru un act sexual. Deci amintindu-mi cum înlocuieşte ea soarta înnebunitoare (nervii ei bat în ziduri şi părul o doare) cu vreo refulare ce n-are decât să fie orice – nu mă pasionează nimica, dacă tot e să mint – în timp ce filmul rula pentru întunerecul nostru, după ce o muşcasem şi o învineţisem cu unghiile, i-am sărutat mâna.

  Unde e poesia? Existenţele revin la acelaşi individ, în alte forme. Când e simţită, e-n forma cea mai efemeră, conştientă. Nu ne împiedică însă nimeni să socotim că viaţa noastră ştiută este cel mai frumos aur dintre cer şi pământ. Dovadă, aşa de scurtele vieţi ale nemuritorilor. Prin sânul împărăteselor bătrâne a trecut un bob. Dalida te obsedează azi pe tine, mâine pe mine. De ce să nu-mi iau viaţa de la început în faţa primei crăci umbrindu-mă în ceaţă, tăinuindu-mă, aproape să nu mai ies la iveală niciodată.

  O, fiul meu, eşti încarnarea unui duşman dintr-o existenţă anterioară. Fiul nu-şi duşmănea tatăl. Cine se naşte să nu se mai oprească, să se nască până la moarte. Cine moare să moară mereu. Cine mănâncă să tot mănânce, cine cântă să fie muzică nesfârşită, cine ţese să facă o haină întregului spaţiu, cine se întoarce să nu ostenească. Cine învinge, cine e trist, cine gândeşte, cine are vicii, cine miroase urât, cine se îndoaie, ceine e liber de ce să se oprească?

Cei vechi au azvârlit cu noi în sus. Să nu mai fie nimeni cum eu vedeam că sunt aceia strânşi de taină prin fericit cuvânt. Plinuri muzicale nu mă ucid. Valurile cădeau pe adânc şi deasupra nu mai rămânea nimic. Tu cât drum faci, bucurie, până ajungi la tine? Învăluie-te-n sol, gândirea mea. Şi nu mai tac din gură, dar să ascult mi-e dor, cum îngenunche totul rugându-mă să mor. Îmi trebuie foc să mă văd, clopote să mă aud, nu e noapte, nu e sud. Chemarea prozei, din ce iubim, de-a sfântul să nu avem nimic.

  În plenitudinea laşităţii pierd mari coincidenţe, glasul tragediei. În faţa cafelei: numai doi, adică unul, fără a mai socoti soţul. Fetei: nu vreau să fiu următorul. Ea, că nu mă mai întreabă dacă să-mi nască sau nu. O doare numai şi numai întâmplarea că are 28 de ani. Căuta un suflet. Să caute mai departe şi să nu numere. A plâns, scotea limba, nu la mine, la unul care o fixa, nu limba ei, numai că îi vine s-o scoată. Am ajuns, m-am dezbrăcat, a ţipat, s-a spălat, a ţipat mai tare, mi-a poruncit să o aştept şi a adus mâncare, am fost încântat să pierd. Să mai rămân, da, da, o oră, şi am fumat după ce am mâncat jumătatea mea de portocală. Şi când fumam, mi se părea că văd lucruri extraordinare, cum ar fi fumul: un nor se rupe şi se face, se face, se face, un cerc pe urmă alt nod se face alt cercş ştiaţi voi toţi de rotocoalele destrămătoare, dar nu aveaţi habar de nodurile din care, ha, se deşirau, se deşirau.

  Crezi în comunism? Adică în om? În omul comunist? Ba unul sec, lichea, om fără ideal, cum îl poreclise celălalt, şi el aruncând vorbele îngrozitor de teafăr, m-a însoţit pe stradă imbecilul şi am întâlnit pe unul pur, care ne-a dat la amândoi vinul vin, multul vin, neînchinat şi dulce. De dar să continui la infinit pe aceeaşi temă, nedându-mi seama de tonul care-mi va părea altfel, neapărat, la foarte puţin tim mai apoi.

  Deşi fusesem la tine, am visat o femeie şi am avut senzaţia cosmonauţilor la lansare. Mi s-a mai întâmplat. Te-am plictisit? Nu. Eram pe mal şi, lângă încărcătoarea podului, se legăna la umbră o luntre. Podul plutitor trecea dincolo. Luntrea asta era pentru mine, de când mă ştiam, un paradis. Am sărit în ea, am dezlegat lanţul, am luat prăjina şi am coborât-o până în pietrişul Oltului. Podarul ajusese în partea cealaltă.

  M-am dezbrăcat. De ce aveam cămaşă cu mânecă lungă? Da, parcă era spre toamnă. Ha, am sărit în apă şi am înotat. Să fi auzit cum gâfâiam şi bălăceam braţele şi um strângeam lemnul ud al luntrei, în spate, de unde o prindeam s-o împing spre mal. Se vede că spaima, ştii, m-am trezit că nu mai mă mişc după voie, mă încleştasem de luntre, cu ochii deschişi în apă, aşteptând să treacă mult timp deodată. Şi atunci am ţâşnit.

  Mi s-o fi părut că o să mor. Mi-am şi zis: acum să mor, repede, repede, e aşa de bine. Apa m-a spălat. Niciodată nu făcusem ca Onan. La 30 de kilometri, la Marcea, era o sită de oprit cadavre. Coturile vijelioase să fi fost strâmbăturile mele? Îmi părea şi rău că mă bucur că mor şi nu muream din cauza posesiunii necunoscute, care sfârşindu-se mă elibera, sau mă reîncarna, dracu’ ştie. Intrasem în vadul cel mai repede, în jurul unor răgălii apa făcea ochiuri, aşa că m-am pomenit apropiindu-mă de mal.

  Am ajuns înot la sălcii, am legat lanţul de prima plută. Am auzit podarul apropiindu-se prin zăvoi. Mă gândeam dacă n-ar fi mai bine să fug, dar tot mai credeam că mă duc spre locuri din povestirile cu înecaţi, atât de deplânşi. Podarul mi-a spus că de ce, mă, nene, ai dat luntrea pe Olt. Cum o să ducă luntrea îndărăt? O scoatem şi o cărăm. Nici boii n-o pot duce, câtă apă e în lemnul ei.

  Îi murise mama, fusesem doar la înmormântarea ei şi parcă atunci am văzut-o vie singura dată. Părinţii lui omorau animalele vecinilor şi prindeau ţigănci să le ghicească despre vaca lor care, dacă nu va făta în pădure, va făta acasă. El era în spatele comorilor şi făcea legătura cu strigoii. A venit, am luat lanţul luntrei, l-am petrecut mai greu după sălciile lipite de salvarea mea idioată şi am dus-o la loc. Băiatul strigoi venise să vadă dacă m-am înecat.

  Nu m-am înecat. Ca şi cum, imediat ce m-aş fi înecat, ieşeam pe mal, să mă vadă el. Nu mai regretam moartea plutitoare pe apă. Semăna cu un strigoi, fiul unui miliţian de mult dispărut, care reapăruse, ca iepurele dintr-o groapă şi, dintr-o injecţie greşită, ajunsese şchiopârlan, şi ia ţuica oamenilor la cazan, vara. Mi-am amintit greşit (din greşelile memoriei o să mă hrănesc multă vreme). Nu murise mama lui. Îi trăia şi era o ticăloasă.

  Decât să fumez, mai bine mă întânesc cu o evreică. Îi telefonez, îmi dau seama că nu o pot înţelege, o chem. O aştept mult timp, trec destui pe stradă sâmbăta. Vine, ca dovadă că nu e mare lucru să aştepţi. Îi spusesem să ia şi bani, deşi nu mai vorbisem cu ea decât o dată. Aleg, nelăsându-mă cum a vrut, cea mai urâtă rută din Bucureşti. Ea îşi mai dă şi osteneala să spună: totuşi e un oraş urât. A văzut Parisul şi Veneţia. Încearcă să mă compătimească pentru ce n-am văzut: încearcă să fii orb când călătoreşti, ce auzi e mai interesant.

  Vreme bună pentru ochii ceţurilor, de ce să încetez să fumez. A dispărut din răutatea mea ca moartă şi ultima iluminare era că întârziasem şi mai trăia natura. Cuvintele au moartea oamenilor, vântul are moartea cerului din ape care seacă, păsările mor mai înainte să se audă cu asevărat. Rezistând ispitelor ritmului şi mergând mai departe, aprobând tot ce e cu adevărat neînţeles dar aparent în vreun mod oarecare, ştiind că nimica nu poate fi mai bun şi mai nou decât ce au crezut alţii că va fi, mai merită destinul meu să mă subjuge, să încerc să nu mai am taine?

  Cerul cu pământ în gură. Nu aud munţii. Mamele se înrăiră şi mă blesteamă în umbră. Tot Bach nu face cât Requiemul lui Berlioz. Mi te aduc aminte în mijlocul amintirii. Pierduşi la joc, îţi vinzi scheletul pe 2000 de lei. Joc eu şi iau banii înapoi. Îmi părea că stătuse ninsoarea. Am pornit înspre tine, am scris: azi poate n-am să te aştept, mi-e destul, cum unora le e de ajuns sinuciderea.

  Mi-a povestit coşmarul. Hoţul fura cârnaţi, îl prinsese. Tatăl hoţului îl lovea cu cârnaţi de se rupeau. El o luase la fugă cu hoţul într-o mână, şi în cealaltă îi apăruse un cuţit, sau chiar mâna i se făcuse cuţit şi urla. Voise să nu-şi mai înşele fecioara inimii lui şi a mai păcătuit o dată, acum ispăşea. Lasă, numai aşa putem ajunge dostoievskieni.

  Brăila e bătută de taifun. La Însurăţei, zăpadă cât globurile (blocurile). Nu mai umblă trenurile, domnule. Sprâncene în duel. Nu se poate da telefon. Eu am avut ceva la Brăila. Se uită să vadă dacă nu-l întreb ce. Nu-l întreb. Ce e treaba mea? Am vrut să telefonez soţiei. Oho! Şi nu s-a putut. Firele erau căzute.

  Secretarul de partid şi preşedintele de colhoz dintr-un sat, tot de pe lângă Brăila, au plecat pentru dezăpezire. I-a acoperit vântul cu zăpadă. Un tractor din ăla cu plug a dat peste ei, a izbit maşina şi ei erau acolo, unul aplecat, celălalt la volan. Morţi. Şi în Sinaia? Acum trei ani. Acolo se loveşte de munţi zăpada şi se opreşte. E bine acolo, e frumos. Pe zăpadă mare e bine. Vor, auzi, să dărâme şi cazinoul.

Schiori pe ecran. Şi Stef schia. A luat şi o diplomă, a fost şi în lot, dar nu se înţelegea prea bine cu văru-său Cornel, ăla de-a ieşit ieri iar campion. Ăla e altfel, îi place şpriţul, umblă cu femei. Eu mă prăpădesc când văd pe faţa bătrânului durerea purităţii de care se face vinovat fiul în cauză. Nu e decât dedublat. Chefuieşte o noapte şi-o zi când începe. Din clasa a opta s-a apucat de ski, şi a lăsat şcoala, cu atât a rămas. Stef s-a lăsat de ski. De mult nu se mai văd sliori pe ecran.

  Vă rog, duduiţă, să staţi jos. Ea stă jos. Ce vă trebuie? Nu cumva e iubita mea? Ba da. Atunci, la ce-a adus-o? Aşteptăm un dentist, am de gând să-i fac cinste cu un dinte premolar. Băiatului: hai, vrei să ne luăm la întrecere cine râde mai tare? Râde şi bătrânul, îl face ştirb. Să-ţi punem şi ţie dinţi? Copilul nu vrea. E scump. Se iau bani cu dinţii. Adio bani la sat. Ba mai vine cu gâscanu’ să-i dai copilului nota 9. Ba cu timpul se vor face şi gâscani.

  Pe uşă intră nea Bardu din Oltenia, aşteptând şi el dentistul. În casă, gurile copiilor au risipit un miros încântător, urât. Unde am fost eu, pe La Brăila, într-un sat, luaseră oamenii banii. Au golit magazinele, domnule. Nea Bardu: Oltenia e săracă, s-a dat un leu la zi, şi un kilogram de grâu. Nu mai vine dentistul ăla, nea Bardu. Vine el.

 

Ce scriitor nu ştii cum arată? Kafka. Seamănă cu mine, dar eu nu sunt evreu. Valery a tăcut douăzeci de ani, rezolva zilnic probleme de matematică. Era tot numai îmbătrânire, cute de om sărac, nu riduri. Stă cu mâna la tâmplă şi numai un mic inel îi dă magie.

  Mai toţi scriitorii sunt graşi şi bătrâni. Rareori câte unul slab. Groaznic lucru e o fotografie de om. Mulţi au mutre de evrei, numai evreii adevăraţi nu. Tristan Tzara cum era? Nu l-ai văzut? Şi azi a apărut în Lettres francaises, era un portret al lui, ochi ninşi aşa, fără violenţă, rafinat, ce să-i faci.

  Malraux? Oho, a fost ministru. Mi se pare că se pieptăna cu cărare. Avea păr sănătos. Era tot slab. Îmi place că tu nimereşti numai scriitori care nu sunt graşi. La Stratford e un bust comic al lui Shakespeare, chelios, rotofei, cu cioc. Interesant e un portret în alb al lui Byron şi mai ales portretele imaginare ale lui Lautreamont.

Arthur  Rimbaud

 

Pe urmă, un portret al lui Rimbaud, zăcând. Ştii că a trăit cu Verlaine. Nu ştiu. Sunt şi împreună fotografiaţi, dar nu se vede viciul. Mai ales la Rimbaud nu se vede. Whitman sau Ceaikovski i-am văzut într-o carte nemţească alături de concubinii lor şi nu era acelaşi lucru. Verlaine semăna cu Socrate, Rimbaud nu semăna cu nimeni.

  Îl ştii pe Quasimodo? Îl ştiu. Are o mustaţă fantasmagorică. A, Strindbeg, domnule. Ăl cunoşti pe Ibsen, cu faţa pletoasă şi sticla ochelarilor plutind peste ochi. Da, da. Ei, Ibsen ca icebergul, nu? Strindberg are doar transparenţa gheţarilor, luminos şi misogin.

  Să-mi amintec ce-am vorbit cu Ioan Alexandru, pe urmă scriu Prinţul Zerbino, deşi e 1 noaptea şi n-a imaginaţie tenebroasă. Deschizând uşa, mama îi spuse prinţului: e timpul. Ce va fi, nu ce a fost. Şi ce va fi? Na, că-mi amintesc ce-a vorbit cu poetul. Că e om bun şi bine face că înjură, dar să înjure şi cu mâinile. Oamenii răi sunt revoltaţi şi nu răi. Împuşcă o dată, pe urmă mi trage de două ori, atunci e revoltat. Cei buni put.

 

În haine negre, cu mască de ceară, vede afişe-coarne-de-draci, strada are clopote agăţate de gât. Alergase după cai nevăzuţi, hm-craniu-armură. Îl supăra tăria luminii. Mâncă şi i se făcu foame. Primul de la care primi avu nefericirea să fie mai scund decât prinţul, o picătură de ceară i s-a scurs în creştet şi n-a mai fost. Până la urmă, au căzut din masca de ceară 1000 de picături, dar, subţire cum fusese la început, ar fi părut că nu cuprinde nici 100. Prinţul nu s-a gândit nici la 10. El nici acum nu are habar că di mască putea să picure ceara.

  În Firenze era un turn adus pe ascuns din Veneţia. Zerbino nu mai cunoştea oraşele. Când reveni în Firenze, se închise în turnul veneţian. Nimeni nu ştia de turn, dar Zerbino lăsase urme. Vechi italieni au început să caute bănuitori, dar, murind, n-au lăsat niciun cuvânt despre ceea ce căutau.

  Îşi ţinu respiraţia până se apropiară albinele. Ameţit de zumzetul lor, sări în sus, încălţat într-un roi. Nu mai putea merge şi se descălţă. Atunci albinele l-au încins de mijloc şi el, mişcându-şi paşii, se apropia de nori, de care, temându-se, albinele i s-au lipit iarăşi de picioare.

  Stând prea mult pe loc, îşi aduse aminte câte feluri de morţi a mirosit. Întâi nu s-a apropiat decât de femei vii, iar bărbaţii s-au apropiat ei de el. Unul îi căzuse în faţă, la duel, când el îşi smulgea spada. Nu s-a dus la moartea tatălui într-un război, din care acesta fusese răpit şi ucis nu se ştie unde, dar glasul neauzit îi produdese, dacă nu greaţă, un fel de necaz. Mai murise baronul Cretz, dar acesta mirosea bine, pentru că îi arsese urechile ondulate, spre a le face normale, îi scosese ochii pentru că tot nu mai vedeau, iar orbitele i le prefăcuse în ceasuri cu parfumuri.

  Vocea i-a spus să iasă. A încercat, nu se putea. Şi-a amintit că vocea fusese şoptită. N-o fi existat. A renunţat să iasă.

 

Gândem pentru gândire. Văzuseră că am ieşit pe balcon. Ce invidiau? În faţa magazinului de legumeerau trei butoaie şi doi oameni. Două butoaie erau culcate de-a lungul trotuarului şi oamenii turnau apă. Am vrut să mă întorc în cameră. Mă închiseseră. Am găsit pe balcon un sertar de noptieră şi am bătut în uşă cu el. Unul dintre ei a deschis o fereastră, a întins mâna, mi-a luat sertarul, a închis. Am bătut cu o monedă. S-a deschis fereastra şi i-am întins moneda, fereastra s-a închis. Am bătut cu pieptenul, mi-am scos şi un pix. Băteam, cineva a bătut în uşa camerei şi anăvălit. M-am întors cu faţa spre oraş. Bărbaţii spălau butoaiele aburind ca porcii tăiaţi. S-a deschis uşa balconului şi am refuzat să intru în cameră, cerând numai să-mi lase deschis, dar ei nu mi-au lăsat şi după un timp am început să bat iar.

  Lasă-le daracului de haine şi vino acasă să te apuci de treabă. Curva cu care fugise în Brăila îi furase paltonul, pardesiul, aparatul de fotografiat. Ruda ălea se temea să nu-i ia şi ei barbatul. El stă cu capul pe masă tot timpul şi-i e dor de copii, mai ales de unul din Bucureşti (zâmbeşti). Frate-tău îţi dădea cu piciorul pe sub masă.

  Decât să nu avorteze un monstru, mai bine să nu lase să se nască un geniu. Cam asta era ideea. Să-i spui că e proastă mâncarea la cantină, îmi mai trimite ceva. Actorii nu-şi cunosc rolul, sufleurul nu vede, reflectorul înverzeşte, deviat şi sfârşitul. Moarte provizorie, tăcerea hybrisului, anularea tragediilor, ultima e tot prima. Uită-te-n sus, nu-ţi pierzi aura. Aura-fular? Aura-basma.

  Mergeam pe scările pământului prin ceaţa rară, nepieptănat, ducând strâmb piciorul drept, cu ochi insuficient de mari pentru plăcerea statuilor. Fata urcă ţi se duce glonţ să ocupe locul din dreapta şoferului, o urăsc. Călătoresc dinspre Universitate prin Piaţa Palatului, spre Catedrala Catolică.

  I-am silabisit în şoaptă spleenurile lui Baudelaire şi am tăcut. Se uita la mine din ce în ce mai puţin, plânsul i se strica, se sprijinea de mine din ce în ce mai aproape, gata să mă sufoce, să mă facă să nu vorbesc. Am avut ghinion gândindu-mă că dacă nu bătrânul, ăl tânăr tot o fi căutat-o. Ea gemea şi se răzbuna fără să ştie.

  Părelnicia moralei. Prinţul uşchit umbla de colo până colo. Cu mine cum rămâne? Îl apucă de chică: ăsta e începutul. Ascultă, domnule, ai pantalonii rupţi în spate. Străzile îmi pierd urma, prietenii şi duşmanii îmi pierd iubitele. Mă dor singurii mei ochi. Simboluri, nud, Eminescu în chiloţi, nerăstignit, basoreliefuri din 1938.

  Privind zidurile, mă simt şi eu zid. Mă mir de nişte păuni, urc scările, mi se scurtează viaţa la jumătate. S-a uitat pictând toiege, servicii de cafea, libertăţi tematice, sticle afumate şi înflorate cu flor, două tablouri cu un bou geologic, pântecul luminând orbitor coapsele femeii unduitoare pe pământul verde cu cai păscând şi o domnişoară cu poşetă însoţită de două siluete. A născut un copil şi e mândră. Ce-ar fi să-mi ridic ochii?

 

George Anca

1965 / 2012

 

To Esha

My dear Esha, even I am not yet able to reach the Internet, I write to you now, and I will tray to send it by Nana’s help. I asked George and Nana, who, both of them, have access to it, to send you a message, but nobody seemed to hear me, even Nana tried herself to come in touch with Radha and failed! I don’t know why. Today, I discovered a shop with access on net, and I am going to try also myself. This is to excuse myself, but you have to believe me, I had not forgotten you! (‘I had not…” or “I have not”, I am not sure, but if I start making this kind of problems, who knows when I’ll be able to write to you. So, try, please, not to observe the mistakes I make, but to look for the meanings of what I am trying to say, please, please. In fact, this is the first letter I write in English after many years, if not the first at all!)

So, coming back, to the main story, we reached safely at home, after too many hours of travel, 22, I think! Nana was waiting for us in the airport. She was happy for a day or two and after that she got used with us, and more or less, from then on, she neglected us. Do you know another kind of children? Anyhow, I am the happy one, having her, at least over the nights, near by, in her room!

This is the second letter I write to you. The first one, which I didn’t send, was written in the Big Friday, before the Easter, and because that time my mood was another one, I will transcribe it to you: “ I didn’t go to church, hope God will forgive me, even I have not any excuse! I prefer to stay at home and write some thoughts for you. In the Easter, children use to go and celebrate in their parent’s house. When we were young, we use to go to my father’s. Now, he is not anymore, all the other older relatives of both of us are gone, so is our time to wait for our child to be home with us! Only, she seems to prefer to be with her friends, and I don’t blame her! What fun can she have with us? Two old people, each of us with his own thoughts, staring absently at tv! By the way, G is suspected of being diabetic! So, not good food, not cakes, not any drink, even not soft drinks, only water, and coffee without sugar! So, not guests, no child, no cooking, not work! For my spinal cord, seems to be a blessing!

Here we came in the springtime again. The trees started growing leave again, some of them even flowers. It is the narcissus and tulips time, and it fills my soul with joy, hope and colors! It is still cold enough inside the house, but outside is pleasant and the sunlight is a blessing! Sometime is raining, other time is sunny but I don’t know why this year I am not as happy as I used to be some time ago. Is it the age? Three-four years back, I used to thank God for the joy of the new leaves and flowers He blessed me with, for another year! Why am I not impressed anymore now?

The three-four friends I have here, are very happy having me back! They are coming almost every morning to see me, have a bit of coffee and talk about the life, prices, grand children, theirs, I have none, to be proud with! Both of us, myself, and G, asked Nana to do something in this problem, and she said: ”you, peoples, must be mad!” But we still hope! (She also tried to send e-mail to Radha, but she could not. It didn’t go away. She asks Radha to try she first, maybe it will work that way.)

So, this Easter is a pour one. Not the traditional lamb, not because of money, but because I am pity for the pour animal. I’ve reddened some eggs, just to respect the tradition, but nobody will eat them. (I had to throw them away!) Instead of lamb, I bought some chicken and some fish, and I think is o.k. But the spirit of Easter is not anymore! Not smell of cakes in the kitchen, not guests to be waited for, not any expectation,  not  any surprise! (Do you see how many “not” I used? That time my mood seemed to be very low).

In the time I was there, in India, my pension got higher, and for few thousands more, I lost much more, because I have not anymore gratuity on transport, and some other facilities I had before, and, anyhow, my pension is very small. Doesn’t matter!

I’ve found my book waiting for me at home and that was a reason for happiness. I am not that proud as someone may think, but whoever read it, liked it. Maybe they were polite, or did they tell the truth? Anyhow, the editor asked me for another one, but I am not sure I will do it. At least not now, because I am not in an adequate mood! I am, somehow depressed, I don’t know why. Maybe I am still missing India, maybe I didn’t find yet my own self and my own place under the sun! Who knows? But I am sure, I will cross this miserable period. Soon! I am not feeling in my best health, maybe this is the cause. This is not at all a happy e-mail. But be sure I will leave behind this period. I hope G’s diabetes will not be confirmed. Will know sure after two weeks, when he will repeat the analyses. He made them twice, each time with another result, so there is some hope next time. It is difficult to cook, I don’t know what to give him to eat, and how much! I eat as much as him, but I must eat more, because I lost some kilos, and I have had ten years ago tuberculosis! Just to have an idea how the life is going on here in “liberty”. I was working myself to death, just to gain some money over my pour pension. Luckily, God helped me to get my health back, but I have to be careful.

So, dear Esha, it was not a merry letter. But in the summer, when this springtime depression will pass, I am sure I’ll feel better!

I am missing the flowers, the university garden, the trees, the birds, and even the naughty monkeys!

And I miss you, I am so sorry we couldn’t be together for longer time. But I hope and pray to God, to bring you here sometimes. I don’t know why we couldn’t see each other more times, but it was a miracle we were together, even for short time again, wasn’t it?  And perhaps writing is an easier way to reach the other’s soul. I have not restrains and inhibitions in writing.”

Here is the end of first e-mail.

Today is 21st May. G has not diabetes! This is very good news. But still he has to eat less, he must get slimmer. Now he walks all the way to his office every morning, more than an hour! And he is happy! He said he feels like flying! Now he is away, on a trip, in North of the country. By train, not by walk! Nana did not came back from the office, I am “home alone” and spend my time chatting with you! My mood has improved a lot from first e-mail up the page. And I think I’ll continue to write tomorrow, because you cannot imagine how hard and how long time I worked to this one! Kisses for you!

Hello, my friend! It is already 7th June, I don’t even remember how many days have passed from my first two pages! Will you forgive me? It seems to be more a kind of diary than an e-mail letter!

Two months passed since I left India. From now I should be accommodate here. But still I don’t know for sure, how and where am I.  I don’t understand why I cannot pull myself together. I feel empty, useless, burden for he others, even I know for sure all these ideas are only in my mind. This is the shock of the oldness, I think. It’s awful.

On 3rd June, we did celebrate 37 years from our marriage! Much more than half of our life! “Celebrate” is a kind of speaking, because it was only in our souls, not feast or friends. Only Nana for a while. But I am grateful to God for every day of all these years, because, good or less good, as they came, all were happy, and we were together, no matter what came on us!  And we were lucky to have each other! Even we quarreled now and then, even were so many times without money, but dreaming and hoping.

Not everybody can say those words! None of my friends I have here, can say they are happy. One of them, Cristina, who was like a sister to me, whom I knew from the faculty, had died 8 years ago, after a divorce from a husband which was cheating her, and the mother in low grabbed her two small daughters. She got breast cancer, and after ten years of suffering, she died. I was with her in the last days. (Her ex-husband died before her, also cancer, I think). She was so distressed, that she did not want a priest!

Other one, Felicia, is widow for more than 7 years!  She has a son, 30 years old, very talented, film director, with some international awards, Ph.D. in USA. But a very bad man, beating and treating her very bad. She is very unhappy and miserable. I think she is going mad.

Ana, was my friend from the childhood, before going to school She was happy, two children, good, both of them, but in one morning, Dan, her husband, died by hart attack.

 And so on…

But I know one, Any, job college, she is happy, but they don’t have children. Maybe is better so!

Elena is not only widow, but her daughter, very good piano player, lost her minds, immediately after finishing the music faculty!

So, I have to be grateful to God, and stop complaining and feeling sorry for myself!

George worked all the day, now is sleeping. He writes a book about the time he spend there, in India, and prepares some papers for the Anthropology Congress, 4th July, in Florence, Italy.

Nana is somewhere, playing bridge.

I am here, with you, after the middle of the night. And I don’t know yet if to send or not to send this e-mail.

July, 6th. My dear Esha, I don’t remember the last day I wrote to you. I am alone in the house. George is now in Florence, for some Congress in Anthropology. And there will he be, till 13th. Nana is also in Italy. She went there since 28th June, in a holiday trip, by car, with three friends. Yesterday they were in Rome, she called me. I hope she enjoys the trip and the places over there. So, I am here only with the dog. Luckily, I have someone to speak to!

There is a Tv channel named PAX, which plays a lot of documentary movies, about different countries, peoples, cultures. Tonight I saw one about Durga Puja in Calcuta. I am impressed by the work of those artisans!

Still I did not send the mail! Even I don’t have and I don’t search for any excuse, I am speaking to you, or thinking to you, almost every day. Don’t get too angry on me, please. Even myself, cannot get an explanation, why didn’t I send the email? I swear I’ll send it when Nana comes back! Love, Nancy.

I cannot sleep, so, I’ll write a bit more.

Being alone, I decided to do some cleansing in the house. Today I was pretty diligence, like a bee! I did wash four washing machines of cloths, went to the market, called someone to repair different things, like lamps, doors, etc. Monday I will have somebody to clean the windows, iron the clots, maybe. I have a full week to make the house look like a drug store. If I am lucky and the day temperature won’t jump over 34 degrees Celsius. The last 4-5 days were over 37! Inside was like hell. I couldn’t move at all. And there is not air conditioner. Only a fan, but I got different pains, and cough. Till last 10-15 years, in this country it wasn’t necessary to have a cooler in the house! I’ll survive the few years I have yet to live on this earth!

I feel lonely, I try to make myself utile, and doing all kinds of things I don’t like to. Instead to read, to write, to paint or draw, or go to movies, or theater, or parks, I cook, wash, and clean, every day, complaining all the time like an old lady, but this is what I am. But it could be worst. At least I am relatively healthy, and I have often days when I am not working at all! And nobody scolds me! But I’ll like to do something pleasant for my soul!

How are Radha and Tara? I saw them so little time! You, also… Missing you, missing them… Why is India so far away?

July 22nd. Again a lot of time had pass and I didn’t write and didn’t send the letter! Shame on me! Many happenings were there, in this time.

First of all, George went to Italy for that congress, you know. He came back safely. Nana, also came home in one piece. I vas very worried for her. Thank God for taking care of her. She has a lot of photos, most of them very good! I’m proud of her!

Secondly, one student from there came here for some summer courses on Romanian language. He is now in another town, Iasi, (reed it Iashee), enjoying the life, I hope! He will come back in Bucharest on 27th this month. I think to send trough him this letter, on a floppy disk. Let’s see!

Maybe you are away this time of summer. Where are you? Is the weather hard over there? Has the monsoon started? I saw some floods somewhere in east. And they screen a serial movie called Mahabharata, I saw only one episode, the third, not a single Indian face! Only black and white! You should see an Arjuna long nosed white male, and Bhima, a very athletic black one! And the ladies are Chinese or some yellow faces. Shiva was a very thin, short, bald and bearded man. Is that “Our handsome Lord from Amattur”, I failed in love after reading “Poems to Shiva” written by some Saints Poets from Tamil, long time ago?  I love those poems! I will translate some of them, just for my friends and me!

15 September 2003!  See what a friend I am! Forgive me, please! The summer had gone, now it is raining a lot, is cold inside and outside. A very proper time for filing sad and melancholic, for thinking to the “immortality of the soul”! I didn’t write to you for such long  time, because I hoped my mood will change. But I realized that it must be my new nature, coming with the age! I became an old sad lady, even I have not always motives to be sad.

In august a student from India came here with a short scholarship,  he paid himself the travel expanses!, and after he finished the courses, he stayed for two weeks longer with us. We took him to George’s sister, somewhere near the mountains, and I believe he felt well there: journeys to five or six monasteries wits the car of our nephew, get-togethers with some young fellows, dancing, barbecuing late in night, plums and apples orchards, and so on. Everybody spoiled him! George said he is his own son from India, and I am sure some old country women believed that!

As always, Nana is busy with her job and her friends, she didn’t came with us. But the trip was for a week, so she had a good excuse! We see her only late in night, if we aren’t asleep. There is not much communication between as, anyhow! It is hard for me, but I stopped asking her where, when and with who, so now she must be happier! Luckily, George is standing by me, and sustains my psychic!

Sometime I wonder if this letter will reach you at all! It grows more like a diary than a letter! I do not ask about you and your daughters, about what is going on there, in Delhi, because who knows if there will be an answer some time. It is like a monologue or a dialogue with you, that you, whom I keep inside my heart, like an alter ego. I am talking to you over the days, not only when I am writing. If the language should be Romanian, a lot of thoughts should flow over you, but so, see how unnaturally my writing comes out! And I have not courage to adventure in some hard themes, only weather, only complaining, only self-pithy (which I am very talented to!). I am ashamed! Promise to improve, or, at least to try!

There was a documentary movie on TV, on CNN, about the “Ambassador” car, and I saw Delhi streets and I felt like I was there. A lot of Indian movies are played on 3-4 Romanian channels. It’s a pity I don’t like Indian movies, but still I saw some fragments. In fact, I do not like any movies at all. I have not patience. I like only SF movies, like Star War, or Dune, or like those. And I love The Lord of the Rings! I have read the book, and I love the author for his blessed talent and for his wonderful style. I keep reading again and again from this book, just to enjoy myself, and I don’t stop thanking him, up there, where he is, for the happiness he gives me, every time I open his book, or even only think at it. Don’t say I am mad. That world, unreal, wonderful, is the one I’d like to live in.

28th September. Last evening we, George and me, went to the theatre. In was an event! For long time, my outings are only to the market! It was a play just on my soul. Waiting at Harlequin. Sorry, I do not know the author, an English man. I will ask G, he knows, he is the smart one, in this family! With some old actresses, who came in this asylum, Harlequin, to wait there for their end. The personages and the interprets fitted very well. There were some very good actresses, old ladies whom we know from our youth, and it was a joy and a big pleasure to see them again! And alive! Why do we remember only the old actors, and why they look to us more talented, more dedicated, than the young ones? And why we think there are not any more such great actors like used to be in our days? And why all the good tings seem to be left in the past? It is the age that’s why!

Some nights back I had a dream: I meet Nana’s former boy friend, with some other girl. Yesterday morning, I really met them, and the girl was just the one I dreamed of! Why? Consciously, I never thought about this breaking between them, I believed I don’t mind, but now I agree with Jung, my subconscious digested the trouble, get in touch with the universal subconscious, and brought to me the information I wanted, even if I didn’t realized it! See haw smart is I? Anyhow, Nana seems not to mind very hard. She is gone to mountains, for two days! With some other friends!

5th October. Now I know “why the hell am I so sad”, as I remember a line from a song: on BBC on line, somebody made a statistic and said that from all the world, the Romanians are the most unhappy people!!! So, there is not any shame that I am like all of us. I’ll send this email to you tomorrow, and I’ll write another six months now and then, when you will hear again of me.

All my regards and all the best whishes for the girls and Andre.

 Yours friend-sister, Nancy.

10th October. Dear Esha. The e-mail had been sent 4 days ago. I don’t know if it reached you, or somebody else is reading it. I asked Nana to help me, she sent it to Radha, I asked her again to send another one, to get a confirmation, she sent another e-mail on your husband address, now, I cannot do anything else, but wait. Or it would be better if I send it by post?  I think that may be the best. Let’s see what happens in the next some days. Here, the autumn started with rainy and cold days. I am like a frog in winter, with stiff legs and hands and neck! The central heating didn’t start, yet, so it is colder inside the house. I don’t dare to use heather, because of the electricity bill! Otherwise, all are going well, over here! George and Nana are healthy and busy, minding their own problems. I’d like to know you received the e-mail, even you have not time for reply. In fact, I don’t even expect one. Love u.

December 8th. Very long time had passed since I wrote above “Love u” Now I have in front of my eyes, on the desk, your very lovely smiling face, I’m looking at you and I feel proud: you are my beloved sister!!! I am thinking at you often enough, especially in the nights, when I want to forget all the over day troubles.

The winter is almost here, even it is not snowing yet, and it is cold, cloudy and depressing. And the bones are aching, and I move like trough the water, slowly as a frozen frog! I’d like to have some news from you. But I don’t mind. I know you are more busy then me. And I can find any answer for all my unasked questions. We are all right all of us. I started working to the diary I kept there, beside every day swiping, cooking, washing and complaining. Nana is healthy and a bit fatter, working and hoping for a trip to Paris in the New Year’s eve, but I don’t thing she will go. She is alone, yet! George has a part time job, teaching literature and journalism in an other town university, only in Saturdays, l50 km away, few money, but I think he should go even without salary, because he is fond of teaching! Over the days he is working in the library, in the nights, he is preparing his lectures. Very busy person! But a kind one!

Dear Esha, it’s Christmas Day. All the work was done, all the things are in their places. I am free! An actor, old friend of George, our age is singing in t.v, old and very sad songs, I listen with nostalgia and try not to cry! So, better I write down some thoughts to you, my dear sister.

Yesterday was a very sad and disturbing day. In the day before it was raining all the time. In the following night, it was very, very cold. In the next morning, it was a disaster! All the doves, which are living in the trees in front and beck side of the blocks, were falling down from the trees, with frozen wings! Some off us went and collected them, fighting with cats and dogs. More than one hundred was saved, but their plums are gone, I don’t know when they will be able to fly again. Most of them are very young. We put them in some boxes in a room destined for washing and drying cloths, which nobody uses anymore. Now we have to wait and see what happens. Till now all are alive. When the weather will improve, they will be released, only those, which cannot fly, will remain to be taken care of. It is very sad. I cried. Today no bird is flying outside!

Yesterday was the day in which the birds were falling in the snow!  

 We have a nice Christmas tree, with many small lights, which I finished to dress only today, because yesterday I was too busy and in the evening to tired to do it. Nana gave me a nice present, a food processor, I was so pleased, that I forgot to give my present to George.  Now, my work in the kitchen will be a lot easier. My present for you is all my love.  Merry Christmas, for you and for yours.

19th  Jan.  2004.  This winter isn’t mine! I don’t recognize it anymore! My winters used to be glamorous, full of joy, pure and white, lighted with bless. No more playing in the snow, or just walking through its whiteness. There is not any joy now to get out in the cold and feel the pure air and let myself covered by the icy sunlight. All is strange to me these days. I am afraid to get out, not to catch some cold, or to break same leg. The snow is dirty, the coldness is too cold, my limbs are too stiff, and my will is too weak. So, why shouldn’t I stay inside and cry for my own pity? It’s easier!

I have some trouble with the liver, for more than one week, feeling tired and lazy. I hate cooking, washing, cleaning!!! Bas! I’d like to do something else, new, but I can’t, so I finish doing nothing! And in the nights I scold myself because I have not any power to start doing something, anything! Of course I cook, wash and sweep almost every day, but this kills me. Where are the years when all seemed easy to do? What a life is this one? I don’t want it!

Today is 5th of March. For such a long time I didn’t write! I am ashamed. When you called, few days back, I was sick, with high fever, and I don’t remember what about we talked, I only know I was very pleased and happy. Now I feel better, it is night, of course, with insomnia and I am missing you. (Just a bit, to light a cigarette). So, let’s start the story. After Christmas an idea started digging in my brain: you remember I told you about the cooking processor, Nana gave me for Christmas present. Because I had not a place to install it, I couldn’t use it. So, I ask a boy carpenter in the opposite block, to make me a cupboard for it. And some shelves to keep diverse things. Till it was to be ready, I thought it would be better to whitewash the kitchen, so, I asked some body else to do it. A lot of money and work. It looked nice, but I needed another lamp, so I bought one. But that didn’t fit too well, so I went and bought another one, which looks better. The first one, I’ve given away to the electrician boy (in fact they are men, but for me, knowing them from their childhood, are still boys). Searching for the lamp in diverse shops, I saw a cooking machine, very nice and costly! I cannot afford it. But my mind started working on this problem. Where from to take the money? I could buy it in installments. But I am 66 years old, so they won’t sell it to me. Only up to 65! Ask George, I told to myself! But I knew he wouldn’t agree, so, in my perversity, I told him that if he agrees, I would cut the smocking to half, and the coffee, too, so I will pay it with my cigarettes.  Isn’t that correct? I even started to smoke only 20 per day for a week, or more. So, he agreed! But till the papers were ready, that object was sold, we tried for a t.v. set, the papers weren’t properly signed, after waiting there for more than an hour, we renounced! So long for my cutting the cigarettes!!! If I have not a motivation, I cannot stop. I wanted to, but if I lost the motive, I started the old habit. Believe me, I was very determined, truly. At least I had something to think about. Now here are some more ideas running through my head, but I won’t speck about them yet. Kisses for you!

6th May. Dear Esha, for some weeks I keep speaking to you in my mind, but I could not put myself together to write. No excuses! But in this night I will do it!

One year and one month passed from our departure. A long period. When has it passed? I cannot remember too many happenings of some importance. But I wanted to chat with you a little. We are all right all of us. Nana still unmarried, George still travelling (now is in Morocco, Casablanca, for 7 days, he will come home on 7th of May), I am still on this world, the dog, still alive. To be cynical: maybe is waiting for me. No, do not think I am mad. It was a cheap joke, I now. In fact, I have nothing to complain, I am feeling well with the health, I am not tired (I am taking good care not to exhaust myself. I believe I am a little bit lazy, but who can blame me for this, only me, but I keep quiet,  even I accompanied George two times to some functions at the Indian Embassy (I am not enjoying this kind of parties, but wasn’t so bad, in the last).

One old aunt of mine and her husband came the other day to see me. She is 82 and he, 83! I had no courage even to think about them, 4 or 5 years passed without any news from them. I was almost sure they were gone! Because she has liver cancer since long time back, and I don’t know their address. I am very happy for them, and I gained some kind of strength seeing them, so vivid, so full of life, in such a good mood, that I got contaminated. Really! Are they old?. They are. Are they ill? They are. Are they in need, living with only a small pension? Yes, they are. Have they a dead daughter at the age of 36? Yes. Have they a granddaughter and a grandson, who don’t care to visit them? Of course. Aren’t they old enough to think about death, loneliness and pains? Sure. So, where from this serenity, this glad for life? Then, why am I so sad, so thoughtful, so unhappy? Why am I complaining all the time? Nothing goes, as I’d like, nothing seems to be as I dreamed. This is my stupidity. When they left, I gave them one book of mine. Do you know what said? “ Oh, very nice of you to write a book. We will go in the park (public garden, I don’t know the word in English), sit under a tree, because it is so pleasant outside, and read it.” Do you believe it?  It was such an invigorating visit. Even now, I still feel good, remembering. And stronger!

It is almost 4 o’clock a.m. I should go to sleep. Tomorrow I must go to the market and buy something to cook, G. comes the day after and, for one week I didn’t prepare anything to eat, Nana is eating in town, I prefer to starve than to move my ass. The short vacation is over, pitifully. But, what the hell, who cares? I’ll stay a bit more. Because I like talking to you, drinking a lot of strong coffee and chain-smoking cigarettes.

Nana has a lot of movies on CD and was kind enough to put some SF on her PC for me, to look at. I spend one full day seeing Dune, and I was very happy, even I have seen it many times before. I saw also Mel Gibson’s movie: “The Passion of Christ”. The part of Mary, Christ’s mother, is played by a Romanian Jewish actress, the most adequate Mary I’ve seen. It was a huge scandal across the world about this movie, form the side of Church, from the side of Jews. But simple peoples liked it. I asked some of my old friends to come and see the movie, and they were very impressed, even crying, and becoming more pious. As for me, I think I am a sort of atheistic person, I have some explanation for this, and in the same time I am afraid not to believe! I am not a church going one. That because we have not this habit, from the communist era. And I don’t like the priests I meet nowadays. I don’t trust them, because they don’t inspire holiness and respect. Then, I cannot see the God as Church wants to make us to. He can’t be the old and frightening man-like person. I feel Him more as your Brahman. And this is another thought that makes me feel uneasy: is it a sin, or is it not? It shouldn’t be, because the God is One, for all people. Anyhow, when I pray, “please, my God, take care of us!” I beg to an unpersonalized God. With the rest of saints, I am ok, I do not negate them. See what hunts me? But is too difficult to speak about this theme in English! And I have no one to speak with in Romanian. And if I read more, then the confusion will be bigger! Only a revelation could help!

Enough for now, it is 5 am. Let’s get some sleep. Bye, sister.

6th Jan.2005 Eight months from last time I wrote in this diary. Too many! Almost forgot the English language.

Today is my birthday. I am 67. So many years and I don’t remember too much of them, as somebody cannot tell a fainted dream. Only few things here and there, few dimmed spots of light, which, from this distance in time, seem to be insignificance. (It’s so difficult to express myself in English, I have to switch the phrase to fit the lack of English words, because I have not patience to search the dictionary. Forgive me, please!)

2nd Feb. First of all I am ashamed for not writing so long time.

I am happy, happy for you and your Radha. Nana brought home the photos and we were enchanted to see how beautiful is she. And Tara. And  Radha’s fiancée. And all the new relatives. And Andre. But most of all you were my favorite, I am so glad I could see you, after two years.  Now you’ve lost, at least, half of your care, you were carrying for your daughters, on your shoulders. I am, still, carrying mine. As you maybe know, our daughter left the home, moving out with her boy-friend, living by themselves in some rented flat, not too far away from us. Now and then, they come and visit us. But she is calling at least once in each day. It was hard in the beginning, for us, but, time is the best healer, so now, we got used to her absence. For me is much easier, not having too big work to do in the house! But this is the only good thing of the problem. If I feel doing some work, o.k. If I don’t, same o.k. George is a good husband, he isn’t making fuss. But I try my best. Some time I get busy improving the furniture in the house, if I have the necessary money. If not, I wait. And get mad playing “solitaire” on PC.

When I was there, in India, I wrote a diary, in Romanian language, for the friends I have in my country. I worked on it and now it is ready to be published. At the end, I added these few pages I wrote for you, and some photos. In some days – 10 or 15 – the book will be printed. I will send it to you, even it is in my language. George said that it is a good book, he is proud of me!! Of course, it will be not paid author’s right, but I don’t mind. I’ll have some copies to give here and there. About the first book, the fairy-tell, “The Melancholy Prince” two literary magazines wrote some few lines. I am shy, I am not a writer, but one has to try, doesn’t it? So, I will leave the world richer with two books, many porcelain figurines, one very dear girl, and some good deeds. Is that enough? Not to speak about bad things or thinks of mine, but those are personally between the Lord and me.

My old enough dog (he is more than 18 years), is giving me a lot of trouble, he was sick, for one month or more, now is better, skinny and spoiled. But I love him as a member of the family. Is almost blind, totally deaf and I have to feed him from my hand. But I still love him! He is my companion along the days, I speak with him, I am nursing him, cooking, washing, and cleaning after him. But I’m not complaining. He is my loving friend.

My old friends come to see me every day, for a chat over a cup of coffee, talking about politics, weather, grandchildren, (sorry, I have not any, but the others have and are very proud), prices, food and a bit of gossip, just for fun. The evenings are occupied with canasta. Not everyone, but almost.

 I couldn’t say I am not happy. I feel at peace. After Nana will marry, I hope sometime this summer, then all the things will be in their own place, then I’ll be ready for whatever is in store for me. My luggage is almost done!

The winter is now at its full “splendor”, with a lot of snow, wind, frost, difficult traffic, cough, bones aches, etc, etc. It had passed more than a month from that unlucky day of 26th December, and still they are showing news from that part of world. So many people died so much grief and sorrow. Why are happening such dreadful events, as the planet does not support us anymore? All kind of people is coming on tv and speak about earthquakes, floods, catastrophes, aliens, apocalypse, scarring the poor old ladies, already with a foot in the grave! I am a kind of a fatalist, what will be, will be.  But still more than 200.000 died there, many of them children! Why? I don’t believe God has something to do with it. Karma? Which karma?  This is the Nature, the Mother Nature, killing her children, as a sow kills her piglets while turning from one side to the other, without will, without sorrow, without even noticing what she had done.

Sometime I feel sad thinking that we’ll never meet again. I dream you will come in Europe and, happily, in my country. I imagine taking you all over it, in the best places, to show it to you, and feel proud also. But this is a dream. Or, the girls should come here. Nana and her Victor have car, so they really can take them everywhere. But this is another dream. The sad reality is this one, in which I am writing without waiting an answer, just talking to you, that one “You”, I keep with love in my hart and in my mind.

 I have your photo just in front of my eyes, I look at it, and feel you just near by, behind my fantasy. Enough for now. I’ll continue in the morning. Anyhow I have to wait for Nana to come here, give the floppy to her, to e-mail it to you, so there is plenty of time to write.

5th Feb.2005. Now it isn’t any more time. Yesterday I was lazy and stressed in the same time. I was waiting for the veterinarian to come for the dog, he (the dog) got some injections with vitamins, he is a bad dog, always ready to bite, and I am the one supposed to grab him. Anny, the friend of mine who brought him, told him I was in India and he liked me telling how is there, and told that he will like to go there, if, of course, will have the money. I promised him a book of mine, to have some answers, because he had so many questions!

  It was a misty, snowy day, my vital energy was at the lowest level. And I had to act as Birsingh, if you remember him, sweeping the entire house, dusting, washing dishes and cooking some food in Indian style, (that only because I kept you in my mind!). Anyhow, I am good at excuses, am I not?

Today the children are coming, I am excited, I’ll do all the cleaning again, but today is a sunny one, so I feel stronger and able to do whatever is necessary without complains.

Nana already sent some photos to Radha, hope you’ve seen them.

In this time in which I wasn’t writing to you, George was in trips in Argentina, France, Italy, for I don’t know what kind of congresses, on govt.’s money, of course. Otherwise he would have two-three lives to pay that entire amount! Such are some people: lucky! In the same time, I don’t envy him, I wouldn’t go for anything in the world. After each trip he writes a book! For his own self, this is a selfish good thing. And proudly! You’ve heard him specking about Mihai Eminescu, our most important and beloved poet, who wrote a Sanskrit Grammar in 1886. He published the first part of it, (there are three), two weeks back, with the help of some young Romanians, with studies in India, and he is very happy. And proud!

I think I’ll continue to write to you now and then, because it makes me feel in a good mood. Even my letters are not entirely understandable. But the whish and the soul I lay down in them are more important.

Now I’ll write for Radha some words, out of my hart.

Dear Radha, you and Tara may consider yourselves like my daughters also, I saw you growing up and I love you, as you were mine. So, anytime you are in Europe and you want to visit Romania, please come like to your mother and sister and home, together with your families.

I wish you a very happy family life, a loving and careful husband, the strength to confront the life with all the good and the less good things you’ll meet along the path. Be kind, lovingly and forgiving each to other. Never go to sleep scolded. These are my pieces of advice, which worked in my long married life and your mother’s also. You’ll say I’m old-fashioned lady, so be it, but keep in your mind. In rest all the best for you and your husband to be.

Luv u my friends, all of u!

 

Rodica Anca