Cuvânt și iubire

Sunt atâtea întrebări pe care mi le pun! Este greu să-mi dau răspunsuri plauzibile deaoarece este greu să fiu obiectiv. Ah, memoria asta! Am citit atâtea lucruri scrise de atâţia şi despre atâtea încât încep să regret că am făcut-o. Fără să vreau fac slalom printre ideile altora şi, oricât de îndemânatic îmi par, mă pomenesc izbit de elasticitatea obstacolelor întâlnite. Mereu şi mereu, gândurile-mi sunt biciuite de gândurile altora. Aşa o fi şi cu alţii?! Oare gândurile mele ar reuşi să le interfereze pe ale altora, tulburându-le originalitatea? Nu ştiu, pentru că n-am publicat niciodată nimic. (-De ce?) Simplu! Niciodată nu am avut o părere prea strălucită despre mine. Am fost înclinat prea des să acord prea multe atuuri altora. Admirându-i sincer, nu rareori i-am supraapreciat, acordându-mi astfel o notă prea mică. E bine ce-am făcut? Ar fi fost bine dacă aş fi fost suficient de exigent cu ei. M-ar fi scutit de o judecată prea aspră făcută asupra-mi. Uite, să-mi dau un exemplu. In adolescenţă am fost prieten cu un fel de ”copil minune”. Era cu un an mai mic, foarte dotat. M-a ajuns din urmă, dând două clase într-un an. Da, pe atunci se putea încă. Erudit, autodidact într-ale limbii franceze, ne împresiona prin siguranţa lui. Scria şi ne citea, într-un cerc restrâns. Ne adunam în mansarda lui văruită, purtând pe pereţii strălucitor de albi, citate, multe citate, scrise fără nici o ordine, cu cărbunele. Fără nici o ordine, doar aparent. Dacă începeai să le răsfoieşti, şi asta o făceam întotdeauna când ajungeam în acel ”sanctuar”, dacă le răsfoiai spun, alunecai într-o stare de beţie, într-o stare de euforie bachusiană ce te îndemna să continui să bei. Era un ceremonial în alb şi negru pe care-l săvârşeam în linişte şi fum – se fuma mult – fără comentarii. Urmau lecturile – schiţe, nuvele, frânturi de impresii. De pe atunci avea un timbru uşor răguşit care-i conferea o notă de ”bărbăţie”. Nu poza! Erta felul lui de a fi. Ascultându-l, cum numai în anii adolescenţei o poţi face, noi, de fapt, îl răsfăţam. Prin anii ’47 – ’48, şi noi, şi el, eram ”monarhişti” convinşi. Ştia multă istorie pe care o exploata din plin în scrierile lui. Avea ceva fascinant şi despotic. Era minunat de sigur pe el. Dacă ştia că îl admir atât? Nu, nu! Eram prea timid şi bolnăvicios de modest ca să mă manifest. Pe vremea aceea cochetam cu poezia. Versificam relativ uşor. O făceam numai pentru plăcerea mea. Numai noaptea. N-am îndrăznit să-i spun, să mă manifest în ”cenaclul” care-i aparţinea în exclusivitate. M-am închinat talentului său şi am făcut un jurământ: să nu păstrez nimic! Să scriu ca să mă descarc, dar să rup. Şi am rupt. Au trebuit să treacă multe decenii ca să-mi calc jurământul. Între timp am făcut politehnica!? Am ajuns inginer. El a făcut literele în joacă. Era şi normal! Odată cu instaurarea Republicii, conţinutul lecturilor din ”cenaclu” a devenit ”subversiv”. (-De ce?!) Mi-aduc aminte cum într-o noapte de iarnă, ne-am adunat în curtea liceului, care mai era, încă, confesional, şi am manifestat pentru rege. Directorul, preot ortodox, cunoscut pentru severitatea sa, ne-a vorbit de la o fereastră a etajului unu, cum să spun? ca unor copii răi. Ne-a vorbit de părinţi, de urmări, de situaţia lui, încheind cu mult patos cu îndemnul de a merge acasă. Nu mult după acea seară liceul n-a mai fost confesional iar câţiva nu au mai venit la şcoală. Tremuram conspirativ deoarece cu doi dintre dispăruţi eram bun prieten. Doi băieţi minunaţi, au întrerupt pentru mulţi ani drumul şcolii. Nu, liceu, nu, facultate! Când au ieşit, marcaţi de suferinţă şi neînţelegere, au recuperat cu greu timpul pierdut şi s-au retras în anonimat. Nici eu, şi nici mulţi alţii, nu i-am contactat!? (-De ce?!) Eram deja nişte îndoctrinaţi, cu o doză de teamă sădită în noi care era mai puternică decât vrerea. (-Şi Tit?) Tit?! El a urmat un drum ”firesc” pentru acele vremuri. Nu ştiu dacă a distrus ceea ce scrisese în minunata-i adolescenţă, dar ştiu că talentul l-a ajutat să se ”încadreze”, să abordeze subiecte ”convenabile”, dar, dar fără strălucirea de altădată. Cel puţin pentru mine…A scris un roman ”bine primit!, promiţând o carieră literară, a scris lucrări de mici proporţii care s-au transformat în scenarii, a scris, a scris ca să trăiască bine. Mult timp a fost la modă, deputat, cu tot tacâmul care se impunea. Eram lovit în amorul propriu, dar aşteptam romanul vieţii, care nu a mai venit. Nu l-am căutat. Ne-am întâlnit întâmplător. Dar, apropo de roman. Ce m-a deranjat cel mai mult a fost modul în care a folosit micile slăbiciuni, cusururi, ale unui minunat om şi dascăl. Titi, cum i se spunea printre elevi, profesor de istorie, un singuratic, ne ţinea nu cursuri de istorie, ci adevărate prelegeri, demne de un auditoriu academic. El nu iubea istoria, o trăia! Cu Napoleon o lua razna, ignorând manualul, purtându-ne pe urmele marilor campanii. Descoperise în Tit un posibil prieten. Îl admira, îl încuraja, îl asculta în tăcere. Credea cu toată fiinţa însingurării sale într-un viitor aparte al acestui adolescent neobişnuit. L-am întâlnit după mulţi ani, cocoţat pe un colţ de stâncă, admirând, sau, mai bine zis, savurând marea. Era scimbat, oarecum îmbătrânit. A rămas mişcat de faptul că l-am recunoscut şi abordat. Mi-a depănat amintirile anilor de liceu. Brusc şi-a adus aminte de mine. Când l-am întrebat de Tit, s-a posomorât. După o tăcere apăsătoare, m-a întrebat dacă am citit romanul. Apoi a adăugat: nu avea voie să-mi facă aşa ceva! Eu l-am iubit ca pe un prieten. Să mă folosească drept model pentru un personaj grotesc! Şi cum?! Folosindu-mi defectele! Groaznic! Nu-l voi ierta niciodată!…Mi-a părut bine! La revedere! Şi a plecat lăsându-mi mie gustul amar al înstrăinării, căci din acea clipă am simţit că acel roman mă înstrăinase de idolul adolescenţei mele. (-L-ai mai întâlnit?) Ultima oară înainte de revoluţie, pe Ana Ipătescu. Am schimbat câteva banalităţi, după o îmbrăţişare căreia i-am răspuns cu căldură. Mi-a dat telefonul, mi-a spus unde stă, mi-a spus să-l caut. Nu, nu l-am căutat! La despărţire mi-am dat seama că mă depărtam de un om obişnuit şi mi-am adus aminte de jurământ. Oricum, îl călcasem. (-Cum aşa?) Mai bine m-aş întreba de ce am făcut acest jurământ!…

Daris Basarab

10 nov.’91
Bucureşti

Boris David

Mariana Gurza scrie din prea-plinul sufletesc. Eruptiile de revolta coborand in concret, fac casa buna cu cele ale afectivitatii, inundand pagina. Incat, izvodite din pamant si sange”, aceste poeme – “boabe de lacrimi, vin sa intareasca o veche si stiuta concluzie: intr-o societate care afandandu-se in mlastina tranzitiei, vrea sa tranzactioneze orice exista ceva – ne spune cald Mariana Gurza -care nu poate fi cumparat. Si acest ceva este iubirea. O carte trista covarsita de reaua intocmire a lumii dar incercand a semana iubire si bunatate pentru semeni. Adunand ganduri ratacite si cuvinte fosnitoare, obosita de existenta ea ar dori ca lumea sa se schimbe. Raul adulmeca, speranta palpaie si depanand “o fila de poveste” poeta ingana un cantec plapand, pribeag cercand a transporta spre citiror “lumina daruita din iubiri”. Accepta asadar, deloc tematoare, povara care, dintotdeauna apasa pe umerii Poetilor si sufera in numele tuturor.

ADRIAN DINU RACHIERU

“Ultimul strigăt”

La polul opus cartilor care vor sa socheze, sa atraga atentia cu orce pret, aproape vehement si care populeaza peisajul editorial de la noi, mai exista si carti, mai exista si autori care, increzatori in binele si tandretea acestei lumi vijelioase, scriu altfel. Senzatia lecturii este una linistitoare.Pornind de la percepte morale .De la credinta intr_o “”spiritualitate a locului “”si a iubirii de neam . Este si cazul cartii DESTINE UMBRITE,semnata de MARIANA GURZA, edit, Atticea, Timisoara, 2008, cu o prefata de Adrian D. Rachieru., coperta in tonuri discrete semnate de Ioana Gurza. .

Volumul este structurat pe 4 capitole, toate legate prin tonul de lirism cald. Este o modalitate de la care multi au abdicat .Primul capitol,, “Spiritul locului”,este o tandra rememorare a unor locuri istorice si afective, in speta e vorba de “dulcea Bucovina””, de drama traita de multi dintr_o generatie de sacrificiu precum si familia autoarei, o restituire pentru cei care vor sa stie ceva din geografia spirituala si istorica a acestui neam. Portretele evocate aici sunt personalitati de atunci, sau de azi, care au slujit acest frumos simtamant al iubirii neamului din care fac parte . Remarcabil este Vasile Plavan, un intelectual de clasa aleasa , jurnalist si avocat bucovinean, alaturi de persoane obisnuite care insa, au trait la fel, aceeasi drama a dezradacinarii.Tragedia traita atunci, este doar sugerata fara a se intra in detalii dar raman in memeoria cititorului scene precum cele din textul intitulat “Caruta cu destine “.Desigur ca s-ar putea face trimitere dupa modalitatea de expresie , la Agarbiceanu sau samanatoristi dar, exista nota particulara a autoarei care face disonanata fata de ceea ce inseamna adesea azi modern, exarcebarea limbajului frust , vulgar.

Capitolul al doilea, este o insumare de texte despre spiritualitate, credinta ortodoxa, despre intelesuri tainice , asa cum le_a trait intens autoarea si le_a intalnit in drumetiile sale. Este o” ROMANIE TAINICA” precum de_codifica si titlul. Este un adanc sentiment din care izvorasc pilde, intelesuri, o anume filozofie de viata .Filozofia respectului si iubirii pentru strabuni, parinti, pamant si neam,autoarea fiind evident, o sentimentala.Aceasta , de remarcat , se petrece azi, cand multi se feresc mai ales in scris a spune lucruri din suflet pentru aparteneta la spiritualitatea mostenita. Autoarea accentueaza cu fermitate ca, acestea fac parte din arsenalul obligatoriu al echilibrului nostru interior.

Figuri ale Sfintilor Parinti, vin sa sustina acest demers, aceasta pledoarie pentru identitatea spirituala , in capitolul urmator, “FETE BISERICESTI””.Portrele se sustin tot prin trairile autoarei. Un flux de simtaminte inradacinate pana la amintire. Parintele Iustin Parvu,Arsenie Papacioc, Adrian Fageteanu sau, figura unui preot de tara, stralumineaza o filozofie plina de intelepciune si tandrete, Inteaga carte este strabatuta de tonul cald moralizator, cu accente didacticiste uneori, lucru firesc intr_o asemenea derulare de trairi.

Un volum cat un periplu de moralitate chiar si cand autoarea intervine direct, ca intr_o marturie limita , si face referiri punctuale, personale la globalizare si comunism, la actualitatea politica romaneasca . Totul in ideea respectului pentru spiritualitatea lasata noua mostenire. Teama ca globalizarea sa nu afecteze sau sa stirbeasaca acest dat existential, are argumentul , din nou, al iubirii, de neam de aceea se poate afirma ca, volumul in discutie este ..::o carte traita ”

Ganduri adumbrite, destine frante de istorie, marturii traite la cota arderii interioare, iata liantul textelor din acest volum eterogen ca expresivitate literara. Este si nota de reportaj si de povestire si de memorialistica.

Peste orice formula de a spune, ramane insa , ca un arc luminos , care leaga intelesurile cartii, iubirea de neam si respectul pentru valorile sale.

O carte tandra in acest vertij existential contemporan.

VERONICA BALAJ

Autorul a ales sa pastreze si sa faca cadou generatiilor viitoare, (acum, nici ca se putea sa aleaga mai bine) sa garanteze drumul spre pomenire si pastrare, a”luptatorilor nedreptatiti de istorie”, a eroilor sai – si ai nostri acum – a dragostei lor. A adunat aceste pietre pretioase din colb din drumul carelor si a zidit o icoana precum zidesc mesterii la tara in manastirile lor: ICOANA MAICII DOMNULUI. Nimeni nu va avea curajul sa o sfarame iar nedoritii nu-i vor vedea, pentru ca soarta lor va fi protejata de Chipul Mariei.

Poporul acesta a fost navalit de urgii napraznice in drumul sau, insa romanul a stiut intodeauna sa-si iubeasca aproapele si din cioburile ramase au construit spre aducere aminte si rasplata, a trudei parintilor lor – noi lacase.

Mariana Gurza prin’Destine Umbrite’ se dovedeste a fi, si continua sa duca flacara miilor de cititori, din acest neam. Ca si icoana, de la distanta, cartea e un chip, E CA O LUMANARE APRINSA insa daca te apropii de ea truda sincera a mesterului , BINECUVANTEZA.

Pentru ca dragostea e adevar – si nu se pierde!

Ben Todica, Melbourne 2008

Volumul ” Ultimul strigat ” , semnat de Mariana Gurza, Editura Eubeea, 2006, marcheaza o treapta noua pe ideea profunzimii in creatia sa care insumeaza 6 volume.

Insusi titlul ne sugereaza o implicare afectiva puternica in demersul existential, lucru firesc daca ne gandim ca , “strigatul” nu apare decat in momente dznadajduite. Taisul unui strigat devenit poezie aduce in vers, sentimente ascutite, abisale.

Este o neliniste adanca, involburata in fata vietii, a trecerii, a eternitatii versus fragilitatea umana. Dualitatea clipa, eternitate, se poate afla in subtextul multor expresii poetice..

Este o tensiune dramatica pe care autoarea si-o asuma in diferite ipostaze. Uneori , cu accente retorice:”mai e lumina dincolo de lumina??” “intuneric dincolo de intuneric”??

Doar poezia poate fi o salvare din ghearele incertitudinii:”vorbele se-aseaza straniu/intre viata si alt univers”.

Se intelege ca , verbul poetic ne poate sprijini in balansul existential dintre “aici” si “acolo”, acea zona enigmatica. Marturia este uneori directa: “Am incorsetat vremea intr-un poem”{ pag.77}

Avem de-a face cu o poezie densa in trairi, nici vorba de o poezie lanceda, stravezie, lesios feminina.. Dar nici agresiva.Mai degraba se intersecteaza smerenia in fata nemasuratului divin si tristetea general-umana ca , totul are un final prea rapid. Ne sustin in aceasta afirmatie, chiar “cuvintele cheie” prezente in derularea volumulii: clipa, trecere, clepsidra, luntre, abis, plecari, neant, , lumina divina, etc .

Sugestia fragilitatii umane in fata nemasuratuli mister de dincolo de lumea reala, mi se pare excelent ilustrata in poezia “Trestia lui Pascal”din care citam : “”“Ca trestia ma indoiesc/ de tot ce vad, /dar sufletul meu plimba renii / prin pustiul Polului Nord/;locuit de fantasmele malefice,/ fara sa stie ca dincolo de toate/noi suntem noi,/ trestiile raurilor/ cu gand spre izvoare.””

Deznadejdea in fata trecerii , a clipei cu efect de sageata, este contracarata, uman, cald, de iubire. Nu doar cea erotica , prezenta in accente discrete ci, iubirea fata de forta nevazuta, divina a toate coordonatoare. Aceasta complementaritate, da versului o gravitate care innobileaza sensul existentei umane. Reflectiile sunt cele din poezia tuturor vremurilor, difera, fireste, tonalitatea si expresivitatea . Este o poezie moderna fara sa acceada la experiment si descriptivism sec. E o poezie a emotiei, a trairilor profunde. Primavara, culorile cerului, fiul, marea, sunt tot atatea prilejuri de a se adanci intrebarile despre raportul om univers. Starile incercate sunt marcate de o tristete calda, de resemnare si sfiosenie in fata cerului , nimic sfidator, abisalul este acceptat ca un dat existential.

VERONICA BALAJ

*

PRECUVÂNTARE

De la Paradox sentimental, placheta ivită în 1998, valorificând însemnările prin “carnete prăfuite” şi până la opul de faţă, MARIANA GURZA, statornicindu-şi şi albia, se caută, totuşi, fără istov, încredinţându-ne ca „sunt ceea ce nu voi şti niciodată”. Un nucleu erotic, să observăm, potenţiază acest efort, aflându-şi reazemul sufletesc în oaza poeziei.

Dar poeta noastră, confesivă şi suferitoare, cutreierată de „iluzii călătoare” şi oferindu-ne, cu generozitate, „şoate gândite”, nu transcrie aici, sub presiunea inter-textualităţii (care frisonează epoca) o experienţă livrească ci una strict existenţială. De o sinceritate nudă, pendulând între „vuietul iubirii” şi adierile thanaticului, cuprinsă de gheara anxietăţii.

Într-o lume rău întocmită, răvăşită de ură, ea ne propune, cu aceste poeme – „boabe de lacrimi” , mânată de un vis azuriu, un sperat corectiv, invitându-ne într-o altă lume, neîntinată, străină de revărsările de pizmă, ipocrizie, micime.

Poeta-receptacol vibrează la suferinţele celor din jur, visează la povara bunătăţii, acuză tocmai dorul unei lumi sperând să descifreze înţelesul cuvântului. E bântuită de „vise plăpânde”, are momente de neputinţă şi deznădejde strigată, e atinsă de zbucium şi revoltă. Dar, este toate, ar vrea să recupereze sentimentul, să înalţe pe osia iubirii în numele re-romantizării.

Într-o vreme care, sub invazia cinicilor şi a lidicilor cunoaşte o nouă glaciaţiune lirică sau, în plin pornocultism, frecvente explozii de vulgaritate (implicit, un prosper trafic de expresii licenţioase), d-na Mariana Gurza încearcă, cu slabele-i puteri, să afle mântuirea prin poezie. Erotica dezvoltată nu vizează carnalitatea ci râvneşte prin comunicarea/comuniunea cu marele tot, la o ascendenţă spiritualizată, vibratilă, oferind drept ofrandă „lacrima iubirii”.

ADRIAN DINU RACHIERU

2 aprile 2006

(Şoapte gândite – Mariana Gurza , Timişoara, 2006)