Cuvânt și iubire

CONVORBIRI CU LUCIAN BLAGA

 Nu găsesc nimic mai interesant, în ordinea realităţilor umane, decat actul creaţiei. Tot ce se leagă de această creaţie omenească — laboratorul, şantierul, masa de scris, atelierul, obiceiurile sau ritualurile creatorului — mă interesează pînă la obsesie. Poate răzbate şi aici străvechea curiozitate a cercetătorului pentru taina de nepătruns a Naturii, uimirea faţa de nesfîrşitele ei forţe de creaţie. Căci, întocmai după cum ne fascinează în Natură misterul acestei zămisliri neodihnite — mă încîntă în viaţa omului, înainte de toate, eforturile sale creatoare: geniul, munca, deznădejdea, drama creaţiei.

 Lucian Blaga locuieşte spre marginea oraşului, la pensiu­nea Bois Fleury, Riedweg 17. Sînt numai copaci bătrîni şi grădini pe aici; iar la cîteva zeci de metri în spatele casei, începe pădurea de brazi care acoperă coastele dealului şi coboară pînă jos, pe malul Aarei. Din veranda etajului unde se găsesc cele două camere ale familiei Blaga, se zăreşte, în dimineţile frumoase, Jungfrau. Privirea se aşază peste coperişurile roşii ale caselor invadate de grădini. Totul se caţără, aici, la Berna: iedera, trandafirii, arbuştii. Şi atunci cînd plantele nu se mai pot înălţa pe ziduri sau pe copaci — bernezii le ridică, în glastre, cit mai sus. Balcoanele şi ferestrele sînt încărcate  cu  muşcate roşii…

Pe această verandă, cu un asemenea peisaj în faţa ochilor, trebuie să fie destul de greu de scris filosofie. Este însă un admi­rabil loc de visat, de meditaţie. Şi este, fără îndoială, locul ideal pentru lecturi.

 – Eu însă citesc tot mai puţin de la o vreme, îmi mărturi­seşte Lucian Blaga. Aproape că nu mai pot începe o carte, fără ca să nu pierd şirul la fiecare pagină, gîndindu-mă la „sistemul”‘ meu… înainte vreme citeam foarte mult, şi în toate direcţiile. Nădăjduiesc că va veni o vreme, după ce voi fi încheiat de gîndit şi scris sistemul meu de filosofie, cînd voi putea din nou citi pînă la istovire…

CULTURĂ ŞI METAFIZICĂ

Blaga vorbeşte rar, aproape silabisind fiecare cuvînt, şi te priveşte în ochi, concentrat — dar ai senzaţia că privirile lui trec peste tine, şi nu o dată te simţi ispitit să întorci capul, să întîl-neşti şi tu năluca pe care o ţinteşte el. De altfel, după cum am avut prilejul să mă* conving de mai multe ori la Bucureşti, Blaga arareori e bucuros să poarte o conversaţie. Ramîne tăcut în mij­locul celorlalţi, şi tăcerea aceasta se prelungeşte cîteodată tul­burătoare. ..

 – Sînt încă la vîrsta care îmi permite oricît  de multe şi de variate lecturi, spun eu. Ceea ce poate părea mai grav, păstrez încă cea mai bună idee despre lectură. O socotesc, în orice caz, «a un excelent mijloc de verificare a „bărbăţiei” unui om de cul­tură, a rezistenţei sale spirituale. Lecturile, ca şi „influenţele”, sînt un instrument de selecţie. Cei care nu au destulă vitalitate, şi [au] o foarte aproximativă forţă de creaţie — sucombă „in­fluenţelor”, lecturilor, culturilor străine în general. Ceilalţi — şi mă gîndescla un Cantemir, la un Hasdeu, la un Eminescu — ies •din această probă de foc întăriţi, şi personalitatea lor se rotun­jeşte mai biruitoare… De altfel, cum am spus-o de nenumărate ori, sînt convins că enciclopedismul şi universalismul sînt notele dominante ale structurii culturii româneşti. Şi sint bucuros că verific încă o dată această observaţie a mea chiar în cazul dumi­tale: poet, dramaturg, eseist, filosof. Dar în filosofie, cîte probleme ai atacat: logică, teoria cunoaşterii, teologia, morfologia culturii, metafizica. . .

– Şi  vor ,veni  în  curînd  şi  alte  probleme,   adaugă  Lucian Blaga.   Nu pentru că ţin cu orice preţ să  fiu „universal”, cum spui, ci pentru că sistemul meu de filosofie se desfăşoară simfonic. Vor fi, probabil, cinci trilogii: după trilogia cunoaşterii şi a culturii, încheiate şi tipărite, va urma o filosofie a biologiei, una a esteticii şi moralei, şi apoi o metafizică. Ai observat însă că, de pe acum, acord o  mare importanţă metafizicii,  ultimul volum al fiecărei trilogii încercînd o încununare a celorlalte şi o valorificare meta­fizică a problemelor dezbătute…

– Ceea ce admir mai mult în opera dumitale filosofică, îi mărturisesc eu, este curajul creaţiei. Astăzi, cînd filosofii de-abia îndrăznesc să atace două-trei probleme, dumneata ai curajul de a gîndi asupra tuturor problemelor de filosofie, după ce, în prealabil, te-ai silit să înmulţeşti chiar numărul acestor probleme, descope­rind,  bunăoară,  garnitura categoriilor  subconştientului.

Este un curaj pe care, de la Ilegel, nu 1-a mai avut nici un filosof european. îmi dai voie să-ţi spun că eu văd şi în această sete de creaţie filosofică a dumitale, o trăsătură specifică culturii româneşti moderne? Curajul creaţiei şi obsesia universalului alcătuiesc cea mai frumoasă tradiţie a romantismului românesc. Iar acum, după Unire, încercăm să intrăm în istoria Europei printr-o valorificare integrală şi românească a existenţei. Alături de Nae Ionescu, ale cărui universale preocupări şi rară vocaţie metafizică sint cunoscute tuturor studenţilor de la 1920 încoace — dumneata  înalţi  cultura   românească   pe   adevăratul   său   nivel.

Vasile  Băncilă  a avut  dreptate  dîndu-te  ca pildă  de „energie românească”…

– Vasile Băncilă este cel mai preţios exeget al operei mele filosofice dintre tineri, spune Lucian Blaga. In general, dacă mă gîndesc la generaţia tînără, eu nu am de ce mă plînge; mai ales în ultimii ani, eforturile mele au fost urmărite cu multă simpa­tie… Spuneai însă adineauri că ţi se pare curajoasă încercarea mea de a clădi un sistem complet de filosofie. îndrăznesc să adaug că această încercare este, după cîte ştiu eu, cu totul personală. Nu pot afiima că stăpînesc în întregime istoria filosofiei, pînă în amănunte, însă în tot ce am citit n-am găsit nimic asemănător sistemului meu. Subliniez acest lucru pentru că am auzit spu-nîndu-se din anumite cercuri, că sistemul meu filosofic nu are nimic original…

– Cred că în acele cercuri nu eşti citit, adaug eu. Lucrurile acestea se întîmplă adeseori la noi în ţară. Pentru că, dacă ţi se poate reproşa  ceva,  deocamdată,  este tocmai  efortul  dumitale neodihnit de a gîndi toate lucrurile de la capăt, şi de a dobîndi rezultate atît de originale încît adeseori surprind şi paralizează… Bunăoară, nu o dată am auzit oameni spunînd despre lucrările dumitale de filosofie a stilului, că nu sînt decît comentarii asupra cărţilor lui Spengler, Frobenius sau Alois Riegl deşi (*In text deci) în Orizont şi stil subliniezi de mai multe ori deosebirile dintre aceşti gînditori şi poziţia  dumitale.  Descoperind  matca stilistică în inconştient, şi nu în peisaj, ca Frobenius; dovedind că fenomenul  culturii nu poate fi comparat unui organism autonom, care apare aproape parazitar în  istorie,  înzestrat  cu  un  anumit  destin  biologic  şi avînd, deci, o anumită limită de vîrstă — cum afirmă Spengler; dovedind mai ales că un stil nu e monolitic, şi că nu poate fi explicat printr-o singură valenţă — dumneata te deosebeşti net de aceşti gînditori contemporani.

– Iar în cartea care stă să apară în Editura Fundaţiilor Regale Geneza metaforei şi sensul culturii, lucrurile acestea sînt din nou lămurite. Sensul pe care îl acord eu „culturii”, nu cred că se mai întâlneşte la vreun autor.

Pentru mine, cultura este modul specific de a exista al omu­lui în Univers. Este vorba de o mutaţie ontologică, mutaţie care deosebeşte pe cm de celelalte animale, şi care e rezultatul eforturilor omului de a-şi revela Misterul. Omiul singur este creator de cultură, şi aceasta datorită trăirii sale intru mister şi revelare. Omul, încereînd să-şi reveleze misterul, în ale cărui dimensiuni singur trăieşte — creează cultura. Nu-ţi pot rezuma toate con­cluziile cărţii mele, Geneza metaforei, dar e destul să-ţi spun că eu consider stilul ca o intersecţie a două finalităţi; pe de o parte omul încearcă să-şi reveleze misterul, pe de altă parte Marele Anonim, prin frînele transcendentale, zădărniceşte această încercare tocmai pentru a menţine echilibrul în Univers, şi a sili pe om să-şi reali­zeze condiţia sa de creator de cultură. Matca stilistică aşa cum o definesc eu, ca o garnitură de categorii abisale, para-corespon-dente categoriilor conştientului — este frîna transcedentală prin care Marele Anonim se apără împotriva încercărilor omului de a i se substitui,   revelînd   şi   creînd misterul…

– Dintr-un  fragment  publicat  într-o  revistă,  întrerup  eu, înţeleg că oferi o cu totul altă explicaţie deosebirilor dintre cultură şi civilizaţie, care au dat atît de mult de lucru gînditorilor şi istori­cilor  din  ultimii  douăzeci  de  ani.

– Intocmai. Cultura răspunde existenţei umane Intru  mister şi revelare, iar civilizaţia răspunde existenţei intru autoconservare şi securitate. între  ele nu  există  deosebiri  de vîrstă biologică, aşa cum crede Spengler cînd afirmă că orice cultură se transformă, îmbătrînind, în civilizaţie — ci o deosebire profundă de natură ontologică. Creaţia culturală este o plăsmuire a spiritului omenesc de natură metaforică, destinată adică să reveleze un mister prin mijloacele metaforice; şi ca atare poartă constitutiv o pecete sti­listică, pentru că eu am dovedit că orice încercare de revelare a misterului se face numai prin matca stilistică. Pe cîtă vreme civi­lizaţia este o plăsmuire a spiritului omenesc în ordinea intereselor vitale, a securităţii şi autoconservării, şi n-are intenţia să reveleze un mister.  De aceea civilizaţia poate avea o   pecete   stilistică, dar aceasta este numai un reflex; tot ce omul lucrează pentru con­fortul şi securitatea sa — un plug, o armă, o unealtă — se im­pregnează prin imitaţie,  printr-un  soi  de  mimicry, de  semnele unui stil…

– Cunosc în parte capitolul unde ai dezvoltat această teorie, care mi se pare cu totul originală, şi bine întemeiată. Ceea ce mă îneîntă şi mai mult, este importanţa pe care o acorzi finalităţii, problemei  teleologice  în genere.

 – Cred că nici unul dintre filosofii contemporani nu se luptă atît de mult cu această problemă supremă, cu întrebarea ultimă: de ce este lumea astfel făcută? Pentru care scop? In cărţile mele, şi mai ales în trilogiile care vor urma, nu mă feresc niciodată sa încerc   dezlegarea  acestor  întrebări.

PROBLEMA MORŢII

– Filosofia,  ea însăşi,  mi se pare zadarnică  dacă nu  dez­leagă asemenea întrebări ultime, îi mărturisesc eu. Şi dacă dra­gostea pe care o avem pentru filosofie a început, de la o  vreme, să se răcească, este numai datorită acestor întrebări ultime, în faţa cărora cei mai mulţi dintre filosofi, şovăiesc. Cred, bunăoară, că nici un filosof nu are dreptul să şovăiască în faţa problemei morţii.   Pentru  mine.  cel  puţin,  s-au  făcut  nenumărate  greşeli în  dezbaterea  acestor  probleme.   Filosofii   au  atacat   problema nemuririi sufletului, ceea ce este cu totul altceva decît problema supravieţuirii post-mortem. Nemurirea presupune mîntuire, beati­tudine, autonomie; supravieţuirea, dimpotrivă, este încă legată de dramă, de destin, şi, într-un anumit sens, chiar de condiţia umană. Observă că aproape toate religiile se luptă cu problema nemuririi sufletului — lăsînd deschisă problema nemuririi pînă la, sfîrşitul lumii, adică pînă la ieşirea din veac, la oprirea timpului. în ceea ce mă priveşte, cred că în toate religiile, ca şi în superstiţiile tuturor popoarelor, se găsesc urmele unor anumite experienţe, străvechi, care astăzi, în actuala condiţie mentală a omului, nu mai sînt, în majoritatea lor, accesibile. Dacă teza mea e justă, atunci sîntem îndreptăţiţi să căutăm în istoria religiilor, în folclor şi în etno­grafie — documente, urme   de   experienţe   concrete,   cu   ajutorul cărora să putem ataca dintr-un alt punct de vedere problema morţii, adică  a  supravieţuirii  sufletului,  lăsînd  deschisă  problema  ne­muririi …

– Cunosc tezele dumitale din studiul Folclorul ca instrument de cunoaştere, răspunde Lucian Blaga. Iţi mărturisesc că încă nu na-am gîndit la problema morţii. Eu meditez problemele filosofiei pe rînd, şi deşi mă gindesc, fireşte, la mai multe din ele — nu abandonez o problemă pînă ce nu am dezlegat-o definitiv. Cu toate acestea, ca unul care am trăit toată copilăria la sat, înţeleg foarte bine ce vrei să spui. Moartea pentru cei de la sat, are o cu totul altă semnificaţie decît pentru orăşeni. Sufletul mortului pleacă să-şi intîlnească fraţii, rudele, prietenii, în lumea cealaltă. Este vorba deci, de o nouă comunitate a „celor duşi”. De aceea nici durerea în faţa morţii nu este atît de tragică, la sat. îmi amin­tesc plinsul mamei la moartea unui fecior pe care-1 iubea ca ochii din cap. Ei bine, era un plîns liniştit, împăcat…

– Durerea se manifestă aproape întotdeauna în rituale, într-o comunitate organică, adaug eu. La sat, şi uneori chiar şi în mahalalele bucureştene, jalea este mai mult o lamentaţie rituală decît manifestarea durerii disperate a omului despărţit de fiinţa care i-a fost dragă. Lamentaţie rituală pe care o fac, după cum ştiţi, şi oameni străini, bocitoarele… De altfel, întreaga viaţă a omului care participă la o comunitate organică, este trăită cu o semnificaţie trans-individuală, simbolic. Cînd un indian mănîncă, el crede că săvîrşeşte un sacrificiu „zeilor trupului”. Haina pe care o poartă un malaezian, desenele ei sau forma, comunică celorlalţi starea lui civilă, intenţiile lui, bucuria sau tristeţea lui. Omul nu e niciodată singur într-o asemenea societate organică. De aceea nici moartea nu e atît de năpraznică. ..

SATUL — CENTRUL     LUMII

– In  cartea  mea,  Geneza  metaforei şi  sensul   culturii, am dedicat un întreg capitol Satului, dezvoltînd  tocmai  această conştiinţă de care dă dovadă săteanul că trăieşte în centrul Lumii. Geografia în care îşi fixează săteanul locuinţa, este o geografie mitologică. Viaţa satului, în întregimea ei, are un sens cosmic, totalitar.

– Imi dai voie să-ţi spun, îl întrerup eu, că în toate culturile autentice locuinţa e concepută ca un „centru al lumii”, iar de cele mai multe ori un anumit stîlp este considerat „axa Universu­lui”. Vechile oraşe — Babilon, Roma, Ierusalim,  Bankok  etc. — sînt şi ele, în conştiinţa locuitorilor, concepute ca centre ale Lumii.

Orăşenii au pierdut această conştiinţă de-abia la începutul timpu­rilor moderne,  odată cu revoluţia industrială….

– Problema are pentru mine o atracţie cu totul specială, continuă Lucian Blaga. Pornind de la „geografia mitică” în  care e situat satul, de la conştiinţa naivă a săteanului că se afjâ.în centrul Lumii— am ajuns să descopăr ceea ce eu numesc „vîrstele adoptive”, şi prin care îmi explic deosebirile dintre cultura majoră şi cultura minoră. „Vîrsta adoptivă” a omului nu are nimic de-a face cu vîrsta reală, biologică. Intr-o cultură majoră, copiii sînt creatori  de istorie şi cultură majoră; de exemplu Ioana d’Arc, Mozart,  Rimbaud.  Cultura minoră este creaţia oamenilor care au ca „vîrstă adoptivă” copilăria; o conştiinţă naivă, cosmocentrică, fără simţul perenităţii. Am arătat toate lucrurile acestea, pe-larg, In primul capitol al cărţii mele. Mi se pare foarte greu de precizat, insă,  dacă  una  din  aceste culturi — majoră  sau minoră — este superioară   celeilalte. Fiecare din ele au calităţi şi defecte care le sînt proprii. Lin luciu este însă evident: cultura minoră, creată de oemeni de orice vîistă, car avînd toţi ca „vîrstă adoptivă” copilă­ria — nu este o fază preliminarie, o etapă necesară în drum spre „maturitate”,  spre cultura majoră. Ea este autonomă, şi poate exista mii de ani de-a iîndul, fsiă să se transforme — cum cred gînditorii  morfologiei  ciganiciste — într-o  cultură  majoră.  Este drept că aceste transfoimări au loc cîtecdată,  dar ele nu sînt necesare, nici fatale…

DESTINE ROMÂNEŞTI

– Nimeni nu poate pune la îndoială „autenticitatea” dumi-tale, românismul şi naţionalismul dumitale — îi mărturisesc eu. De aceea, elogiul pe care îl aduci, în atîtea cărţi, creaţiei culturale. şi eforturile pe care le faci de a funda metafizic acest elan creator –  mi se par nu numai preţioase, dar şi absolut necesare, pentru a lămuri unele confuzii care se fac în cercurile naţionaliştilor români. Opera dumitale, literară şi filosofică, este atît de rotunjită şi atît de „românească”, încî t nimeni n-ar avea curajul, astăzi, să afiime despre dumneata că eşti „livresc” şi „occidentalizat”. Şi cu toate acestea, dumneata defineşti omul: creator de cultură, şi cel mai mare elogiu pe care îl poţi aduce unui om este această forţă de creaţie. Am spus şi eu, de nenumărate ori şi în felurite chipuri, cam acelaşi lucru. Cuvintele dumitale însă au altă greutate, şi de aceea mă bucur, ştiind că ele vor fi primite  cu mai mare uşurinţă…

– S-au făcut, şi se vor mai face confuzii în această   dez­batere a valorii culturii, răspunde Lucian Blaga.  îndeosebi cei care gîndesc sub influenţa teoriilor pesimiste ale morfologiei cul­turii, cei care socotesc cultura un organism celular, care se naşte parazitar în istorie, îmbolnăvind pe om — găsesc motive să  nu creadă în eficienţa creaţiei culturale…

– Mă bucur că întîlnesc în teoriile dumitale aceeaşi valorifi­care optimistă a culturii, pe care am dobindit-o şi eu, plecînd de la cu totul alte premise. Cercetînd simbolismul funerar la anumite popoare primitive şi arhaice, am observat un lucru semnificativ: simbolismul începea să se organizeze în „sistem”, în „metafizică”, numai cînd se aplica asupra morţii şi „eternităţii”. Cult ura începe prin a fi o prelungire a vieţii, o promovare a principiilor creatoare şi vitale. Nicăieri nu apare oboseala, tristeţea sa, disperarea omului. Dimpotrivă, dacă se poate vorbi de ceva optimist în viaţa omului „primitiv” — este tocmai acest act al creaţiei de cultură. Departe de a despărţi pe om de Natură, de a-1 izola în mijlocul Cosmosu­lui — cultura solidarizează pe  om, în acelaşi timp cu Viaţa şi Eternitatea…

– Omul nu devine om aecit încercind să-şi reveleze Misterul, adică creînd cultură, _ spune Lucian Blaga. Alt scop mai nobil, in viaţă, nu are. Chiar şi atunci cînd încearcă să se dezlipească de viaţă, de; istorie, şi să se „mintuiască”, să trăiască „în absolut” — chiar şi atunci creează cultură. Căci filosofiile, religiile, misticile umane, oricît de „absolută” ar fi experienţa care le precede, sînt şi ele creaţii culturale, adică au caracter metaforic şi participă la o matcă stilistică…

– De aceea nu văd destinul României decît ca un   destin cultural — adaug eu —, valorificînd adică existenţa, „experienţa românească”, prin creaţii spirituale. De forţa creatoare a neamului nostru nu ne mai putem îndoi. In Spaţiul Mioritic, dumneata ai încercat să găseşti matca stilistică a acestor forţe creatoare.  Iti mărturisesc că eu sînt impresionat de omogenitatea lingvistică şi culturală a culturii populare româneşti — iar pe  de altă parte, de obsesia universalului în cultura cărturărească românească. Mi se­pare că realităţile acestea istorice ne indică precis drumul pe care-îl va urma cultura românească modernă — şi pe care îl pot rezuma în două cuvinte: Omul Universal. Românii nu pot crea „fragmen­tar”, nici „specializat”, ca în Apus.

– Este foarte explicabil pentru mine, de ce românii nu pot crea specializîndu-se — spune Lucian Blaga. Cultura românească este o cultură minoră, avînd ca „vîrstă adoptivă” copilăria.   Un copil trăieşte cosmocentric. Ţăranul de pretutindeni, dar mai ales. ţăranul român — care se păstrează şi astăzi autentic — este un politehnician. El singur e arhitect, plugar, cîntăreţ, zidar. Fireşte, există şi la sat o diviziune a muncii, dar ea e infinit mai puţin riguroasă ca la oraş. Viaţa satului e totalitară şi cosmocentrică…

– De aceea astăzi, cînd Europa occidentală este compusă din culturi majore şi participă la „vîrsta adoptivă” a maturităţii, cred că noi, românii, avem misiunea de a crea un om universal, altul decît cel întrupat de greci sau de Renaştere. Eu văd în „sistemul”‘ dumitale  unul  din  semnele  care  vestesc  acest  „om   universal”” românesc…

„Vremea”, Anul X, Nr. 501, 22 August 1937, p. 10-11

Reprodus dupa

PROFETISM ROMANESC

România în eternitate

Editura „ROZA VÎNTURILOR”
Bucureşti 1990

Sursa : Ziaristi Online

„La inceput a fost un telefon si telefonul era la presedinte”. Dupa 78 de zile, „cel mai mare carturar si scriitor roman al momentului” (scuipati in sin, daca v-ati speriat), denumit astfel pentru „orbitorul” talent literar (grava eroare), a devenit  un apel de Adio, iar Guvernul MRU, istorie cu bataie scurta. Drept urmare, ne vom astepta la tonuri ocupate cu bataie lunga. La inceputul mandatului, cind a declarat ca a studiat la Oxford, cei cu IQ-ul mititel din gasca au exclamat: „ecce homo”! – tocmai bun de „prim”, mai ales ca e de-al nostru. Cum se construiesc „personalitatile politice”? Iei una bucata de om, il cresti de mic, ii descoperi vulnerabilitatile, iar la momentul cheie il salti la tribuna ca sa-ti returneze datoriile. Asa a fost fabricat si „legendarul” care pina la motiune pretindea arogant ca va salva natiunea, impreuna cu merceologii culturali, ale caror clasamente sint luate in seama mai ceva ca nominalizarile Oscar. Cit despre spiritul lor, despre scinteia Dumnezeiasca din ei, oricit am scapara amnarul, nu va aparea in veci. Sint niste clone ale unui program neprietenos poporului roman.
Dupa alungarea guvernului, desi  era tot timpul in minte cu „organismele vii care fac oua in continuu”, ex-agricultorul „prim” al tarii se va face apicultor. Asa a promis public. Fotoliul ministerial i-a deschis apetitul pentru albinarit. Gainariile n-au tinut prea mult. Sa-l vedem lucrind cu albinele, dar lingindu-se pe bot! si daca poporul nu va consuma miere precum ne-a indicat, va merge la export. Chinezii au venit in Romania special dupa mierea noastra. Asadar, motiunea a aruncat portocalele in storcator,  Obama a fost stropit cu iaurt intr-un restaurant-bar din Boulder – Colorado), fostul premier ucrainean Iulia Timosenko a ajuns la spital cu vinatai dupa ce a fost batuta de un gardian, iar promisiunea electrificarii tuturor gospodariilor si satelor din tara a ramas pe hirtiile guvernului gonit de motiune. In mileniul trei montarea unor stilpi si a unor fire conducatoare de electricitate este pentru guvernatii nostri echivalenta cu trimiterea unei rachete pe Marte. O normalitate a civilizatiei a devenit o dificila problema nationala. In Romania exista 97.805 de gospodarii neelectrificate, amplasate in 2.284 de localitati strabatute de ulite neasfaltate. Din total, 2.822 de gospodarii se afla in 97 de localitati complet neelectrificate. Secretul este ca din cinci romani de la sat, trei se spala in lighean sau in butoi, si au pe post de toaleta o groapa sapata in pamint, din cauza ca unii primari trec in proprietatea lor fondurile destinate modernizarii satelor si locuintelor.
Nimic pentru popor! De 22 de ani, drumurile nationale n-au ajuns nici azi pina la capat, ci doar la uriasele vile ale puterii. Toti ministrii se angajeaza sa faca  drumuri. Probabil, de pe centurile lor isi iau plus-valoarea. Coruptia a atins culmi nemaiintilnite in istoria Romaniei! Era si timpul ca furtuna de sapatmina trecuta, care a imprastiat pe unde nu trebuia solutia de stirpit capusele din parcurile Capitalei, sa aiba efect asupra celor din iarba Puterii. Nu stiu cum ne-am pricopsit cu fauna aceasta care a capusat poporul, cu exemplarele acestea a caror cranii, ca niste cutii goale din care a fost furata vioara, se rotesc instinctual numai dupa putere si prada. Mai nou, o printesa, adusa de valurile loviturii de stat, de pe nu stiu unde, dupa ce a sustinut public paradele dereglatilor care au intinat societatea romaneasca, vrea sa recurga la un gest disperat pentru a stringe cit mai multe semnaturi necesare fotoliului de primar al Capitalei. „O sa ma prezint topless la Arcul de Triumf, ca sa mai strang niste semnaturi”, a declarat pentru Express-Press. Pina unde merge nebunia unui os mai mare de ros! Sa nu faci acest lucru, draga printesa! Sperii copiii si soferii! Frumoasa-ti virsta dezbracata ar fi precum Bucurestiul brazdat de gropi si, adio voturi! Dupa ce si-au distrus propria societate, veneticii din Occident, pe motiv ca ne dau educatie, violeaza repetat spatiul public cu tot felul de imbecilitati, savirsind, de fapt,  grave atentate la morala crestina si la pudoare. Ma intreb consternata, cum o femeie cu pretentii de „os domnesc” e in stare sa aprobe comportamentele reprobative. De altfel, se stie, „osul domnesc”, pentru avere si putere, se perpetua si traia in neam (verisoare cu veri, chiar frati si surori, intre ei). E de inteles de ce sustine ratacitorii cu duhul. Mergi unde vrei, duduie, si lasa-ne pe noi, romanii, sa fim credinciosi Cuvintului lui  Dumnezeu!
Valurile tulburi ale lui 1989 au aruncat pe mal tot felul de ciudati, de ascensiuni fulminante ale unor, pina atunci, nulitati, azi, genii in serie, incit te miri, ce stea luciferica le-a invadat creierul. Mai ieri bufoni obraznici, azi, pe scena nationala, citindu-ne de pe hirtie despre importanta sacrificiului pentru buzunarele lor, expertii cu trei patru masterate internationale au C.V.-uri in engleza, lungi cit o saptamina de post, materializate din si prin anturaje colorate. Pe unde calca acesti mariti cu mandatul lor, este numai baltoaca, balast si dosare penale, pentru ca de greblat, nici vorba.

Maria Diana Popescu, Agero
Sursa: www.agero-stuttgart

Nu este vorba de o metaforă, de o hiperbolă, de o exagerare. În toamna lui 1941, 15.000 de prizonieri români au fost împuşcați în localitatea Saratov pe Volga. Un masacru despre care nu am date prea multe, dar sursa acestei informaţii, precum se va vedea, este extrem de credibilă. Auzisem mai demult despre acest masacru abominabil. Vorbeau despre el la Capşa sau la Athénée Pallace bătrânii din generaţia lui Petre Ţuţea şi dacă nu mă înşel, Petre Ţuţea însuşi, prin anii ’70-80. În orice caz, l-am auzit sigur pe Simion Ghinea relatând pe seama acestui teribil eveniment. Simion Ghinea a participat la campania din Est, în trupele de elită ale „spărgătorilor de cazemate”. A fost unul dintre legionarii care s-au înrolat voluntar, considerând că războiul anti-sovietic l-ar fi pornit şi ei, legionarii, dacă rămâneau la guvernare.

Termenii relatărilor auzite erau următorii: în octombrie 1941, clădirea în care se găzduise, la Chişinău, Comandamentul Armatei Române a sărit în aer, ceea ce era un act de terorism pe care legile războiului nu-l tolerează, ci îl condamnă cu toată severitatea şi acceptă, în consecinţă, sancţiunea sub formă de represalii asupra populaţiei civile, chiar şi dacă aceste represalii vor afecta persoane complet nevinovate. Din ordinul generalului Ion Antonescu, autoritatea militară din Odesa, oraş cucerit prin lupte grele, a trecut la pedepsirea exemplară a unor persoane bănuite că ar avea vreo legătură cu asasinii terorişti. Din interogarea populaţiei, s-a stabilit că făptaşii nu puteau fi decât evrei, evrei sovietici din Odesa. Aşa că represaliile au avut ca victime un număr de evrei, care au fost spânzuraţi pe străzile Odesei, pentru a avertiza aşa zişii „partizani” să nu repete gestul lor iresponsabil şi laş. Nici azi nu s-a încheiat disputa între „istorici” cu privire la numărul evreilor ucişi la aceste represalii. Câteva sute, după afirmaţiile autorităţilor de atunci, câteva mii după unii publicişti evrei. Faţă de circa 80-90 de militari români, majoritatea ofiţeri superiori, morţi în clădirea Comandamentului de la Chişinău.

Trebuie spus clar că în situaţii asemănătoare, când victimele au fost militari din trupele aliate, anglo-americane, represalii cu totul asemănătoare s-au produs, făcând numeroase victime printre civilii nevinovaţi propriu zis. Bunăoară, în primăvara lui 1945, pentru un soldat canadian omorât mult în spatele frontului de un neamț tânăr și iresponsabil, au plătit cu viaţa mai mult de 10.000 de persoane, practic întreaga populaţie a orăşelului în care se comisese fapta ignobilă. Morala acestei practici este simplă şi corectă: dacă teritoriul respectiv a fost cucerit de militari prin luptă, adică prin jertfă, populaţia civilă trebuie să se împace cu situaţia şi să accepte prezenţa inamicului. Nu au voie să intervină în mod laş, în spatele frontului, acolo unde inamicul şi-a câştigat prin jertfă şi curaj dreptul să fie prezent şi să se simtă în siguranţă.

Aşadar, la Chişinău represaliile au avut un caracter legitim. Absolut legitim şi legal!
Eu ştiam, de la persoane ca Simion Ghinea, combatant pe frontul de Est, că pentru cele 90 de victime, au plătit câteva sute de evrei. Şi am aflat tot atunci că unii comentatori din presa sovietică militară au umflat exagerat cifrele, astfel că la urechile lui Stalin a ajuns informaţia că românii au omorât câteva zeci de mii de civili. Drept care Stalin a ordonat, în reciprocitate, să fie impuşcaţi cam acelaşi număr de români, dintre prizonierii români aflaţi la dispoziţia Moscovei. Ordinul lui Stalin a fost îndeplinit cu străşnicie, mii, zeci de mii de tineri români, prizonieri la ruşi, găsindu-şi astfel sfârşitul tragic.

Povestea avea un final neaşteptat, pe care nu l-am putut uita: după o vreme, la Stalin a ajuns şi informaţia corectă, privind numărul evreilor ucişi de români. Un număr pe care Stalin l-a considerat „rezonabil”, corect, conform cu uzanţele militare, mult mai mic decât cel ce i se raportase ininial. Ce-o fi fost în capul lui Stalin şi în sufletul său rămâne să bănuim, să presupunem. Cert este că s-a supărat cumplit pentru informaţia falsă care i se furnizase, a ordonat identificarea vinovatului şi executarea sa prin împuşcare. Cel în cauză fiind un evreu, corespondent de front… A fost împuşcat aşadar, din ordinul suprem al lui Stalin! Cam asta era povestea ştiută de mine şi pe care am relatat-o foarte pe scurt deunăzi, când am comentat aberaţii spuse la Antena 3 despre represaliile de la Odesa, că ar fi produs 22.000 de victime printre evrei…

După ce am publicat acel text, am primit un telefon de la domnul Tudor Voicu, un excelent cunoscător în materie de istorie recentă a României. Domnia sa a ţinut să mă corecteze: au fost executaţi la ordinul lui Stalin 15.000 de români, nu 22.000! Iar carnagiul s-a petrecut în lagărele de prizonieri din regiunea Saratov, pe Volga. I-am cerut o sursă a acestor afirmaţii şi, spre imensa mea mirare, mi-a indicat o lucrare a lui Jean Ancel: Transnistria, vol.III, paginile 70-71… De ce m-am mirat? Mai întâi pentru că răsfoisem cele trei volume dedicate Transnistriei şi rămăsesem cu convingerea ca este o carte mincinoasă, cu exagerări evidente şi mărturii dubioase. Răsfoisem, nu citisem, convins că e timp pierdut să citeşti din doască în doască asemenea carte. Pentru mine Jean Ancel este cel care a găsit „soluţia” atunci când dovezile inexistenţei holocaustului din Transnistria au devenit prea numeroase şi prea convingătoare. Dovezile că evreii deportați în Transnistria nu au murit în număr aşa de mare. Peste 150.000!

Jean Ancel a găsit portiţa salvatoare, despre care nu s-a vorbit niciodată mai înaintea lui: în Transnistria românii au omorât zeci de mii de evrei dintre evreii localnici, ucrainieni. Adunați la un loc, evreii din România şi evreii locului, ies peste 150.000 de victime. Mai ştiam de la un bine cunoscut istoric care fusese coleg de facultate cu Jean Ancel că bietul Ancel era cam prostul anului. O mediocritate unanim recunoscută! Renumit după 1990… când a devenit mare istoric. Specialist în ceea ce nu s-a întâmplat!

Un detaliu fără importanţă în discuţia noastră: Jean Ancel era frate cu poetul ceva mai cunoscut, Paul Celan, cel care a părăsit Bucovina natală şi s-a stabilit la Paris, fără să-şi găsească nici acolo tihna şi rostul. A sfârşit curmându-şi singur viaţa! În cartea lui Jean Ancel ni se dau detalii mai exacte şi mai lămuritoare cu privire la evreul care l-a minţit pe Stalin, l-a indus în eroare şi în crimă, făcându-l să comită un omor în masă: se numea Abacumov şi nu era corespondent de front, ci ministru de interne. De murit a murit aşa cum ştiam şi eu: împuşcat din ordinul lui Stalin…

Informaţia despre Katynul de la Saratov pe Volga este cu atât mai credibilă cu cât cartea lui Jean Ancel abundă în răutăţi şi scorniri sau exagerări împotriva românilor! În logica unui asemenea comportament ar fi fost ca Jean Ancel să treacă cu vederea acest eveniment, această tragedie, despre care nu ştiu să mai fi scris şi alţi istorici. De ce a fost corect Jean Ancel? Simplu de ce: pentru că nimeni nu minte tot timpul. Nimeni nu este perfectul ticălos, mereu în contradicţie cu adevărul şi cu binele, cu dreptatea! Nici măcar Satana însuşi.

Mai poate fi vorba şi de o strategie de autor: relatând acest eveniment, devin mai credibile poveştile inventate despre crimele românilor. Autorul face astfel impresia de scrib obiectiv, nepărtinitor, sincer, capabil să consemneze şi faptele care se întorc împotriva partizanatului de care poate fi bănuit. Fapte care mai devreme sau mai târziu, tot vor ajunge la cunoştinţa publicului. Dar nu asta este important. Motivaţia unui gest corect nici nu trebuie căutată de fapt.

Revenim la istoria propriu-zisă. Mai întâi, la acest Abacumov. Numele pare evreiesc. M-am interesat la un prieten din Chişinău dacă ştie ceva despre cele petrecute la Saratov pe Volga. Nu a ştiut să-mi spună decât că acest odios Abacumov nu era evreu, ci de undeva din Asia. Un „asiat”, ca să citez exact! Slavă Domnului că nu-i evreu!, mi-am zis. Iar picam „pe bec”! Aşadar, după „istoricul” evreu Jean Ancel, potrivit informaţiilor dobândite de acesta, la Saratov pe Volga, în noiembrie (probabil!) 1941, circa 15.000 (cincisprezece mii!) de români în floarea vârstei, au fost împuşcaţi pe nedrept, în urma unei minciuni, a unei dezinformări criminale, săvârşită de numitul Abacumov. Un nume sortit, probabil, să intre în ne-uitarea noastră, a românilor! Nenorocitul!

Se nasc în mintea noastră mai multe întrebări. Iată numai câteva dintre ele:
– Prima întrebare: De ce despre această crimă abominabilă nu se vorbeşte deloc? De ce nu s-a „bucurat” de mediatizarea pe care au avut-o ororile de la Katynul polonez?
Un prim răspuns: trupele germane nu au ajuns până la Saratov pe Volga. Când trupele germane au ocupat zona în care se aflau gropile comune de la Katyn, localnicii au divulgat teribilul secret, iar propaganda germană, nazistă, a avut tot interesul să evidenţieze aceste crime ale sovieticilor, ale lui Stalin. Altminteri, dacă ocupaţia germană nu ar fi ajuns până acolo, despre Katyn ar fi ajuns până la noi nişte zvonuri greu de verificat…
– Altă întrebare: nu ar fi cazul ca pe urmele puţinelor informaţii care există să se declanşeze o cercetare temeinică atât în arhivele celor două armate, cât şi la faţa locului, acolo unde au fost lagărele de prizonieri de la Saratov? Gropile, eventualele gropi comune, a mii de victime, nu puteau fi săpate decât în apropierea acestor lagăre cumplite. Iar descoperirea acestor gropi comune chiar şi după 70 de ani nu este un lucru imposibil!

Răspuns: este evident că aşa trebuie procedat, sub „comanda” unor istorici autentici, categorie din care subsemnatul nu face parte. Din păcate, istoricii români, cei îndrituiţi să purceadă la o astfel de cercetare, se fac deja vinovaţi şi pentru alte subiecte pe care le ignoră de când se ştiu. Să sperăm oare de la alţi istorici, de la un alt Larry Watts? Se pare că va trebui să procedăm ca în fotbal, unde s-a trecut la măsura extremă, extrem de ruşinoasă: aducerea de arbitri străini, respectiv istorici străini. Mutatis mutandis, corupţia (vezi istoricii, inclusiv istoricii academici, care susțin proiectul Gold Corporation de la Roşia Montana, adică susţin distrugerea unor monumente istorice unicat în lume) şi frica, teama de a nu-şi periclita cariera şi cursus honorum academic, universitar, pe mulți istorici îi ţine la distanţă de subiectele tabu: legionarii, crimele regelui Carol al II-lea, Antonescu, Transnistria, cominterniştii, Ceauşescu. E timpul  să aducem istorici străini să ne cerceteze trecutul şi să descopere argumentele bazate pe istorie, argumente pe temeiul cărora să mai deschidem şi noi gura în lume?

Dimensiunile hecatombei de la Saratov pe Volga ar trebui să atragă intervenţia autorităților româneşti. Academia Română, prin istoricii care intră în componenţa înaltului for, trebuie să se pronunţe în ce măsură este veridică – veridică am spus, nu neapărat adevărată, relatarea din cartea lui Jean Ancel, caz în care în mod oficial guvernanţii români ar trebui să se adreseze Moscovei cerând accesul liber în zonă pentru cercetarea care se impune. Avem datoria măcar o cruce să ridicăm deasupra atâtor oseminte fără mormânt.

Tot de la Simion Ghinea păstrez informaţia de martor ocular a bădiei Simion, cum că la un moment dat, pe frontul de Est, unde erau desfăşurate trupele româneşti, a apărut un avion sovietic din care au fost aruncaţi o mulțime de fluturaşi pe care era scris un text semnat de Stalin, prin care acesta mulţumea generalului Avramescu şi trupelor române pentru comportamentul omenos arătat față de populaţia civilă din teritoriile ocupate de Armata Română. Mă întreb acum dacă nu cumva acest gest al lui Stalin a fost precedat de regretul că a omorât, din „greşeală”, mii de prizonieri români nevinovaţi. (Nu comentez ce s-a întâmplat mai târziu cu generalul Avramescu).

În concluzie: ce facem? Ce facem ca să verificăm informaţia, ipoteza, suspiciunea că la Saratov pe Volga s-a produs asemenea crimă, mult mai cumplită decât cea de la Katyn, care părea un fel de nec plus ultra printre crimele de război din Al II-lea Război Mondial?! Ce vom face dacă această ipoteză înfricoşătoare se confirmă? Va fi cumplit? Va fi scrâşnirea dinţilor?

Prof. univ. dr. Ion Coja

Sursa: Revista ART – EMIS

Istoriografia din Republica Moldova, scrisă după 1940, s-a construit în întregime pe baza ,,teoriei moldovenismului”, cea de-a doua teză importantă falsă a istoriografiei privind trecutul spaţiului românesc (prima fiind teoria roesleriană).

În timpul celor patru decenii de dominaţie sovietică, cea mai dezbătută chestiune a istoriografiei din Republica Moldova a fost cea a existenţei ,,poporului moldovenesc “şi a ,,limbii moldoveneşti”. Împreună cu teoria lui Roesler, această ,,teorie a moldovenismului“ reprezintă a doua contestare majoră a punctului de vedere românesc referitor la formarea poporului român. Teoria este respinsă de marea majoritate a oamenilor de ştiinţă occidentali.

      În esenţă, vorbim de o teorie imigraţionistă, la fel ca cea a lui Roesler.  Conform acesteia, populaţia romanică ar fi venit la est de Carpaţi abia în secolul al XIV-lea, la mult timp după slavi , care ar fi astfel cei mai vechi locuitori ai teritoriului. Din amestecul slavilor cu nou-venita populaţie romanică ar fi rezultat ,,poporul moldovenesc”.  Acesta a fost punctul de vedere oficial al sovieticilor despre problema formării poporului român, dar numeroşi istorici şi oameni politici au continuat – chiar şi după proclamarea independenţei Moldovei  – să susţină această teorie. Începând cu anul 2009, deschiderea treptată a arhivelor din Moldova şi a celor din Ucraina şi Rusia a arătat că teoria moldovenismului a fost creată de sovietici din motive pur politice, pentru justificarea integrării Basarabiei în U.R.S.S.

     Teoria a fost folosită de propaganda sovietică din anii ’20 pentru a contesta unirea Basarabiei cu România. În 1924, autorităţile sovietice au decis crearea unei ,,Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti” în Transnistria, aflată în componenţa Ucrainei sovietice. Noua republică s-a născut oficial la 12 octombrie 1924, iar scopul creării ei era de a ,,lupta pentru refacerea unităţii poporului moldovenesc divizat de burghezia română”. De fapt, existenţa R.S.S.M. era o modalitate de subminare a României Mari.

Cum s-a născut limba moldovenească

     Conform documentelor de arhivă, după crearea R.S.S.M., Secretariatul Comitetului Gubernial Odessa al Partidului Comunist din Ucraina a numit o comisie însărcinată cu demersurile propagandistice. Cei trei membri ai comisiei erau A. L. Grinştein, I. I. Badeev şi Gr. I. Starîi. Chestiunea existenţei limbii moldoveneşti a fost discutată intens, mai ales după naşterea publicaţiei de propagandă anti-românească Plugarul Roşu, apărută la 1 mai 1924. S-a pus problema limbii în care să fie publicată această revistă. Limba vorbită de românii din Transnistria nu avea un caracter unitar şi nici literar, ea nefiind cultivată în şcoli de administraţia rusească. Pornind de la această chestiune, comisia s-a divizat: Starîi era de părere că trebuia folosită limba română şi grafia latină, în timp ce ceilalţi doi susţineau că ar exista o ,,limbă moldovenească” distinctă de cea română. Evident că niciunul dintre ei nu era specialist în filologie astfel încât să fie oarecum îndreptăţiţi să emită asemenea opinii.

      Starîi a susţinut că era imposibilă crearea unei noi ,,limbi moldoveneşti” şi că acest lucru nu poate fi rezultatul unei decizii politice arbitrare. În schimb, Badeev spunea că există o ,,limbă moldovenească” diferită de cea română, aşa cum rusa diferă de ucraineană. În plus, el a argumentat că nu există o limbă moldovenească literară, dar că cele două limbi sunt într-un proces de diferenţiere continuă, româna primind influenţe din Occident, iar ,,moldoveneasca” din rusă. Şi, bineînţeles, pentru publicaţiile în ,,limba moldovenească” trebuia folosită grafia slavă. De cealaltă parte, Starîi susţinea că din moment ce obiectivul final este proclamarea României sovietice, limba română ar fi cel mai bun (şi mai accesibil) mod de propagandă.

      Toate aceste discuţii ale comisiei s-au finalizat într-un raport realizat de Badeev la sfârşitul lunii august în 1924. Raportul este primul document oficial sovietic care vorbeşte despre ,,limba moldovenească”. În urma dezbaterilor comisiei s-a luat decizia finală de ,,dezvoltare a limbii populare moldoveneşti” şi de a se folosi caractere chirilice. Aşa apare ,,limba moldovenească”, rezultat al unei decizii politice luate fără consultarea vreunui specialist în filologie.

      Când a luat naştere R.S.S.M., în octombrie 1924, s-a folosit noţiunea de ,,popor moldovenesc”, mare parte a acestuia fiind ,,subjugată de burghezia română”. Punctul de vedere sovietic oficial era că Basarabia este parte a R.S.S.M. şi ea trebuie eliberată de sub ,,jugul românilor”. După pactul Ribbentrop-Molotov şi anexarea Basarabiei a fost organizată la est de Prut Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Autorităţile sovietice au impus teoria istoriografică ce susţinea existenţa poporului şi limbii moldoveneşti. Pe măsură ce istoriografia din România lua un curs naţional pregnant în anii ’60, cea din Moldova a suferit de pe urma activităţii sovietice de propagandă foarte intense.  În această perioadă apar studiile semnate de Ja.Mosul şi N.Mochov, istorici sovietici emblematici pentru ,,teoria moldovenismului”.

      Cu precădere după 1964, după apariţia volumului al treilea din Istoria României la Bucureşti (în care se vorbeşte despre problema Basarabiei) şi a lucrării Karl Marx. Însemnări despre români, arhivele arată o preocupare serioasă a autorităţilor din R.S.S.M. pentru combaterea ,,naţionaliştilor români”. În plus, în 1965 a avut loc o manifestaţie a scriitorilor moldoveni în favoarea introducerii grafiei latine. Numeroase documente arată existenţa unei corespondenţe intense între Chişinău şi Moscova cu privire la această problemă. Autorităţile de la Chişinău arată faptul că pătrunderea presei româneşti în Moldova, a radioului şi televiziunii româneşti,  precum şi a posturilor de radio occidentale ,,derutează poporul moldovenesc”. Astfel, în 1967 se decide realizarea unor ,,studii ştiinţifice” cu privire la existenţa ,,poporului moldovenesc”. De asemenea, din 1966 se interzice studierea cărţilor româneşti din bibliotecile publice şi introducerea în R.S.S.M. a lucrărilor unor autori precum Nicolae Iorga, Octavian Goga, Lucian Blaga etc. Curând, singurele cărţi româneşti acceptate erau cele tehnice, medicale şi dicţionarele. Cărţile de istorie erau strict interzise. În plus, s-a decis bruierea staţiilor de radio occidentale.

     În 1966-1967, autorităţile au început să organizeze sărbătorirea unor evenimente din istoria Moldovei, precum ziua de 28 iunie: ,,eliberarea de sub ocupaţia românească”. În 1966 s-au sărbătorit 300 de ani de la întemeierea Chişinăului. În anii ’70 istoriografia din R.S.S.M. devine vehement antiromânească, iar în deceniul următor criticarea istoricilor români devine un fapt curent, vorbindu-se chiar de existenţa unor ,,campanii anti-moldoveneşti în România”.

,,Adevărata istorie a Moldovei”

     Prima lucrare ,,ştiinţifică” din Moldova sovietică a fost Istoria RSSM, publicată în două volume în 1951 şi 1955. Autorii susţineau ,,teoria celor două popoare romanice”: românii şi moldovenii ar avea aceiaşi strămoşi şi anume ,,valahii”, o populaţie formată din romanici şi slavi. Din convieţuirea acestora cu slavii din răsărit s-ar fi născut, în secolul al XIV-lea, ,,poporul moldovenesc”.

     Conform lucrării, în secolele II-IV teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru era locuit de diferite triburi considerate  (fără să existe argumente serioase) de istoricii sovietici ca fiind fie preponderent germanice, fie preponderent slave, fie mixte. Ar fi existat inclusiv o prezenţă getă, sarmată sau ,,tardiv scită”. Apoi, în secolul al V-lea, ar fi avut loc o depopulare masivă a teritoriului Moldovei, probabil ca urmare a devastărilor hunilor. În perioada cuprinsă între secolele V-VIII, zona a fost umplută de slavi. Aceştia au adus aici ,,cultura slavă”, la care au aderat şi alte populaţii.

     Toate aceste teorii erau formulate în baza unor descoperiri arheologice. În anii ’70-’80 istoriografia sovietică susţinea că majoritatea descoperirilor arheologice medievale timpurii din spaţiul pruto-nistrean aparţineau slavilor.  În general, s-a apreciat că în această perioadă la Est de Carpaţi nu a existat o populaţie romanică. În secolele X-XI, migraţiile târzii (unguri, uzi, pecenegi) i-au afectat sever pe slavi, dar aceştia au reuşit să-i înlăture pe aceşti migratori. Apoi, atacul Hoardei de Aur a declanşat o perioadă de decădere în secolele XIII-XIV, împiedicând formarea unor formaţiuni statale slave puternice. Abia în secolul al XIV-lea în regiune ar fi apărut ,,valahii” – strămoşi ai ,,moldovenilor”. Din nou, descoperirile arheologice (în realitate neclare) sunt folosite pentru susţinerea acestor idei. Conform istoricilor sovietici, ungurii au început în secolul al XII-lea cucerirea Transilvaniei şi i-au împins pe valahi la Est şi Sud de Carpaţi. ,,Valahii”, strămoşii românilor şi moldovenilor, erau un popor format din amestecul romanicilor cu slavii de sud la Sudul şi Nordul Dunării. Veniţi în Transilvania înaintea maghiarilor, ei au fost împinşi către Ţara Românească şi Moldova.  Astfel, ei au migrat către zona extracarpatică în secolele XII-XIV. Avem deci o teorie imigraţionistă. Populaţia autohtonă de la Est de Carpaţi ar fi fost slavii, din amestecul acestora cu romanicii s-a născut ,,poporul moldovenesc”, iar la sudul munţilor poporul român. Formarea ,,naţiunii moldoveneşti moderne” ar fi avut loc în Basarabia, după includerea acesteia în Imperiul Rus!

Argumentele în favoarea teoriei

     Pentru susţinerea teoriei moldovenismului, istoricii moldoveni s-au folosit de diverse argumente. În primul rând, de argumente de ordin entofolcloric: cercetătorii sovietici insistă asupra faptului că ,,folclorul moldovenesc” arată originea acestui popor ca urmaş al valahilor şi slavilor. Conform argumentelor lingvistice, ar exista o limbă moldovenească diferită de română. Cu toate acestea, chiar lingviştii sovietici nu au putut aduce argumente în favoarea apartenenţei limbii moldoveneşti la familia limbilor slave. Nu în ultimul rând, ,,specialiştii” au adus în discuţie şi argumente paleoantropologice: antropologii sovietici au încercat să ajungă la anumite concluzii privind îmbinarea ,,romanicilor de vest” cu slavii, dar dovezile nu sunt concludente.

     Din motive politice, teoria existenţei ,,poporului moldovenesc” a fost susţinută şi după 1991 de istorici şi oameni politici din Republica Moldova, iar regimul lui Voronin a promovat românofobia. În acelaşi spirit naţionalist, în 2008 a fost creat Ordinul Bogdan I Întemeietorul, ce trebuie acordat pentru merite în dezvoltarea şi consolidarea stabilităţii Republicii Moldova. În acelaşi an a fost adoptată o lege care pedepseşte ,,defăimarea statului şi poporului moldovean”, în încercarea de a interzice susţinerea faptului că ,,moldovenii” sunt de fapt români. În 2009, s-au sărbătorit 650 de ani de la întemeierea statului moldovenesc din 1359. Schimbarea guvernului Voronin a adus o serie de schimbări, iar deschiderea arhivelor a facilitat demonstrarea faptului că întreaga chestiune a existenţei poporului moldovenesc are un caracter pur politic şi nu ştiinţific.

Historia.ro

Sursa: Foaie nationala

Din cauza crizei economice din ultimii ani continentul european trece printr-o perioadă dificilă, iar Uniunea Europeană, organismul în care România „şi-a pus speranţele”, nu este capabilă să salveze  ţările membre de la colaps economic şi social, după cum s-a putut observa în cazul Greciei. Politicienii români din ultimii 10 ani au crezut că odată atins obiectivul integrării în UE toate problemele României se vor rezolva; aceeaşi politicieni continuă să aştepte salvarea de la Bruxelles, însă este clar ca UE nu poate sau nu vrea, să ofere ţării noastre mai mult decât a oferit deja. Atunci întrebarea firească este: de ce politicienii noştri nu se pun pe treabă şi nu încep reconstrucţia (economiei naţionale, a sistemului sanitar, a învăţământului , etc.) prin forţe proprii?

Este nevoie de o nouă forţă politică care, contrar celorlalte existente, să nu mai aştepte salvarea de la străini, să aibă încredere în români şi în forţele creatore ale neamului românesc şi să înceapă opera de clădire a României de mâine; o Românie în care românul sa nu mai fie sclav la el acasă, în care minorităţile să nu aibă mai multe drepturi decât majoritatea iar legea să fie egală pentru toţi. Suntem de părere că doar din sânul curentului naţionalist poate să ia naştere o grupare care să aducă cu adevărat o mentalitate nouă în viaţa politică, economică şi socială din ţara noastră.

Mai mult ca oricând România are nevoie de un veritabil partid naţionalist care să aducă un suflu nou în societatea românească şi să dea un impuls tuturor „românilor de bine” care doresc să pună o cărămidă la temelia Romaniei de mâine. Reconstrucţia naţională trebuie să înceapă cu instituţiile statului şi în primul rând cu instituţia simbol al democraţiei, Parlamentul. În zilele noastre, Parlamentul este compus din indivizi compromişi în cele mai multe cazuri, a căror capacitate intelectuală şi demnitate morală lasă mult de dorit. Oportunism, lăcomie şi corupţie sunt termenii care descriu adesea „calităţile” parlamentarilor români. Este nevoie de un nou set de reguli, funcţional şi credibil, care să pună capăt imoralităţii şi incompetenţei din cadrul Parlamentului. Nici unul dintre partidele importante existente nu pare a dori să ia iniţiativa adoptării acestor noi reguli care să nu mai permită oricărui individ cu „buzunarul gros” să ajungă politician fără îndeplinirea în prealabil a unor condiţii minime de eligibilitate. Această constatare vine în urma faptului că toate partidele importante de astăzi au ocupat funcţii instituţionale în ultimii 22 de ani, timp în care au „tolerat” starea de corupţie din Parlament şi din administraţia locală. Acestea fiind consemnate, este de la sine înţeles că partidele din fruntea ţării nu doresc reformarea instituţiilor statului, observaţie care întăreşte ipoteza că România are nevoie de un partid nou, necompromis politic, compus din oameni cu frică de Dumnezeu şi de poporul român.

Naţionalismul românesc post-decembrist nu a fost încă reprezentat în mod adecvat şi coerent de vreun partid sau de vreo mişcare politică. Deşi iniţiativele etichetate drept naţionaliste au fost numeroase, rezultatele sunt mai puţin evidente. Naţionalismul este un sentiment existent în noi toţi şi de aceea oricare grupare care se defineşte naţionalistă nu trebuie în nici într-un caz să „înşele” acest sentiment căci astfel, s-ar încuraja acele instincte umane opuse sentimentului naţionalist: materialism, dezrădăcinare, egoism, individualism, etc. După cum bine remarca Nae Ionescu naţionalismul este „o atitudine polivalentă, care acoperă tot aşa de bine sectorul spiritual sau economic, politic sau cultural-eseistic al activităţii noastre”. Astăzi se poate uşor deduce că sentimenul naţionalist a fost înşelat de cei care în ultimii 22 de ani s-au definit drept naţionalişti; românul şi-a pierdut demnitatea, acceptând docil orice nedreptate; românului îi este indiferentă bunăstarea comunităţii sau a ţării atât timp cât burta este sătulă, iar mentalitatea dominantă a societăţii noastre de azi este că „banii aduc fericirea”, în special dacă nu sunt munciţi.

În ultimile două decenii au existat mai multe demersuri naţionaliste: Vatra Românească, PUNR, PRM, etc. Episodul care a marcat însă cel mai profund scena politică se numeşte Partidul România Mare.

PRM a fost partidul politic care în ultimii aproximativ 15 ani a dorit să fie şi a fost catalogat ca reprezentant al curentului naţionalist. Această grupare, de sorginte securisto-comunistă se află în moarte clinică, majoritatea membrilor cunoscuţi din cadrul PRM părăsind în grabă corabia înainte ca aceasta să se scufune în totalitate. Astfel este evident faptul că partidul a fost format şi condus de oportunişti care au înşelat grosolan speranţele naţionaliste ale electoratului care a votat pentru PRM. Pe lângă deziluzia politică, imaginea naţionalismului a fost grav afectată de persoana liderului PRM, C.V. Tudor. Acesta, având dese ieşiri publice necontrolate, a discreditat imaginea partidului, discreditând în mod indirect curentul naţionalist. Bufonăriile lui C.V. Tudor a îndepărtat mulţi alegători naţionalişti care s-au îndreptat către alte partide sau chiar au ajuns să îngroaşe acea categorie de români neîncrezători în politică şi care în consecinţă nu se prezintă la urnele de vot.

Momentan naţionalismul românesc trece printr-o perioadă nefastă, neexistând nici o grupare care să aibă vizibilitatea de care în trecut s-a bucurat PRM, iar demersurile naţionaliste existente ( „Partidul Naţionalist-Noua Dreaptă” şi „Partidul Pentru Patrie”) nu par a avea consensul necesar care să le permită să-şi facă auzită vocea în Parlamentul ţării. Impasul în care se găseşte naţionalismul trebuie să dea de gândit tutur celor care şi-au făcut din sentimentul naţional un ideal.

Sentimentul naţionalist a caracterizat poporul român din cele mai vechi timpuri. Poporul nostru a rezistat peste veacuri datorită credinţei în Dumnezeu şi datorită sentimentului de apartenenţă la identitatea românească, menţinută şi fortificată de naţionalism. Acest sentiment nobil şi pe care unii de multe ori l-au transpus în ideologie politică din oportunism, a fost fundamental construcţiei moderne a statului român. După 1989, reprezentanţii curentului naţionalist nu au vrut sau nu au putut să semene sămânţa naţionalistă în generaţiile tinere. Mai mult, PRM-ul lui C.V. Tudor a denaturat naţionalismul iar valorile şi esenţa acestui sentiment au devenit irelevante pentru mulţi români. În aceste condiţii apariţia unui partid de inspiraţie naţionalistă este mai mult decât necesară. Misiunea acestui partid nu va fi doar de a ajunge în Parlament, ci mai ales de a propaga adevăratele principii naţionaliste: libertatea, identitatea şi comunitatea.

autor: Remus Tanasa

Sursa: Foaie nationala

Nu mi s-a mai întâmplat, ca cititor cu vechime şi experienţă să stau pe gânduri înainte de a deschide o carte, să admir coperţile, să gândesc la semnificaţie şi mesajul pe care acestea vor să-l transmită.

E prima dată în viaţa de cititor, când o copertă de carte îmi reţine atenţia atât de evident şi mă face să simt ceea ce vrea să-mi transmită autorul şi mai mult, să simt ce ar simţi un suflet suspendat undeva ”Între două lumi”.

Îmi spun în sinea mea ”E o operă de artă această copertă” şi merg iute să citesc numele autorului, Eric Bi Chen Todică şi de data asta chiar exclam cu voce tare: ”A, da, aşa tată, aşa fiu…”. Apoi, mă cuprinde teama de a începe să citesc… Mă tem că voi găsi lucruri care mă vor sensibiliza. Şi teama de a redeveni sensibilă mă îngrozeşte pe mine cea rămasă în lumea care lor le produce nostalgie… pentru că rămânând aici, a trebuit să-mi învelesc bine sufletul în fel de fel de mantii protectoare, ca să nu-l mai expun nedreptăţilor, umilinţelor.

Dar hai totuşi să citesc, eu nemulţumita din lumea aceasta, la ce visează cei care-au părăsit-o. Citesc de câte două ori frazele, nu pentru că nu aş înţelege… scrisul e tare limpede, ci pentru că parcă aş vrea să le învăţ pe de rost. ”Românii n-au fost comunişti” e o afirmaţie care parcă am gândit-o mereu şi n-am putut să o expun, să o exprim… venită ca o ”lumină” puternică, nu ca cea de ”licurici” care-mi limpezeşte multe întrebări şi pe care o voi folosi de-aici încolo. Mă duce cu gândul la înţelepciunea potrivit căreia doar atunci când pierzi ceva, abia atunci îl evaluezi la justa valoare. Oare ar trebui să ne pierdem cu toţii, să ne cufundăm în beznă, pentru ca apoi, să căpătăm ”credinţă şi respect faţă de lumină”? ”Şi atunci unde rămân copiii noştri”? Aceasta este cea mai importantă problemă – copiii şi viitorul! Imaginea mea despre ei, pe care-i am în preajmă, îi studiez şi simt zilnic, (sunt profesor) e cea de pe copertă! Sunt păsări în văzduh, între mai multe lumi ”capturaţi fiind de tehnologie”, nu au sentimentul şi nostalgia unui tărâm, aşa cum o avem noi, părinţii. Şi asta  pentru că instinctul  le-a dictat să-şi ia măsuri de protecţie pentru mediul şi condiţiile în care trăiesc. Acolo, suspendaţii, într-o lume virtuală le este mult mai bine decât aici, sau acolo, în mediul şi societatea pe care le-o oferim noi. Aşa cred eu, aşa simt eu (care-mi pun zilnic întrebări despre ei), TINERII, nu doar cei de aici, ci de pretutindeni.

Scriu, înainte de a citi şi constat că înţeleg pe deplin autorul… noi doar vorbim despre globalizare ”moştenirea lăsată nouă de generaţii întregi”, dar copiii noştri o trăiesc şi simt fără a-i spune pe nume şi fără a recunoaşte că de la noi au învăţat-o… poate mai târziu…

Neagu Djuvara ”…încă din trecut talentele noastre cele mai mari nu s-au putut manifesta decât în străinătate. Este ca un blestem asupra acestei ţări. Începând de la Cantemir, până la Eliade şi Cioran, toţi s-au remarcat în străinătate”. Întebat fiind: În astfel de condiţii de ce să mai rămână tinerii în ţară? Răspunde ”Tocmai, nu numai că îi sfătuim să stea aici, dar îi rog pe cei care sunt stabiliţi deja în străinătate să se întoarcă, în măsura posibilului, pentru a crea o nouă elită intelectuală, care s-o înlocuiască pe cea de-acuma.”

prof. MIRELA NISTOROSCHI