MITOGRAFII LIRICE
Mai degrabă ignorat acum decât contestat, deşi, cândva, nu cu multă vreme în urmă, se bucura de o largă popularitate (audienţa întreţinând, inevitabil, suspiciunea facilităţii), cu un bun instinct al pieţei literare (observa N. Manolescu), făcând o figură aparte în cadrul generaţiei, şaizecistul Marin Sorescu s-a bătut pentru reinventarea / „democratizarea” poeziei. Congenerii, în contextul neomodernismului nostru, redescopereau cu entuziasm filoanele liricii interbelice; mânat de impulsul înnoirii („Am vrut să mă schimb pe unul mai bun”), antitradiţionalistul Sorescu, considerând că poezia noastră este „volatilă”, „declorofilizată” etc., voia să o apuce pe alt drum. Dincolo de versificaţia circumstanţială (la începuturi), oferta sa, permeabilă, depoetizând motive care au făcut şcoală, reîmprospătând vocabularul poetic „umil”, folosind masiv oralitatea şi narativitatea îl defineşte drept poet de avangardă, e drept, fără furii demolatoare. Încât, marca Sorescu, regenerând lirismul, stârnind febra imitativă, cultivând prozaismul, intertextualitatea, cotidianitatea, banalul etc., ne obligă să recunoaştem în prolificul autor un optzecist avant la lettre. Cu observaţia, esenţială, la îndemână, că avem de-a face cu un caz aparte, refuzat de optzecişti! Celui „mai bun scriitor postmodern” (cum opina Ion Buzera) îi datorăm un precursoriat nerecunoscut, ceea ce ar explica (nicidecum justifica) tăcerea care îi însoţeşte posteritatea, exceptând unele manifestări ritualice olteneşti.
Să ne amintim că junele Sorescu trezise interesul marelui Călinescu, notând insolitul acelor texte, devenit normalitate (v. Un tânăr, în Contemporanul, 1964). Această „ştampilă augustă” (cf. Alex Ştefănescu), evident, l-a consacrat ca poet. Bizareria intra în coerenţa unei lumi de idealism pulverizat. Aruncându-şi ochiul pe încercările soresciene, „divinul critic” – cu o intuiţie de zile mari – descoperea fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor comune; să recunoaştem, observaţii de uz obştesc acum, prefigurând acea nouă formulă lirică, ieşind din negurile deogmatismului, subminând convenţiile şi înviorând lirismul autohton. Adevărat, debutul său nu a fost strălucit. Cum primul volum (Singur printre poeţi, 1964, cu o Prefaţă de Marcel Breslaşu) era o colecţie de parodii în registru minor, reconstituind („caricatural”, sesiza Ion Pop) stilurile unor poeţi în vogă, persiflând uzanţele confortabile, securizante, veritabilul debut se va consuma un an mai târziu (Poeme, 1965). Dar poetul se exprimase deja ca epigramist (Viaţa studenţească, 1957) şi era angajat al secţiei de critică de la Luceafărul (1963-1965); mai mult, un manuscris (schiţe) fusese retras de la o editură, anterior apariţiei volumului de parodii, trecând în revistă o deconcertantă paradă de stiluri. Deşi Singur printre poeţi rămâne, prin titlu, o promisiune nerespectată (cf. Mihaela Andreescu), tocmai poetul absentând (ca voce singulară), Sorescu a fost de timpuriu aproape de el însuşi, ne asigura Marian Popa, cercetând acribios, în masiva sa Istorie, poeziile de început (îndeosebi, în Iaşul literar). Astfel de digitaţii stilistice, sub aparenţa facilităţii, bucurându-se de complicitatea publicului au impus, prin pana soresciană, critica parodistică. Fiindcă parodia, negreşit, rămâne un exerciţiu de critică literară (surâzătoare), vestejind stiluri, ticuri şi convenţii. Interesat de răspunsul publicului (feed-back), obsesiv preocupat de a (se) comunica, poetul se va adapta din mers, propunând ingenios volume „în schimbare”. De unde şi mulţimea etichetelor aplicate: neomodernist, antitradiţionalist, postmodernist, experimentalist, deconstructivist etc. Oricum, distanţându-se de „jocul demiurgic” al congenerilor, el foloseşte texte anterioare (hipo-texte) pentru a savura, în ipostază deconstructivistă (cf. Maria-Ana Tupan, M. Ene), mimo-texte, pe suport parodic. Spiritul parodic, fie el şi respectuos, „de încurajare”, caracterizează, de fapt, întreaga literatură soresciană. Iscodelnic, proiectându-se în Altul, poetul îşi devoalează temperamentul nonconformist, repudiind autoritatea convenţiilor literare. Şi impune, parodierea fiind, reamintim, o practică intertextuală, o direcţie polemică, cu o o dublă raportare: faţă de text / autor, dar şi faţă de „lume” (context), inclusiv sub unghiul recepţiei.
Chiar în anul debutului, Eugen Simion (v. Gazeta literară, nr. 12/1964) făcea remarca posibilei „fuziuni” între atitudinea lirică originală şi spiritul polemic. Acelaşi critic semnala mai apoi substratul tragic al imaginarului sorescian, scoţând efecte imprevizibile prin „schimbarea unghiului de percepţie” a faptelor, deturnarea sensului şi răsturnarea concluziei, „luminând planuri ascunse”. De fapt, anunţata schimbare a „unghiului de vedere” (v. Spectacol) confirma, dincolo de facilitatea înşelătoare, că pentru Marin Sorescu poezia este „o artă care doare”. Fantezismul ironic, tentaţia calamburului, degradarea simbolurilor, desolemnizarea temelor mari converg jocului; iar infiltrarea sugestiilor grave, şocante, a neliniştilor celui care se sprijină „pe taifun” şi scrie „pe cutremure” (v. Creaţie) căutând sensul („ieşirea”), spulberă vălul de iluzii, pregătind declicul. Ideea că poetul se mişcă „în limitele aceleiaşi formule” (Ion Pop, 1973), cu riscul autopastişării, nu bloca accesul direcţiei „mai grave”, cu „şanse de dezvoltare”, aprecia criticul clujean. Ceea ce chiar s-a întâmplat, coborârea în cotidian nealungând filosofarea şi vederea dincolo. Vorbim, desigur, de o metafizică învăluită sub năvala prozaicului, de materia primă „umilă” folosită (regândind locul comun şi inventariind spaime, gânduri, tristeţi), de inocenţa pierdută, renăscând ca simplitate a posteriori (cf. S. Marcus). „Capcanele” sorescianismului au pus în încurcătură comentatorii. Pe bună dreptate s-a vorbit de o dublă mişcare, antrenând „mecanismul silogistic” şi mascând tragismul prin bravadă; adică, de o denudare la scara cotidianului şi, complementar, de o investire cu potenţe magice, sub incidenţa fabulosului (Iulian Boldea). Poetul-şaman, parodistic, ins simplu, marginal, de o modestie netrucată în viaţa obişnuită, inventiv, întreprinzător, mobil, iubea spectacolul subversiv, demistificând actul creator şi subminând mitul marii poezii. S-a vrut un scriitor complet, anexionist, dovedind proteism stilistic, încercându-se în proză, critică, dramaturgie şi traduceri, cheltuind inteligenţă şi umor. Curios, de o mare timiditate, stânjenit în „societate” (nefiind om „de lume”), s-a bucurat de o imensă popularitate, intrând, nemeritat, în eclipsă în epoca postdecembristă.
Teatrul, s-a spus, ar fi punctul forte al creaţiei soresciene. Piesele, amputate nemilos de cenzură, posibil repartizate în cicluri aparent independente, sunt de fapt poeme dramatice, cu deschidere parabolică, testând ipostaze-limită, luând o turnură carnavalescă, parodic-ludică. Altfel spus, o metaforă a existenţei umane în relaţia om-lume, o confruntare cu destinul aspirând la o semnificaţie simbolică. Fie că vizăm trilogia Setea muntelui de sare (Paracliserul, Matca, Iona), fie că avem în vedere piesele istorice (Răceala, A treia ţeapă), înţesate cu aluzii politice, omul-lume îşi trăieşte – monologând – captivitatea, limitele, alienarea, claustrarea, însingurarea, încercând o evadare din spaţiul carceral, plonjând în metaistorie; dar pe fundament biblic. Deşi suntem în plin absurd, formula soresciană cochetând cu anti-teatrul, rezolvarea comică se insinuează în pofida tragismului: Irina, de pildă, însărcinată, „râde de potop” (Matca), prefigurând regenerarea.
Şi cronistica lui Sorescu e deosebită. Fostul premiant al revistei Luceafărul (pentru critică), dezinhibat şi digresiv, asociativ, parantetic şi, categoric, maliţios, lansează formulări memorabile şi sentinţe greu de clintit. În ipostaza de „conţopist critic” (cronicar la Ramuri), poetul vădeşte „lecturi profesioniste” (recunoştea N. Manolescu), ieşind uneori la rampă în chip de pamfletar (vezi răfuiala cu „amatorismul masiv”, cel vizat fiind Eugen Barbu). Adunându-şi eseistica în câteva volume (printre ele, Teoria sferelor de influenţă, 1969; Uşor cu pianul pe scări, 1985), Sorescu se apără şăgalnic, observând că exerciţiul critic este „neisprăvit”: Ce poate face altceva critica – se întreba el – decât să presupună? Romanul, în schimb, nu i-a priit. Sunt încercări de fantezie divagantă (cazul ludismului exacerbat, expus în Viziunea viziunii, taxat de autor însuşi drept „roman într-o doară”).
Sorescu-voiajorul şi-a tras însă partea leului. Bătând lumea în lung şi lat, Sorescu-mondialul (cum era ironizat de amici) a trudit la a-şi oferi o „dimensiune planetară”. Expediat sub răutăcioasa etichetă de „poet ambulant”, tradus masiv (şi în suedeză, încă din 1974!), propus pentru Nobel (iscând gelozia confraţilor bârfitori), el a fost considerat „compromis” tocmai fiindcă a călătorit mult în vechiul regim! Au intrat apoi în joc contestări interesate, motivate politiceşte (interludiul ministerial), ţinând de ceea ce Cristian Stamatoiu numea într-un eseu „asupra liricii soresciene” (Cariul din „limba de lemn”, Ed. Tipomur, 1995) „patologia receptării”, fireşte prea îndatorată „subtextului zilei”, în plină „căpiere” postrevoluţionară. Ca spirit migrator, diaristul încropea „ciorne de viaţă”, notaţii rapide ale unui spirit ascuţit, transferate în jurnale „sărate”, fără a crede în valoarea lor literară, mizând însă pe complicitatea publicului. Trăgând „lozul ghinionist” de a fi român (v. Năpasta), suportând prigoana întreţinută în jurul celor implicaţi în „mişcarea transcedentală”, interzis şi supus embargoului („au făcut în jurul meu pustiu”), poetul oltean s-a redresat rapid. Avea, indiscutabil. „geniul relaţiilor” (cf. Marian Popa), foarte grijuliu cu existenţa externă, surclasant prin anvergura talentului. Jubilativ, digresiv, vervos, Sorescu se manifesta liber, chiar dacă – mărturisea într-un interviu – relaţia autor-cenzură a fost „o relaţie permanentă”. Citit, adaptabil, permeabil, imprevizibil, neceremonios, taciturnul şi timidul Sorescu brusca, trecând graniţa antipoeziei, tabieturile de percepţie. Curios, întrebător (neavând timp de răspunsuri), inventiv şi derutant, spiritul sorescian nu iubea fixismul / fixarea; iubea comunicarea, cultiva dialogul complice, prezidat tiranic de „voinţa efectului” (poanta). Fireşte, sub masca aparentei simplităţi, a ironismului sprinţar, surdinizat, insolit, apt de regenerare; ca dovadă, şi doctoratul său târziu (Insolitul ca energie creatoare, 1992), explicând, astfel, sursa creaţiei sale. Acest „cinic al poeziei” (cum l-a văzut Mircea Martin), pictor de succes (confundat chiar cu Picasso!), avea să ne surprindă, iarăşi, prin ciclul La lilieci (1973-1998), tras în şase volume, fructificând experienţa „rurală” a autorului. Ne întâlnim cu o lume văzută „din pântecele ei”, preciza poetul, prezentând realist-naiv, ca într-un veritabil documentar etnografic, spectacolul vieţii. O poezie orală, epicizată, aglutinată, concretă, limbută, antilirică, purtând ecouri biografice; o narativitate pletorică, „plebeiană”, cu iz evocator, invitându-ne într-un univers muzeistic (expresii idiomatice, obiceiuri, porecle), închipuind o monografie sentimentală. Unii i-au reproşat lingvistica „pestriţă”, stilul oral-auditiv (Gh. Istrate), alţii, dimpotrivă, au purces la un demers dialectologic (Marian Barbu), încercând o „desfoliere de sensuri” a subgraiului oltenesc. Bizara serie are o istorie ciudată. Dacă e să-l credem pe Eugen Negrici, un „amănunt” financiar (la sugestia lui Mircea Ciobanu) l-a motivat pe Marin Sorescu „să treacă în versuri” prozele scurte dedicate sătenilor din Bulzeşti. Poetul însuşi oferea o explicaţie. Bursier la Iowa City timp de şase luni (1971-1972), a luat contact cu poezia concretă şi programul autenticist, descoperindu-l pe Edgar Lee Masters cu a sa The Spoonriver Anthology. De unde poeticitatea orală, anecdotistă, explicită, cu enumerări fastidioase, monografiind satul-cetate, aducând la suprafaţă „lava nevalorificată” a Bulzeştiului. Sunt poveşti înflorite, meliţate, zeflemitoare (pomeni de viu, „pulsul modei în adânc”), când bulzeştenii „stau la taină”. Poezul, străin de jubilaţia demiurgică, priveşte lumea „ţărăneşte”, oferindu-ne autobiografia unei colectivităţi; o lume suficientă sieşi, în care moartea (cu lumea ei invizibilă, cimitirul) nu înspăimântă iar viaţa satului oltenesc, transcrisă aici, fremătândă, colcăitoare, gălăgioasă (în care ţaţa Veta preluase comanda) aduce a pictură naivă, contrapusă universului convenţionalizat, inautenticului, vieţii „tipărite”. Şi poate că Mircea Iorgulescu, survolând integrala soresciană, avea dreptate: ea nu e atât expresia unei lumi, ci „a unui fel de a privi lumea”. Pe care Sorescu, sedus de succesul reţetei, era dispus să o exploateze interminabil, prelungind deruta criticii. Ne întoarcem, astfel, la opinia Mihaelei Andreescu care descoperea (1983) o „pecete genetică a atitudinii faţă de lume”, asigurând coezivitatea corpus-ului sorescian, de o mare diversitate, perceput secvenţial, cu un lirism estompat, camuflat, prozaificat, expediat de folclorul critic sub eticheta ironismului sprinţar, golit de metafizică. Or, încă Moartea ceasului (1966) anunţa puseele anxioase iar Descântoteca (1976) vorbea despre o domesticitate potolită. Şi Poezii alese de cenzură (1991), invitând – mai degrabă – la o lectură „politizată”, şi Traversarea (1994) şi, îndeosebi, Puntea (1997, adunând postumele) evidenţiază schimbarea dramatică de accent; în pofida asigurărilor („mă întorc repede”), poetul ştia prea bine că intră în „peştera fără sfârşit a nopţii”, adulmecând „o planetă nouă a durerii / Sfârâind prin eter tăciune” (v. Rugăciune). El a schimbat „condeiul pe un toiag” şi, spectator îngrozit, pregătit de marea călătorie, află în poezie puntea spre lumea din afară, ultimele zile oferindu-i o „esenţă de tortură şi chin”. Sunt versuri de o sinceritate nudă, vorbind cu economism şi religiozitate despre iminenţa morţii; totuşi, cu o ultimă grimasă ironică, poetul contemplă neputincios Scara la cer (o capodoperă, acest text minuscul), aşteptând ca sufletul („pâş-pâş”) să „o ia înainte”…
*
Om inteligent, în compania căruia plictiseala (fiind exclusă) se predă ruşinată, nedrept câteodată (lansând afirmaţii strigătoare la cer), interesant întotdeauna, iubind jocurile şi libertatea spiritului, poetul fantezist şi parodic, şugubăţ la drumul mare, privind viaţa de sub coviltir era mereu disponibil. Cum s-a tot spus, Marin Sorescu s-a dorit un „vestitor” al literaturii noi, debutantul persiflând reţetele epocii. Probându-şi în timp capacitatea de înnoire, continua regenerare, culegând versuri prozoase şi atins de „râia” ironismului, ameninţat de diluţie, lirismul său şi-a păstrat prospeţimea; la hâtrul oltean, „capabil de atâta risipire”, meditaţia ia o turnură umoristică, recuperând însă „semnificaţii pierdute”. Întâlnirea cu mitul („nas în nas”) devine experienţă existenţială; Marin Sorescu are, cum ar fi spus P. Pandrea, „curajul banalităţii”.
Expert în manevrarea citatelor (nu observa chiar Marin Sorescu că citatele „îţi ridică moralul”?), purtând o ereditate culturală irepresibilă, poetul Sorescu scria deci în replică, se războia cu clişeele impunând altele, recunoaşte terorismul „reflexelor literare”; navigând, adică, dezinvolt pe toate mările spiritului, singular şi însingurat, mereu imprevizibil, uimind prin capacitatea de înnoire şi simplitatea derutantă, sfidând atâtea alarme ale criticilor, îngrijoraţi de pericolul (real, totuşi) al repetiţiei şi facilităţii, transferând gesticulaţia cotidiană şi materia ei verbală (cuvintele „oricui”) într-o lirică de mare faimă. Iubitoare de paradox, inteligenţa soresciană se ascunde în cotidian; sub aparenţa jocului, dând cu tifla poeziei solemne şi stilului emfatic, bagatelizând, bruscând tabieturile de recepţie, afişând o înşelătoare transparenţă, stăpânind clapele şi trapele scrisului, poezia sa realizează o comunicare directă, întronând intimitatea şi familiaritatea. În „cămaşă de litere”, popularul poet observa cu retină proaspătă lumea. Descins printre noi („să văd ce mai faceţi”), Marin Sorescu, risipindu-şi – în pofida acutului simţ al convenţionalului – jocurile de virtuos, ne bucură prin cuceritorul sentiment al libertăţii creatoare. Puţini îl trăiesc la temperatura soresciană, deşi, la el, spontaneitatea e crâncen supravegheată; puţini l-ar putea urma pe fostul premiant al revistei Luceafărul (pentru critică!) în galopul său literar, anexând noi teorii, acuzat – fireşte – de „trădare”, incapabil – zic unii – de a trăi sublimitatea stării lirice, încercat vremelnic de orgoliile criticii de autor, tentat de experiment, nedomolindu-şi vâlvătăile polemice. Părăsind exerciţiul critic, prestidigitatorul Marin Sorescu a apucat-o pe alte cărări; dar, să observăm, desfăşurările spiritului sorescian aparţin unei inteligenţe critice. Considerat un „cinic al poeziei”, Marin Sorescu, el însuşi paradoxal, îşi regizează în laborator, prin calcul savant, distanţarea, impasibilitatea. Ludismul, spiritul parodic (părând a patina la suprafaţa limbajului), rezonanţa caustică maschează de fapt sensul grav al formulei soresciene; echivocurile semantice, încrucişările fanteziste siluind logica, urmele de urmuzianism şi caragialism îşi oferă, doar dincolo de fugara, epidermica ochire, miezul matefizic. Pornit în căutarea esenţelor, forând stratul mitic (vremea mitică), poetul este un sceptic nemântuit, descoperind elementaritatea. La el insolitul devine normalitate (a spus-o chiar G. Călinescu). Bizareria intră în coerenţa unei lumi de idilism pulverizat, îmbibată de originalitate, hibridând cultural. Fertila confuzie, acea „ceaţă potrivită pentru germinaţie” favorizează încolţirea sensurilor sub coaja banalului.
Să nu ne amăgim. Poetul nu e doar inventiv şi cu gustul poantei, băşcălios şi ironic. Dacă teatralitatea e sfidată prin anularea distanţelor de către cel temător de „faza abstracţiunilor”, ros – desigur – de orgoliul singularizării, autoportretistica recurge la mistificări („sunt zburlit şi privesc pieziş”, spunea poetul odată). Adevăratul Marin Sorescu e şi sentimental şi sensibil, câştigând în densitate şi gravitate. Taciturn în viaţă, el este volubil şi vervos în scris. Verva sa dă în clocot. Fanaticul întru literatură scrie, iarăşi paradoxal, o poezie la nivelul vieţii, mustind de concret. Bulzeştiul (La lilieci) era, de pildă, un centru al lumii, supus implacabilului mecanism ritualic şi legii morale neîndurătoare; ceea ce citim poate fi o tentativă monografică investigând o lume veche (şi imaginară), un rural „stricat”, mângâiat de candorile copilăriei retrăite. Coborâm în prozaism, gustăm poezia faptelor de viaţă. Dar tehnica soresciană nu se dezminte; întâmplările satului, văzut ca un „teatru mare” trec prin hiperbolizare în regimul eroicului, denunţat în Bobîrnacul („totul se ridică la pătrat”). Doar că această mitizare acumulativă este, concomitent, minată de inventarul (discursivitatea) cotidianului ridiculizând, prin miticizare, ţinuta ţeapănă, solemnitatea glacială. În acest univers sorescian, eliberând valenţa sudică a spiritualităţii noastre, volubilitatea se desfăşoară nestânjenită. Omul sorescian, s-a spus, este comunicativ; el participă la viaţa publică, dedulcit plăcerilor „politiceşti”, informat, trăind „la drum”. Dar risipind focuri de artificii, schimbând măşti şi registre stilistice (nu s-a întors şi reîntors Sorescu la uneltele clasice?; n-a fost el şi sonetist?).
Spiritualul ironist scria „pe cutremure”, închinându-se monumentului simţului comun. Numai citit în galop, îngropând direcţia gravă a liricii sale, el a putut fi judecat ca superficial, transportând spre cititor mesajul unor Mitici de extracţie oltenească; adică o filosofie uşurică, lejeră, pe placul galeriei. Marin Sorescu are fibră ţărănească. Făcând afirmaţia ne gândim la ascuţimea de spirit şi bucuria trăirii imediatului, la robusteţe şi expansivitate, la acel clocot vital şi râs bogat; dar şi la nemiloasa luciditate, amalgamând suavul şi grotescul, ancorată în cotidian şi alunecând în fantastic sub sigiliul naturaleţii. Totul e viu, totul e posibil.
Maliţia ascunde şi protejează vulnerabilitatea fiinţei, fragilitatea „trestiei gânditoare”. Scutul ironic-parodic ne apără de comedia obiectelor, de propria noastră reificare; percepem „dulcea gângurire a lucrurilor”, diferenţa de nivel dintre ideal şi real. Scindat, Sorescu nu devine un dezabuzat. Seninătatea dezinvoltă a unui anxios (în fond) ia în stăpânire lumea prin disimulare (în formă); meditaţia asupra condiţiei umane nu îmbracă haina de gală a solemnităţii retorice. Cerebralitatea se deghizează, pătrundem spre miezul Fiinţei şi pe cărările absurdului. Respingând metafora, „visălogeala”, poetul locuieşte în luciditate. Înscenând fără a mima jocul superior al spiritului, el va spera că „prostia va dispare / în curând / pe calea paşnică”. Flecăreala, suculenţa pot fi un antidot la acea posibilă vreme a Nordului unic, calculat ştiinţific, la pericolul proliferării „oamenilor mecanici”.
Trăgând o ultimă linie la acest – posibil – profil poeticesc, vom zice că obsesia (nu tocmai nouă) a liricii soresciene ar fi – în subtext – lupta cu timpul. Întâlnim versuri „ninse din belşug”, dar şi ameninţarea călăului ce „trebuia să omoare timpul”. Or, ultimele volume ne propuneau întâlnirea cu un Marin Sorescu care – fără a renunţa la colocvialitate şi „ironie generoasă” (cf. Michael Hamburger, în prefaţa la volumul Selected Poems, Bloodaxe Books, 1983) – îşi retuşează autoportretul, dezechilibrând balanţa unor prejudecăţi critice. Să fie poetul un „inamic declarat al gravităţii?” Opinia lui Alan Bolf (cf. Gabriela Dragnea) se clatină, Apă vie, apă moartă purtând, de pildă, sigiliul unei vârste; scriitorul-total, „un Sisif ce-şi cară bolovanul în cap”, după o „lungă pregătire”, după o pământeană risipă („urcare de trepte”) anunţă un „cap de drum”, retragerea „în minerale”: „Las în urmă numai una / Ce alege: urma urmei” (v. Retragerea cu torţe). Un eros abia îngânat (v. Vase comunicante), un „liman de boală” capătă acum forţă obsesivă. Fireşte, nici fixaţiile tematice, nici constrângerile prozodice nu pot încătuşa spiritul sorescian, mereu vervos, spumos, şugubăţ, acoperind sub acest tir verbal (împins spre narativitate şi ludism) miezul parabolic, proiecţiile unui spirit anxios, bolnav de luciditate. Aflând în creaţie „apa vie”, popularul şi mucalitul poet mimează surâzător retragerea, combinând – după o reţetă personală – fantezia cu ironia; în tot ce scrie descoperim semnele unei inteligenţe ascuţite. Apă vie, apă moartă (1987) s-a dovedit a fi un volum de tranziţie către un alt Sorescu, „îmbogăţit”.
*
Dacă exerciţiile sale prozastice, pendulând între alegorie şi bufonerie, puteau fi citite (cu deosebire în contextul epocii) şi ca romane de moravuri, tratamentul sorescian, marşând pe simţul mimetic, nu practică ironia demolatoare. Singur printre poeţi îi anunţa intenţiile benigne. Cititor vigil, el „intră” – sub aparenţe jucăuşe – în pielea autorilor vizaţi; şi astfel recreează un model parodiind un stil şi lansând, prin puzderia de imitatori, o modă. Deşi, categoric, Sorescu, „esperantist” şi „mithofag” (cum l-a văzut Andreea Genovese) este inimitabil.
Să amintim şi preocupările sale de traducător şi „provocator”, iniţiind interviuri cu mari poeţi ai lumii, în ipostaza de „grefier al stării de graţie”. O antologie (fireşte subiectivă), precum Tratat de inspiraţie (1985), chema la rampă o colecţie de nume prestigioase, un şir de „naufragiaţi pe insule de speranţă”. În fine, client statornic al cenzurii, protagonist al momentului transcendentalist (aşa s-a născut, probabil, Dispozitivul), poetul ne-a oferit, în 1991, un volum reunind textele „alese” (mai bine zis, respinse) de cenzură. N. Manolescu l-a suspectat de „înşelăciune”, întrebându-se dacă ele, realmente, au fost refuzate sau dacă poetul, prudent, le-a dosit în sertar, fiind nepublicabile. Taxate drept „antipatice” de către acelaşi critic, negreşit incomode, poemele iau în răspăr clişeele, retorica ideologizată (v. Eu, neabătutul), developând imagini ale degradării prin ştiuta-i tehnică subversiv-aluzivă, devenind – în viziunea lui Eugen Simion – veritabile contradiscursuri. În fond, în cazul textelor „esopice”, cultivând ambiguitatea şi echivocul e dificil să explicăm „raţiunile” cenzurii, fluctuantă, deseori complice.
Traversarea (1994) indică şi astfel de episoade, dar – mai cu seamă – transparentizează stările de alarmă; poetul, rătăcind în labirint, îşi contemplă rănile şi anunţă profetic „un destin bolborosit”, în care absurdul existenţial ne invadează. Sunt aici, în vecinătate argheziană, spunea E. Simion, psalmi laici, îmbibaţi de tragism. Ceea ce va agrava volumul postum Puntea (Ultimele), ivit în 1997 şi dedicat „celor care suferă”. Deşi răcan „în ale durerii”, poetul, acuzat de excesivă flexibilitate, măcinat acum de suferinţă – face „scufundări în durerea pură”, urmând a trece puntea („scândura şubredă”) care leagă pământul de cer. Insolit, paradoxal, inventiv şi aluziv, Marin Sorescu n-a agreeat stilul înalt. Dar sub coaja ludică, în pofida oboselii şi repetiţiei, el se autoparodiază, descoperindu-ne mereu, sub alte faţete, fondul grav.
ADRIAN DINU RACHIERU
Sursa: http://www.rachieru.ro/editoriale_recenzii_articole/marin-sorescu-sau-spiritul-parodic
Adrian Dinu Rachieru, fiul învățătorului Ioan Rachieru și al Feliciei Rachieru (n. Strilciuc), este un profesor universitar român, critic literar,eseist și prozator, născut la 15 septembrie 1949, în localitatea Soloneț, județul Suceava.
