Cuvânt și iubire

Written with a philological subtleness, “The Romanian Exile of the 20th Century” (author Octavian Curpas) transposes the readers into the lives and the vast array of emotions immigrants feel while being uprooted from their own sweet yard, whose smell of flowers and folk songs of youth will ever reverberate in their minds. The trip of self-discovery is sprinkled with ambitions, pitfalls, frustrations, despair and inner-struggle as well as with achievements and rewards. From Sibiu, my own native region to LA, my own adopted City of Angeles, Dumitru Sinu aka Mitica (Mike) has seen it all and has, through trials and tribulations, achieved the much desirable- American Dream. A story of love, hard work, and determination!

Aura Imbarus, PhD Los Angeles, California

Author of Pulitzer Prize memoir entry “Out of the Transylvania Night”.

Translation by Octavian Curpaş

,,Clopote grave sunară trezirea /
Generaţiei noastre.
Tragem cugetarea afară din teacă.”

În splendidul poem Despre Labiş, data viitoare, încredinţat lui Adrian Păunescu şi publicat în revistă (Flacăra lui Adrian Păunescu, 15-21 octombrie 2010, p. 11), Ion Gheorghe, reactivat, vorbea despre „viaţa şi lucrarea” arcaşului Nicolae Labiş, acel tânăr Orpheu „petrecut nedrept de români” şi însoţit de o „invidie nebună”. Constatând că despre acest subiect merită „să tot scrii”. Totuşi, bardul de la Florica parcă ar cere o amânare, hotărând finalmente: „Mai departe despre Labiş, data viitoare, când ne vom întoarce cu toţii”.

 

Despre Labiş, reamintim, s-a scris enorm şi poetul, ivit într-o epocă de ferocitate dogmatică, sub presiunea interdicţiilor, impunând – printr-o critică „procuratorială” – realismul socialist ca metodă, atrage încă. Izbucnirile sale imagistice, de mare prospeţime, sfidând carcasa dogmei, acel copleşitor ilustrativism tematic al versificatorilor vremii, aliniaţi, „capturaţi”, monitorizaţi etc. sub cupola ideologicului, n-au fost scutite de aspre mustrări, vădind însă insurgenţă structurală şi o salvatoare încredere de sine. Dar ceaţa mitologică îi însoţeşte traiectoria şi îi învăluie aura, greu încercate în ultimele două decenii. Un Labiş neglijat, expediat sub povara etichetelor, stimulând o memorialistică îndoielnică obligă la serioase corecţii, revizitându-i opera şi cercetându-i corespondeţa (îngrijită, cu devoţiune, de harnicul exeget sucevean N. Cârlan).

 

Hotărând, în fine, să rupă tăcerea, Stela Pogorilovschi Covaci (negreşit, un „martor incomod şi nociv”, cum se auto-prezintă, dar printre puţinii care se mai află în viaţă) încredinţa revistei Oglinda literară un serial care dorea să facă lumină în cazul Labiş, reconstituind „nopţile de coşmar ale poetului ucis”. Fiindcă e vorba de o crimă, afirmă răspicat d-na Covaci, cea care îşi propusese – alături de soţul ei, Aurel Covaci – să îngroape „cutremurătoarea taină”. Ştiută însă de familia poetului, ne asigură tot Stela Covaci, Labiş fiind considerat – de către directorul Şcolii de Literatură – „un rătăcit”, vehiculând idei duşmănoase, trecut pe „lista neagră” întocmită de Gogu Rădulescu, supravegheat, supus percheziţiilor, hărţuit, acuzat de snobism şi evazionism prin gura unor confraţi oportunişti şi invidioşi. Până la a deveni, în 1956, un „scriitor interzis” (cf. Ion Băieşu). Şi cum sângele tânăr cere izbăvirea, cititorii puteau urmări dezvăluirile (unele divulgate şi în Timpul asasinilor, Editura Libra, 1997, scrisă împreună cu poetul Cezar Ivănescu) dintr-o perioadă neagră, bântuită de suspiciuni, pe care Labiş însuşi o considera „treapta limpezirii”. Limpezirile i-au fost însă fatale.

 

*

 

Întrebarea dacă meteoricul Labiş s-a împlinit ca poet bântuie încă. Călinescu, ştim, l-a considerat „un poet pe deplin exprimat” deşi vârsta la care a dispărut îl fixează într-o tinereţe perpetuă. Să ne amintim că acele „certe făgăduinţi” (dibuite în 1951) i-au îndemnat pe ieşeni, la sugestia lui Constantin Ciopraga, să-l aducă în „dulcele târg”; că teribilul adolescent a grăbit prin juvenila sa poezie reîntâlnirea cu tradiţia, spărgând tiparele epocii şi risipind molozul versificărilor teziste. „Eu sunt spiritul adâncurilor” – clama junele poet, „lacom de idei”, plin de impetuozitate, revărsându-şi energia polemică cu o invidiabilă prospeţime, deopotrivă muzicală şi discursivă. Poetul-adolescent asculta glasul epocii, dar nu respecta canoanele producţiei proletcultiste. Înscris, fatalmente, în „plasma stilistică” a acelei epoci, el deschidea o nouă perspectivă „ontologică”, contaminată de intertextualizare. Inocenţa vizionară, emblema neoromantică, saltul la metapoezie fac din Labiş un ferment, primenind lirica noastră. El a întinerit poezia şi având „tristul noroc” de a muri tânăr, îşi frânge traiectoria printr-o moarte simbolică. Sincer, impetuos, împrăştiind poeme înflăcărate, el este animat de o credinţă. Prins în vârtejul istoriei, lansând îndemnul luptei cu inerţia, condamnând „îmburghezirea” („trântori prelinşi în noua casă”) poetul dovedeşte, de fapt, un fond insurgent. Labiş n-a fost un versificator oportunist, ca atâţia. El n-a acceptat rolul docil de executant, aliniindu-se la o ideologie. Caracterul afirmativ al liricii sale ţine şi de resortul polemic, dorind a rescrie repertoriul tematic, injectând prospeţime şi revitalizând, prin comuniune sufletească, locurile comune ale epocii. Asaltat de nelinişti, era un dezamăgit. Ameninţat cu închisoarea risca să devină întâiul disident dintre scriitori în „lumea nouă”. Moartea sa (care a fost văzută ca o jertfă) l-a salvat oare? Sau, dimpotrivă, nu i-a oferit răgazul de a se desprinde din „capcana comunismului” (cum zicea Aurel Covaci, fostul coleg de cameră).

 

Indiscutabil poet revoluţionar, Labiş a spart gheaţa proletcultismului. Trăind „în miezul unui ev aprins” el s-a războit cu inerţia şi compromisul, căutând izvoarele purităţii şi condamnând trădarea prin minciună, abandonul conştiinţei morale. A fost el un poet comunist, cum susţinea G. Ivaşcu? Aderarea sa la idealul comunist, scrie şi Alex. Ştefănescu, trebuie considerată ca „o iniţiativă”. Or, prin intensitatea participării şi prin inocenţa vârstei, tânărul poet (rămas un poet al tinereţii) se aruncă în beţia visării, animată de furtună şi senin, risipind „o frumuseţe disperată şi cutremurătoare” (Perpessicius). Virginal în spirit (zicea Nichita), poetul din Mălini se vădeşte un recalcitrant, cu purtări puţin ortodoxe, anunţând, parcă, o reeditare a revoltelor istratiene. Ciclul Omului comun marchează o altă etapă în scrisul labişian şi îngăduie, în subtext, şi o descifrare a motivaţiei schimbării. Aderând la un crez, descoperind poezia chiar şi în „dura sforţare omenească” şi, neapărat, în „frumuseţea curată” a naturii, Labiş – ca poet angajat – nu acceptă macularea. Or, trezindu-se la realitate, el e cuprins de frământări şi interogaţii, încât amintitul ciclu poate fi şi un „proces verbal al unei confruntări lăuntrice” (Laurenţiu Ulici). Versul labişian, în care „citeşti ca într-un suflet” (cum s-a observat), flagelează pe cei care „în noua rânduială şi-au căutat culcuş”,pe „trântorii ascunşi după stindarde”. Adolescentul-poet glorifică puritatea dar e obligat să constate că „topindu-se, zăpezile murdare se vădesc”. Descoperă divorţul dintre realitate şi utopie şi, maturizat brusc, trece la un ton sumbru. Lupta cu inerţia, despărţindu-l de aerul jubilativ al „comunismului romantic” este un veritabil manifest, propunând un alt Labiş. Nu e vorba, evident, de o formulă coerentă ci de o febrilă căutare, tot în numele demnităţii şi purităţii, accentuând însă nota reflexivă. Poetul era în drum spre altceva şi un caiet verde (aflat la Savin Bratu şi pierdut la cutremur, în ’77) conţinea astfel de poeme dinamitarde, inversând ştiutele clişee, congelate de manualele şcolare. Ultimul Labiş, interesat de „omul comun”, se desparte de modelele poetice, dar, cu deosebire, se detaşează de „pactul politic”, descoperind cu sufletul lui tânăr „tragica beţie a toamnei” şi „braţele de aer ale clipei”; şi, mai ales, presiunea prezentului lozincard, întinarea idealului.

 

Trebuie să observăm că N. Labiş, despicând cerul poeziei noastre ca „vestitor”, ispiteşte, în aceeaşi măsură, şi prin biografism. Poezia sa prelucrează un fond autobiografic: de la linia epică a marilor poeme, în filiaţie maiakovskiană, la contemplativismul rafinat, în lirica erotică. E vorba de o interioritate în clocot, de elanurile unei vârste care privea în juru-i cu nesaţ („absorbind” lacom lumea), replicând unei linii epicizate, sufocată de clişee. Nu va lipsi poezia anecdotică („fapte petrecute strâng”, ne avertizase poetul), vom afla paradisul copilăriei, schema arhetipală a vânătorii ritualice (ca în capodopera sa, Moartea căprioarei) şi chiar metafore textualiste (vezi „albatrosul ucis”). Dar sinceritatea poetului nu se desfăşoară neîngrădit şi, astfel, sufletul se încarcă de scârbă. Un alt Labiş îşi taie vad, fiind de o surprinzătoare modernitate. Cei care au scotocit prin manuscrisele labişiene, ştiu prea bine că poetul din Mălini nu trebuie anexat „esteticii hei-rup-ului”. E vorba, deopotrivă, de gestul iconoclast, vestejind reţetarul epocii, evadând din chingile normelor epicizante, de o fisură a îndoielii (constatând, prin omul comun, degradarea idealului, implicit coruperea lui) dar şi de o frondă estetică, anticipând poetica antipoeticului, cum demonstra Paul Dugneanu. A vedea în poetul Primelor iubiri doar ecoul înfrigurărilor vârstei, doar o conştiinţă virginală, bântuită de „viscolele viselor” înseamnă a perpetua o imagine falsă, refuzându-i capacitatea problematizant-reflexivă. Neputinţa cuvântului (un „rău ascuns”) îl încearcă; vitalitatea tânără suportă, curios, infiltraţiile thanaticului iar pulsaţia erotică dezvăluie, de fapt, însingurarea: „lângă ea eu eram singur”.

 

Iar poetul, „un talent uriaş şi feroce”, cum l-a văzut, invidios, Nichita, cel care n-a îndrăznit să publice cât timp Labiş a trăit, clasicizat de timpuriu are parte de o biografie mitizată. Născut la Poiana Mărului – Mălini la 2 decembrie 1935, el va sfârşi tragic la Bucureşti, la 22 decembrie 1956. Punctul de vedere sentimental reţine această frângere nemiloasă a destinului, aureolând o prezenţă neobişnuită. Labiş ar fi, după unele voci, în primul rând un principiu moral; după altele, contestându-i valoarea, el ar trebui alungat din literatura noastră deşi poetul credea cu ardoare că „zămisleşte comori”. Prietenii i-au cercetat manuscrisele (ele se află la Muzeul Bucovinei din Suceava), au apărut numeroase reeditări şi interpretări. Ce-ar fi devenit, oare, prolificul Labiş (să notăm că în intervalul 1935-1956 el aşterne peste zece mii de versuri) dacă „pasărea cu clonţ de rubin” nu l-ar fi răpit este o întrebare inutilă. De la acel Nelu Labiş, locuind la Fălticeni, pe uliţa Rădăşenilor, venit în 1946 la „şcolărie” până la ciclul Dor căzut, dezvăluind o cu totul altă faţă a poetului, nu e cale lungă, judecând în timp. Acest interval, investigat cu pricepere şi pasiune de Gh. Tomozei (Moartea unui poet, 1972; Urmele poetului Labiş, 1985) sau de harnicul cercetător sucevean Nicolae Cârlan, rezumă însă un destin şi propune un Labiş deosebit faţă de cel de uz şcolar. Când la 1 oct. 1952 se deschideau porţile Şcolii de literatură, Sadoveanu putea întreba tunător: „Labiş, esti aişi?”. Poetul a fost, indiscutabil, vedeta promoţiei. Debutul în Iaşul nou (1950), truda la revista Anii de ucenicie (scoasă la acea faimoasă şcoală, absolvită în 1954), munca în redacţiile revistelor Contemporanul şi Gazeta literară (1954-1956) însoţesc paşii unei generaţii. Ea, generaţia „luptei cu inerţia”, sigilată de inocenţă şi exuberanţă, traversa „era entuziasmului”; ei erau, cu toţii, doritori să se afirme, talentaţi şi neştiutori (Lucian Raicu). Poemele timpurii ale lui Labiş probează acest lucru. Mai târziu, vocea sa lirică se schimbă, încărcată de reflexivitate; dar acest mai târziu (care se suprapune, aproape, cu începuturile) nu suprimă candorile virginale şi prospeţimea matinală ale acestei lirici, doritoare să dezvăluie „toate durerile lumii”. După cum nimeni nu poate contesta „zonele de retorică” în care se zbate ea; poetul dispărut la 21 de ani, fără a fi avut, astfel, „şansa” disidenţei şi timpul cizelării, nu înseamnă doar „o trecere”. Legenda labişiană conservă această vibraţie pură, temperamentul de luptător, sacrificiul şi inocenţa şi, în ultimă instanţă, răspunde chiar nevoii noastre de mituri. Fiind vorba despre o operă „întreruptă” (cu brutalitate, de un destin nemilos), broderia speculativă exploatează tocmai legenda; nu e posibilă o lectură desprinsă de tragismul sfârşitului, cu „iz mioritic” (observa Mircea Tomuş). Ce se salvează din acestă operă, fatal inegală, cu relief accidentat, va hotărî timpul, adică noile generaţii de cititori care se vor apropia de Labiş. Fiindcă poetul, iute clasat drept un „ideolog” obedient, are dreptul la o relectură, într-un context al recepţiei calme, reaşezând valorile, descoperindu-i, poate, lirica erotică „prebărbătească” (Valeriu Cristea) sau semnificaţia inversă a atâtor texte dinamitarde.

 

Recitindu-l, cu grija inserţiei în context, descoperind congruenţa cu climatul şi „canonul” poetic al epocii, să nu uităm „evadările” sale din estetica proletcultistă (sau „iluminările” sale, cum – norocos – le numise Dan Mănucă), insistând pe dimensiunea simbolică şi ambivalenţa poeziei labişiene, descifrând cu migală „al doilea strat”. Rebelul Labiş, deviind de la „făgaşurile instituţionalizate”, merită, indiscutabil, acest efort exegetic.

 

În Pasărea cu clonţ de rubin, poezie sibilinică dictată pe patul morţii, Nicolae Labiş spera că „va rămâne o amintire frumoasă”. O ursită tragică a făcut din eternul tânăr Labiş un simbol necesar. El rămâne „buzduganul unei generaţii” (cum inspirat scria Eugen Simion), dezlănţuind energiile aurorale într-o vreme încercănată, cotropită de negurile dogmatice. Se cade, neapărat, a fi citit, alungând ispita valorizărilor politice (foarte la modă, şi acum) chiar dacă nu putem face abstracţie de circumstanţe. Tinereţea acestui poet, o „tinereţe fără bătrâneţe” stă pecetluită într-o operă „pe deplin exprimată”, însetată de real, absorbind lumea: „Eu mă scăldam prin pâraie cu ochii deschişi, / Era o apă de cleştar şi de stele / Peştii alburii pâlpâind ca-ntr-un vis / Lunecau lângă genele mele”.

 

Nicolae Labiş, repetăm, rămâne un simbol necesar şi, probabil, un sacrificiu necesar, desferecând izvoarele poeziei tinere. Mistuindu-se în real, lirica sa, frisonată de urgenţa comunicării, de intratabilă rigoare eticistă, aparţine unei existenţe „purtând în suflet roiuri de lumini”. Spirit matinal, Labiş vine dintr-un eden silvic şi, în numele unor răspicate opţiuni romantice, cutreierate de forţă vizionară, îşi transcrie trăirile. Tinereţea irumpe la tot pasul, radicalitatea şi zbuciumul irigă acest lirism adolescentin, livrat cu generozitate, aşa precum omul („topindu-se-n semenii lui”) n-ar fi vrut să se lase corupt de minciună. Dar traiectoria labişiană dezvăluie o continuă căutare într-o epocă frisonată, ea însăşi, de urgenţa schimbării, la comandă ideologică. Adolescenţa frenetică, cu nucleu biografic, inocenţa şi senzorialitatea conectate la un eden naturist, eposul popular etc. reverberează într-un lirism confesiv care, încercând a prinde – într-un „veac clocotitor” – a vremii înţelesuri, devine o gravă şi precoce meditaţie epică, sfârşind în sarcasm şi amărăciune. Labiş nu poate fi anexat înfloritoarei lirici publicistice (clişeizată, de platitudine tematică); dimpotrivă, sensibil la vibraţia ideilor, pătruns de „suflul marilor probleme morale” (L. Raicu), el dă tonul unei salvatoare intelectualizări, anunţând, cu un „spor de entuziasm”, responsabilizarea generaţiei: „Clopote grave sunară trezirea / Generaţiei noastre. / Tragem cugetarea afară din teacă” (v. Vârsta de bronz). Cel care „a licărit scurt între două nopţi” (cf. Vl. Streinu), un esenian acceptând, prin angajare sinceră, grefa maiakovskiană, prins în mrejele utopiei ştia că „elanul nu poate fi ucis”. Dar trăirile aurorale, „frenetica beţie” a viului, incandescenţa creatoare suportă asaltul birocratizării, a inerţiei şi prejudecăţilor. Spre deosebire de abundenta producţie a liricaştrilor de partid, exterioară şi ditirambică, poezia lui Labiş se verosimilizează (cf. Marian Popa), proclamând necesitatea „luptei duble”. Expediţia cinegetică din Moartea căprioarei consfinţea despărţirea de vârsta candorilor; astfel, lirica labişiană, însetată de puritate, se maturizeză brusc, obsedată de tema degradării idealului, anunţând (nota acelaşi Marian Popa) „dezvoltarea unui opozant”.

 

Iată de ce supoziţia asasinatului (politic), bucurându-se doar de „certitudine foclorică” încă rezistă. În pofida numeroaselor cărţi care au atacat subiectul, nebuloasa împrejurărilor nu s-a risipit. Dosarul Labiş e voluminos, anii petrecuţi la „fabrica de scriitori” din Kiseelef, 10 (dacă ar fi să preluăm sintagma-titlu, propusă de Marin Ioniţă) întreţin frenezia detectivistică a foştilor colegi. Iată, în anii din urmă, Imré Portik cu Hora morţii (2005) sau Irimie Străuţ (O moarte care dovedeşte ceva, 2001), încearcă aşteptate clarificări. Iar inflaţia de prieteni post-mortem, livrând „ficţiuni memorialistice” (cum se rostea, „în numele prieteniei şi al adevărului”, Imré Portik în volumul îngrijit de Florin Diac) sau tentativele exegetice amatoristice, pornite în numele „recursului la memorie” nu fac decât să întreţină confuzia, deplasând interesul spre senzaţionalism, părăsind opera.

 

Or, soarta lui Labiş (autor casabil, chiar „expirat”, după unii) depinde, decisiv, de testul lecturii. Fenomenul Labiş legitima o generaţie, redescoperind lirismul şi refăcând legăturile cu tradiţia boicotată (cf. M. Ungheanu). Iar C. Regman nu ezita să afirme, în 1956 (!), că „generaţia sa nu va întârzia să se recunoască pe sine” (vezi Viaţa Românească, nr. 5/1956). Resurecţia lirismului, ieşirea din somnul dogmatic, părăsind erotica de partid (cu inerentul triumfalism al epocii), transfigurarea unor teme bătătorite (de epic festivist, lozincard, şablonard) au căpătat, prin scrisul labişian, prospeţime, branşate la „viaţa clocotind în vers”, angajând dezbaterea morală. Mai mult, Labiş s-a dovedit „fecundator prin absenţă”, recunoştea Mircea Cărtărescu (e drept, prin 1981). Această iradiere, estompată după seismul decembrist, ridică o serie de întrebări pe care n-ar trebui să le ocolim. În cea mai recentă exegeză (vezi Poezia lui Labiş, azi, culeasă ca Prefaţă la volumul antologic Moartea Căprioarei, 2009), Răzvan Voncu analizează minuţios „posteritatea dificilă a unui poet afirmat într-o epocă barbară”, pledând pentru o „necesară recitire”. Chiar dacă modelul Labiş nu mai e „funcţional”. Oricum, dispariţia poetului a deschis calea „sanctificării” (vol. cit., p. 23) sub o dublă imagine, supusă, inevitabil, fluctuaţiilor de context politic. Portretul-robot al scriitorului comunist, devotat cauzei, a fost conservat prudent de ideologii regimului, având nevoie de Labiş şi ignorând textele ultimului Labiş (ca figură incomodă); pe de altă parte, mitul poetului tânăr, încarnat de Labiş, răpus de un destin nemilos, suportând traumele istoriei şi realizând „prima breşă masivă în zidul cenuşiu al versificaţiei realist-socialiste” (vol. cit., p. 26) reverberează emoţional. Curios, autor aproape interzis (spre sfârşitul vieţii), cu o existenţă dificilă, scos acum din manuale şi blamat pentru tributul ideologic, descins în lumea boemei bucureştene, având, orgolios, conştiinţa propriei valori, intrat în mit şi supus furiilor demolatoare, trăind intens, responsabil, cu o „stranie maturitate” şi elan juvenil, dezinteresat, justiţiar, un model de poeticitate (o vreme!), devenind un simbol, graţie şi rolului avut într-o epocă tulbure, în plin stalinism literar, în „supravieţuirea poeziei româneşti”, Labiş rămâne un insurgent, dar – remarca îndreptăţit Răzvan Voncu – „în interiorul comunismului” (vol. cit., p. 31). Indiscutabil însă, un talent viguros, un nume emblematic şi nu doar „o amintire frumoasă”. Desfăşurând în poezia sa o întreagă mitologie, trăită sincer-vibratil (copilăria, pădurea, cerbii etc.), nescutită de seismice confruntări lăuntrice şi impunând în posteritate, prin graba păsării „cu clonţ de rubin”, un mit care nu se va ofili.

 

*

 

Cu vocaţie de inaugurator, depăşind elanul şi naivităţile vârstei, constatând pervertirea idealurilor („Şi-a căpătat albeaţă cristalul ce-a mai fost”), Labiş – „dezmeticindu-se” – devenea dubitativ; devenea, periculos, un alt poet, cultivând sarcasmul etic, altoit pe tulpina nonconformismului său, al lecturilor „deviate”, alimentate de anticarul Sterescu, al dorinţei sale aprige de învăţătură, vădind nu doar o ardere clamată ci şi o maturizare precoce, accelerată. Rimbaud, citit de Labiş „cum trebuie”, la îndemnul lui G. Mărgărit („o prezenţă tutelară”, nota prob Lucian Raicu), poate fi socotit „responsabil” de viteza modernizării liricii labişiene în ultimii săi doi ani. O „colaborare secretă”, observa şi N. Manolescu, ajutându-l să intre în starea de poezie. Contaminat de „frenetica beţie” a viului, pacifist, rob al unor ambiguităţi conjuncturaleşi al idealităţii vârstei, participant la înnoirea ţării, asumându-şi cu dârzenie şi devotament cadenţa generaţiei, el se desprinde de plutonul proletcultist (oferind, prin cântăreţii fruntaşi ai noului ev, clonaţi, o poezie calpă, jenantă, uitată azi). Condamnă, desigur, „cuiburile tâlhăreşti”, „procesele chiabureşti” şi paing-ul morţii în numele propagandei antirăzboinice, dar nu este opac la suferinţă: „Aşa am crescut / Cântec omenesc din jale şi lut”. Temele impuse de religia politică a acelor ani capătă, prin imaginile plăsmuite sub pana labişiană, alt tonus, nu tocmai pe placul frontului partinic; deşi, să nu uităm, faima de poet comunist (sechestrat) l-a însoţit, falsificând adevăratul sens (testamentar) al luptei cu inerţia. În plus, în epocă, orice debut era „costisitor”, îmbelşugând scena oportunismului politic; iar momeala autorităţilor – consistentă.

 

Aşadar, un Labiş în doi timpi tulbură clişeele sedimentate. Cine a parcurs corespondenţa (adică viaţa „secretă”) găseşte un reazem decisiv în întregirea profilului acelui elev „recalcitrant”, un „derbedeu hoinar” (citim într-o epistolă), semnând, cu avânt revoluţionar, NL Utemist şi care ajunge la concluzia, într-o scrisoare nedatată, mărturisindu-şi intenţia de a se retrage în Moldova: „nu am ce căuta între voi”. Vizitat de îndoieli şi întrebări, „zăludul” poet sentimental, amnbiţios, îşi developează „noaptea fluidă a tinereţilor”. Reconstituie, idilic-coşbucian, în decor silvan, „viaţa pătimaşă” a unui sat de munte; dar, în acelaşi timp, îmbrăţişând lumea, depăşeşte triunghiul iniţiatic (natura / vatra folclorică / biblioteca) pentru a accede la marile ei interogaţii, trezind îngrijorarea organelor. Încât „obiectivul” Labiş, iniţial devotat, recitând apoi „cu glas mare” Doina eminesciană, nu mai corespundea ideologic; iar moartea sa, mărturisea Margareta Labiş, sora poetului, într-un interviu provocat de Călin Ciobotari [v. Dacia literară, nr. 91(4/2010)], nu a fost „o moarte întâmplătoare”. Acel alt Labiş, secerat la 21 de ani, la distanţă de ani-lumină de Telegrame-le din 1943 („poezie de subsemnatul”, rostită în refugiul de la Vacarea, când viitorul poet era în clasa a treia) ar trebui descoperit şi în arhivele CNSAS, luminând o secvenţă tenebroasă. Şi risipind, definitiv, prin accesul la adevăr, bogata folcloristică de cafenea, încropită pe scenariul morţii „oportune”.

 

Labiş s-a format pe ascuns, devenind lucid, matur, tăios, nota L. Raicu (un ghid avizat), dezminţind inerţiile de receptare care i-au falsificat portretul. Sau acuza de „idealism şi nepăsare”, cum se putea citi în vigilenta Lupta Moldovei (12 august 1952). Venind dintr-o epocă brutală, dramatică, neguroasă, „meşterul Labiş” (cum l-a răsfăţat Nichita Stănescu), vital, spontan, sincer, idealist şi vulnerabil, cu o existenţă fulgurantă şi o stranie maturitate, crezând – nedesminţit – în poezie, a fost primul lider autentic al literaturii postbelice. Supravieţuind acum ca vedetă sau devalorizat, ca autor casabil, ieşind din legendă? – iată dilema anilor postdecembrişti. Un mit sacrificial, pe altarul Poeziei sau un autor scos din manuale, înscenându-i-se, astfel, un „al doilea asasinat”? Evident, meteorica-i trecere, sfârşitul neelucidat au precipitat „cristalizarea în mit”, constata Gh. Grigurcu, îndulcind totodată (sau chiar blocând lungă vreme) „expertiza critică”. Cazul Labiş, în pofida hectarelor de exegeză, rămâne încă un dosar nerezolvat.

 

*

 

Prins în turbionul unui timp convulsiv, dramatic şi utopic, fracturând Istoria, Labiş „a ars scurt şi orbitor”, scria T. Vianu la zece ani de la moartea poetului. Şi tot el adăuga: Labiş, eternul copilandru, „şi-a priceput vremea”. În ce sens? Ca poet iluzionat, anagajat, citit, „lacom de idei”, luându-şi în serios investitura, purtător de cuvânt al unui ev brutal, lozincard, incandescent? Sau, dimpotrivă, ca ins dezamăgit, incomod, de o lucidă candoare, devenind – în clocotul evenimentelor – celălalt Labiş?

ADRIAN DINU RACHIERU

 

Sursa: http://www.rachieru.ro/editoriale_recenzii_articole/cei-doi-labis

 

 

The country in which if destiny would not have been decided so, we never have gotten. The Ministry of Education didn’t find any person willing to go there to teach Romanian Language at the University of Delhi. There probably the material benefits would have been minimal. How G. wasn’t interested in this aspect, he offered and was nominated. The only problem were the rates at home, which had to be paid. “As much as to pay the rates we will gain”, he encouraged me, and left early, we, remaining that me and Nana to go after he would have arranged with the house. Only for us two, the Ministry has allocated money for travel, I had to sell the knitting machine, the wedding rings, I gathered some money from Fine Arts Fund, also my father gave me as much as he could, and so I made the money for going. We left together with two officials from the Ministry and I have quiet calmed down, that we were leaving for the first time the country and I was afraid that I can handle it. But everything went well and we arrived in Delhi, where G was expecting at the airport.

When I was young a kind of oracle circulated from which has emerged that in the previous life I was a dancer in an Indian Temple! Maybe that’s why I felt right at home in all the years I lived there.

I was shocked at first instance by the richly bloomed trees, dressed in all the colors of the world, heavy by clusters of flowers, the yellow neem, so yellow that made the days still brighter, , if such thing can be, under the bright sun of India, magnolias of all colors, from white to sanguine red, jasmines with intoxicating scent, and many others whose names I don’t recall. Flowers from the University garden, alley of nasturtiums, whose flowers we counted since they began to bloom, until it could no longer be counted, being so many, pampering petted at the feet of palm trees which protected them from over from sun’s heat, lilies, dahlias and countless others, some more wonderful than others.

Birdies in thousands, one singing more than another, the gils careful to defend their nests in endless war with the incorrigible and aggressive macaques, war that we’ve also carried, and I have to say that victory seemed to be on their side. That does not mean that we have hated the monkeys, on the contrary, I have learned to admire not only their intelligence but also the team spirit, the organization, the pleasure to play and fool, caring for brood. I loved the cows who slept on the street, we were observing the chipkalies which guarded us of mosquitoes and beetles.

But most of all I loved the people. I loved children. I loved G’s students who came visiting and called me “Mother”, and they spoke about their dreams, about their problems, just like to a mother.

I left there, in India, good friends, Leela, Margaret, Nilima, Esha. With Esha I resumed contact recently, and if I write this book that is because she asked me. Because I love her and India.

India, the land of spirit, country of temples, country of mystical music, country of dance, the country of gods descend among men, country of myths, country of epics.

Indian mythology has fascinated and subjugated me for the rest of my life. I love Vishnu, Krishna, Radha, Sita, but mostly I love Shiva, “our Lord of Amattur” and Parvati.

I am sorry that I couldn’t visit the temples, but I discovered the library of the University. God, so many books that I wanted to read, to learn, to sum up! All old, many in Sanskrit, Hindi, and other languages that I do not know them. But even for those translated into English I would have had need at least two lives to studying. There were many, many, thousands, dust was of a finger, but as it was thicker, as more attracted me. Guide for me was Pere Danielou, with help of whom I discovered what is Indian philosophy, mythology, spirituality and thought. Then, slowly-slowly I advanced a little on this road, just a few steps, but I will never be able to thoroughgoing. Anyway, I have opened my eyes and mind to a new world, which was foreign to me until then, that is familiar to me somehow from somewhere inside my soul: the world of Indian spirituality. World where I return also now, from time to time, gladly, to search for my peace.

I was in India three times. The first time I had to go back after a year and about eight months because, surely we couldn’t pay rates for apartment and had to be put out to auction .But before that the summer holiday came and Kashyap neighbors, who lived above us, sent us to his mother in the Himalayas at Dharamshala. There I saw the mountains up close and I was overwhelmed with their greatness.

We ate at Tibetans, there being also the residence of the Dalai Lama, being in exile. In addition to the Tibetan Temple skilfully and gracefully painted, the Tibetans had a canteen where took the meal a lot of Buddhist pilgrims who went daily to the temple and studied at its library.

Towards the end of the vacancy it has occurred a creepy earthquake creepy, as if the mountains would be rolled down to the Valley, which has driven us away the very next day back to Delhi.

At Dharamshala I saw and I’ve enjoyed the fireflies that watertight compartments were filling the air around you with their lights, as in cartoons. Jumping spiders almost as a palm, which hunted on fireflies, fire which were drawing on the hills in distances surrealist images made by as if an artist in a world above us.

Also there a cat had stolen and eaten Goguţă, the green Alexandrian parrot as if it were from jade, which I had grew since when it did not have feathers and I fed it from my own mouth, and it loved me and he came after me wherever I was. First I thought that perhaps it took its flight, that it didn’t stay in the cage, I’ve searched for it two days, until a neighbor told me that he had seen a cat eating a parrot.

We left the mountains full of sadness and fear of the earthquake in the soul.

At Delhi we lived a meeting also with a tornado pretty strong to pull out of the roots trees with trunks of over a meter in diameter, and to put in the remaining pit a scooter with three wheels, or to throw a car over the wall which surrounded the University. It didn’t last a long time, it has gone on the other side of the street, To us didn’t happen anything, unlike the buildings and trees across the street. After the tornado has abated, the sky was filled with colors from golden to orange, pink, red, purple, and green. It was another wonderful hypo-stasis of sky which I saw, after that red, from after the bombardment of childhood. But for this beauty I paid tribute of an allergy that I was swollen both inside and out for about two months.

But we had to leave out urgently, if not wanted to remain without the house.

I left G alone there and I went with Nana to see how could we solve the problem, not to stick on the street. For airfare G loaned and paid after remained alone. I’ve found a designer post at a design center and I resumed payment of rates.

The second time we stayed longer, from 1980 to 1984. This time I paid for tickets depositing at the Fine Arts Fund for sale a few dresses and other pieces of clothing and accessories, the money I borrowed from a friend and she recovered it from the sale of them. I left home some young students who have paid for a time the rates, then paid also my father, after they fled leaving behind the mess of dirt, unpaid debts to the electricity, debts at maintenance. Good luck with the dad who walked together with Ionuţ Iuga on the Writers to get a loan and paid from the debts.

We were happy there, in India. Now Nana went to school, learned Hindi and English pretty well, and has made friends, G organized for them in our home lessons of music with a professor of harmonium, workshop of drawing, team of theater, with the music lessons of harmonium, a Professor of drawing, workshop theater. All children were happy and passionate about this kind of play, and I hope that sometimes they may remind of G, of Nana and of time of childhood. These three years have been very beautiful for our lives. Here I’ve known my friends, intellectual of class, university professors, very cult and very friendly, which have accepted and treated me as someone of their own. Esha has helped me find something working for Oxford University Press, for which I did the illustrations in textbooks for school in Bhutan, out of what I won, G has managed to print a couple of books, which made him happy.

Nana had attached so strong of children, teachers, neighbors, the nature of India, that when we returned to the country, complained reproaching with me: “where did you brought me, this is not my country! Let’s go back! “

During these years the life in the country was hard and sad. The Communist power had its height, had begun to erode, creaky. Voices ariose at congresses of the party against the dictator and, which is surprising, were given on the television broadcaster, which no longer had ever happened. People spoke in whispers about the food queues, on the number of eggs that had been right, about the bread that you could buy only with identity bulletin, about the oranges which were found only once a year, on the eve of Christmas, if you were lucky to not end before your turn came, you made happy the children back home. Even if the food was not too expensive, it was instead too little! The endless queues at that you expected for hours without even being sure that you will have the chance to be not finish before you get to the seller, queues to which we set still before opening stores, hoping that you will buy something to eat, what would have been, any. No longer doing trifles that I not want this, I want the other. You took what was given to you, paid and said a soul thank! There was nowhere coffee Ness, I found rarely at those who were doing smuggling, at some insulting prices, but I paid, I could not say that we take from somewhere else cheaper, because there was not that other part.

Then, in the approach of l989 Christmas, everything broke out at once! I worked by then at the Court of Glass Blowers, on the street Selari in the old center, very close to the University, Piatsa Palatului / Market of Palace. During the morning of December 18 or 19, I was gone at Institute of technology, where we had some works to be burned in a furnace from there. When I returned to the Court, I didn’t fin but a colleague. All people had been sent to the party’s Central Committee to a meeting. After a few hours they returned three colleagues panting frightened, saying that there is shooting in those who participated at the meeting. We all freaked out and I decided to return home, which I did. Only one of us, Ani, stopped at University Square, where they had gathered the people at another meeting, spontaneously. And remained there until late, when just had rung her husband to ask me if I know what happened to her, that she had not yet reached home. I told him what I knew and he said that will go after her It seems to me that she got home before he could leave.

The next day all the Center was full of people, came to protest, and on evening Ceauşescu fled with a helicopter from the terrace of Central Committee. In fact I have seen what happened, on television, in the evening journal. From then on everything was general madness, of which only a few understood and knew what was going to happen.

Ceauşescu was caught, he, his wife, and taken to an army unit from Târgovişte, it was made a simulacrum of a process in which it was let to speak, was accused of oppressing the people, sentenced to death and executed by firing squad, along with his wife. Immediately the power was taken over by the Communists in the second row, we were glad that we escaped of the dictator, but they were baking something to us which will had to disappoint us for years and years in a row, and neither now we didn’t find our road and peacefulness. After twenty-three years, we are still stammering on twisting pathways of democracy and of misunderstood freedom.

In the spring the young people, realizing the great hoax of December, started a perpetual meeting started in the University Place. perpetual. For two months, days and nights, they didn’t leave from there, they slept in tents. Bucharestians brought them food, over the day thousands of people joined them, students, pupils, and even and pensioners, like me. Nana, her colleagues, and some professors went every day there after lyceum hours. The meeting was peaceful. All elite people, teachers, writers, intellectuals, all who had hoped for a prosperous country, a life in freedom, a happy people.

One of the balconies of the Faculty of Geology, starting to market, was open and from there anyone with something to say, say it to all. Romantic-revolutionary songs composed by singer-authors loved by everyone gathered there – Cristian Paţurcă, Vali Sterian, Andrieş and many others – elevated our souls and heated our hearts. There have been days full of euphoric hope.

Cristian Paţurcă has composed ‘The Hymn of Golans”, on verse by Vali Sterian, of which refrain I remember:

Better be loafer than a traitor!

Better Hooligan than dictator!

Better be Golan than activist!

Better dead than Communist!

Unfortunately both died shortly after two or three years in full youth!

The University became a “free zone by new-communism”, and the meeting was called “Golaniada”.

But power was watching. It spoke of hooligans, promiscuous. The rest of the country believed what they said on TV, and they condemned the demonstrators. It started a devilish conter-propaganda and the new head of the state called the miners from Jiu Valley, “to make order in the capital”, to clean the University Square of hooligans and to plant pansies in the square in front of the national theater.

For Bucharestians it was offending and frightening. In the morning, on their way to Court of Glass Blowers, on the street, the miners (or whatever were they) were chasing a Gypsy child that they caught him beaten and thrown into a van. A colleague who had come to the service a little later, had assisted to the same treatment applied to another child and shouted to them not to beat any more the poor kid. Immediately some three bullies took after him. The colleague ran into the Court, passed as lightning through the downstairs workshop, jumped over the window toward another little street and was gone. The aggressors entered after him, they didn’t get that he had jumped over window, they searched everywhere, but have not found him. They left threatening that will teach a lesson to the”wretched Liberals\”what we were, who I was, because we had stuck on all the windows of the inner court posters with Campeanu, the head of the Liberal Party.

They walked on streets armed with baseball, and immediately they viewed some young man wearing jeans, bearded or fancied something suspicious, it took them to beating. At least in the University Square it was massacre. Hordes armed with bats beaten anyone who was or just passed by there. They had identified, caught and beaten on Marian Munteanu, head of the students, who was taken to hospital by other people in the Place. I saw him in the evening at TV news. Countless people beaten, broken, with bloodying wounds have arrived at the hospital Colţea, where reporters transmitted almost continuously.

G. came to take me home from work and the streets were full of papers, official documents, thrown on the Windows of the Ministry of the Interior, which had been conquered. Anyway, I believe that this conquest of the capital center has meant more than the “cleansing” of the Place.

After a few days, as the miners were not thinking to leave, the head of state, who had called them, thanked them on our behalf, of all, that they have saved us by “hooligans” and have restored order in the capital.

The miners have come, also another time when they stormed the Council of Ministers and thrown down the then Prime Minister came down since then. They also attacked attacked also the soldiers who came to temper them, because they had started to Bucharest, this time being not called.

Each time there were dead, injured, children left orphans, destruction and looting. After the first mineriad, the young dead were buried at Străuleşti, many, it is not even known how many. As for those killed in the revolution of December, it was necessary to have a new cemetery, with hundreds of white crosses, besides I pass whenever I go into the Center.

Over twenty years have passed since then since then, but we still we wonder if revolution or coup d ‘ état, as it is by the most people, has brought any good to the country or if we were and we still are manipulated, intoxicated and brain washed.

But the dreams, hope and love for the country and the freedom have remained in hearts also today, unfulfilled, and I hope that will not to take with us also on the other world. It would be too sad.

What’s curious is that the revolution had killed about thousand people, and today their successors are in number of tens of thousands (due to material benefits, tax exemptions, and other facilities provided by the following Governments as a reward for supporting the “revolution” that is those who have gained the power in order to support them further). The former head of State, now more than 80 years old, is their chief and organizer and calls all in a meeting at the University Place against the current President of the country, hoping to suspend him from the Presidency, since they just have overturned the Government which was not on their liking, and put themselves, followers of communists, at power. Now, get hold, Romanian people, how many blessings will flow over your head. Or maybe you forgot all for a bread, a liter of oil and three small sausages!

The third time I went to India in September 2003 and I stood only six months.

In the spring of 2004 had begun to prepare the war in Iraq. I was gripped by fear and didn’t want any more to stay far from home, so that in April I went out from India. At the airport, even before we took on, it was announced on TV the onset of the war. But I got home without further inconvenience than confiscation of cigarettes and matches before we climbed on the plane to Delhi.

In this last stay in India, I got reunited with Esha, with her daughters, Radha Tara; with Leela and her youngest daughter, Shama; with Margaret Chaterjee, Nilima and Neetu, their daughter and niece.

I was happy to travel again for the last time, in the country which subjugated my soul on forever, which entranced me with her beauties, with its welcoming people and nature.

On first January 1991 I retired, I was 53 years old. The new power passed a decree that those who were 50 years of age and had 25 years of activity, were entitled to get a pension. Why should I expect any more? I was in power, hoped that, at last, to work also for my soul, to participate in exhibitions, to break out of any obligations. But only that it was not to be after my desire. I worked a few services and some frills, seen as minor by some and others who have had the luck to open small businesses and workshops, hoping to gain at least money for materials, combustion, exhibitions. Just that I was not paid as much as I had hoped, I worked in precarious conditions, and, from somewhere, I don’t know how, I contracted tuberculosis and all my dreams of artist went on the water slipping away!

My illness was not fatal, I escaped especially due to Nana who, seeing that it did not pass my”coolness”since about three months, she dragged me to the doctor and well did. After three months of hospitalization and treatment they gave me the way home and after another six, I was completely recovered. Only that I’d lost half of power I have had. But I can say that I escaped easily. It was going through 1993.

Somehow, with luck, with the help of heaven, I fooled both disease and pension fund, that behold, after twenty years, they are still obligated to pay me. Union boss asked me jokingly, when I was taking farewell from my colleagues: “Mrs. Anca, are you not afraid that these guys put something in your pension?” See that they didn’t put it! Or they did but did not succeeded! I was stronger!

Less luck had Cristina, friend and colleague of faculty and service. She died of cancer two years later. It was hard and heart-breaking to see her how suffer and how extinguishes. I suffered after her as after a sister.

Translation by George Anca

 

 

 I N D I A

                            de Rodica Anca

Ţara în care dacă destinul nu ar fi hotărât aşa, nu am fi ajuns niciodată. La Ministerul Învăţământui nu s-a găsit nici un doritor de a merge acolo pentru a preda Limba Română la Universitatea din Delhi. Probabil că acolo beneficiile materiale ar fi fost minime. Cum G. nu era interesat de acest aspect, s-a oferit el şi a fost numit. Singura problemă erau ratele la casă, care trebuiau plătite. „ Cât să plătim ratele vom câştiga noi.” m-a încurajat el. Şi a plecat înainte, urmând ca noi, eu şi Nana să de ducem după ce se aranjază el acolo cu casa. Numai că pentru noi două, Ministerul nu a alocat bani de drum, a trebuit să vând maşina de tricotat, cea de cusut, verighetele, am mai adunat oarece bani de la Fondul Plastic, mi-a mai dat şi taică-meu cât a putut şi aşa am strâns banii numai pentru dus. Am plecat împreună cu doi funcţionari de la Minister şi m-am mai calmat, că plecam prima oară din ţară şi mi-era teamă că nu mă descurc. Dar totul a mers bine şi am ajund la Delhi, unde mă aştepta G la aeroport.

Când eram tânără circula un fel de oracol din care a reieşit că în viaţa anterioară am fost dansatoare într-un templu indian! Poate de aceea m-am simţit ca acasă în toţi anii în care am trăit acolo.

M-au şocat de la început pomii bogat înfloriţi, îmbrăcaţi în toate culorile de pe lume, grei de ciorchinii florilor, neemii cei galbeni, atât de galbeni încât făceau zilele şi mai luminoase, dacă se poate aşa ceva, sub soarele strălucitor al Indiei, magnoliile de toate culorile, de la alb până la roşu sângeriu, iasomiile cu miros îmbătător şi mulţi alţii al căror nume nu mi-l reamintesc. Florile din grădina Universităţii, aleea lovidragilor, cărora le număram florile în fiecare zi de când începeau să înflorească, până când nu mai puteau fi numărate de multe ce erau, răsfăţându-se alintat la picioarele palmierilor care le ocroteau pe deasupra de arşiţa soarelui, crinii, daliile, şi nenumărate altele, unele mai minunate decât altele.

Păsărele mii, care de care mai cântătoare, gilii cei grijulii să-şi aprere cuiburile în războiul fără sfârşit cu macacii cei hoţomani şi agresivi, război pe care l-am purtat şi noi şi, trebuie să spun că biruinţa părea să fie de partea lor. Asta nu înseamnă că le-am urât pe maimuţe, dimpotrivă, am învăţat să le admir nu numai inteligenţa ci şi spiritul de echipă, organizarea, plăcerea de a se juca şi de a păcăli, grija pentru progenituri. Am iubit vacile care dormeau pe stradă, cipcaliile care ne păzeau de ţânţari şi de găndaci.

Dar mai ales am iubit oamenii. Am iubit copiii. Am iubit studenţii lui G care veneau în vizită şi-mi spuneau „Mamă”, şi îmi vorbeau despre visurile lor, despre problemele lor, chiar ca unei mame.

Mi-au rămas acolo, în India, prietene bune, Leela, Margaret, Nilima, Esha. Cu Esha am reluat legătura de curând, şi dacă scriu cartea asta este pentrucă ea mi-a cerut. Pentrucă o iubesc şi pe ea şi India.

India, ţara spiritului, ţara templelor, ţara muzicii mistice, ţara dansului, ţara zeilor coborâţi printre oameni, ţara miturilor, ţara epopeilor.

Mitologia Indiană m-a fascinat şi m-a subjugat pentru tot restul vieţii. Îi iubesc pe Vishnu, pe Krishna, pe Radha, pe Sita, dar, mai ales îl iubesc pe Shiva, „our Lord of Amattur”şi pe Parvati.

Îmi pare rău că n-am putut vizita templele, dar am descoperit biblioteca universităţii. Doamne, atăt de multe cărţi pe care aş fi vrut să le citesc, să le învăţ, să le conspectez! Toate vechi, multe în sanscriră, hindi, sau alte limbi pe care nu le cunosc. Dar chiar şi pentru cele traduse în Engleză mi-ar fi trebuit cel puţin două vieţi să le studiez. Erau multe, multe, mii, praful se aşternuse peste ele de un deget, cu cât era mai gros, cu atât mă atrăgeau mai mult. Ghid mi-a fost Pere Danielou, cu ajutorul căruia am descoperit ce înseamnă filosofia, mitologia, spiritualitatea şi gândirea indiană. Apoi, încet-încet am înaintat puţin pe acest drum, câţiva pasi, dar nu voi fi în stare niciodată să aprofundez. Oricum, mi s-au deschis ochii şi mintea spre o nouă lume, care-mi era străină până atunci, care-mi este cumva familiară, de undeva dinlăuntrul sufletului: lumea spiritualităţii indiene. Lume în care mă mai întorc şi acum, din când în când, cu bucurie, să-mi caut liniştea..

Am fost în India de trei ori. Prima dată a trebuit să mă întorc după un an şi vreo opt luni,deoarece, sigur că nu putusem plăti ratele apartament şi trebuia să fie scos la licitaţie.Dar înainte de asta a venit vacanţa şi vecinii Kashiap, care locuiau deasupra noastră ne-au trimis la mama lui, la Dharamshala, în Himalaia. Acolo am văzut munţii de aproape şi m-au copleşit cu măreţia lor. Mâncam la Tibetani, acolo fiind şi reşedinşa lui Dalai Lama, aflat în exil. Pe lângă templul, cu măiestrie şi har pictat, tibetanii aveau o cantină unde luau masa o mulţime de pelerini budhişti care mergeau zilnic la templu şi studiau la biblioteca acestuia. Spre sfârşitul vacanţei s-a produs un cutremur înfiorător, de parcă munţii s-ar fi rostogolit la vale, care ne-a gonit chiar a doua zi înapoi la Delhi. La Dharamshala am văzut şi m-am bucurat de licuricii care umpleau aerul din jur cu luminiţele lor, ca în desenele animate. Păianjeni săritori mari aproape cât palma, care îi vânau pe licurici, focuri care desenau pe dealurile din depărtăti imagini suprarealiste făcute parcă de un artist dintr-o lume de deasupra noastră. Tot acolo o pisică mi l-a furat şi mâncat pe Goguţă, papagalul alexandrin, verde de parcă ar fi fost din jad, pe care îl crescusem încă de când nu avea pene şi l-am hrănit din propria mea gură, şi care mă iubea şi venea după mine oriunde eram. Întâi am crezut că poate şi-a luat zborul, că nu stătea în colivie, l-am căutat vreo două zile, până ce un vecin mi-a spus că a văzut o pisică mâncând un papagal. Am părăsit munţtt plină de tristeţe şi cu spaima cutremurului în suflet. La Delhi am mai trăit şi o întâlnire cu o tornadă destul de puternică pentru a scoate din rădăcini pomi cu trunchiuri de peste un metru în diametru şi a pune în groapa rămasă un scuter cu trei roţi, sau de a arunca, peste zidul care înconjura cvartalul universităţii, un automobil. N-a durat mult timp. A trecut pe partea cealaltă a străzii, noi n-am păţit nimic, spre deosebire de clădirile şi pomii de peste drum. După ce s-a potolit tornada, cerul s-a umplut de culori de la auriu, la portocaliu, roz, roşu, violet şi verde. A fost o altă ipostază mirifică a cerului pe care am văzut-o, după cea roşie, de după bombardamentul din copilărie. Dar şi pentru aceasă frumuseţe am plătit tributul unei alergii care m-a umflat şi pe dinăuntru şi pe dinafară vreo două luni.

Dar a trebuit să plecăm urgent, eu şi Nana, dacă nu voam să rămânem fără casă.

L-am lăsat singur acolo pe G şi eu am plecat cu Nana să văd cum se putea rezolva problema, ca să nu rămânem pe stradă. Pentru biletul de avion s-a împrumutat G şi a plătit după ce a rămas singur. Mi-am găsit un post de designer la un centru de proiectări şi am reluat plata ratelor.

A doua oară am stat mai mult, din 1980 până în 1984. De data asta biletele le-am plătit depunând la Fondul Plastic spre vânzare câteva rochii şi alte piese de îmbrăcăminte şi accesorii, banii mi i-a imprumutat o prietenă care şi i-a recuperat la vânzarea acestora. Am lăsat în casă nişte tineri studenţi care au plătit o vreme ratele, apoi a mai plătit şi tatăl meu, după ce aceştia au plecat lăsând în urmă dezastru de murdărie, electricitate neplătită, datorii la întreţinere. Noroc cu tata, care a umblat împreună cu Ionuţ Iuga pe la Scriitori de a mai obţinut un înprumut şi a mai achitat din datorii.

. Noi eram fericiţi acolo, în India. Acum Nana a mers la şcoală, a învăţat binişor hindi şi engleza, şi-a făcut prieteni, G le organiza la noi în locuinţă lecţii de muzică cu un profesor de armoniu, atelier de desen, trupă de teatru. Toţi copiii erau bucuroşi şi pasionaţi de acest fel de joacă, şi sper că uneori îşi mai reamintesc de G. de Nana şi de vremea copilăriei. Aceşti trei ani au fost foarte frumoşi pentru viaţa noastră. Aici mi-am cunoscut prietenele, intelectuale de clasă, profesoare universitare foarte culte şi foarte prietenoase, care m-au acceptat şi tratat ca pe cineva de-al lor. Esha m-a ajutat să-mi găsesc ceva de lucru pentru Oxford University Press, pentru care am făcut ilustraţii la manuale şcolare pentru Bhutan Din ce am căştigat, G a reusit să-şi tipărească câteva cărti, care l-au făcut fericit.

Nana se ataşase atât de puternic de copiii, de profesorii, de vecinii,de natura din India, încât când ne-am întors în ţara, plângea reproşindu-mi: „ unde m-ai adus tu pe mine, asta nu e ţara mea! Hai să mergem înapoi!”

În aceşti ani viaţa din ţară era grea şi tristă. Puterea comunistă trecuse de apogeu, începuse să se erodeze, să scârţâie. Voci se ridicau la congresele partidului împotriva dictatorului şi, surprinzător, au fost date pe postul de televiziune, ceeace nu se mai întâmplase niciodată. Oamenii vorbeau în şoapte despre cozile la alimente, despre numărul de ouă la care aveam dreptul, despre pâinea pe care o puteam cumpăra numai cu buletinul de identitate, despre portocalele care se găseau numai o dată pe an, în preajma crăciunului. Dacă aveai noroc să nu se termine înainte de a-ţi veni rândul, îi făceai fericiţi pe copiii de acasă. Chiar dacă mâncarea nu era prea scumpă, era în schimb prea puţină! Cozi interminabile la care aşteptai ore întregi fără ca măcar să fii sigur că vei avea noroc să nu se termine înainte de a ajunge la vânzător, cozi la care ne aşezam încă inainte de a se deschide magazinele, sperând că vom cumpăra ceva de mâncare, ce-ar fi fost, orice. Nu mai făceam mofturi că nu vreau asta, vreau cealaltă. Luai ce ţi se dădea, plăteai şi mai ziceai şi mulţumesc din suftet! Nu se găsea pe nicăieri cafea Ness, mai găseam, rareori, la cei care făceau bişniţă, la nişte preţuri jignitoare, dar plăteam, nu puteam să spunem că luăm din altă parte mai ieftin, pentrucă nu exista acea altă parte.

Apoi, în apropierea Crăciunului l998, totul a izbucnit dintr-odată! Lucram pe atunci la Curtea Sticlarilor, pe strada Şelari în centrul vechi foarte aproape de Universitate, Piaţa Palatului. In timpul dimineţii din 18 sau 19 decembrie, am fost plecată până la politehnică, unde aveam nişte lucrări de ars la un cuptor de acolo. Când m-am întors la Curte, n-am găsit decît o colegă. Toată lumea fusese trimisă la Comitetul Central al Partidului, în piaţă. la un meeting. După vreo căteva ore s-au întors trei colege gâfâind speriate, spunând că acolo se trage în cei ce participau la meeting. Ne-am speriat toate şi am hotărât să plecăm acasă, ceeace am şi făcut. Numai una dintre noi, Ani, s-a oprit la Piaţa Universităţii, unde se strânsese lumea la un alt meeting, spontan. Şi a rămas acolo până târziu, când tocmai sunase soţul ei să mă întrebe dacă nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea, că nu ajunsese încă acasă. I-am spus ce ştiam şi a zis că se duce după ea. Mi se pare că ea a ajuns acasă înainte să apuce el să plece.

În ziua următoare tot centrul era plin de oameni, veniţi să protesteze, şi pe seară Ceauşescu a fugit cu un elicopter de pe terasa Comitetului Central. De fapt eu am văzut ce s-a petrecut, la televizor, la jurnalul de seară. De atunci încolo totul a fost ca o nebunie generală, din care doar câţiva înţelegeau şi ştiau ce urma să se întâmple.

Ceauşescu a fost prins, el, şi nevastă-sa duşi la o unitate a armatei din Târgovişte, i s-a făcut un simulacru de proces în care n-a fost lăsat să vorbească, a fost acuzat că a asuprit poporul, condamnat la moarte şi executat prin împuşcare, împreună cu soţia. Imediat puterea a fost preluată de comuniştii din rândul al doi-lea, noi ne bucuram că scăpasem de dictator, dar ei ne coceau ceva care avea să ne dezamăgească ani şi ani la rând, şi nici acum nu ne-am găsit drumul şi liniştea. Şi acum, după douăzeci şi trei de ani, încă mai bâjbâin pe cărările întortocheate ale democraţiei şi ale libertăţii greşit înţelese.

În primăvară tinerii, dându-şi seama de marea păcălelă din decembrie, au pornit un meeting perpetuu în Piaţa Universităţii. Timp de două luni, zile şi nopţi n-au plecat de acolo, au dormit în corturi. Bucureştenii le aduceau mâncare, peste zi li se alăturau mii de oameni, de studenţi, elevi, ba chiar şi pensionari, ca mine. Nana, colegele ei şi câţiva profesori, se duceau zilnic acolo, după orele de liceu. Meetingul care era paşnic, a început către sfârşitul lui aprilie şi a fost înnăbuşit în forţă în noaptea de 13-14 iunie 1990. Toată lumea, profesori, scriitori, intelectuali, toţi cei care speraseră la o ţară prosperă, o viaţă în libertate, un popor fericit, a venit zilnic, după orele de servici, purtând pe piepturi ecusoanele de „Golani” cum îi categorisise cu dispreţ Iliescu. Români din străinătate purtau şi ei, cu mîndrie, în semn de solidaritate, acelaşi ecuson. Eugen Ionesco a fost unul dintre ei.

Balconul facultăţii de Geologie care dădea spre Piaţă a fost deschis şi de acolo oricine avea ceva de spus, putea spune tuturor. Cântece romantic-revoluţionare compuse de cant-autori iubiţi de toată lumea adunată acolo, Cristian Paţurcă, Vali Sterian, Andrieş şi mulţi alţii, ne înălţau sufletele şi ne încălzeau inimile cu cântecele lor. Au fost zile pline de euforie şi speranţă.

Cristian Paţurcă a compus „ Imnul Golanilor” pe versurile lui Valeriu Stelian din care îmi mai amintesc refrenul şi am să-l scriu, spre aducere aminte.

Mai bine Haimana, decât trădător!

Mai bine Huligan.decât dictator!

Mai bine Golan,decât activist!

Mai bine mort,decât Comunist!

Din nefericire amândoi au murit la scurt timp , doi sau trei ani, după aceea, în plină tinereţe!

Piaţa Universităţii a devenit „Zona Liberă de Neocomunism”, iar meetingul s-a numit „Golaniada”.

Dar puterea veghea. Vorbea de huligani, de golani, de promiscuitate, de gunoaie. Cei din restul ţării credeau ce li se spunea la televizor şi îi condamnau pe manifestanţi. S-a pornit o contrapropagandă îndrăcită,şi noul şef al statului a chemat minerii din Valea Jiului, „să facă ordine în capitală”, s-o cureţe Piaţa Universităţii de huligani şi să planteze panseluţe în scuarul din faţa Teatrului Naţional.

Pentru bucureşteni a fost jignitor şi înfricoşător. Dimineaţa, în drum spre Curtea Sticlarilor, pe stradă, minerii (sau ce-or fi fost ei) fugăreau un copil de ţigan pe care l-au prins, l-au bătut şi l-au aruncat într-o dubă. Un coleg care venise la serviciu un pic mai târziu, asistase la acelaş tratament aplicat altui copil şi le-a strigat să nu-l mai bată pe bietul copil. Imediat veo trei dintre bătăuşi s-au luat după el. Colegul a fugit în Curte, a trecut ca fulgerul prin atelierul de la parter, a sărit pe fereastră în altă străduţă şi dus a fost. Bătăuşii au intrat după el, nu s-au prins că sărise pe fereastră, au scotocit peste tot, dar nu l-au găsit. Au plecat ameninţând că ne învaţă ei minte „nenorociţi de Liberali” ce eram, fiindcă noi aveam lipite pe toate ferestrele din curtea interioară afişe cu Câmpeanu, şeful Partidului Liberal.

Umblau pe străzi înarmaţi cu bâte de basseball, şi cum vedeau vre-un tânăr îmbrăcat cu blugi, cu barbă sau li se năzărea lor ceva suspect, îl luau la bătaie. Barem în Piaţa Unibersităţii a fost măcel. Cete înarmate cu bâte băteau pe oricine era sau doar trecea pe acolo. L-au identificat, prins şi bătut pe Marian Munteanu, şeful studenţilor, care a fost dus la spital de alte persoane din Piaţă. L-am văzut seara la telejurnal. Nenumăraţi oameni bătuţi, cu capetele sparte, cu răni sângerânde au ajuns la spitalul Colţea, de unde reporterii transmiteau aproape continuu.

G. a venit să mă ia acasă de la serviciu şi pe străzi era plin de hârtii, acte oficiale, aruncate pe ferestrele Ministerului de Interne, care fusese cucerit. Oricum, eu cred că această cucerire a centrului capitalei a însemnnat mai mult decât „curăţarea” Pieţii.

După câteva zile, cum minerii nu se dădeau plecaţi, şeful statului, care îi chemase, le-a mulţumit în numele nostru, al tuturor, că ne-au salvat de „huligani” şi au restabilit ordinea în capitală.

Au mai venit minerii şi altă dată, când au luat cu asalt Consiliul de Miniştri şi l-au dat jos pe Primul Ministru de atunci. Au mai atacat şi soldaţii veniţi să-i potolească, deoarece se porniseră îar spre Bucureşti, de data asta nechemaţi.

De fiecare dată au fost morţi, răniţi, copii rămaşi orfani, distrugeri şi jafuri. După prima mineriadă, morţii tineri au fost îngropaţi la Străuleşti, mulţi, nici nu se ştie câţi. Aşa cum pentru cei ucişi la revoluţia din decembrie, a fost necesar un cimitir nou, cu sute de cruci albe, pe lângă trec oridecâteori merg în centru.

Au trecut peste douăzeci de ani de atunci, dar încă ne mai întrebăm dacă revoluţia sau lovitura de stat, cum au considerat-o cei mai mulţi, a adus vre-un bine ţării sau dacă am fost şi mai suntem încă manipulaţi, întoxicaţi şi spălaţi pe creier.

Dar visele, speranţa şi iubirea de ţară şi de libertate ne-au rămas în inimi şi azi, neîmplinite, şi sper că n-o să le luăm cu noi şi pe ceealaltă lume. Ar fi prea trist.

Ceea ce e mai curios, este faptul că la revoluţie au murit câteva mii de oameni, iar astăzi numărul urmaşilor acestora este de zeci de mii, ( datorită unor beneficii materiale, scutiri de impozite, şi altor facilităţi acordate de guvernele următoare drept recompensă pentru sprijinul acordat „revoluţiei” respectiv celor care au câştigat puterea, pentru a o sprijini in continuare). Fostul şef al statului, acum la peste 80 de ani, este şeful şi organizatorul lor şi îi cheamă tot în Piaţa Universităţii la un meeting împotriva actualului Preşedinte al ţării, sperând să-l suspende de la preşedinţie, deoarece tocmai au răstrurnat guvernul care nu îi era pe plac, şi s-au pus ei, urmaşii comuniştilor la putere. De-acum să te ţii, popor român, ce de binecuvântări se vor revărsa pe capul tău. Sau poate ai uitat de toate pentru o pâine, un litru de ulei şi trei mici!

A treia oară am mers în India în septembrie 2oo3 şi am stat doar şase luni.

În primăvara lui 2004 începuse să se pregătească războiul din Iraq. Pe mine m-a cuprins teama şi n-am mai vrut să rămân departe de casă, aşa că în aprilie am plecat din India. Pe aeroport, chiar înainte de a ne îmbarca, s-a anunţat la tv declanşarea războiului. Dar am ajuns acasă fără alte neplăceri decât confiscarea pachetului de ţigări şi a chibritului înainte de a ne urca în avion, la Delhi.

În această ultimă şedere în India, m-am reîntâlnit cu Esha, cu fetele ei, Radha şi Tara; cu Leela şi fiica ei cea mică, Shama; cu Margaret Chatergee, Nilima şi Neetu, nepoata şi fiica lor.

Am fost fericită să călătoresc din nou, pentru ultima oară, în ţara care mi-a subjugat sufletul pe totdeauna, care m-a fermecat cu frumuseţile ei, cu oamenii şi natura sa primitoare.

  

La 1 iannuarie 1991 am ieşit la pensie, aveam 53 de ani. Noua putere dăduse un decret prin care cei care aveau 50 de ani de vârstă şi 25 de activitate, aveau dreptul să iasă la pensie. De ce să mai fi aşteptat? Eram în putere, speram ca, însfârşit, să lucrez şi pentru sufletul meu, să particip la expoziţii, să mă rup de orice obligaţii. Numai că n-a fost să fie după dorinţa mea. Am lucrat câteva servicii şi bibelouri minore pentru unii şi alţii care avuseseră norocul să-şi deschidă mici afaceri şi ateliere, sperând să câştig măcar banii pentru materiale, arderi, expoziţii. Doar că n-am fost plătită pe cât am sperat, am lucrat în condiţii precare, şi, de undeva, nu ştiu cum, m-am îmbolnăvit de tuberculoză şi toate visele mele de artist s-au dus pe apa sâmbetei!

Boala nu mi-a fost fatală, am scăpat mai ales datorită Nanei care, văzând că nu-mi ai trece „răceala” ce ţinea de vreo trei luni, m-a târât la doctor şi bine a făcut. După trei luni de spitalizare şi tratament mi-au dat drumul acasă şi după alte şase, eram complet refăcută. Atâta doar că-mi pierdusem jumătate din puterea pe care o avusesem. Dar pot zice că am scăpat uşor. Asta se petrecea prin anul 1993.

Cumva, cu noroc, cu ajutorul cerului, am păcălit şi boala, şi casa de pensii, că iată, după douăzeci de ani, încă mai sunt obligaţi să mi-o plătească. Şeful sindicatului m-a întrebat îm glumă când îmi luam rămas cum de la colegi; „Doamnna Anca, nu vă temeţi că vă pun ăştia ceva în pensie?” Uite că nu mi-au pus! Sau mi-au pus dar nu le-a reuşit! Am fost mai tare!

Mai puţin noroc a avut Cristina, prietenă şi colegă de facultate şi de serviciu. A murit de cancer doi ani mai târziu. A fost greu şi sfâşietor s-o văd cum suferă şi cum se stinge. Am suferit în urma ei ca în urma unei surori.

 

Rodica Anca

Sursa: George Anca

 

MOTTO:

            „A trăi cinstit este totuna cu a trăi corect și drept” (Platon).

Ei, da!  „Pentru 50.000 de euro nu mă dau jos din pat!”Asta probă de cinism! Iată omul nou creat de aceste vremi post – revoluționare! Ăsta da, sentiment de superioritate, de încredere exagerată în propriile capacităţi! Ăsta, da, narcisism! Om care și-a văzut imaginea reflectată în nu știu ce oglindă și s-a îndrăgostit de ea… Ăsta da, orgoliul – manifestare exagerată a egoului care se dorește superior celorlalți! Asta da, neobrăzare – lipsă de cuviinţă, poate chiar impertinenţă? Cu adevărat omul cinic are ceva diabolic, pervers în ființa sa. Cinicii (de la kynos = câine), au fost adepții școlii filozofice antice întemeiată de un elev al lui Socrate, sub deviza: „Să trăim conform naturii” – restrângere la nivelul animalității, cu dispreț față de principiile elementare ale moralei. Emblema lor era un câine. Cinismul a apărut în acele vremi ca un antidot, ca rezultat al descurajării societății grecești după războiul peloponeziac din secolul V î. H. care a dus  la decăderea Atenei, dar şi la ruinarea statelor greceşti, iar după război economia a intrat într-o perioadă de criză. În vremurile noastre ce îi determină pe oameni să devină cinici? Cinismul este o manifestare a cruzimii, iar după cum afirma Nietzsche, este „una dintre cele mai vechi desfătări ale umanității, pentru că procură cea mai înaltă voluptate a sentimentului puterii”. Nu cumva este și lipsa iubirii de semeni?

Viața omului este un motor în mișcare care trebuie să producă energie într-un mod oarecare. Orice energie nefolosită slăbește, dispare. Activitatea este legea vieții; trândăvia însemnă moarte. Ni se dă viață pentru ca noi să facem ceva în tot acest timp dăruit, cât ne funcționează „motorul”, lumea „candelă a existenței fiind, iar omul flacăra ei”. Și la sfârșit dăruim noi împlinirea sau neîmplinirea vieții – Creatorului… Dar nu orice fel de mișcare, ci activitate îndreptată spre un scop util și creator, lenea și hărnicia fiind două stări în care omul se poate încadra. Prin lene sau trândăvie – atitudine necinstită fiind, energia sufletească se scurge, trece în degradare morală ce vizează viața spirituală, și care, în același timp tensionează relațiile cu cei din jur. Astfel lenea este definită ca „o rătăcire și nepăsare pentru mântuirea veșnică a sufletului, prin care omul se întristează și se dezgustă de binele pe care trebuie să-l săvârșească; pentru aceasta el fuge de osteneala cu care se face binele”, ne învață Religia. Omul harnic are o dispoziție pentru muncă – condiția existenței, dovadă a sănătății fizice și sufletești. Munca asigură dinamismul sufletului angajat creator spre producerea bunurilor materiale și spirituale; aduce adevărata bucurie. Chiar dacă munca pretinde efort și sudoare, ea nu constituie o povară a vieții, ci angajează spre un ideal care, pe măsura împlinirii, aduce sufletului satisfacția deplină; ne face viața mai frumoasă, cu rezultate care bucură pe fiecare om și bucuria se însumează, ajutând întreaga societate. Condiția esențială a vieții fiind, munca este sfântă ca viața însăși. După învățătura creștină „Munca este izvor de virtuți. Ea luminează mintea, întărește voința, înalță simțămintele, aduce răbdare, bărbăție, stăpânire de sine, potolește patimile și înlătură ispitele.”  Și să nu uităm că „pasărea este mai în siguranță când zboară, iar omul când muncește.”    

Acum, în aceste vremuri, nu e timp pentru prea multă odihnă! Viața înseamnă muncă, strădanie, jertfă. Important este însă felul în care ne desfășurăm munca. Adevărata bucurie a vieții o simt numai cei ce pot aduna și folosi bunurile vieții prin munca lor cinstită, aflată sub binecuvântarea lui Dumnezeu, în armonie cu viața celor din jur, așa cum orice instrument dintr-o orchestră intră în armonie cu celelalte. Nu se poate cânta fals! Iată că se poate! ne dovedesc unii prin acțiunile lor. Nu are ureche muzicală sau refuză să-și armonizeze unele impulsuri și instincte și spune cu dezinvoltură: „Nu mă dau jos din pat pentru doar 50.000 de euro!” Ați auzit? Iată motorul care îl poate mișca și o spune fără jenă, metaforic. El are etalonul său. Cum îndrăznești tu, un „oarecare” să nu-l respecți? Acest gen de oameni nu au acel sentiment moral „prin esență activ”, după cum spunea un filozof; emoția morală fiind sentimentul unei solidarități, o armonie pe care o simți, uneori o cauți; ea este măcar simpatia, dacă nu dragostea socială; ea este dragostea de țară care trebuie să ne înstăpânească inimile. Pot dormi liniștiți oamenii necinstiți? Nu îi apasă greul păcatului?

Să ajungi un om serios și cinstit, trebuie în primul rând să fii călăuzit de principii și valori. Cinstea nu este o vocaţie, dar este o opţiune dobândită prin educație, prin voință; defectele de caracter se pot corecta; până la sfârșitul vieții avem a ne strădui de învățat… Cinstea e o floare rară, este adevărat! Ar trebui să fie mult dorită, mult căutată! Omul cinstit nu minte, nu înșeală pe nimeni, nu umblă cu șiretlicuri, nu fură, în nici unul dintre nenumăratele feluri în care se poate fura, el este sincer, spune ceea ce gândește și ceea ce nu distruge pe celălalt, el nu vrea să aibă decât ceea ce este al lui și ceea ce a dobândit pe drept. „Nu există moștenire mai prețioasă decât cinstea” spunea William Shakespeare. 

Necinstea înseamnă corupție, înseamnă abatere de la morală. Autorul unui articol ne spune că „Transparency International definea corupția astfel: Corupţia, în sens larg, reprezintă folosirea abuzivă a puterii încredințate, fie în sectorul public fie în cel privat, în scopul satisfacerii unor interese personale sau de grup; definiţia dată corupţiei în cadrul ONU şi reluată în strategia naţională anticorupţie este: Esenţa fenomenului corupţiei constă în abuzul de putere săvârşit în scopul obţinerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat; dezbaterile din Parlament: Pentru populație cauza principală a corupției  se transformă într-un complex de cauze situate la nivel sistemic, adică legi prost făcute şi pe deasupra încălcate în mod sistematic de chiar cei care ar fi trebuit să vegheze la aplicarea lor. Clientelism şi clici în competiţie pe resurse.” Necinstea este o haină care îmbracă toate țările din lume, iar Transparency International a comunicat zilele acestea că România este mai coruptă în anul 2011 decât în 2010.
Un alt exemplar al tipului de corupt al tranziției spunea într-un interviu (citit într-un ziar), că acela care încalcă legea e un prost pentru că legea e atât de permisivă în Romania, încât poți să faci și să desfaci o grămadă de lucruri cât se poate de legal, precizând că el nu a încălcat legea niciodată, și întrebat dacă a încălcat moralitatea în afacerile sale, a răspuns că așa ceva nu există dacă vrei să câștigi bani în afaceri. Nu este și această o dovadă de cinism? Mă întreb: Oamenii cinstiți și cu judecata dreaptă ce pot înțelege din toate aceste exprimări, afirmații? Din toate aceste fapte necinstite și nepedepsite?
Mântuitorul ne spune că „orice pom care nu aduce roadă bună se taie și în foc se aruncă” (Matei 7, 19). Cine o va face? Cine trebuie să o facă?  

Dar să închei optimist, cu un citat al unui filozof sicilian: „Omul este o eternă făgăduință”- adevăr izvorât dintr-o pătrunzătoare și îndelungată analiză a sufletului omenesc. Eterna promisiune, eterna așteptare a schimbării omului în bine…

 

By Vavila Popovici
Raleigh, North Carolina, 2011

Sursa: http://www.phoenixmission.org/web/

Georgeta Resteman -CIPRU-2012

Limassol, oraş al ruinelor din care răzbate istorie şi legendă şi unde soarele îşi revarsă razele spre mare, contopindu-se într-o veşnică şi dulce-mbrăţişare, important centru economic şi cultural din Cipru – insula misterelor zeilor şi a legendelor -, mi-a deschis larg porţile şi de această dată, cu căldura ce-o lăsasem aici cu mai bine de-o jumătate de an în urmă.

Limassol- centrul vechi

 „Destinul îl duce pe cel care vrea şi-l trage pe cel care se opune.” – spunea Seneca. Şi pentru că, probabil, acea chemare a destinului îşi face simţită prezenţa mai mult decât credem, ne supunem, docili, încercând să desluşim taine ascunse în calea ce ne deschide şi străduindu-ne să ţesem gânduri limpezi din fire de lumină şi s-o urmăm.

Niciodată să nu spui niciodată, nu-i aşa? Nici eu n-am spus „niciodată nu voi reveni în Cipru!” şi iată că acum regăsesc aceeaşi atmosferă şi-aceeaşi linişte pe însorita insulă scăldată de apele Mediteranei într-o zi de sfârşit de aprilie 2012. Drumul de la modernul aeroport din Larnaca şi până la Limassol mi se pare scurt, pe alocuri paralel cu marea şi flancat de balustrade din care se-nghesuie să ne „salute” splendide tufe de leandri înfloriţi, alternaţe de alb şi roz, ca într-o nemuritoare romanţă minulesciană, o vegetaţie luxuriantă cu accente mediteraneene într-un anotimp al reînvierii.

Lemessos – în greacă, oraşul celor mai vechi ruine din Cipru, staţiunea de pe litoralul Mării Mediterane excelând prin calitatea locaţiilor şi serviciilor din turism, îmi zâmbeşte candid într-un apus de soare splendid, pe care-l savurez la intrarea în „tourist area”. Pe partea noastră de mers, pe marginea şoselei sunt amplasate cele mai frumoase hoteluri, majoritatea cu vedere la mare.

Cu siguranţă, pe parcursul şederii mele în Cipru, locurile încărcate de istorie şi misterele lor îmi vor fi prieteni buni, ajutându-mă să găsesc răspunsuri la atâtea şi-atâtea întrebări fireşti pentru oricine ajunge aici.

RĂSFOIND FILE DE ISTORIE

 

Fiind al doilea oraş, ca mărime, din Cipru, după capitala Nicosia, Limassol este capitala districtului cu acelaşi nume, fiind amplasat în Golful Akrotiri din sudul insulei. Aproape 240.000 de locuitori trăiesc aici, în oraşul-port la Mediterană, răspândiţi într-un areal cu o suprafaţă considerabilă, aproape 35 de kilometri pătraţi. Şi nici nu este de mirare marea întindere a lui, pentru că, de fapt, Limassolul de astăzi s-a format prin contopirea a două oraşe antice: Amathus şi Kourion (Curium).

Limassol- ruinele Amathus

Prima atestare documentară a aşezării datează din timpuri străvechi, încă înaintea anului 2000 î. Hr. – după unele izvoare, iar după altele, înaintea secolelor VII şi IV î.Hr. Niciun scriitor al antichităţii nu aminteşte în scrierile sale despre fondarea oraşului, dar istoria sa se regăseşte în fiecare colţişor al său. Curiozitatea, dorinţa de a cunoaşte cât mai mult despre locuri, oameni, fapte, dublată de şansa de a „pipăi” cu ochiul minţii dovezile reale a existenţei unei civilizaţii, m-au stimulat, stârnindu-mi  interesul faţă de legendarul oraş, răsfoind cu migală pagini prăfuite ale istoriei şi încercând apoi să reconstitui parte din ele, de fiecare dată când am ocazia să le vizitez.

În vremurile străvechi, numele oraşului Limassol de astăzi era Neapolis (de la numele unuia din episcopii greci – Leontios de Neapolis). Atestările documentare relevă însă faptul că oraşul s-a numit Lemessos (ipoteză susţinută de Constantine Porfyrogennitos), de unde se presupune că provine numele grecesc actual, Lemessos.

Kolossi – castel medieval

Datele care se cunosc la ora actuală despre istoria zbuciumată a Limassolului sunt mai ample începând cu perioada de după încheierea dominaţiei bizantine asupra insulei, respectiv după anul 1191 d.Hr. În acel an, regele Angliei Richard Inimă de Leu se deplasa spre Ţara Sfântă, însoţit şi de o corabie în care se aflau logodnica acestuia, Berengaria, şi sora sa, Joan (regina Siciliei).

Din cauza unei furtuni puternice, corabia în care se aflau cele două doamne ale curţii regale engleze a ajuns la Lemessos. Guvernatorul bizantin al insulei, Isaac Comnenus, recunoscut prin caracterul lui crud s-a lovit de refuzul celor două femei de a părăsi corabia, intenţia lui fiind una mârşavă, aceea de a le lua ostatice.  Ajuns la Lemessos, Richard Inimă de Leu, se întâlneşte cu Isaac Comnenus, îi propune acestuia o alianţă, solicitându-i sprijinul în cruciada pe care avea s-o iniţieze, în vederea eliberării Tărâmului Sfânt. Aparent, propunerea regelui englez este acceptată însă nu este respectată, fapt ce a condus la urmărirea şi arestarea ulterioară a lui Isaac şi preluarea autonomiei asupra insulei Cipru de către Anglia, transformând-o în colonie engleză. Căsătoria lui Richard Inimă de Leu cu Berengaria şi încoronarea ei ca Regină a Angliei are loc în Cipru; sfârşitul dominaţiei bizantine asupra Ciprului culminează cu distrugerea aproape în totalitate a oraşului Amathus de către englezi şi strămutarea locuitorilor lui în Limassol.

Limassol- ruinele Amathus

În 1192 Cipru este vândut templierilor, călugări şi soldaţi bogaţi, ale căror principii aveau la bază protejarea Mormântului Sfânt de la Ierusalim. Taxele imense impuse locuitorilor insulei constituiau, de fapt, sursa financiară pentru plata preţului de cumpărare de la regele englez. Revolta ciprioţilor şi reclamarea către curtea britanică a abuzurilor templierilor a condus la găsirea unui alt cumpărător, în persoana lui Guy de Lusignan, un romano-catolic din Poitou, Franţa,. Astfel, în regatul medieval cipriot îşi începe domnia Dinastia franceză a regilor Lusignan.

Kourion-panorama de pe ruinele orasului

Pentru o perioadă de circa 300 de ani (1192-1489), izvoarele documentare atestă că oraşul Limassol prosperă, cunoscând o dezvoltare remarcabilă. Statutul de port la Mediterană permite înflorirea comerţului în Limassol, dezvoltarea lui economică şi culturală. Biserica are un rol important în acele vremuri, datele deţinute confirmând existenţa unui număr considerabil de episcopi latini pe insulă. În 1570, invazia musulmană si cucerirea insulei de către turci determină retragerea batalioanelor la mănăstiri şi stabilirea lor acolo.

Anul 1228 se remarcă printr-un alt episod semnificativ din istoria acestor locuri: regele german Frederick al II-lea ajunge la Lemessos pentru a purta tratative cu templierii şi a stabili un pact asupra planurilor de luptă împotriva musulmanilor. Se întâlneşte cu John Ibelen, reprezentantul regelui Eric al Templierlor dar întâmpină refuzul acestuia în privinţa cooperării. Trupele regelui Frederick cuceresc atunci mai multe oraşe cipriote, printre care şi Lemessos, dar părăseşte definitiv insula în 1229.

Limassol – situl din Akrotiri

Poziţionarea insulei într-o zonă expusă de-a lungul veacurilor multor evenimente importante din zona Mediteranei de Est, au condus la tot atâtea descinderi, mai mult sau mai puţin paşnice, ale celor implicaţi în desfăşurarea lor. Port la Mediterană, Lemessos devine loc de refugiu al piraţilor care prăduiau într-un mod devastator ţările Mediteranei de Est. Bogătaşii de-aici au devenit şi mai bogaţi, graţie sprijinului acordat piraţilor care-i prăduiau pe mahomedani. În 1424 are loc un atac cumplit al forţelor militare ale mamelucilor egipteni, care devastează şi dau foc oraşului Lemessos. Un an mai târziu oştile egiptene revin în forţă, de data aceasta atacând oraşele Farmagusta şi Larnaca şi apoi, ajung din nou la Lemessos, ocupând castelul şi arzând tot ce le-a stat în cale. Pagubele provocate în 1426 au fost şi mai mari, atât în Lemessos cât şi în alte localităţi. Regele cipriot, Janus, a fost învins şi apoi a fost luat prizonier la Khirokitia, de unde a fost dus apoi la Cairo.

În 1489, Ciprul este vândut veneţienilor de către regina Caterina Cornaro. Interesul Veneţiei asupra Ciprului se manifesta doar din unghiul valorificării resurselor naturale ale insulei şi al imenselor impozite şi taxe pe care le-au impus locuitorilor ei (o treime din veniturile localnicilor). Ba mai mult, în loc să se preocupe de dezvoltarea econimică a insulei, ei au produs pagube imense. De exemplu, în 1539, castelul din Limassol este distrus de către veneţieni

Dar şirul invaziilor în insula Afroditei nu s-a oprit aici: în iulie 1570 turcii descind la Lemessos, devastează şi ard tot ce le stă în cale. Cronicile vremii arată că după invazia turcă, oraşul Lemessos arăta ca un sat cu un număr considerabil de locuitori. La reconstrucţia oraşului, se spune că locuitorii erau atât de marcaţi de grozăviile turcilor, încât şi-au construit casele cât mai modeste, astfel încât, la un alt posibil atac al turcilor, aceştia să nu poată intra călare în casele lor, cum se întâmplase anterior. Această teamă şi puternice resentimente faţă de otomani s-au transmis de-a lungul veacurilor generaţiilor care au urmat, încât şi astăzi, dacă stai de vorbă cu un locuitor al Limassolului, cu siguranţă observi că nu-şi ascunde reţinerea, când aduci discuţia despre …turci.

Kourion- amfiteatru

Dominaţia turcă în Cipru aduce cu sine declinul economic al insulei. Grecii şi turcii trăiau în districte vecine. Standardul intelectual al ciprioţilor a cunoscut în această perioadă o scădere considerabilă. Interesul cotropitorilor nu era axat pe educaţie şi cultură, focalizându-se doar pe opresiune şi încasarea dărilor imense şi pe limitarea accesului copiilor la educaţie. Biserica a fost singurul susţinător real al iluminării generaţiilor tinere de ciprioţi, susţinând înfiinţarea şcolilor şi a edificiilor culturale. La Lemessos au fost întemeiate mai multe şcoli: în 1819 se înfiinţează Şcoala greacă, apoi Şcoala Publică în 1841, urmată de Şcoala de fete, în 1861.

Kourion -amfiteatru

Preluarea insulei de către britanici, în 1878 şi instaurarea administraţiei engleze, reprezentate prin colonelul Warren, primul guvernator britanic din Cipru, a condus la dezvoltarea economică şi la creşterea gradului de civilzaţie prin educarea şi culturalizarea populaţiei cipriote. Limassolul a fost unul dintre oraşele căruia Warren i-a acordat maximă importanţă, încă de la  începutul sosirii sale în Cipru: străzile au fost curăţăte şi modernizate, s-au plantat arbori ornamentali, au fost construite docuri în port care să asigure capacitatea necesară desfăşurării activităţii portuare şi implicit, s-a creat un mediu propice dezvoltării comerţului pe cale maritimă. Limassolul a fost dotat cu felinare stradale pentru iluminatul nocturn, în 1880, iar electrificarea sa a început în 1912. Odată cu instaurarea ocupaţiei britanice au apărut şi primele mijloace de comunicaţie la Limassol: un oficiu poştal şi un telegraf au început să funcţioneze, încă de la venirea englezilor pe insulă.  S-a înfiinţat şi primul spital din oraş. Prima tipografie s-a înfiinţat în 1880, aici tipărindu-se primele ziare din Limassol: „Alithia”, Anagennisis” în 1897 şi apoi  „Salpinx” .

Limassol- biserica Sf Ecaterina

Primele hoteluri, „Amathus” şi „Europa” au fost inaugurate la sfârşitul aceluiaşi secol XIX, tradiţia turismului limassonian datând, aşadar, cu mai bine de un secol în urmă. După atâtea veacuri de dominaţie distructivă sau, în cel mai fericit caz, conservatoare, iată că dominaţia engleză a adus prosperitate pe insulă, în speţă la Limassol. Dezvoltarea economică a atras după sine apariţia a noi locuri de muncă în turism, vinificaţie, meşteşuguri, activitatea portuară, etc. Am stat de vorbă cu ciprioţi din toate mediile sociale, de la ţăranul cu suflet cald, primitor şi deschis şi până la intelectualul rasat, şcolit în cele mai prestigioase instituţii de învăţământ din Europa, şi nu am întâlnit unul care să aibă resentimente faţă de britanici, dimpotrivă, multe căsătorii sunt mixte şi convieţuirea între cele două naţii a fost dintotdeauna paşnică şi armonioasă.

Limassol- ceramica Muzeul de arheologie

În paralel cu dezvoltarea economică s-a dat o mare importanţă ridicării nivelului cultural al populaţiei cipriote: şcoli, teatre, cluburi, galerii de artă, cluburi sportive au apărut în peisajul socio-cultural al Limassolului pe timpul administraţiei britanice în Cipru.

La 16 august 1960 Ciprul a devenit stat independent, constituindu-se ca republică federală binaţională (greacă şi turcă) în cadrul Commonwealth-ului Britanic. Invazia turcă din 1974, ca urmare a unui act necugetat al episcopului Makarios, preşedintele “en titre” din acea vreme, a produs relocări semnificative ale populaţiei aparţinând celor două etnii importante – greacă şi turcă -, partea de nord a insulei intrând sub administraţie turcă şi desprinzându-se din Republica Cipru.

În ce măsură a fost afectat oraşul Limassol de aceste evenimente? – am întrebat o bună prietenă localnică ce mă însoţea în vizita mea la Muzeul Medieval din oraşul vechi. “Mulţi dintre ciprioţii greci din nordul Ciprului au devenit refugiaţi şi s-au stabilit în Limassol. Turco-ciprioţii din Limassol au fost obligaţi să se mute în nordul insulei, în 1975.  Astfel, s-au produs un fel de mutări entice, separând cele două naţii între care conflictele datau de secole.  Farmagusta, una dintre cele mai importante staţiuni turistice din Cipru intrând sub autonomie turcă, automat, Limassolul a devenit ţinta dezvoltării şi extinderii lui devenind în scurt timp ceea ce este şi astăzi, un important centru de comerţ si un punct de atracţie turistică recunoscut în turismul cipriot, şi nu numai.”

 

ASCULTÂND ŞOAPTELE MISTERIOASE ALE TRECUTULUI

 

Ajungând zilele trecute în locurile în care vestigiile istorice ale legendarului Lemessos sunt încărcate de semnificaţii, m-am refugiat în meandrele trecutului insulei Afroditei şi-am ascultat în linişte şoaptele strămoşilor acelora pe care astăzi îi văd senini, calzi, deschişi si care te primesc în fieful lor într-un mod deosebit, tipic grecilor, dar simţindu-se sensibil influenţele acelui aer aristocratic, moştenit de la reprezentanţii coroanei britanice,  deschizătorii drumului lor spre prosperitate şi civilizaţie.

            Oraşul vechi, purtând pecetea vechii civilizaţii greceşti, cu străduţe înguste şi case văruite în culori deschise, cu zeci de taverne şi terase presărate unde şi cum nu te aştepţi, te întâmpină cu un aer patriarhal într-o lume a misterelor antice, a unui trecut zbuciumat. Cine vizitează Limassolul şi nu ajunge la Castelul medieval, în partea vestică a oraşului vechi pierde mult, pentru că aici stau ascunse fărâme de istorie şi dovezi arheologice remarcabile ale existenţei acestor locuri, cu o vechime de mii de ani.

Construit de Guy de Lusignan în 1193, după preluarea insulei de către francezi, castelul se afla iniţial pe malul râului Garyllis, care, modificându-şi cursul, astăzi are albia la 91 de metri distanţă de acesta. Săpăturile arheologice din preajma castelului au scos la iveală dovezi implacabile ale existenţei unei biserici creştine şi fragmente dintr-un monument bizantin (din secolele X-XI); la începutul secolului al XII-lea, în incinta castelului exista o biserică înălţătă în cinstea Sfântului Gheorghe, unde regele Angliei – Richard Inimă de Leu – a celebrat căsătoria sa cu prinţesa Berengaria din Navarre, în 1191. Primul atac căruia i-a rezistat, a fost cel mamelucilor egipteni, în secolul XV, dar cutremurele ce s-au produs de-alungul vremurilor l-au afectat foarte tare. Reconstruit ulterior, a primit destinaţia de închisoare şi apoi cea de Muzeu Medieval al Ciprului. Vizitând Castelul Medieval, din fiecare încăpere parcă răzbat către noi şoaptele unui trecut îndepărtat şi plin de taine.

PRINTRE RUINE  – PE URMELE VECHILOR CIVILIZAŢII

 

Dar adevăratele voci ale trecutului nu le auzi nicăieri mai bine decât în zonele istorice adiacente Limassolului, unde urmele vechilor civilizaţii din Cipru sunt dovezi grăitoare ale existenţei lor pe aceste tărâmuri. Când ajungi să le vezi, le parcurgi, piatră cu piatră simţind cum istoria pulsează în Cipru, ca sângele în arterele muflonului, cum spunea un jurnalist într-un articol pe care l-am citit de curând.

Amathus

Pentru a doua oară în ultimul an am ajuns la situl vechiului Amathus, unul dintre oraşele care a stat la baza întemeierii Limassolului, acum doar un loc care emană istorie şi legendă din fiecare piatră, situat în apropiere de Ayios Tychon, în direcţia Limassol – Paphos. Amathus, unul dintre cele mai vechi oraşe cipriote, conform legendei a fost întemeiat de unul dintre fiii lui Heracles, mult venerat în acele vremuri. Potrivit altei legende, Ariadna, frumoasa fiică a lui Minos, care a fugit din Creta cu Tezeu, a fost abandonată în Amathus. Ea a murit acolo la naşterea copilului său şi a fost îngropată într-un mormânt sacru. Zona a fost populată cu cel puţin 3000 de ani în urmă şi asta o spun dovezile arheologice descoperite aici. Oraşul a luat numele Amathusei, mama regelui Kinyras din Paphos. Săpăturile arheologice de la Amathus au început în 1980, ele continuând şi astăzi. S-au descoperit astfel Acropolele, Templul Afroditei, piaţa, zidurile oraşului, Bazilica şi portul. Vizitând ruinele de la Amathus ai impresia ca acolo este ascunsă toată istoria antică a insulei: în piaţa oraşului tronează coloane de marmură decorate cu minunate ornamente spiralate, pavaje superbe, vestigiile unei bazilici creştine timpurii, decorate cu pietre preţioase. Pe partea de sus a stâncii pe care a fost ridicată aşezarea se află Templul Afroditei şi mai multe case aliniate pe un rând, datând din perioada greacă. În extremitatea estică şi vestică a sitului, misterele ruinelor au rămas mute între două acropole semeţe. O multitudine de morminte au fost descoperite aici, multe dintre ele fiind intacte. Obiecte de artă lucrate manual găsite în timpul săpăturilor se află expuse la marile muzee ale lumii: Muzeul Metropolitan din New York, Muzeul Luvru din Paris, Muzeul Naţional din Nicosia.

Kourion- ruine

Nu departe de Limassol, pe valea râului Kouris am vizitat de curând unalt sit arheologic semnificativ din insulă, oraşul antic Kourion (Curium). Potrivit lui Herodot, locuitorii din Argos au fost cei care au pus bazele acestei aşezări, datând din Epoca Bronzului, situl fiind aproape identic cu un altul, situat în imediata apropiere, la Episkopi, pe dealul Bamboula. S-au descoperit aici multe inscripţii, unele încă nedescifrate, importante dovezi ale existenţei civilizaţiilor străvechi ascunse sub stâncile de la Kourion.

Nu se poate să ajungi la Limassol şi să nu vizitezi ruinele oraşului antic Kourion, un imens complex arheologic. În prezentarea succintă a acestuia sunt tentată să încep cu cel mai important obiectiv arheologic, Amfiteatrul de la Kourion (Curium), construit după modelul grecesc în secolul al II-lea î.Hr., de formă circulară  şi scenă deschisă. Restaurat de împăratul Augustus după instalarea romanilor pe insulă, în secolul I, amfiteatrul, care iniţial servea drept loc de desfăşurare a serbărilor organizate în semn de omagiu adus zeilor, devine arenă pentru luptele cu gladiatori. Forma şi dimensiunile pe care le are acum datează din secolul al II-lea. În secolul al IV-lea este distrus în întregime, restaurarea lui fiind efectuată ulterior de către cunoscutul restaurator grec Travlos Antonis. Astăzi, capacitatea acestui teatru este de 3.000 de locuri şi este gazda multor spectacole de teatru şi concerte în aer liber, oferind o ambianţă care impresionează prin farmecul ei aparte.

Limassol- ceramica Muzeul de arheologie

În partea de nord-est a complexului arheologic de la Kourion se află Forumul, unde în perioada 1975-1997 au fost descoperite ruinele unor construcţii publice şi instalaţii hidraulice din vremuri străvechi. Alte rămăşiţe ale vechiului oraş se regăsesc în Nymphaeum, locul sacru care se spune că era destinat nimfelor, fiicele lui Posseidon. Piaţa mare a oraşului antic Kourion era înconjurată de o colonadă alcătuită iniţial din 16 coloane (porticuri). din care astăzi mai sunt doar şase.

Kourion- Forum

Nu mai puţin lipsite de importanţă sunt casele private din cadrul complexului arheologic de la Kourion, construite, spun izvoarele documentare, în perioada romană târzie: Casa gladiatorilor, Casa lui Achile, Casa lui Eustolios, în jurul ultimei dintre ele ţesându-se nenumărate legende, fiind considerată o casă a semnelor christice.

Dar din vechile ruine ale oraşului Kourion nu lipsesc nici lăcaşele de cult, bazilicile, construite în mare parte începând cu secolul al V-lea: Bazilica Episcopală – o construcţie deosebit de valoroasă a acelor timpuri, cu o arhitectură unică, coloane din granit şi marmură, pardoseală cu încrustaţii în marmură şi mozaic -, Bazilica Coast, aflată la poalele dealului pe care a fost construit oraşul, în apropierea unei plaje deosebit de frumoase şi o a treia bazilică, situată în afara oraşului, lângă stadion. Se pare că timp de 150 de ani, basilica aceasta folosise drept catedrală.

Sanctuarul lui Apollo

Între oraş şi sanctuarul lui Apollo se află stadionul, construit, conform atestărilor documentare, pe vremea lui Antonius, în secolul al II-lea. Aici se desfăşurau competiţiile sportive ale acelor vremuri – alergări, sărituri, aruncarea suliţei, lupte. Cursele de cai se presupune că nu se puteau desfăşura aici, fiind prea mic pentru astfel de întreceri.

Sanctuarul lui Apollo

Poate cel mai important vestigiu antic din insula Cipru, care se află tot aproape de Kourion este Sanctuarul lui Apollo. O foarte veche inscripţie din acest amfiteatru din piatră datează din secolele al V-lea şi al IV-lea î.Hr. şi acolo se regăseşte numele lui Apollo – zeul vindecător al sufletelor.

Sanctuarul lui Apollo

Un cutremur puternic distruge sanctuarul în secolul al IV-lea însă Apollo continuă seria miracolelor de vindecare sufletească. Mai târziu, pe ruinele vechiului sanctuar a fost ridicat un adevărat palat, în timpul lui Augustus, urmând ca pe timpul împăratului Traian splendoarea acestuia să-i aducă şi mai mare faimă. Ulterior,  ciprioţii i-au maximizat importanţa simbolică, imaginea lui devenind un fel de emblemă a Ciprului. Monumentele istorice din cadrul sitului Sanctuarul lui Apollo datează încă din secolele al VIII-lea şi al VII-lea î.Hr.m, purtând amprenta civilizaţiei greceşti din secolele al IV-lea şi al III-lea î.Hr. dar în mare parte, mai târziu, perioada romană ce a urmat a lăsat semnele cele mai vizibile asupra stilului architectonic de ansamblu al sanctuarului. În amfiteatrul sitului se desfăşoară în fiecare an, în luna septembrie, cel mai mare festival al vinului de pe insulă.

  Vă mărturisesc că în momentul vizitării acestui loc de legendă, înţesat de tainele miturilor create în jurul lui, unde eşti înconjurat doar de pietre, mare şi cer, fără să vrei, te duce gândul la suferinţele interioare de care nu suntem privaţi niciunul dintre noi, oricât de puternice caractere am avea, şi, sub magia lui mitologică ai tendinţa firească de a spera ca din străfundurile vremurilor străvechi să răzbată înspre tine balsamul vindecător al puterii apolloniene.

Kolossi – castel medieval

Plecând de la Kourion spre Limassol este indicat să te opreşti la Kolossi, unde se află Castelul (Turnul) Kolossi, fortăreaţă medievală construită în secolul al XIII-lea, amplasată în inima văii râului Kouris – considerată cea mai bogată şi mai fertilă zonă din sudul insulei. Castelul a constituit, de-alungul secolelor, asemeni zonei în care era construit, ţinta luptelor reprezentanţilor dinastiilor care s-au perindat la administrarea insulei în acele timpuri. A servit drept sediu administrativ al feudalilor francezi ai vremii (cavalerii Ordinului Sfântului Ioan), iar când aceştia s-au mutat în insula Rhodos, la castelul Kolossi a rămas sediul “Commandery”-ei administraţiei franceze; de-aici provine denumirea unuia dintre cele mai recunoscute vinuri cipriote, “Commandaria”, un excepţional vin dulce, precum nectarul zeilor…

Sunt nenumărate legende legate de istoria veche a Ciprului şi tentaţia de a le dedica un spaţiu mai vast mă urmăreşte în permanenţă, motiv pentru care am încercat să prezint cât mai succint informaţiile despre locurile acestea şi oamenii lor, unele culese de la cei cu care am dialogat, altele preluate direct de la sursă – obiectivele vizitate. Dar o voi face, cu siguranţă, în una din relatările viitoare, dedicată în exclusivitate acestui subiect.

 

Georgeta Resteman

 

Limassol, Cyprus

Mai 2012

 

LA MULŢI ANI !

10 Mai 2012

*

 

 

 

                        M-am născut…

 

 

M-am născut în Ucraina?!
Aşa scrie-n paşaport!
Nu mai pot, nu mai suport,
Vreau să ştiu a cui e vina.

C-au semnat unii tratate-
Molotov şi Ribentrop-
Nu putem azi pune stop,
Nu putem cere dreptate?!

Slujitori de la Externe,
Cum de scrieţi astăzi strâmb?!
Nu puteţi trece un dâmb,
Al relaţiei externe?!

M-am născut în România!
Aşa-a fost şi-aşa va fi!
Cât pământul s-o roti,
Respectaţi-mi obârşia! …

 

                                           Priveşti înapoi…

Priveşti înapoi peste umăr
Şi parcă nu-ţi vine a crede-
Din ce încă azi se mai vede,
Lipsesc ani în şir, fără număr.

Pierdut pare totul în urmă-
Te-ntrebi: unde-s anii de bine?!
Prăpastia creşte în tine
Şi simţi cum trecutul se curmă.

Şi paşii o iau înainte
Şi doruri se sting în tăcere-
Ţi-e greu să exprimi o părere
Căci nu mai găseşti nici cuvinte.

Doar ochi-ţi acund o durere,
Chiar dacă păşeşti înainte…

 

 

                            Au trecut…

 

                         Tuturor copiilor
plecaţi în pribegie.

 

Au trecut trei ani-
Nici nu-mi vine-a crede-
Nu-i un ”La mulţi ani!”,
Timpul ce se pierde.

Au trecut în zbor,
Alungând speranţa-
Sentiment de dor,
Înfruntând distanţa.

O tăcere grea,
Între noi se-aşterne-
Lacrima şi ea,
Se usucă-n perne.

 

       Daris Basarab

 

  Sursa imagine: basarabia-bucovina.info

 

         David Boris, alias Daris Basarab, s-a născut în Basarabia, în oraşul dunărean Ismail, veche cetate moldovenească, la 10 mai 1929.
     În anul 1941, la 12 ani, aflat cu familia sub ocupaţie sovietică, scapă, ca prin minune, dintr-o coloană de deportaţi. Războiul de eliberare se termină lamentabil pentru basarabeni care, în 1944, sunt nevoiţi să ia drumul pribegiei.
       Un lung şi istovitor periplu – Călăraşi, Râmnicul Sărat, Beiuş, Oradea – se încheie în Cetatea Episcopală unde, sub protecţia, încă influentă a episcopului de Oradea, familia este ferită de urmăririle “Comisiilor mixte de repatriere”.
       Inginer chimist din 1954, se dedică cercetărilor din domeniul metalelor rare şi radioactive – publicaţii, comunicări, brevete. În paralel, continuă visul din adolescenţă, scriind, de dragul scrisului, păstrând cu sfinţenie acest “secret”, dar cu gândul mereu la pseudonimul “Daris”, propus de talentatul său prieten şi coleg de liceu, idolul adolescenţei sale, şi el în căutarea unui pseudonim, la care nu a apelat niciodată.
      O întâmplare fericită, o întâlnire de 50 de ani, şi, un coleg şi prieten, fac posibil un debut întârziat prin apariţia romanului Povod, la Editura SEMNE 2004 Bucureşti, sub pseudonimul Daris Basarab. Sertarul ce păstrează versuri şi proză, este mărturia unui vis adolescentin.

Impresionantă este şi activitatea ştiinţifică a scriitorului David Boris.

 CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ

 *

I.-Inovaţii şi Invenţii:

 

1.- Ing. David Boris, Fiz. Nichita Irina, Teh. Indrei Maria. ANALIZA SPECTROGEOCHIMICĂ. Certificat de Inovator Nr. 17/26.01.1963, TPEM, Bucureşti RO.

2.- Ing. David Boris, Chim. Văcariu Vintilă Teodoru, Teh. Anghel Elena. DETERMINAREA COLORIMETRICĂ A URANIULUI DIN SOLUŢII DE TRIBUTILFOSFAT. Certificat de Inovator Nr. 3/25.10.1972, MMPG, TMR, Bucuresti RO.

3.- Ing. Boris David , Ing. Gheorghe Filip, Chim. Vintilă Teodoru Văcariu şi Cornel Eftimescu. PROCEDEU ŞI INSTALAŢIE DE EXTRACŢIE CONTINUĂ A URANIULUI. Brevet de Inventator Nr. 60714/13.12.1974, Bucureşti RO.

4.- Chim. Vintilă Teodoru Văcariu şi Ing. Boris David . PROCEDEU DE OBŢINERE A MONOCARBONATULUI DE URANIL. Brevet de Inventator Nr. 59085/07.01.1975, Bucureşti RO.

5.- Dr. Ing. Ioan Niederkorn, Chim. Vintilă Teodoru Văcariu, Ing. Dan Georgescu, Ing. Carol Matyas, Ing. Boris David , Ing. Gheorghe Circo, Ing. Nicolae Frăţilă, Chim. Rozalia Mathe, Ing. Ileana Iorga. PROCEDEU DE VALORIFICARE COMPLEXĂ A UNOR MINEREURI DE METALE RARE. Brevet de Inventator Nr. 99378/20.11.1979, Bucureşti RO.

6.- Ing. Boris David , Chim. Rozalia Mathe. PROCEDEU DE EXTRACŢIE A ELEMENTELOR RADIOACTIVE ŞI RARE DIN SOLUŢII SULFURICE COMPLEXE. Brevet de Inventator Nr. 77379/30.05.1981, Bucureşti RO.

7.- Ing. David Boris, Chim. Mathe Rozalia. PROCEDEU PENTRU RECUPERAREA DIN JAROSITUL POTASIC A SO3, Fe2O3 şi a K2SO4 ca atare, sau convertit în Na2SO4 şi KOH. Brevet de Inventator Nr. 82155/22.12.1982, Bucureşti RO.

8.- Ing. Filip Gheorghe, Ing. Bejenaru Constantin, Ing. David Boris, Dr. Ing. Tătaru Sever, Chim. Văcariu Vintilă Teodoru. PROCEDEU DE RECUPERARE A URANIULUI DIN APE REZIDUALE URANIFERE. Brevet de Inventator Nr. 87604/25.03.1985, Bucureşti RO.

9.- Ing. David Boris, Ing. Filip Gheorghe, Dr. Ing. Tătaru Sever, Ing. Vasile Constantin, Chim. Văcariu Vintilă Teodoru. PROCEDEU DE ELIMINARE ŞI RECUPERARE A URANIULUI DIN APE REZIDUALE URANIFERE. Brevet de Inventator Nr. 118948 B1/30.04.2004, Bucureşti RO. Medalia de Argint la Salonul Internaţional de Inventică ECOINVENT 2005, Iaşi RO

.

II.- Publicaţii şi comunicări:

1.- V. Cocheci, B. David. Studiul asupra condiţiilor optime de obţinere a cărbunelui activ din coji de seminţe de floarea soarelui. Comunicări Ştiinţifice şi Tehnice. Institutul Politehnic Timişoara. Anul II, 1956.

2.- Ing. David Boris şi Fiz. Irina Nichita. Aplicarea analizei spectrale de emisie în prospecţiunile geochimice. Revista Minelor, Vol. XIV, 8, 370-373, Bucureşti 1963.

3.- V. Patriciu, M. Olteneanu, N. Bonciocat, B. David. O nouă metodă pentru determinarea cantitativă şi corelarea depunerilor de săruri de potasiu şi magneziu. Revista Minelor, Vol. XV, 9, 455-459, Bucureşti 1964.

4.- B. David. Metodă modernă de analiză a materiei prime minerale. Analiza Spectrală de Emisie. Revista Minelor, Vol. XVI, 4, 155-160, Bucureşti 1965.

5.- B. David, Gh. Filip, S. Tătaru. Comportarea unor schimbători de ioni fabricaţi în RSR în condiţiile hidrometalurgiei uraniului. Simpozionul privind SINTEZA, ANALIZA ŞI UTILIZAREA SCHIMBĂTORILOR DE IONI. C.C. VICTORIA, 24-25 Noiembrie 1967.

6.- V. Ianovici, I. Măldărăscu, B. David şi Irina Bratosin. Quelques particularites concernant les teneurs en certains elements-traces dans les volcanites des Carpates Orientales. Revue Roumaine de Geologie. Tome 12, 1, 3-26, Bucharest 1968.

7.- C. Udrescu şi B. David. Utilizarea lăţimii liniilor spectrale la determinarea Litiului în roci. Metrologia Aplicată. Vol. 15, 2, 75-79, Bucureşti 1968.

8.- B. David. Analiza Spectrală a Componenţilor Majori din Rocile Silicatice. Revista de chimie. Vol. 19, 9, 536-541, Bucureşti 1968.

9.- Boris David, Mihai Olteneanu. ANALIZE DE LABORATOR UTILIZATE ÎN PRACTICA GEOLOGICĂ. Editura Tehnică. Bucureşti 1968.

10.- B. David, Gh. Filip, S. Tătaru. Comportarea unor schimbători de ioni fabricaţi în ţară în condiţiile hidrometalurgiei Uraniului. (I) Revista Minelor, Vol. XIX, 1, 24-29, Bucureşti 1968.

11.- B. David, Gh. Filip, S. Tătaru. Comportarea unor schimbători de ioni fabricaţi în ţară în condiţiile hidrometalurgiei Uraniului. (II) Revista Minelor, Vol. XIX, 4, 150-153, Bucureşti 1968.

12.- B. David, Gh. Filip, V. Văcariu şi S. Tătaru. Extracţia Uraniului cu TRI-N-BUTILFOSFAT. Revista de Chimie, Vol. 19, 8, 459-463, Bucureşti 1968.

13.- S. Tătaru, Gh. Filip et B. David. L’adsorption de l’Uranium par les resines echangeuses d’ions en presence du Ferocyanure. Revue Roumaine de Chimie. Tome 13, 4, 429-436, Bucharest 1968.

14.- S. Tătaru, B. David et Gh. Filip. L’adsorption de l’Uranium par les resines echangeuses d’ions en presence du Permanganate. Revue Roumaine de Chimie. Tome 13, 6, 787-791, Bucharest 1968.

15.- Constanţa Udrescu, B. David şi Viorica Mândroiu. Determinarea rapidă a Sodiului şi a Potasiului în roci, utilizândlăţimea liniilor spectrale. Revista de Chimie, Vol. XX, 3, 243-249, Bucureşti 1969.

16.- S. Tătaru, Gh. Filip şi B. David. L’adsorption de l’Uranium par les resines echangeuses d’ions en presence du Chlorate et du Perchlorate. Revue Roumaine de Chimie. Tome 14, 5, 599-604, Bucharest 1969.

17.- B. David, V. Văcariu, Gh. Filip. Studiul reextracţiei Uraniului din soluţii de TRIBUTILFOSFAT. Consfătuirea Tehnico-Ştiinţifică ”Posibilităţi de valorificare a minereurilor radioactive din RSR”. CNIT, CEN, MM, 8-9 mai 1969, Bucureşti.

18.- V. Văcariu, B. David, Gh. Filip. Metode de control analitic a proceselor de purificare a Concentratelor Chimice de Uraniu. in hamacul din spatele curtii;))Consfătuirea Tehnico-Ştiinţifică ”Posibilităţi de valorificare a minereurilor radioactive din RSR”. CNIT, CEN, MM; 8-9 mai 1969, Bucureşti.

19.- V. Văcariu, B. David, E. Anghel. Aplicaţii ale metodelor fizico-chimice de analiză în industria Uraniului. Conferinţa Republicană de Chimie-Fizică Generală şi Aplicată. 1-4 septembrie 1970, Bucureşti.

20.- S. Tătaru, B. David et Gh. Filip. L’adsorption de l’Uranium par les resines echangeuses d’ions en presence des anions SO4. Revue Roumaine de Chimie. Tome 16, 4, 625-630, Bucharest 1971.

21.- Dr. Ing. S. Tătaru, Ing. I. Niederkorn, Ing. E. Jude, Ing. B. David, Chim. A. Andronescu, Ing. S. Bojin. Tehnologia complexă de prelucrare a unor minereuri Uranifere cu caracteristici mineralogice diferite. CNIT, MMPG, CSEN. A II-a Consfătuire Tehnico-Ştiinţifică: Stadiul actual al cercetărilor în domeniul aplicării tehnicilor nucleare în prospectarea minereurilor radioactive, construcţia de aparatură geofizică. Oraş Dr. Petru Groza, 14-16 octombrie 1971.

22.- B. David, S. Tătaru, V. Văcariu. Recovery of Uranium from Mine Waters. The 3RD Symposium on Ion Exchange. Hungarien Chemical Society, Budapest Balatonfüred, 1974.

23.- Tătaru S., Bojin S., Matyas C., David B., Anastase H., Balog A. Reducerea poluării radioactive la complexul de sortare a minereurilor de Uraniu. Simpozion ”Probleme de radioprotecţie la extracţia şi prelucrarea minereurilor radioactive”. MMPG, CMMN, Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Minereuri şi Metalurgie Neferoasă Baia Mare. Stâna de Vale, 8-9 octombrie 1981.

24.- B. David, Antoaneta Roman, Mariana Nina Oprea. O nouă metodă de dozare fluorimetrică a Uraniului Total din soluri şi roci. Simpozion IMR, aprilie 1988, Bucureşti.

25.- B. David, Raluca Pascal, Mariana Nina Oprea. Purificarea peroxidică a Concentratelor de Uraniu. Simpozion IMR, aprilie 1988, Bucureşti.

26.- B. David, Antoaneta Roman, Mariana Nina Oprea. Dozarea fluorimetrică a Uraniului Total din soluri şi roci. Al III-lea Congres de Chimie. Septembrie 1988, Bucureşti.

 Boris David

Florin Nan – Chemarea Marii de Boris David

 

„Poetului i-a fost încredinţat /

Pustia s-o iubească şi străbată”

          Un respect muzeal însoţeşte posteritatea lui Ioan Alexandru. Şi puţini vor fi fost cei care au deslegat în lirica de început a lui Ion (pe atunci) Alexandru semnele devenirii sale poeticeşti: de la tulbureala instinctuală şi frăgezimea sufletului adolescentin frământat de neastâmpărul vârstei, la pacea sacrală ce învăluie producţia imnică, crescută pe tipare ritualice. Forţa vizionară a poetului închega cândva tablouri terifiante, răscolite de un secret blestem; Infernul discutabil adâncea convulsiile unui suflet torturat, osândit la o existenţă inautentică, Alexandru fiind – s-a spus cu îndreptăţire – un blagian ce scormonea „depozitele ancestrale”, captând poruncile venite din străfunduri, atent la zbuciumul viului şi sigilat de gustul originarului. Lirica sa urma îndeaproape vârstele poetului, pornit în căutarea ascezei; inteligenţa virgină e înlocuită cu o desfăşurare livrescă, pătrunsă de obsesia logosului. Hieratismul şi decorativismul trădează această schimbare la faţă; vechea încrâncenare, interdicţiile şi violenţele de altădată fac loc duhului iubirii, o cântare monodică de fapt ce rezonează surdinizat-tragic. Poetul îşi domină sentimentul pustiirii şi propune o rezolvare imnică tragediei existenţiale. Lirismul său e de natură orfică; eul se identifică cu universul într-o bucurie comunitară, revărsată în beatitudinea transfigurării. Alexandru, devenit Ioan, îşi cultivă asceza prin „păcatul cultural” şi înţelege propria-i creaţie ca regenerare. Aşadar, îmbibată de cultură teologică, lirica lui se înfăţişează secţionată, etapizându-i devenirea (schizofrenic, după unii) sub lumina transfigurării.

          Volumul de debut era un veritabil jurnal autobiografic, propunând înfrigurate întrebări juvenile, de frustă candoare; drumul poetic croit însemna – din start – o netă opţiune pentru valorile tradiţiei. În poetul blând, cu privire pură şi obsesia sacrosanctă a originilor aflăm reflexul unui mod (românesc) de a fi. E de precizat aici că, tematic vorbind, în evoluţia lui Ioan Alexandru nu asistăm, părelnic, la nici o ruptură; prin spiritul ardelenesc, acel sentimentalism social şi naţional hrănit de ideea apartenenţei, prin recurenţă motivică, poezia lui se continuă şi poetul imnic – crescut, bănuim, sub model cotruşian – era conţinut de primele lui cărţi. Ruptura e însă în concepţia asupra poeziei. O asemenea răscruce aflăm în Vămile Pustiei (1969), după care, peste patru ani, seria de Imne (prin Imnele Bucuriei) va inaugura, spuneam, o altă etapă.

          Bineînţeles, drumul de la jubilaţia adolescentină la izvoarele imnului n-a fost lin şi pe cerul poeziei gravitează sensuri thanatice. În regim de exaltare contemplativă, lirica lui Ioan Alexandru îmbracă straie de sărbătoare; mitologia umple timpul anterior istoriei, vorbind de un sat de esenţă morală. Simbolistica e obscură pentru cel nepregătit, gata de a anexa această lirică filierei gândiriste. Dar preceptele sunt în primul rând morale, irigate de cuviinţă, drama e milenară, satul încărcat de istorie şi suferinţă. Un senin al timpului ţâşneşte dintr-o „temelie de sânge” şi aceste caligrafii bolnave de bizantinism închipuie o geografie mitologică, cutreierată de vinovăţie. Alunecarea către moarte, strămutarea în veşnicie, taina cea mare etc. nu procură poetului angoasele insului modern. Motivul thanatic e rezolvat în cheie pastorală („şi ne-om întoarce-n ţărnă când e dat”), păstrând deci seninătatea mioritică, mesajul luminii şi al iubirii. Această neteamă se hrăneşte din puterea iubirii („iubirea e mai tare decât moartea” – va spune poetul), aflând în cămara de taină a inimii şoapta cuvântului inspirat, curăţenia morală, bucuria de a fi în lume, spiritualizarea fiinţei: „să nu mă satur fără paradis / Să nu mănânc în el decât lumină”.

          Singular deci, auster, Ioan Alexandru vorbeşte despre sufletul jertfit şi accesul la esenţe, despre eroismul moral şi iubirea spiritualizată, cea care „pe cât se dă pe-atât e dăruire”, cea care „nu e-n scădere”, nefiind o pogorâre ci o cucerire. O poezie ce pluteşte în absolut, neferită desigur de scăderi şi prozaisme, vehiculând o simbolistică uşor didacticistă, dar care convinge prin vibraţia sentimentului şi infuzia tragismului uman, „îmbătrânită” (forţat), purtând cu nobleţe patina vremii. Simplificarea imnicei lui Alexandru se însoţeşte cu aventura spiritului coborând spre rostul lucrurilor, în timpul mitic, înspre neclintirea satului arhaic şi isihia bizantină. Poetul este un cetitor în origini, întemeind fiinţa prin cuvânt. Instalat în toposul sacru al Patriei, Ioan Alexandru propune un „imn nestăvilit”, multiplicat în serie. Descoperim aici o simbolistică de sorginte bizantină, magnificată tocmai prin atitudinea imnică, diseminată repetitiv, cu riscul (asumat al) monotoniei.

          Sedus de ideea unei inmologii a neamului românesc în chip de teologie poetică, autorul nu coboară cerul pe pământ (împământenire) ci procedează invers, prin sacralizare. Calendarul martirilor „rupţi din rai” nu pledează doar pentru o legitimare eroică. Pentru Alexandru, la temelia făpturii vii şi a cosmosului cultural, se află „viaţa nealterată” a înaintaşilor. Istoria ca jertfelnic poartă această ereditate şi blagianul schimb de taine cu strămoşii află în pelerinul însetat (dar nepribeag) cutia de rezonanţă pentru „bronzul sunător” al istoriei. Logosul sfânt e ţinta acestei conştiinţe direcţionate etic, aspirând la puritate, iubire şi milostivenie. Ioan Alexandru trăieşte în vecinătatea superbiei noiciste, pentru care a fi înseamnă a trăi cultural. Pasiunea studioasă a poetului, îmbrăţişând texte vechi şi lectura „izvoarelor”, se răsfrânge în lirica sa. Impregnat de rusticitate, Ioan Alexandru elogiază de fapt cultura ţărănească: eroismul culturii noastre este eroismul omeniei, mereu biruitoare în luptă cu toate vitregiile. Gândirea şi simţirea poetului poartă o tragică seninătate; Poetul şi Pustia, „pururi fraţi”, se caută pentru a se despărţi. Înstrăinarea de primordialitate întreţine nesecreta aspiraţie a recuperării ei, în drum spre Fiinţă, spre eternitatea esenţei; adică spre regăsirea de sine, trecând vămile înstrăinării, plonjând în atemporalitate.

          Atracţia teluricului, descoperirea uimită a lumii, conştiinţa propriei damnări năşteau învolburări; suferinţa de a fi, asumarea unei dinamici cosmice într-un spectacol expresionist îl smulg pe poet din contingent. El aspiră spre absolut dorind a atinge un adânc esenţial, pregătindu-se pentru revelarea unui adevăr de natură pur spirituală. Primul Alexandru era de un energetism eruptiv; Ioan Alexandru, „construit” în timp, este consecinţa dorinţei de asceză. Efortul este programatic. Poetul scrie „pe lumină cu lumină”, regresează spre Pustie purtat de setea de mântuire, cultivă o lirică îmbolnăvită de livresc şi, în acelaşi timp, de o mare simplitate, cu o coloratură mitologică. Tonul celebrator serveşte acestor iluminări: totul se transfigurează (spiritualizează), ascensiunea spre spiritual conferă apocalipticei poezii de altădată cucernicie şi blândeţe. O predică smerită se înalţă din zicerile poetului eliberat de angoase, împăcat cu toate: „Şi vremea / ne face una cu pământul”.

          Înclinaţia angelică l-a condus spre acest monotematism, degajând o viziune idilică. El nu este mistic, ci idilic (chiar la modul tradiţionalist). Iubirea este pentru Ioan Alexandru „dogma care nu se discută”. Poetul, profet şi preot, înalţă cântări apologetice şi îndemnuri moralizatoare. Focul mistuitor al logosului lucrează purificator. Imnele sale, o ofrandă adusă toposului sacru al Patriei, sunt şi corp de învăţături. Poetul îşi expune credinţa întru săvârşirea binelui, acest gând luminos fiind sustras perisabilităţii: „Eu iubesc şi-ncep a-nveşnici”. Totul dispare în istorie, am putea zice, urmându-l îndeaproape pe Pârvan. Ioan Alexandru intervine corectiv. Fiindcă a fi poet înseamnă, pentru Alexandru, a te consacra celei mai primejdioase ocupaţii. Revelând omenescul, poetul este un „pândar al sufletului”. Făcând din iubire axa lumii, programul imnografului vrea să ofere cuvintelor puterea lor de altădată, extaza „creştinismului cosmic” (M. Eliade). Imnul, cândva cu un sens strict teologic devine meditaţie; el permite retrăirea prin reamintire. O retrăire simpatetică, desigur, mirosind a veşnicie într-un tablou agrest scăldat în lumina mito-istoriei, în care imaginea Învierii se laicizează. Având ca punct de plecare poezia bizantină, arhaizantul imnograf poartă sărbătoarea în cuvânt. Imnele lui Alexandru transportă motive mitice şi istorice, aduc o undă de prospeţime şi mângâie duios un teritoriu liric asaltat de moda depoetizării. Faptele lăudate se adună în aceste Scripturi ale neamului, aflate în vecinătatea „teologiei populare”; adică în vecinătatea limbajului mistic. Mulţi au şi văzut în Alexandru un ortodoxist, poate şi pentru că smerenia ar fi o virtute ortodoxă prin excelenţă. Poetul, un expansiv altădată, plin de elanuri vitaliste, a devenit un confesiv, căutând absolutul în ordine etică şi estetică; aspirând adică la puritate şi triumful logosului. Dar structura sa antinomică, obsedată de conştiinţa imperfecţiunii, nu poate reprima „vocea interioară”; tot aşa cum „revolta” eredităţii spirituale nu poate fi anulată prin modernisme de import.

          Ioan Alexandru a vrut să recondiţioneze în peisajul liric componenta bizantină a spiritualităţii româneşti. El nu cultivă pitorescul balcanic quasi-oriental precum un Macedonski. Reacţia lui Macedonski, singulară, venind după vehementul antiorientalism al societăţii noastre din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea era dirijată spre o feerie orientală a culorii. Macedonski ne solicita senzorial, omul „cu voinţa forte” subiectiva peisajul, transfigurat de eros. La Macedonski pasiunea modifica natura. Lângă reflexul melancolic eminescian, energetismul celui numit de Şerban Cioculescu „maestrul erotismului viril” dezlănţuia o veritabilă foame erotică, sexualizând natura. Învârtejirea cosmică, bucurând sufletul şi, mai ales, simţurile nu e străină de rafinamentul bizantin; lirica „zeului păgân” se unduieşte misterios. Or, „perechea” dionisiacului Macedonski ar fi, probabil, evlaviosul Alexandru. Poezia acestuia poartă reflecţii de moralist, propune apologia iubirii de oameni şi pelerinajul său – patetic şi pios – se scaldă în fervoare solară (C. Ciopraga). Pasionalitatea devine phillia, tulbureala instinctuală îşi reprimă vocea sexului, purificându-se. Profeticul Alexandru vorbeşte despre o lume redusă la esenţă, cunoscând religia suferinţei. Ceremonialul rostirii se încarcă de blândeţe şi simplitate; el devine concentrat şi – inevitabil – monoton. „Conversiunea” poetului e în legătură cu devenirea sa spirituală, cutreierând spaţii largi de cultură şi galopând prin istorie. Tot un îndemn blagian stă la izvoarele acestui impuls studios, strunind un spirit ce luptă cu cuvântul. Ioan Alexandru face din iubire osia lumii. Cel ce se trage dintr-un neam de cântăreţi, convins că „nici o blândeţe nu este-n zadar”, înveşnicea, astfel, sărbătoarea.

          De la Imnele Bucuriei încoace, cinstindu-şi obârşiile şi ctitorii, graiul „bolnav de veşnicie”, curata ţărână, destinul transilvan trăit ardent etc., Ioan Alexandru face figura unui poet transfigurat. Doar la un prim nivel de semnificaţie viziunea sa asupra istoriei este evenimenţială; puterea vederii, setoasă de absolut, trece dincolo de fenomenalitate şi ne dezvăluie, în caligrafii hieratice, ordinea arhetipală ori, pe plan metafizic, patria celestă, cu simplitatea abisului de lumină – cum nota Edgar Papu. Idealul purităţii hrăneşte această poezie obsedată de absolut, în linia liricii filosofice, plutind parcă într-o lume eterată; ea se ridică din contingent şi instituie Patria în mit prin abstractizarea fenomenalităţii.

          Deşi atitudinea imnică, jubilativă, pare a fi în conflict cu retorica dramatică, la Ioan Alexandru jubilaţia are substrat tragic. Eugen Barbu observase că această poezie, atingând teme cosmogonice, se consumă în decor dramatic şi este, finalmente, o meditaţie tragică deşi în lume domină bucuria. Subteran însă, fiorul metafizic irigă pagina încât viaţa şi moartea, obârşiile şi încheierile sunt în convergenţă: „Şi uite-aici e moartea şi-ntâii zori de zi”. Sau în Casa părintească: „Deoparte te veghează ţintirimul / De alta şopoteşte un izvor”, va scrie poetul, atent la ciclul reîntoarcerii în humus, fără stridente gesticulaţii lirice. De altfel, cuplul pământ-lumină revine obsesiv; pe de o parte, pământul ca tainic vistiernic, „cea mai curată lacrimă din univers”, loc al rădăcinilor şi matcă (adică nedesprindere din obârşii), purificat prin suferinţă; pe de altă parte, lumina care transfigurează totul, opunându-se amorfului, instaurând transparenţa ca măsură. Scenariul transfigurării lucrează peste tot.

          Nobilă prin temă, departe de a fi – cum s-a insinuat – căznită, totuşi industrioasă, de la un punct, neferită, e drept, de diluţie, lirica lui Alexandru este o mitologie având ca nucleu iradiant iubirea. Spusa sa poetică lucrează pentru a înlătura „deşertul dintre două inimi”, pustia inimii, înspre plenitudinea fiinţei. Poetul iubeşte oamenii simpli şi curaţi şi după combustiunile infernale din juneţe a învăţat lecţia simplităţii. Este o filosofie ţărănească aici; alungarea emfazei asigură cuvântului forţa logosului, aspirând la clasicitate. Cu studii trainice de filosofie, teologie, filologie clasică, istoria artei (prin lecturi pe original), Ioan Alexandru s-a scufundat în arhaitatea izvoarelor, îngăduindu-şi o pauză de creaţie; ea a fost de fapt, s-a remarcat, o regenerare. Fără instrucţie, lectura acestui poet „transfigurat” se cheltuie în eroare. Maturul Ioan Alexandru a învins în efortul său de simplificare, gest la îndemâna – să recunoaştem – doar a marilor spirite, rezultat al unei evoluţii spirituale care-i asigură o altă identitate. Dar în interiorul unui univers poetic coerent. Fiindcă drumul spre contemplaţia ascetică, urcuşul spiritual pe treptele luminii sunt consecinţa smulgerii din infern prin cunoaşterea purgatoriului concretului. Altfel zis, Ioan Alexandru a traversat experienţa poverii, a impurului, a cunoscut vălmăşagul fenomenal şi tumultul afectiv, materia neînfrânată şi asprimile vieţii ca încercare necesară. Între polii forţelor antinomice, poetul şi-a impus fără retorism acest drum, străjuit de voinţa de asceză. Este o purificare prin asumarea destinului şi poetul este un ales: „Dinăuntrurile furiei sunt eroii / pe măsura ei din spaima noastră, / cine se va alege?”.

          Dacă ultimul Preda, de pildă, plasa omul în faţa abjecţiei, în infernul moral, după ce l-a scăldat în „lumina eternă a zilei de vară”, Ioan Alexandru poartă infern „în fiecare cuvânt”; totuşi, poezia sa nu creşte sub un cer apocaliptic. Pustia este loc de meditaţie; proliferarea imundului nu îneacă această lirică în bulboana melancoliei negre. Dimpotrivă, ciclul de „imne” probează transparenţă şi muzicalitate. Gravitatea spunerii, molcomeala stihurilor şi evlavia îi asigură substanţă şi cantabilitate. Imnologia este o reîntoarcere la clasicism, descoperind cu ochi împăcat simplitatea şi liniştea augurală, iubirea şi veşnicia: „şi are pâinea gust de veşnicie”. Perspectiva cosmică are însă o matcă autohtonă; trăirea Patriei („în Patrie mă simt eu pe pământ”), bucuria dragostei de ţară („Lăuntric cresc o patrie străbună”) indică o consecvenţă lăudabilă, dar şi o repetitivitate plicticoasă, deseori, din păcate.

          Taxat drept un „imnograf neîndurat” (Al. Dobrescu), chiar „fără jenă” (cf. Marian Popa), poetul părea a fi părăsit expresionismul rural, frenezia dionisiacă şi teroarea materialităţii. Cândva, în numele unui vizionarism tulbure, invoca un cosmos vâscos, agonizant şi suferinţa materiei, în degradare: un teluric cleios, purulent, în clocot, invazia ruginii, a mucegaiului, dar şi „puterile diavoleşti” ameninţând spiritul (strivit, încătuşat) ori bestiariul din jur (stelele fiind „păianjenii Universului”). Evident, în contrapondere, se auzea un plâns din „stranele ardelene”; „străbunul sat” şi „izvoarele eterne”, cimitirul-paradis vegheau umbrele Istoriei, sub năvala ierbii sârmoase, a pietrelor putrezinde ş.a., virând, în timp, înspre un discurs liturgic.

          S-a spus că Ion (Ioan) Alexandru a fost, alături de congeneri, unul dintre marii beneficiari ai contextului, intrând grabnic pe lista poeţilor instituţionalizaţi. Erupţia lirică a anilor ’60 a stat sub semnul recuperărilor („valul urgenţei”) după hiatusul proletcultist. A fost vorba de reputaţii impuse pe un teren gol (afirma A. Marino); în locul gloriilor proletcultiste, ţinând afişul în iarna stalinistă, iute vestejite însă, a apărut pleiada noilor veniţi, orgolioşi şi zgomotoşi, regenerând lirismul, refăcând legăturile cu tradiţia (boicotată) şi instituind un „baraj axiologic”, blocând acreditarea succesorilor, la fel de merituoşi (nota Gh. Grigurcu).

          Evident, disponibilitatea frenetică, sacrificiul, pierderea de sine („Că-n fiecare tânăr eu însumi par a fi”) anunţau cumva schimbarea la faţă a poetului; „cumplita omidă” va deveni fluture, acel ceva ascuns în realitate, ameninţarea planând, chemând imagistica apocaliptică vor îngădui transfigurarea, lepădarea de „umbra infernală”, imboldul imnificării, instituind atmosfera extatică (celebrare, bucurie, blândeţe, împăcare). Altfel spus, omul, ca splendoare a creaţiei, trecut prin infern, învaţă lecţia pustiei: smerenie, umilinţă, frăţietate etc. Fiindcă Imnele descoperă enclavele purităţii şi arhaitatea izvoarelor, risipind bucurie. Poetul resuscită, solemn-emfatic, felul răsăritean de a gândi (pe filon ortodoxist); contactul cu „străinia” s-a dovedit catalitic şi, ieşind din „umilinţă”, dezvoltând un patetism gesticulant, imnografia lui Alexandru cade, regretabil, în paradă liturgică, beneficiind şi de o recepţie admirativă, exaltată. Implicit, de o „clasicizare” rapidă. Rezervele, câte au fost, priveau industriozitatea şi deviaţia religios-habotnică, acceptată, totuşi, în epocă, în plin ateism triumfalist. Dar pustia străbătută de poet (chemând, prin extensie biblică, motivul exodului) conducea, pe suportul concepţiei patristice şi având drept pildă imnurile pindarice (traduse de cel ce, în 1965, ne propunea Viaţa deocamdată) spre pacea lăutrică, ascetism, iubire, civism; adică opunându-se pustiirii şi cortegiului de efecte (suferinţă, alienare, izolare), induse de hiperindustrializare şi turboconsumerism. Poezia adevărată – ne prevenea Ioan Alexandru în Jurnal de poet – e „imn de bucurie”. Aşa fiind, chiar dacă şi alţii, afini temperamental, i-au urmat îndemnul glorificând / beatificând „acordurile celeste” şi „polenul paradisiac” (precum un Adrian Popescu, ivit din falanga echinoxistă), liantul iubirii dezvăluie, la Alexandru, un tragism subteran. Istoria e „podită” cu oseminte, provinciile oferă poetului-slujitor prilejul de a evoca pios, solemn-oracular, martiriul. Motivaţia imnică, în acord cu simbologia creştină împacă pilduitor iubirea şi dăruirea; logodit cu „lirele luminii”, poetul va psalmodia monoton-encomiastic şi va închega o viziune mitologică, amestecând religiozitatea pe model bizantin cu sentimentalismul ţărănesc, tânguitor şi ditirambic sau cu imagistica de apocalips, lansându-se în predici avântate, cu gesturi de amvon. Blândul poet roşcovan („părintele”, cum îi spuneau studenţii), convins că prietenul Orfeu îşi avea sălaşul în Dacia mitică vroia să ne asigure că „numai din iubire poţi trăi”. Sfatul său nu pare a avea căutare azi, într-o societate confuză, conflictuală şi rapace; iar saltul său, de la expresionism la spiritualism, ridică firesc întrebarea dacă, în era internautică, în plină ceaţă axiologică, Ioan Alexandru mai are măcar şansa de a fi citit / recitit?

ADRIAN DINU RACHIERU

Sursa: Adrian Dinu Rachieru