1. Îl căutăm în zadar în publicaţiile vremii lui. Numele lui Sergiu Mandinescu, un tînăr poet cu evident talent, nu apare în revistele literare de pînă prin 1948 şi nici după acea dată. L-a salvat din anonimat, mai tîrziu, suferinţa din închisorile pe care, deţinut şi torturat, le-a străbătut 12 ani de-a rîndul (Jilava, Aiud, Caransebeş, Tîrgu Ocna, Gherla, Piteşti), din 1948 pînă în 1960. Dar, mai ales, l-au mai salvat din nefiinţă amintirile unor tovarăşi de suferinţă carcerală.
Publicarea poemelor lui Sergiu Mandinescu a fost întotdeauna fragmentară. Numele lui apare în prima antologie de Poezii din închisori (Zaharia Pană, G. Caraza, Canada, 1952). Mai tîrziu, într-o culegere de Poezie în cătuşe (Aurelian I. Popescu, 1995) şi cîteva versuri citate în Amintirile preotului Gh. Calciu (Ed. Christiana, 2007) au adăugat alte secvenţe din opera poetului. În revista Memoria de sub direcţia regretatului Banu Rădulescu a fost reprodus poemul Amin. Astfel, au fost recuperate (considerate, probabil, a fi mai reprezentative) creaţiile poetice ale lui Sergiu Mandinescu. Altele s-au pierdut fără urmă… Istoricul Cicerone Ioniţoiu, şi el binecunoscut deţinut politic, menţionează numele şi, parţial, biografia poetului Sergiu Mandinescu în Dicţionarul victimelor comunismului, 2004 (este, de fapt, prima biografie a poetului, alături de o reproducere a unor versuri).

2. O mai cuprinzătoare prezentare a operei „poetului martir”, cum îl consideră cei ce l-au cunoscut în închisorile pe unde a trecut, a fost scrisă de prof. Radu Ciuceanu, directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, într-o publicaţie efemeră, Lumea românească (an II, 1997, p. 8-9), care a reuşit să aducă numele şi poemele lui Sergiu Mandinescu în lumea eliberată de comunism a României. (Radu Ciuceanu îi era bun prieten încă din perioada de rezistenţă în Carpaţii Olteniei, din anii 1946-1948.)

3. Cicerone Ioniţoiu arată că poetul s-a născut în judeţul Bacău, la 3 iunie 1926. A absolvit Liceul Militar „D.A. Sturdza” din Craiova, a încercat să studieze la Facultatea de Medicină şi, în sfîrşit, s-a decis să intre în Şcoala de ofiţeri din Sibiu. Exclus, pare-se, de acolo (motive politice?) s-a îndreptat către una dintre mişcările de rezistenţă din Oltenia, aceea de sub comanda generalului Iancu Carlaonţ. A fost acceptat, dar curînd, într-un act de indisciplină, din proprie iniţiativă, a încercat să treacă Dunărea, pe la Turnu Severin, în Iugoslavia. Prins şi arestat, a fost anchetat de Securitate. În iunie 1949, este condamnat la 12 ani de închisoare. Cercetările şi interogatoriile au continuat însă, frecvent, şi după condamnare. În decembrie 1949 a fost dus la penitenciarul din Aiud şi, de acolo, în februarie 1950, a fost trimis la închisoarea din Piteşti, centrul blestemat al „reeducării” deţinuţilor, unde „ţăndări din sufletele noastre au ajuns pînă la Cer”… Trece, mai departe, prin alte locuri ale detenţiei politice, mereu hărţuit de Securitate („pentru continuarea cercetărilor în vederea clarificării tuturor problemelor cunoscute”).
Sergiu Mandinescu a fost eliberat din închisoarea Gherla în 1960 (la 34 de ani), dar nu înainte de a i se mai fi întins o capcană. Un document (comunicat de Cicerone Ioniţoiu) adresat lui Nikolski, bestialul general-şef al Securităţii, de către un subaltern care conducea „reeducarea” (cea „non-violentă”!) arată că, în ianuarie 1960, în perspectiva ieşirii din detenţie, Sergiu Mandinescu organizase un grup de trei persoane, deţinuţi ca şi el, cu care să continue, în libertate, lupta anticomunistă. Nu se abătuse de la idealul său nici după cei 12 ani de temniţă grea!
A fost pedepsit şi trimis în Bărăgan, în „celebrul” sat Lăteşti, unde a rămas pînă în 1961. A supravieţuit într-o mizerie materială cumplită. S-a stins în martie 1964 (de bună seamă, urmare a torturilor din închisori).
Opera sa poetică majoră este pierdută. Dar valoarea ei poetică peste ani şi ani este intactă. Mai ales în lumea, prea puţin luată în seamă, a deţinuţilor politici, cei care în modestă şi anonimă tăcere îşi recunoşteau eroii. Cicerone Ioniţoiu afirmă: „A redat în versuri urgia prin care a trecut, poeziile sale transmiţîndu-se din gură în gură”. De aceea, „pe fîşia amară a vieţii lui” nu a apărut nici un vers într-o revistă literară de autoritate. Parcă Sergiu Mandinescu şi-ar fi lăsat versurile să treacă în amintiri, dacă nu chiar în legendă.

4. Iată-ne acum în situaţia de a prezenta, în dimensiuni literare normale, opera poetică a celui ce a fost Sergiu Mandinescu. Acest demers critic, evaluativ ar fi trebuit făcut de multă vreme daca vreuna din poeziile lui ar fi fost publicată. Şi daca poetul ar mai fi fost în viaţă. Nu-i, bineînţeles, o sarcină uşoară. Şi totuşi!
În opera poetică salvată de memoria celor ce îi recitau versurile se disting cîteva direcţii lirice evidente. Mai întîi, poeme strict (să le denumim) „estetice”. O „simfonie a culorilor” (poemele: Alb, Roşu, Galben, Verde, Albastru, Indigo, Violet, Negru) dezvăluie „tîlcurile” artei sale poetice. Alb înseamnă „iubire, pace, jertfă, mîntuire / În tîlcul alb acestea toate sunt”. Roşu, pe lîngă „trandafirii înfloriţi” îi sugerează crima lui Cain („sîngele ca focul său lichid / cuprinde tot. Opreşte-te, Caine!”). Portocaliu este „culoarea împlinirii”. Violet „un fel de doliu-al înserării”, „culoarea suferinţei, Violetul” etc. Mai plină de sensuri tainice este culoarea Negru, „un stol de corbi, o flamură de iad”, „absenţa dureroasă a luminii” – care încheie, totuşi, cu gîndul optimist al nemuririi jertfei („pe acest fond de întuneric / apare noaptea, cosmosul feeric / şi lumile ce, ziua, nu se văd”).

5. Altă direcţie lirică este patriotismul. Aş adăuga convingerile sale naţionaliste. Mai mult şi mai clar decît la alţi poeţi ai vremii (Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu – cu toţii aruncaţi în temniţe) au răsunat versurile lui Sergiu Mandinescu. Obsedanta lui dragoste de patrie era legată însă şi de reminiscenţe culturale. În acele vremi tulburate, cînd agresiuni războinice ameninţau ţara noastră, se acredita ideea că Românii, de „strajă la hotarele lor”, ar fi apărat Occidentul. Poezia Şi azi, ca ieri (compusă în închisoare) ilustrează această concepţie: Românii, „mereu cu sufletele-n doliu”, „cerşind din poartă-n poartă” se îndreaptă, „şi azi ca ieri” către Europa, avertizînd-o cu „un chiot de alarmă” că „un nou Attila spulberă pămîntul”, că „hoarde din Altai / cutremură cetăţi voievodale” (româneşti): „Vă apără un neam necunoscut / Sorbona, Salamanca, Oxford, Jena / Şi azi, ca ieri, noi stăm, la Nistru, scut / Să nu ajungă Asia pe Sena”.
George Coşbuc, Octavian Goga şi nu mai puţin Radu Gyr se regăsesc, ecou, în versurile lui Sergiu Mandinescu, dincolo de timp şi de spaţiu. Dar Sergiu Mandinescu, militar ca formaţie, adăuga înflăcăratelor sale versuri propria sa fapta: a se fi integrat, voluntar, în cealaltă mare, necunoscută oaste, mişcarea de rezistenţă armată.
Poet fără limite, anticomunist permanent rebel, încrezător neclintit în victoria luptei sale continue: acesta a fost Sergiu Mandinescu. Un scriitor zbuciumat de suferinţele lumii în care trăia. De bună seamă, ar fi putut şi el trăi în linişte, dar nu reuşea să-şi găsească pacea existenţei senine în vremurile pe care le înfrunta: „La sînul odihnei ai vrea să te culci / dar treci prin furtuni. De ce oare? / Visînd linişti dulci, linişti dulci, linişti dulci / Plutim pe nelinişti, amare”.

6. Capodopera sa rămîne Amin. A scris-o în închisoarea din Piteşti, în decembrie 1949. Au scris, despre „experimentul şi patimile” de la Piteşti, Dumitru Bacu (1963), Virgil Ierunca (1981), Paul Goma (1981). În versuri, însă, a descris infernul, „cu pană de înger şi cerneală de bezne”, Sergiu Mandinescu: „Atît de cumplite au fost suferinţele, / Atît de năprasnică urgia, / Încît în noaptea aceea unii şi-au pierdut minţile, / Alţii şi-au pierdut veşnicia”. Tabloul ororii descrise de poet este înfiorător: „Într-un tîrziu toate sufletele zăceau sfărîmate. / Ah, amintirea asta ca pe o roată mă frînge! / Pe jos erau risipiţi creiţarii de sînge, / Plata atîtor păcate”. Şi mai departe: „Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc./ Iată, de pildă, eu – umblu, vorbesc,/ Asemenea lui, aşijderea ţie, / Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decît o moarte vie”. Poemul intitulat Amin a fost scris în decembrie 1949 şi a circulat oral, în lumea temniţelor comuniste, în memoria tuturor deţinuţilor, „pe lespedea de patimi şi de chin”. Merită astăzi a fi cunoscut în literatura română.

7. Este timpul ca poezia lui Sergiu Mandinescu să poată fi apreciată, critic, în interiorul literaturii române contemporane. Atîta cîtă a putut lăsa posterităţii, în acei ani (1945-1964) un poet tînăr, militant, care-şi dedica creaţia valorilor morale perene, „iubirii, păcii, jertfei, mîntuirii” şi convins de „virtuţile nemuririi”. Un poet cum puţini au fost…
Supunem aici spre judecată critică poemele lui Sergiu Mandinescu. Ne putem întreba ce ar fi putut deveni un asemenea talent, mai tîrziu, dacă Destinul nu i-ar fi curmat viaţa la 38 de ani. Un poet tînăr nu rămîne totdeauna tînăr –, dar un erou trăieşte dincolo de timp.
În versurile lui Sergiu Mandinescu se disting, atît cît putem înţelege, registre poetice variate, bineînţeles, concordante cu epoca în care a trăit. Se pot recunoaşte, uneori, tonalităţi poetice simboliste, de la Dimitrie Anghel (Simfonia culorilor) pînă la Macedonski, Minulescu şi Bacovia. Regăsim, în Amin, verbul vituperant al lui Tudor Aghezi. Altfel spus, poezia lui Sergiu Mandinescu este o sinteza literara şi o confirmare poetică a suferinţei naţionale româneşti sub comunism. Acest Icar fără prihană care se avînta spre eroice idealuri greu de atins, aruncîndu-se în gol, s-a prăbuşit, aşa cum era de aşteptat, la pămînt. În pămîntul patriei.
Acesta a fost poetul Sergiu Mandinescu, care îşi caută astăzi locul pe care îl merită – în literatură, în istorie…

Alexandru Niculescu

http://www.romlit.ro/sergiu_mandinescu_1926-1964_-_poetul_temnielor_comuniste

 

 

                                       AMIN (Reeducare)

 

De-aş avea o pană de înger
Şi cerneală de bezne,
Poate că abia atunci mi-ar fi lesne
Să mă adun din toate risipirile,
Să-mi scriu amintirile
Şi să spun tuturor de ce sânger.

Era o noapte jefuită de stele…
La fereastra nădejdii – zăbrele,
La uşa salvării – lăcate,
Iar frunţile noastre palide înnoptaseră toate.

Când, deodată, din mijlocul nostru
Izbucni, ca o flacără neagră, ura.
Focul ei a topit într-o clipă
Gând, suflet, aripă –
Toate din tot – şi n-a mai rămas decât zgura.

Baroase cumplite zdrobiră tăcerea
În cioburi de răcnete mari cât durerea.
Ţăndări din sufletele noastre au ajuns până la cer.
Martirii ardeau pe ruguri de ger…

Atât de cumplite au fost suferinţele,
Atât de năprasnică urgia,
Încât în noaptea aceea unii şi-au pierdut minţile,
Alţii şi-au pierdut veşnicia.

Într-un târziu toate sufletele zăceau sfărâmate.
Ah, amintirea asta ca pe o roată mă frânge!
Pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge,
Plata atâtor păcate.

Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc.
Iată, de pildă, eu – umblu, vorbesc,
Asemenea lui, aşijderea ţie,
Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie.

Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor,
Îmbrăţişându-mi lespedea de patimi şi chin.

 

Aştept îngerul zorilor,
Aştept Învierea,
În numele Tatălui şi-al Fiului, şi-al Sfântului Duh, Amin!

Pitești, decembrie 1949

 

                                        SUFLET DE CĂLĂU

 

Nimic sonor –
neant integru;
în cap, păun multicolor,
în suflet ura, taur negru!

Pantere mari de înnoptare
şi tigri galbeni în amurg.
Pitoni cu trupuri care curg
pândesc în mijloc de cărare.

Sub umbrare de tăceri
Şi-n beznele interioare
în vasta junglă, numai fiare,
iar omul, omul, nicăieri!

 

                                    ŞI AZI CA IERI…

 

Şi azi ca ieri dăm chiot de alarmă,
Dar nu ne-aud îndepărtaţii semeni.
Cezarii au uitat de plug şi armă,
Cato e mort, iar Scaevola deasemeni.

Ei nu ne-aud, dar zariştile ard!
Un nou Atila spulberă pământul,
Cu gândul leu, cu duhul leopard,
Mai mânios în grai ca iarna vântul.

Şi azi ca ieri nu ne aud, dar vai!
Se prăbuşesc cu vuiet catedrale.
Sălbaticele hoarde din Altai
Cutremură cetăţi voievodale.

Parisul ‘nalţă nou-i Capitoliu,
Iar Roma glorioasa-i togă-şi poartă,
Pe când, mereu cu sufletele-n doliu,
Şi azi ca ieri cerşim din poartă-n poartă.

Şi azi ca ieri sub cer veneţian
Se plimbă elegantele gondole,
Pe când de-acelaşi scut daco-roman
Se frâng şi cad săgeţile mongole.

Vă apără un neam necunoscut
Sorbona, Salamanca, Oxford, Jena!
Şi azi ca ieri noi stăm la Nistru scut
Să nu ajungă Asia pe Sena.

Nici ţara lui Columb, noua Eladă,
Cu cavalcada geniilor ei,
Nu-şi trage încă glorioasa-i spadă,
Iar peste noi trec iarăşi anii grei.

Nu fremătaţi pe nările subţiri,
Nu ridicaţi sprânceana a uimire:
S-au înecat potop de năvăliri
În sângele acestei ţări martire!

Ca luptătorul, care n-are timp
Să-şi lege rana-n toiul bătăliei,
Noi mai purtăm pe frunte câte-un ghimp
Sau răni pe trup din vremile urgiei,

Dar n-am împrumutat vreun cult nedemn
Şi zei străini nu-şi fac aicea vatră;
Bisericile noastre sunt de lemn
În schimb credinţa noastră e de piatră!

Treziţi-vă, cât capetele voastre
Nu-mpodobesc al Asiei oblânc!
Treziţi-vă! Cu lacrimile noastre
Vă luminăm prăpastia-n adânc.

Şi azi ca ieri Caligula petrece,
Dar răsturnaţi-l, şi veniţi sub scut,
Căci dacă peste ţara mea vor trece,
Veţi zace poate mii de ani sub cnut.

                                    GLOSSĂ

 

Lui Eminescu
Citeşte; o carte e omul.
Învaţă; magistrul e viaţa.
Fii nou în rodire ca pomul,
Ascultă vechimii povaţa.
Principiul e dreapta măsură.
Rămâi lângă steag; laşii lese-l!
Nădejdea e flacără pură;
Fii vesel, fii vesel, fii vesel!

Citeşte; o carte e omul.
Cu tainice unde ca Indul.
Tu ia cu evlavie tomul
Şi cugetă liber, cetindu-l.
Iar dacă vreodată se-ntâmplă
Să-ţi pară ascuns înţelesul,
Lipeşte hrisovul de tâmplă;
Gândirea alungă eresul.

Învaţă; magistrul e viaţa.
Chiar marii-nţelepţi buchisească.
Magistrul împrăştie ceaţa
Să crească lumina, să crească.
Şi astfel din era în eră
Ne-nlaură academia
Cu albe cununi şi ne-oferă
Un titlu înalt: omenia!

Fii nou în rodire ca pomul,
Ia seama la cariul nemernic.
Supune cu mintea atomul
În secolul nou; fii puternic!
Puternic cu vrere ostaşe
Iubirea de ţară cultivă-ţi,
Ca nici cotropire vrăjmaşă
Să nu te doboare, nici crivăţ.

Ascultă vechimii povaţa:
Toţi creştem la sânu-i ca pruncii.
Toţi sugem coraslei, dulceaţa,
Asemeni vlăstarelor luncii.
Nu tot ce răsare hrăneşte;
Cunună vechimea cu noul.
Din marea sinteză va creşte
Mirificul „mâine”, eroul.

Principiul e dreapta măsură;
Pe om îl doboară excesul.
Aflăm echilibru-n natură,
De unde la toţi ni-i purcesul.
Şi-n dreapta măsură se cere
Măsură, de altfel ca-n toate.
Voinţa e marea putere!
Acel ce nu vrea, nici nu poate.

Rămâi lângă steag; laşii lese-l!
Vrăjmaşul se-nfoaie zadarnic.
Mai rar cădem noi şi mai des el;
Baltagul dreptăţii e harnic.
Rămâi cu poporul, integru;
Cinsteşte-ţi cu fală străbunul.
Om galben, om alb şi om negru,
Ne ţine pe toţi Domnul bunul.

Nădejdea e flacără pură;
Nu-ţi pese de zloata cea rece.
Şi nouri şi spasme şi zgură
Vor trece, vor trece, vor trece.
Chiar şi prin acea energie
Pe care o dă disperarea,
Să curgă speranţa mai vie
Acelor ce-aşteaptă salvarea.

Fii vesel, fii vesel, fii vesel!
Din gluma senină zăbun fă!
Păianjenul firul lui ţese-l;
Tot spiritul vieţii triumfă.
Surâsul, nu râsul în şagă
Aduce mai multă lumină,
Căci hohotul dacă-i o ghioagă,
Surâsul e arma deplină.

Fii vesel, fii vesel, fii vesel!
Nădejdea e flacără pură.
Rămâi lângă steag; laşii lese-l.
Principiul e dreapta măsură.
Ascultă vechimii povaţa.
Fii nou în rodire ca pomul;
Învaţă; magistrul e viaţa.
Citeşte; o carte e omul.*

 

                                            ALB

 

Iubire, pace, jertfă, mântuire,
în tâlcul alb acestea toate sunt;
Slavă-ntru Cei de Sus şi pe pământ
cu flamuri albe, bună învoire.

Cineaua fecioriei, albul sfânt
va ninge peste-ntreaga omenire
şi răsădind în suflete iubirea,
de-a pururi iadul să rămână-nfrânt!

Lumina se desface în fâşii
de trandafiri, de oameni şi de îngeri,
căci alb, înseamnă-aceste melodii;
A suferi calvarul în tăcere,
a birui în marile înfrângeri,
a năzui mereu spre înviere.

                                          ROŞU

 

Când harfele grădinilor de vis
ne dăruiesc sonorele lor unde,
cu trandafirii înfloriţi răspunde
violoncelul roşului închis.

Culoarea asta de vibrări secunde
ar însemna lumini de paradis
de n-ar fi fost Abel cândva ucis
de Cain, ce şi astăzi se ascunde,

nevinovatul sânge-al lui Abel
cu grai iubit al razelor divine:
– Cain, opreşte-ţi braţul fratricid,
căci sângele ca focul său lichid
cuprinde tot, opreşte-te Caine!

 

                                          INDIGO

 

Dar mai apoi, în alte zile crunte,
un straniu întuneric stacojiu
va dărâma speranţa-n tot ce-i viu,
iar deznădejdea nu-şi va avea punte.

Năvalnic val stârni-va mai târziu
furtunile, izbind din munte-n munte;
chiar Enoch coborî-va să înfrunte
fiara răzvrătită din pustiu.

Şi n-ai gândi privind azi curcubeul
cât de-ngrozit va fi atunce eul,
din misticul, subtilul indigo.
Omega, iată sensul tainic, o,
cum se-mplineşte sub imperiul stelii
Cuvântul, izgonit din Evanghelii.

 

                                      POEM MARINAR

 

La sânul odihnei ai vrea să te culci
dar treci prin furtuni. De ce oare?
Visând linişti dulci, linişti dulci, linişti dulci,
plutim pe nelinişti, amare.

De ce cu catargul speranţelor rupt,
pe căi de dorinţe şi lupte,
gonesc neîntrerupt, neîntrerupt, neîntrerupt,
vieţi doar de moarte-ntrerupte?

Sub greul atâtor albastre furtuni,
Poeţii de astăzi suspină.
De ce ca nebuni, ca nebuni, ca nebuni,
vâslesc către-un cer de lumină?

Năierii de mâine vor şti naviga
şi ura din suflet să-nece;
şi cald vor sfida, vor sfida, vor sfida,
furtunilor, clocotul rece.

Cu trombele mării la luptă s-or lua
şi ei vor învinge taifunul;
atunci vor spera, vor spera, vor spera,
sperând, vor lupta pân’ la unul.

Poeţii de mâine cântând vor porni
prin şuer de rupte zăgazuri,
iar noi vom dormi, vom dormi, vom dormi,
sub verzile mării talazuri.

Sergiu Mandinescu

UN NEVREDNIC CUVANT INAINTE

LA O CARTE DE MARE SI SFANTA VREDNICIE

 

De-as avea o aripa de inger

si cerneala de besne,

Poate ca atunci mi-ar fi lesne

Sa ma adun din toate risipirile,

Sa-mi scriu amintirile

Si sa spun tuturor de ce sanger…

(Sergiu Mandinescu, Reeducarea)

 

Despre cartea lui Ioan Ianolide stiam foarte putine lucruri. Am citit cateva fragmente pe internet si doua capitole in revista crestina Orthodox Word scoasa de Fratia Sf. Herman, a manastirii cu acelasi nume din Platina, California. Sunt fragmente zguduitoare pe care Ioan Ianolide � Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii Lui � le scoate din comoara inimii sale sfinte de ucenic si prieten al lui Gafencu, sfantul inchisorilor, cum l-am numit toti cei care l-am cunoscut, numire care a fost institutionalizata de monahul Nicolae Steinhardt.

In ultimele luni mi-au parvenit de la Manastirea Diaconesti manuscrisele (dactilografiate si diortosite acolo) memoriilor lui Ianolide continute in doua volume, intitulate Intoarcerea la Hristos � o adevarata odisee a spiritului, o introspectie abisala facuta cu umilinta si finete, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului si iesit curat pe malul inalt al sfintirii le-a putut primi de la ingerul care l-a vegheat pe toata calea incercarilor.

Manuscrisele, cu multe alte hartii, au fost aduse de cineva, dupa moartea autorului, puse intr-un sac, fara nici o ordine, fara numerotare, incat maicile au avut mult de lucru pana ce le-au putut incropi in cele doua volume, orientand-se dupa titluri si urmarind evenimentele descrise in concordanta cu istoria inchisorilor prin care Ianolide si alti eroi ai memoriilor au trecut.

Aceste randuri pe care le scriu sunt fade si conventionale. Din tot ce s-a scris despre inchisori, din toata investigatia psihologica a atator autori, toti inzestrati cu duhul marturisitor, cartea aceasta este cea mai adanc duhovniceasca, cea mai patrunzatoare, cea mai in masura sa inteleaga impreuna cu toti sfintii ce este latimea si lungimea, adancimea si inaltimea, sa cunoasca iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoastere si sa se umple  de toata plinatatea lui Dumnezeu (cf. Efeseni 3, 18-19).  Daca ai indoieli asupra mantuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrajmasului vazut si nevazut prin puterea credintei si a rugaciunii, daca te indoiesti de iubirea lui Hristos si de eficienta pocaintei, aceasta carte, acest document duhovnicesc, te va convinge.

Gafencu si grupul lui erau tineri intre 14 si 22 ani, arestati pe vremea lui Antonescu, pentru activitatea lor in Fratiile de Cruce (o organizatie de educatie si credinta a tineretului roman de pe langa Miscarea Legionara). Scurta vreme dupa arestare, a inceput in inima lor o adanca framantare privind optiunile legate de viata de inchisoare si de ideile pentru care fusesera arestati. Educatia lor religioasa nu era una de adancime, dar sufletele lor cautau ceva care sa-i scoata deasupra suferintelor pe care le traiau si sa le dea o pace launtrica prin care sa iasa cu sufletele mantuite dupa toate tribulatiile inchisorilor. In perioada de dinaintea instalarii comunismului avusesera ocazia sa citeasca Sfanta Scriptura si sa se straduiasca spre o intelegere a ei. Eram toti tineri si curati cu inima � spune la un moment dat Ianolide. Nu eram corupti in nici un fel, pacatele societatii nu ajunsesera la noi. Aveam un suflet curat, acceptasem suferinta si ne straduiam sa ne pastram curate inima si mintea. Aveam pedepse mari, procurorii ne condamnasera fara mila si unii dintre noi aveau mai multi ani de inchisoare decat ne era varsta.

In aceste imprejurari, fratii de cruce ajung la inchisoarea Aiud, care inca de pe atunci incepuse sa se contureze ca una dintre cele mai drastice puscarii din tara, privind viata de celula a detinutilor politici. Nici unul dintre ei nu putea macar sa-si imagineze cele ce vor urma, chinurile, spaimele, dar si culmile de credinta si virtute pe care unii dintre ei le vor urca. Urmandu-mi datoria duhovniceasca de preot, cautand sa las in spate toate suferintele si injosirile prin care eu insumi am trecut, voi scoate din acest iad al durerilor partea lor spirituala, castigul ceresc prin care ei au cucerit raiul, lasand iadul in inselare.

�Din zilele lui Ioan Botezatorul pana acum, Imparatia Cerurilor se ia cu navala, iar cei care o navalesc, aceia o si cuceresc� (Matei 11, 12). Oare este un mai bun navalitor al raiului decat cel care sufera pentru Hristos si chiar moare pentru El?

Ma opresc la un moment de rascruce pentru tinerii acestia sositi la Aiud, unde ii intampina un director ticalos si fanfaron, gata la orice tortura impotriva detinutilor care nu erau protejati de nici o lege. Grupul din jurul lui Gafencu constituia pentru toti ceilalti un indreptar de viata crestina in catacombe. Nu toti cei inchisi  alesesera calea duhovniceasca a vietii din inchisoare. Multi erau luptatori politici, intrasera in inchisoare pentru a eradica din viata politica a Romaniei coruptia, indecenta morala publica si demagogia. Unii acuzau grupul ca ar fi defetist, ca renunta la lupta pentru confortul lor spiritual, dar ei nu au ezitat intre optiunea spirituala si cea politica a Miscarii Legionare.

In primul rand, ei au cautat sa-si puna in ordine propriile lor vieti, sa inteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca incet caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare. Gafencu, Ianolide, Virgil Maxim (cel ce a scris Imn pentru Crucea purtata) si Marin Naidim, locuind in aceeasi celula, au incercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Hristos. Cel mai cunoscator al vietii sfintilor si al Bibliei era, fara indoiala, Gafencu. Inceputul a fost bun si relativ usor. Ideea de dragoste, de sacrificiu al unuia pentru ceilalti a operat, dar, dupa o vreme, sensibilitatile lor diferite au devenit un prilej de suferinta in spatiul ingust de doi metri pe doi metri, chiar daca nu se manifestau prin cuvinte sau gesturi. Fiecare se simtea fata de celalalt ca un mic butoi cu pulbere, gata sa explodeze in mod neprevazut.

Aceasta aprindere a nervilor era comuna tuturor, chiar daca, la inceput, se straduiau  sa nu o ia in seama, in speranta ca timpul, rugaciunea si obisnuinta cu ceilalti vor rezolva problemele personale, dar si pe cele comune. Valeriu Gafencu i-a chemat pe toti la o discutie sincera si in frica de Dumnezeu pentru a descoperi ce anume greseli si ce anume slabiciuni au creat starea aceea surda, dar gata de explozie. Analizand afirmatiile fiecaruia, au incercat sa stabileasca modul in care gandul rau patrunde in inima omului, care sunt stadiile prin care trece din clipa in care gandul rau este acceptat. De fapt, aceasta analiza urma un drum despre care nici ei nu stiau unde va duce, dar Duhul lui Dumnezeu, pentru credinta si stradania lor, ii calauzea , fara ca ei sa stie, pe o carare demult cunoscuta de monahii pustiurilor, ca de pilda Sf. Isihie Ierusalimneanul sau Sinaitul. Am fost foarte socat sa citesc acest capitol in cartea lui Ianolide, pentru ca demult ma gandeam sa fac o comparatie intre psihologia abisala a Sf. Isihie si psihanaliza lui Freud. Isihie traieste, aproximativ, la inceputul secolului al cincilea, iar Freud moare in 1939. Asa ca, daca este vorba de cine a plagiat pe cine, nu avem nevoie de demonstratie… (Sunt convins ca Sigmund Freud, care era evreu, cunostea Vechiul Testament, cel putin Psalmii si Proorocii, si e foarte posibil sa fi citit si anumite scrieri filocalice, fiind preocupat de adancul fiintei umane si de cele ce se petrec acolo. Asemanarea dintre paznicul constiintei la Freud si paznicul inimii la Isihie este uluitoare.)

Iata treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori, dar dorind arzator dupa Dumnezeu: mai intai, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca sau sa le respinga dintru inceput sau mai tarziu. Aceste duhuri rele il razboiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta impotriva lor. Lupta este complexa si de durata, dar nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gandul rau de la inceput, acesta patrunde in mintea lui si-i argumernteaza ca nu este chiar atat de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gandul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pana aici este razboiul nevazut.

Rezistenta persoanei devine mai slaba, ea este atacata cu imagini mentale sau senzoriale, si daca trezvia a cazut in lenevie sau slabiciune, atunci pofta ia un aspect mai organizat si devine dorinta, care se manifesta in mod vizibil prin anumite acte sau cuvinte, extinzand razboiul nevazut si in planul sensibil. Foarte curand, dorinta devine plan si este gata de infaptuire practica. Lupta este mai usoara in stadiul gandului si devine tot mai dificila si cu mai putine sanse de biruinta in stadiile urmatoare. Planul este dominator, are o putere mare asupra persoanei si vointa de a rezista se micsoreaza[1]. O asemenea analiza nu putea fi facuta de acesti tineri decat numai prin prezenta Duhului Sfant, Care i-a asistat pe toata durata vietii lor in inchisoare.

Cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfarsi fara a fi macar cutremurat, daca nu intors spre credinta, caci viata lui Gafencu si a celorlalti ca el este un model moral si o scara de suire spre cele inalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus, Care este Hristos.

Oare nu este cutremurator ceea ce spune un tanar neteolog, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o inviere (caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci invierea) ? Si nu vreau ca cititorul de buna-credinta sa treaca fara atentie peste unele cuvinte ramase de la Gafencu, adevarate file de filocalie: Despre curatirea launtrica.Atunci cand Valeriu se simtea bine, vorbea frumos si cu insufletire, oprindu-se cu precadere la tema lui.

Poate ca am intins prea mult nevrednicul meu cuvant, dar vreau sa va duc la o moarte ingereasca. In aceasta carte se moare mult, se moare din cauza torturii, a foamei, a lipsei de orice asistenta medicala, ba chiar prin sinucidere. Dar se moare si  ingereste.

Cand eram copil si vreunul dintre batranii satului se apropia de ceasul mortii (taranii stiau sorocul mortii fara doctori, caci doctorii erau la oras, nu la tara), parintii isi luau copii de mana, si mergeam tot satul, cu mic, cu mare, la batranul sau batrana respectiva, pentru �a cere iertaciune�. Spuneau parintii: �Poate ai trecut, copile, pe langa el/ea si nu i-ai dat binete, sau ai ras de ei, sau ai furat mere si prasade (pere) din pomul lor. Sa-ti ceri iertaciune!�. Ajungeam acolo cu sfiala, ca intr-o cetate a mortii, sarutam mana agonizantului, uimiti de fata lui/ei senina si neinfricata de moarte, si ziceam cu voce tremuranda: �Te rog, ma iarta!�. Si el/ea: �Domnul sa te ierte!�. Si iarasi noi: �Si de-al doilea!�. Si el/ea: �Domnul sa te ierte!�. Si apoi iarasi: �Si de-al treilea!�. Si bolnavul, cu voce sfarsita: �Domnul sa te ierte!�. Stateam apoi cu fruntea pe marginea patului pana ce bolnavul se intrema putin, ca sa-si poata ridica mana si sa ne binecuvinteze pe cap. Intr-un sens, noi toti, poate mai mult copiii, eram solitorii mortii � o moarte cu chip de copil, pe care muribunzii o primeau cu dragoste si cu binecuvantare.

Asa a murit Gafencu si altii ca el. Din toti cei patru care au inceput viata comunitara la Aiud si apoi au ajuns la Pitesti, pentru demascare, pe nici unul nu l-a lasat Dumnezeu prada torturilor, ci toti au fost salvati aproape in ultima clipa, pentru a le cruta suferinta, pentru a nu ingadui murdarirea sufletului lor nascut din nou prin curatirea launtrica. Cartea aceasta ar putea fi plina cu mortile celor din inchisori, caci fiecare moare intr-un fel, pentru el insusi, pentru aproapele si pentru Dumnezeu.  Nu se poate sa citesti despre moartea senina a batranilor mei din Mahmudia, sau a celor din inchisori, fara ca macar o lacrima sa-ti umezeasca ochii, caci Dumnezeu are grija de inmuierea inimii noastre spre o spalare cu lacrimi. �Nu se ascunde inaintea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, Facatorul si Izbavitorul meu, nici picatura de lacrimi, nici din picatura vreo parte� (rugaciunea a saptea, a Sf.Vasile cel Mare, din Randuiala Sf. Impartasanii).

Peste moartea lui Valeriu nu se poate trece asa cum trecem peste mortile nenumarate din orice film demonic al Hollywood-ului. Cine vrea o clipa de liniste frumoasa, sa se opreasca asupra mortii lui Valeriu Gafencu redata in cuvinte simple, nespeculative de catre Ianolide, ceea ce le face si mai adanci si mai deschise spre vesnicia lui Dumnezeu:

�(Valeriu) era tot mai epuizat. Gatul nu mai putea sustine capul, deci i l-am sprijinit eu cu mana. Am trait atunci cu simtamantul ca se dezvaluie tainele creatiei, ca talpile picioarelor aveau sub ele un fel de panza care ma sustinea, iar sufletul a avut sentimentul plinatatii. Am fost atat de fericit in orele acelea, incat niciodata nu le voi uita. Si in vesnicie nu-mi doresc o stare mai inalta decat aceea, caci atunci eram plin, deplin fericit. Cred ca Hristos era prezent in Valeriu. Numai asa imi pot explica starea lui de har, cat si uimirea mea si a prietenilor care au participat la acel moment. Valeriu mi-a spus: In primul rand, gandul si sufletul meu se inchina Domnului. Multumesc ca am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit ca mor pentru Hristos. Lui Ii datorez harul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveti de purtat o cruce grea si o misiune sfanta. In masura in care mi se va ingadui, de acolo de unde ma voi afla, ma voi ruga pentru voi si voi fi alaturi de voi� Paziti neschimbat adevarul, dar sa ocoliti fanatismul�

Trecuse de ora 12. Afara ningea cu fulgi mari, catifelati care se zbenguiau in vazduh� Valeriu via si se stingea in acelasi timp� Ioane, a zis el, sa duceti duhul mai departe. Aici a lucrat Dumnezeu� A putut apoi sa mai rosteasca: S-a sfarsit! A ridicat ochii albastri spre cer si am vazut cum se descompuneau in ei minuni tot mai adanci, tot mai uimitoare. Totul era facut din lumina nepamanteasca, dar real, un fel de realitate desavarsita, a carei vedere te face fericit. Plangeam in hohote. Si-a dat sufletul catre orele 13, in ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit au prins sa vesteasca. Lacrimile mele au incetat imediat�.

Oare cand va iesi Patriarhia Romana de sub servitutea statului laic demonizat, orientat spre o Europa Unita plina de duhul antihristului, si ii va canoniza pe martirii neamului romanesc si ai Bisericii? Biserica Rusa a facut martiri din toti cei care au fost ucisi in inchisori, chiar daca au dus o lupta politica, fiindca toti au luptat impotriva imperiului satanic comunist. Iar la noi sfintii sunt renegati de Biserica din motive  politice si din lasitate duhovniceasca. Nu a auzit Sfantul Sinod romanesc despre puterea crucii: �Si a facut din pescari Apostoli si din pagani mucenici!�? Nu a auzit ca pocainta si curatirea launtrica sunt cea mai sigura poarta de intrare in rai? Nu a auzit ca bunul trai este dusmanul lui Hristos in inima ierarhilor care sacrifica sfintii din inchisori in cel mai oribil abator: cel al uciderii spirituale?

Dar dincolo de orbire si dincolo de lasitate, sfintii din inchisori vegheaza peste Biserica Romana, peste sinodalii prinsi in plasa sclaviei statului ateu si peste neamul romanesc, mai reali decat toate treptele ierarhice care neaga sfintenia celor morti in  inchisori, chiar si peste diocezele in care, prin dispozitiile ierarhului locului, liturghia devine o anexa la pregatirea clerului pentru intrarea in basilica �ecumenica� a satanei…

Valeriu Gafencu a avut pana in clipa mortii constiinta vie si sfanta ca el moare pentru Hristos: �In primul rand, gandul si sufletul meu se inchina Domnului. Multumesc ca am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit ca mor pentru Hristos�. El nu numai ca a avut constiinta mortii sale martirice, dar Dumnezeu i-a dat si cunoasterea deplina a mergerii la Iisus, in clipa mortii. Sa ne cutremuram toti!

Post scriptum: Imi ramane nu indestul de clarificata problema pastorului luteran Richard Wurmbrand. Acum, dupa ce am citit cartea lui Ianolide, sunt convins ca a ascuns botezul din motive numai de el stiute. In America l-am cunoscut si pot spune ca am fost prieteni si chiar confidentul lui. Cand avea tulburari sau il incercau anumite duhuri, venea la mine ca la un confesor. Avea o mare simpatie pentru Ortodoxie si o pietate deosebita pentru Maica Domnului. Imi spunea: �Sunt surprins ca luteranii au parasit cultul Macii Domnului, pentru ca Luther avea o mare pietate la Sf. Fecioara. Cand eram in inchisoare, am vazut ca toate neamurile aveau o AVE MARIA in limba lor, iar noi, evreii, care am dat-o pe Sf. Maria lumii, nu avem. Atunci am tradus in ebraica textul si l-am adaptat unei vechi melodii�. L-am rugat s-o cante pentru mine. Era o melodie stranie cu unduiri orientale si atingatoare la inima. Nu mi-a venit in minte sa inregistrez cantarea.

Mai tarziu, Wurmbrand s-a imbolnavit mai grav. Nu mai putea inghiti si era hranit printr-un tub, direct in stomac. Era la un spital catolic. M-am dus sa-l vizitez. Am stat mai scurt de vorba. Mi-a cerut sa-l scot in curtea spitalului. Am chemat sora si l-a pus in carucior. Era o curte nu prea larga, avea o mica fantana arteziana si o statuie a Sfintei Fecioare. Venisem cu maica Nina, o calugarita de la manastirea de femei din Forestville � Sfantul Paisie Velicikovski,  California, care avea cu ea un reportofon. Am profitat de curte si de statuia Maicii Domnului ca sa-l rog sa ne cante, pentru inregistrare, AVE MARIA compusa de el, ca sa ramana pentru posteritate. A acceptat. Sotia lui, care venise intre timp, s-a opus din toate puterile, dar el a vrut sa cante si ea a trebuit sa cedeze. A plecat si ne-a lasat singuri. Maica Nina a pregatit reportofonul si Wurmbrand a cantat. Avea o voce slaba, din cauza slabiciunii generale, respiratia ii era scurta, melodia avea invaluiri pe o scara foarte larga si el nu putea lua acutele decat cu greu si cu opriri pentru respiratie. Mi s-a parut de doua ori mai stranie decat o auzisem prima data, ceva venind din strafundurile unui neam care si-a tradat menirea si care facea o penitenta tarzie pentru cea pe care Dumnezeu a ales-o sa-I fie mama. Caseta este la maica Nina. Am avut si eu o copie, pe care am pierdut-o. O sa-i cer maicii Nina o alta copie.

Am discutat mult cu Wurmbrand. Niciodata nu a negat, ci a afirmat public ca a fost salvat  de la moarte de legionarii din Tg. Ocna, cu medicamentele date de Gafencu. Dar nu a facut fata de mine nici macar o vaga aluzie ca ar fi fost botezat la inchisoare. Vazand afectiunea lui pentru Ortodoxie, l-am intrebat odata, cand era bolnav, de ce nu s-a convertit. Mi-a raspuns: �Poate ca nu am fost vrednic�. Avea un fel specific de a se exprima abrupt. M-a intrebat:

– Parinte, ce limba crezi ca se vorbeste in paradis? Vorbesc de limba omeneasca, nu ingereasca.

– Cred ca aramaica, pe care a vorbit-o Hristos. Sau poate greaca.

– Nu, parinte. Se vorbeste romana, ca nu este o limba mai nematematizata decat romana. Ea iti ingaduie sa exprimi orice adancime sufleteasca si orice inaltime cereasca.

Poate ca, in ultima clipa, Mantuitorul l-a invrednicit de botezul dorintei.

[1] Parintele Porfirie de la Sf. Munte are si el o imagine despre modul patrunderii duhurilor rele in om. El spune ca aceste ganduri rele provocate de duhuri sunt asemenea avioanelor: le auzi de departe ca un vuiet slab si  nepericulos, vuietul creste pana deasupra capului tau, ca un vuiet coplesitor, si pe urma pleaca mai departe, disparand in zare. Dar daca le dai atentie, ele isi fac aeroport din inima ta: �Prin Botez am primit harul curatitor, iar prin ungerea cu Sf. Mir, ne-am impodobit cu toate darurile Sf. Duh, dar aceasta binecuvantata stare launtrica a ramas nelucratoare in noi, fiindca suntem crestini numai cu numele. Traim intr-o lume de confuzie, de libertinaj, de pacat. E o rusine sa fii credincios, e demodat sa fii moral. Omul botezat, pentru a se mantui, trebuie sa traiasca in Duhul Sfant toata viata, or noi tocmai asta nu am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am pastrat credinta, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar sa te curatesti launtric prin spovedanie si sa te innoiesti prin Sfanta Impartasanie. Constient deci si cu toata staruinta sa te unesti cu Hristos, sa te faci purtator al sfinteniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie sa infrangi pacatul pana la sange. Asa te nasti din nou. Nu exista cale de compromis�.

“Grigorie Juravlev este un pictor bisericesc rus care a implinit in viata sa cuvantul Mantuitorului, care zice: “Cele ce sunt cu neputinta la oameni, sunt cu putinta la Dumnezeu” (Luca 18, 27) si: “Pentru ca fapta lui Dumnezeu, socotita de catre oameni nebunie, este mai inteleapta decat intelepciunea lor si ceea ce se pare ca slabiciune a lui Dumnezeu, mai puternica decat taria oamenilor. Ci Dumnezeu si-a ales pe cele nebune ale lumii, ca sa rusineze pe cei intelepti; Dumnezeu si-a ales pe cele slabe ale lumii, ca sa le rusineze pe cele tari; Dumnezeu si-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebagate in seama, pe cele ce nu sunt, ca sa nimiceasca pe cele ce sunt, ca nici un trup sa nu se laude inaintea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 25-29).”

GRIGORE JURAVLEV, ICONARUL FĂRĂ MÂINI ŞI PICIOARE

 

Grigorie Juravlev s-a nascut in anul 1858, in localitatea Utevka, din regiunea Samara, aflata in vestul Rusiei. El s-a nascut cu un sever handicap fizic, neavand maini si picioare, insa intreg la suflet. Tatal copilului nu s-a mai intors de pe front, iar mama lui s-a vazut singura inaintea unei greutati de neinchipuit.

La putin timp dupa nastere, din teama de a nu muri nebotezat, copilul a fost botezat la biserica din sat, acesta fiind numit Grigorie. Vazand copilul, preotul a incurajat-o pe mama, zicandu-i ca gura omului nu este facuta atat pentru a se hrani, cat pentru a da slava lui Dumnezeu, iar acest lucru copilul il va putea face, drept pentru care, nenumarate vor fi darurile primite de la Dumnezeu.

Vazand copilul, rudele au indemnat-o pe femeie sa dea copilul celor care se ocupa cu targurile si cu circul, putand astfel sa capete un ban, pentru nimic altceva pe lume nefiind bun acel copil. Punandu-si insa toata nadejde in Dumnezeu, femeia nu a putut sa-si lase copilul pe mana strainilor, drept pentru care l-a inconjurat cu toata dragostea si rugaciunea de care a fost in stare.

In asemenea conditii, credinta in Dumnezeu si multumirea adusa Lui intru toate se vor dovedi singurele care il vor intari pe copil sa creasca sanatos, ba chiar sa duca o viata normala. Astfel, in pofida handicapului sever, copilul era mai tot timpul vesel si luminos la chip, bucurandu-se de nenumarate lucruri trecute cu vederea de cei intregi la trup, dar nu si la suflet.

Inca de mic, lui Grigorie i-a placut din toata inima sa fie dus la biserica, bunicul fiind cel care il care mereu in spate. In fata icoanelor, copilul si-a marturisit dorinta fierbinte de a picta si el, dand slava lui Dumnezeu dupa putinta sa. De foarte multe ori, el cerea sa mai fie lasat in biserica, spre a cerceta cu multa atentie sfintele icoane, pe care nu se satura sa le priveasca.

La un moment dat, cand se juca, copilul a prins un betisor in gura si a inceput sa deseneze in nisip diverse lucruri, insa intr-un mod original, impresionant chiar. Vazand vointa copilului, bunicul l-a luat si l-a inscris la scoala din sat, unde a invatat sa scrie, tinand creionul in dinti. Grigorie a mers la scoala pana la moartea bunicului, cand, nemaiavand cine sa il duca la scoala, a inceput sa invete pe cont propriu, acasa.

Fiind foarte indragit de invatatorul satului, care era uimit de vointa si istetimea copilului, acesta a mers la administratia regiunii Samara si a cerut ajutor pentru ca tanarul sa-si continue studiile. Astfel, copilul va putea sa se inscrie la un ginmaziu din Samara.

In paralel cu scoala, tanarul Grigorie a petrecut nenumarate zile in atelierul unui pictor din localitate, unde a invatat mestesugul picturii si tainele zugravirii de icoane. Dupa cativa ani, el a trebuit sa treaca un examen, in atelierul pictorului. Zugravirea unei icoane l-a solicitat pe Grigorie mai bine de trei ore. Icoana a fost socotita minunata, insa muschii lui, suprasolicitati, au avut mult de suferit, dupa aceea. Fericirea lui era deplina: putea sa dea slava lui Dumnezeu, pictand.

La varsta de 22 de ani, dupa ce a terminat studiile, tanarul Grigorie s-a intors in satul natal si a inceput sa picteze icoane pentru credinciosii mai instariti, care ii plateau osteneala. Din ce in ce mai multi oameni au inceput sa vina la el, pentru a primi o asemenea icoana. Deoarece tanarul zugravea icoanele tinand pensula in gura, neavand maini, toti au vazut in aceasta o minune si un dar al lui Dumnezeu daruit unui suflet simplu si smerit, icoanele fiind vazute drept facatoare de minuni.

In anul 1884, cu ajutorul guvernatorului din Samara, pictorul Grigorie Juravlev a daruit viitorului tar Nicolae al Rusiei o icoana cu Sfantul Nicolae, insotita de o scrisoare, in care spunea: “Inaltimea voastra imperiala, va scrie Grigorie Juravlev, cu umilinta si smerenie. Doresc sa va aduc plocon o icoana a Sfantului Nicolae, pe care eu singur am pictat-o, cu gura si nu cu mana, pentru ca din nastere nu am maini si picioare. Am zamislit aceasta icoana sub obladuirea Domnului care, in bunatatea Lui, mi-a permis intrarea in aceasta lume. Desi schilod, El m-a slobozit si m-a mantuit de la nefiinta. Si m-a inzestrat cu un dar. Prin miscarile gurii, savarsesc aceasta arta, potrivit poruncii Domnului.”

Impresionat de viata si minunata lucrare a lui Grigorie, tarul Alexandru al III-lea l-a chemat pe acesta la palatul sau, unde a fost pus sa picteze un tablou al familiei imparatesti Romanov. Drept recompensa, tarul i-a daruit lui Grigorie o pensie lunara pe viata in valoare de 25 de ruble de aur si o trasura speciala, pentru deplasare, pe care acesta o va darui insa celor din satul natal.

In anul 1885, in satul natal s-a ridicat Biserica Sfanta Treime. Pictarea acesteia, in fresca, a fost lucrata dupa planurile intocmite de Grigorie, care a si zugravit peretii interiori si cupola bisericii. Foarte mult a muncit Grigorie la fresca in care Sfanta Treime i se infatiseaza lui Avraam, la stejarul lui Mamvri, aceasta fiind o copie fidela a celei zugraviete de Andrei Rubliov. Cea mai solicitanta a fost insa cupola bisericii, pe care a zugravit-o muceniceste: stand pe spate, vopseaua ii curgea pe fata si in ochi, vederea slabindu-i semnificativ, dintii il dureau, iar muschii spatelui ajungeau adesea zdrobiti. In anul 1892, biserica satului a fost terminata de zugravit si sfintita.

In anul 1916, odata cu Primul Razboi Mondial, zugravul Grigorie a fost cuprins de o tristete profunda pentru soarta atee a Rusiei, in care icoanele sale nu vor mai avea loc. Cu putin timp mai inainte de Revolutia Bolsevica (1917), zugravul cel minunat din Utevka a trecut la cele vesnice, ca un martir care si-a inchinat viata lui Dumnezeu si zugravirii icoanelor, fiind inmormantat in curtea bisericii. Pentru viata si lucrarea lui minunata, se vorbeste astazi chiar de o canonizare a acestuia.

Desi nenumarate biserici au fost demolate, biserica din Utevka a ramas in picioare, numai turnul-clopotnita fiind demolat. In anul 1934, cand icoanele bisericii au fost adunate in cimitir, spre a fi arse, satenii le-au luat pe ascuns si le-au ascuns in casele lor.

Unele dintre icoanele sale au trecut granitele, ajungand in diverse colturi ale lumii. Intr-o localitate din Kazahstan a fost gasita icoana cu Sfintii Chiril si Metodiu, iar in Moscova, icoana cu Sfantul Leon, Papa al Romei. In anul 1985, pe spatele unei icoane din Bosnia, a fost gasita urmatoarea inscriptie: “Aceasta icoana a fost zugravita in intregime cu dintii, de catre taranul fara maini si picioare, Grigorie Juravlev, din satul Utevka, regiunea Samara.”

Teodor Danalache

sursa: Crestin ortodox

Părintele Dionisie Ignat (1909-2004)

Unul dintre cei mai mari si mai iubiti duhovnici athoniti, 77 de ani de neştiută şi tăinuită viaţă monahală, 77 de ani de nevoinţe ascetice, 77 de ani de trezvie cu nenumărate privegheri, cu lacrimi pentru lume.

Deşi îi era greu, înainte fiind mereu activ din punct de vedere fizic, Dumnezeu i-a trimis de asemenea şi mult har, iar el a început să intre adânc în practica rugăciunii inimii. La puţin timp după aceasta a devenit un preţuit părinte duhovnicesc pentru monahii din Vatopedi şi în special pentru bătrânul Iosif, care a văzut în el un tovarăş lucrător al rugăciunii, căruia i se putea confesa şi de la care putea primi sfat.
Părintele Dionisie era înzestrat cu multe daruri. Avea smerită cugetare, chipul şi statura unui adevărat părinte duhovnicesc, plin de har, de bunătate, de smerenie şi dragoste

***

Părintele Ilarion Argatu (1913-1999)

Avea o adâncă experienţă duhovnicească şi de viaţă, pustnicise ascuns într-un pod ani de zile, se deprinse cu postul aspru, privegherea şi rugăciunea, dormea câteva ore în scaun, era mereu zâmbitor şi binevoitor. A contribuit decisiv la restaurarea şi pictura multor biserici, a dăruit sume mari mănăstirii Cernica şi chiar Patriarhiei. A trecut la cele veşnice în 11 mai 1999. A cerut să fie înmormântat la Boroaia, alături de soţia sa. Ultimele  cuvinte i-au fost: Rugaţi-vă la Maica Domnului!.

Părintele Ilie Cleopa a mărturisit despre părintele Argatu că a fost unul din cei mai mari exorcişti ai Bisericii Ortodoxe Române, care cu puterea moliftelor Sfântului Vasile cel Mare, cu puterea şi harul primit de la Dumnezeu, cu dragostea pentru cei în suferinţă, a vindecat pe cei posedat de duhuri rele, având şi harisma înainte-vederii şi a deosebirii duhurilor. Tot părintele Cleopa spunea despre el: „mai rar un preot de mir să ajungă aşa de sus, întrecând pe mult călugări îmbunătăţiţi” (cf. Permanenţe, mai, sept 2006).

Mi-am amintit de titlul unei cărți citite în copilărie – adolescență, care mi-a suscitat interesul. N-am reținut autorul, dar am reținut titlul: Cabotini și cabotine. Era scrisă pe la începutul secolului trecut, dovadă a existenței cabotinajului pe atunci, răspândit la francezi în special, de unde a și provenit denumirea, spun unii. O găsisem într-o librărie și întrebând librarul ce înseamnă cabotin și despre ce este vorba în carte, acesta s-a eschivat să-mi răspundă și așa cum sunt bărbații, mi-a răspuns cu o glumă: „Copilă, nici în farmacii farmacistul nu cunoaște denumirilor tuturor medicamentelor”. Ajunsă acasă, ca orice copil cuminte și interesat, am deschis dicționarul lui Șăineanu pe care-l aveau părinții în bibliotecă. Aidoma dicționarului din zilele noastre, era menționat cuvântul cabotinism, din franțuzescul cabotinage, însemnând atitudine, gest, apucătură de cabotin. Despre cuvântul cabotin, dicționarul menționează și astăzi că este actorul mediocru care urmărește succese ușoare prin mijloace facile; persoană care încearcă să se remarce printr-o comportare teatrală; în trecut, în Franța actorul ambulant se numea cabotin.

De fapt ce este un cabotin? Un om caraghios dar de care nu se poate râde. El nu este un tip amuzant, el este stupid, ignorant, nu departe de unul cretin, și care pozează într-o persoană „specială”. Când vorbește, „spurcă” locul, cum spune românul, prin falsitate, minciună. Când materializează gândurile, produce ceea ce corespunde caracterului său de cabotin, adică ceva dezgustător, lipsit de valoare autentică.

Cabotinul pozează, „dă cu gura”, vrând să ademenească oamenii, dar pus în fața săvârșirii unui gest serios – pus la încercare cum s-ar spune – dă înapoi sau dispare, pur și simplu, din peisaj. Nu are simțul ridicolului, este doar orgolios. El vorbește sau înfăptuiește copiind tot ce este de prost gust, încercând să înșele simțul frumosului, adevărului.

Cabotinajului, acestui curent mai vechi, dar adaptat întru totul zilelor noastre, i se spune kitsch. În dicționar îl găsim ca termen folosit pentru a desemna arta de prost gust, pseudo-arta; reproducere sau copiere pe scară industrială a unor opere artistice, multiplicate și valorificate comercial; obiect (carte, tablou, statuie, statuetă, etc.) de proastă calitate. Răspândit azi și în lumea apuseană, definește un fenomen ce s-a impus pe primul plan al discuțiilor estetice – creația de nivel scăzut, arta de prost gust. Se spune că termenul de fapt este german și a apărut cu un secol în urmă, la München, în cercul pictorilor academiști, semnificând inițial o schemă, ceva ce nu era finisat. „Astăzi el desemnează pseudo-arta, arta comercială, cea de un gust dubios.” Pentru lucruri deci, s-a găsit termenul corespunzător, dar pentru oameni? Pentru oameni a rămas același termen de cabotin, el cabotinul desfășurându-și, relevându-și inepțiile într-un mediu oarecare. Politica, de exemplu, e un mediu prolific pentru cabotinism. Dar nu numai politica!

Avem astăzi suficienți cabotini și cabotine, în toate domeniile. Prostia, nepriceperea, infantilismul, lipsa sentimentului patriotic, amoralitatea, imoralitatea, corupția endemică la nivelul instituțiilor statului și clasei politice, otrăvesc societatea. Unii dintre acești cabotini, mai abili, știu să folosească naivitatea oamenilor din jurul lor, în interes personal. Creatorul unui Kitsch te înșeală, te minte, prezentându-ți vorbele sau faptele ca și când ar fi valoroase. Și culmea este că în loc să capete locurile pe care le merită, undeva la periferia societății, aceștia sunt lăudați, premiați, recompensați, trimiși în străinătate pentru a reprezenta cu persoana lor sau cu lucrările lor, țara noastră.

Iată aflăm despre statuia de pe scările Muzeului de Istorie: Împăratul Traian gol pușcă, și câinele cu apendice, a sculptorului Vasile Gorduz, deținătorul atâtor premii pe timpul vieții. Mulți se întreabă dacă este modernism sau obscenitate. În loc să fie amplasată undeva într-un bâlci, ea a fost amplasată în plin centrul orașului București. Va fi admirată? Cred, mai curând, că oamenii vor spune că este artă de prost gust – kitsch. Dar câți bani s-au investit pentru transpunerea în bronz a monumentului kitsch? Cu câtva timp în urmă am auzit de o altă operă a lui Vasile Gorduz care i-a îngrozit pe românii din Montreal – Canada. Statuia a fost inaugurată în prezenţa preşedintelui țării noastre în acel moment (2004) – Ion Iliescu, statuie ce îl înfăţişează pe Mihai Eminescu ca pe un bolnav, îmbrăcat într-o cămaşă de noapte, ca și cum ar fi scăpat dintr-un spital de nebuni. Este posibil să ne batem joc de poetul național, de cultura și istoria noastră? Și nu o face un străin, ci un cetățean al țării. Într-atât ne-am rătăcit sufletele încât am uitat că țara e mai venerabilă, mai sfântă decât chiar ne sunt părinții? Socrate spunea: „mai presus de tatăl tău și mama ta și străbunii tăi e patria”. Distorsionată mi se pare aprecierea acestor opere de artă, din cauza celor care le inaugurează și care, cred că habar nu au de arta adevărată și apleacă urechea la spusele unor oameni cu adevărat bolnavi de distorsiune, care le induc gânduri inacceptabile pentru conștiința axiologică, dar prin deghizare, relativizare capătă șansa de a fi acceptate și declamate.

Mârlanul, fiindcă și despre el mi-am propus să scriu, este „o persoană care vădește lipsă de educație, cu apucături grosolane; bădăran; mitocan; mojic”. Care ar fi diferența între cabotin și mârlan? Fiindcă asemănări sunt destule. Dacă putem atribui cabotinului un fel de naivitate, fiind de multe ori inconștient de atitudinea sa, mârlanul este omul conștient de ceea ce face, poate fi și rău intenționat, jignește arătându-și superioritatea, are mârlănia „în sânge” și o face în mod dezinvolt, cinic, lezând adversarul care uneori nu se poate apăra din bun simț, bună creștere sau din respectul pe care îl are și el, tot „în sânge”. Duelul este inegal, săbiile sunt diferite!

Scria cineva că banii sunt benzina mașinăriei uriașe care formează societatea umană de astăzi. Este cu adevărat combustibilul după care aleargă unii pentru a se asigura de „încălzire pentru  veșnicie”. Banul, obținut astăzi prin poziția privilegiată în societate, îi determină pe unii a-și perverti caracterul. Dacă l-au avut cândva integru! Mârlanii sunt cinici (cinism – despre care se mai spune că este o formă degradată a ironiei), disprețuiesc principiile elementare ale moralei, sunt mânați de o poftă aproape vicioasă a negării, de dorința de a demasca, a distorsiona, a lovi în punctele dureroase ale adversarului. Ei sunt maeștri în a păcăli lumea, „există în ei ceva diabolic, un joc pervers al spiritului”, spunea Emil Cioran. Și ideea de perversiune ne duce cu gândul la unele practici obscure şi murdare, la răutate sau chiar sadism, distorsiuni, tenebre, care nu ar trebui să facă parte dintr-o viaţă normală, cu oameni normali.

Arthur Schopenhauer  într-o carte a sa, scria: „Se arată inteligent acela care cu proștii și nebunii nu stă de vorbă. Dar mulți vor spune ca dansatorul invitat la balul paraliticilor: Eu cu cine dansez?”

By Vavila Popovici
Raleigh, North Carolina, 2012

Vavila Popovici

 

Pînă se strigă catalogul noilor ocupanţi sau re-ocupanţi ai fotoliilor, pînă îşi primesc abecedarele şi se scotocesc prin buzunare după mărunţişul destinat naţiunii, să aruncăm o privire pe treptele Muzeului Naţional de Istorie, unde geniul edilitar al Capitalei a tuflit o controversată statuie a lui Traian cu lupoaica în braţe, un hibrid cu trimiteri la ridicol, la al cărei botez o duducă a leşinat. Punct de atracţie, nu pentru iubitorii de artă, ci de mai mare rîsul,  împăratul basculat gol puşcă, la plajă în modernitate, obligă părinţii să acopere ochii copiilor cînd ajung în dreptul lui. Unii se amuză, alţii se simt sfidaţi şi indignaţi. Majoritatea bucureştenilor o consideră scandaloasă, îşi fac cruce, rîd în hohote sau o fotografiază. O copie identică se află la Roma, pitită în curtea Academiei di Romania din Roma, unde trece neobservată. Alta, la periferia Sevillei, într-un loc ferit de priviri, pe o mică alee, între doi portocali. Conducerea Muzeului Naţional de Istorie s-a declarat împotriva „cadoului oferit” de primarul capitalei în ziua depunerii candidaturii. Programul „Calea Victoriei-traseu cultural”, care prevedea amplasarea unor intruziuni de design urban şi monumental în ambientul capitalei, îşi va schimba curînd denumirea în „Calea Victoriei-traseu pornografic”. Nu-i nevoie de minte multă  ca să expui o porno-statuie la intrarea Muzeului de Istorie, ci de tupeu electoral. Statuia care continuă să atragă reacţii critice, e mai potrivită la intrarea în oraşul de lux al cîinilor comunitari, inaugurat zilele trecute la marginea Bucureştilor. Iubesc animalele. Însă ONG-ul care a construit adăpostul de 1,5 milioane de euro, dotat cu spital şi cabinete conexe, sub a cărui acoperiş dulăii cu două picioare vor spăla şi consuma alte milioane de euro pe spinarea patrupedelor, putea construi locuinţe şi cantine miilor de oameni ai străzii.  Sau putea dota cu mobilier cîteva şcoli din satele fără curent electric, care nici nu există pe harta guvernului.

Statuia nu poate fi comparată cu cele ale Romei antice, precum pretind apologeţii deconstructivismului. Nu-i nici clasică nici modernă. Pe banii pe care se livrează pornografie în centrul capitalei, de parcă acest lucru ar lipsi ca să trăim bine şi civilizat, s-ar fi putut reabilita centrul istoric.  „Omul superior ascultă, omul materialist trăncăneşte, înţeleptul configurează” – spune înţeleptul chinez. Tu, cititorului, alege! Eu am ales: porno-sculptura transmite următorul mesaj: grija Primăriei Capitalei faţă de educaţia artistică a cîinilor comunitari şi îl înfăţişează pe „geniul edilitar”, cu vasta şi profunda cultură, axată, nu pe tradiţie şi conservare, ci pe  demolări ale caselor cu valoare arhitecturală de patrimoniu. Sîntem singura ţară din lume care îşi elogiază cotropitorii. Romanii ne-au cucerit pentru sclavi, femei şi aur. Aurul dacic i-a salvat pe romani, a căror economie era pe butuci. Ciudat, nu? În scrierile istorice Decebal a fost cel care a rămas fără viaţă după ce cotropitorul Traian i-a distrus capitala, a furat aurul si femeile, şi i-a colonizat pe daci. Dumnezeu să-l odihnească pe autorul lucrării, de altfel foarte apreciat peste graniţă, vîndut şi căutat pe piaţa de artă, însă viziunea sa artistică  a stîrnit mînie în mai multe rînduri: Sculptura „Ştefan cel Mare”, înfăţisînd un trup slăbănog, îmbrăcat într-un fel de tricou lăbărţat, aşezat pe o mîrţoagă cu o cruce în mînă, i-a oripilat pe băcăoani în 1995. În 2004, la Montreal în Canada, o altă batjocură. Statuia inaugurată îl înfăţişa pe marele poet Mihai Eminescu ca un ins rătăcit, îmbrăcat într-o cămaşă de noapte, privind în sus cu gura căscată.

Hulită de bucureşteni, apreciată de criticii de artă, porno-statuia este nedorită de conducerea Muzeului Naţional de Istorie şi receptată negativ de populaţie, acuzată de duduca Zoiţica, cum că ar fi needucată. Nu-i deloc needucată, ci sătulă pînă peste cap de fundurile şi capetele goale de peste tot. Dacă „obeliscul” se adresează unei minorităţii culte care pretinde a o înţelege, de ce este expusă public? Noi, muritorii de rînd, incapabili a pricepe semnificaţiile profunde ale unei asemenea „opere”, o vrem la intrarea Spitalului 9. Edilul-şef nu s-a gîndit că împăratul gol puşcă şi metamorfoza care levitează în braţele sale, vor face insolaţie în verile noastre toride, iar la iarnă le vor îngheţa mădularele în relief.  Fie-i iertate scăderile regretatului sculptor, pentru ceea ce a creat valoros: capul lui Petre Țuţea, amplasat în curtea bisericii Popa Soare, monumentul Mircea Eliade de la Mîntuleasa şi altele. Cît priveşte reprezentarea bărbatului gol puşcă, în braţe cu animalul căruia îi iese o ciudăţenie lungă din cap, nu este imaginea istoriei noastre. Aşadar, jos de pe treptele Muzeului Naţional de Istorie! Acolo, e mai potrivit să stea Decebal. Eventual, chirurgul edilitar poate să-i extirpe excrescenţele şi să o amplaseze la poarta casei sale, pe post de cîine de pază.

Abia după ce ne vom da seama cît de penibili şi (s)căzuţi sînt cei care au pus mîna pe putere, vom progresa ca popor. Pînă atunci vom lăcrima pe tăcute pentru  banii publici aruncaţi pe mizeriile implantate  sub ochii noştri, începînd cu „orbitorul”, virusul „HoRoPa, gălaţeanul şi tot pomelnicul de culturnici pornografi, pînă la statuia cu fundul gol, toate în aceeaşi linie cu ceea ce se vîntură de peste 22 de ani în ţară: contra-cultură, haos, deconstrucţie, imoralitate, prost gust, decadenţă, nepăsare.

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

~ 10 ani de activitate şi 100 de apariţii editoriale ~

*

 D.D. :  Care este momentul aniversar al editurii?

 

Emilia Țuțuianu.Dospinescu :  Am fondat această editură în mai 2002, la îndemnul  poetului Daniel Corbu iar în luna august am editat prima carte…Am pornit la acest „dificil” dar frumos drum, în colaborare cu publicistul Gheorghe A.M. Ciobanu, filosoful prof.univ.dr. Tudor Ghideanu, poeta Cecila Pal, doamna Felicia Dumbrava şi diaconul Ciprian Ignat.  Deşi tânără, trecută uneori sub tăcere, Editura Muşatinia a reuşit să dea cititorilor opere de mare valoare pentru cultura naţională şi implicit pentru cultura romaşcană. Am editat într-un timp destul de scurt în jur de 26 volume…iar acum în 2012 numărul titlurilor editate a ajuns la cifra simbolică de 100!

D.D. : O  bogată apariţie editorială, la superlativ recunoscută de Bucureşti, Iaşi, Bacău, Timişoara…şi chiar şi de Piatra Neamţ, dar o prezenţă discretă a editorului Emilia Ţuţuianu…Cum explicaţi acest fapt?

 

E.Ț.D. : Să nu uităm că graţie puterii şi influenţei cărţii se nasc idei şi acţiuni care pot duce la schimbarea lumii în bine… Prin multă muncă, răbdare şi înţelegere am ştiut să ieşim, în faţa schimbării cititorilor de toate vârstele. Cărţile apărute la noi au fost receptate şi apreciate, la adevărata lor valoare, atât de către autori cât şi de cititori, ceea ce demonstrează că ne-am găsit un loc bine meritat în cadrul existenţial al celorlalte edituri din ţară.

Armonia elementelor cărţii: text, imagine, grafică, întreaga arhitectură, exprimă (şi chiar o face) esenţa societăţii înseşi, starea intelectuală şi artistică a acestei societăţi în care existăm. Rostul cărţii este de a comunica şi conserva gândirea şi valorile umane…Din păcate puţini înţeleg acest demers… şi mai puţin cei care îl sprijină. De aceea prefer sa-mi fac bine treaba şi să rămân cât mai departe de „interesele” celor care disimulează actul cultural…În general, la apariţia unei cărţi, se vorbeşte mai puţin despre editor, despre munca şi responsabilitatea imensă a editării unei cărţi… Sunt zile şi nopţi de lucru şi lectură, depăşirea unor momente critice, inclusiv de sănătate, momente de căutări şi incertitudini materiale, toate aceste zbateri pentru a transforma cele câteva sute de pagini de manuscris în zeci de pagini de istorie culturală.

 

D.D.: Proiecte ….

 

E.Ț.D. : Editura Muşatinia, face saltul cultural către maturitatea valorică, a edificării şi scoaterii în lumină a caldei asumări, de către cititorii Cărţii frumoase şi adevărate. Peste puţin timp va ieşi de sub tipar un volum bibliofil, dedicat celor trei poete: Ioana Balaban, Irina Brânduşa Irimescu şi Viviana Michiu,  plecate mult prea devreme dintre noi…Umbre ce dispar iremediabil, ceea ce nu se întâmplă cu veşnicia, această implacabilă eternitate abstractă şi impenetrabilă gândirii noastre…Un volum argumentativ despre ceea ce a pierdut literatura română prin moartea prematură a acestor poete…Am realizat acest volum printr-o frumoasă colaborare cu scriitorul pietrean Ermil Bucureşteanu. În perspectivă editorială anunţăm, cu deplin curaj şi înaltă responsabilitate, publicarea Cronici Romanului, operă datorată marelui episcop de Roman, Melchisedec Ştefănescu (sec.al-XIX-lea), istoric de mare valoare, atât de preţuit de către Nicolae Iorga.

Reeditarea de către Muşatinia a Ediţiei Princeps (1875) se bucură de colaborarea cunoscutului filosof ieşean prof.univ.dr. Tudor Ghideanu, de la Universitatea „A.I.Cuza” Iaşi, specialist în istoria filosofiei româneşti. Şi tot în perspectivă, o dorinţă mai veche, editarea albumului de artă dedicat pictorului romaşcan Victor Stanciu. Rămâne să vedem în ce condiţii vom reuşi.

 

D.D. :  Cu ce  probleme se confruntă editura?

 

E.Ț.D. : Nu avem un sediu…Doar un calculator şi o mână de oameni, hotărâţi să desfăşoare o activitate complexă, responsabilă, în sprijinul culturii…Lectura nu e doar un joc gratuit, pentru înfrumuseţarea ornamentală a vieţii, ea e umană şi există prin amprenta omului. Spiritul omului trebuie întreţinut şi de focul sacru al lecturii.. Chiar dacă viitorul stă sub semnul electronicelor, omul va rămâne sub acelaşi dintotdeauna semn al perenităţii, al bucuriei de a simţi veşmântul concret al ideilor din carte.. Sper să trecem peste toate greutăţile, problemele şi să edităm cât mai multe cărţi…

 

Informaţii detaliate despe titlurile apărute găsiţi pe site-ul  Editura Muşatinia

Sursa: http://melidoniumm.wordpress.com/