ARTA GUVERNĂRII

Liberalii nici nu respectă tradiţiile noastre, nici nu cunosc natura statului şi poporului românesc. Ei nu urmăresc desvoltarea tuturor aptitudinelor poporului românesc.
In viaţa statului trebue să fie determinante natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite. Arta guvernării e ştiinţa de- a ne adapta naturii poporului, a surprinde stadiul lui de desvoltare şi a-1 face să meargă liniştit pe calea pe care în mod firesc a apucat.
Articolul a apărut fără titlu în Timpul (VII) 1882, 1 Aprilie. N’a fost reprodus încă în nici o ediţie a lui Eminescu afară de aceea a clasicilor comentaţi.
Ceea ce dă guvernului roşu aproape caracterul unui guvern străin, tot atât de vitreg precum ar fi domnia muscalilor sau a turcilor, este atât lipsa de respect pentru tradiţie şi trecut cât şi deplina necunoaştere a naturii statului şi a poporului românesc, pe cari le privesc, pe amândouă, ca pe nişte terene de experimentare .
John Stuart Mill observă deja în scrierea sa asupra guvernului reprezentativ că sunt spirite, cari privesc arta guvernământului ca o chestie de afacere”. O maşină de vapor sau una de treier , o moară, c-un cuvânt orice operă mecanică cu resorturi moarte a cărei activitate şi repaos se regulează după legile staticei şi ale dinamicei e pentru ei ceva asemănător cu statul; maniera lor de-a privi lumea, societatea, poporul e o manieră mecanică. Formulele şi frazele cari umplu programele acestor oameni nu sunt adevăruri în sine, ci numai nişte expediente timporare, pe cari e sau nu oportun de-a le aplica.
Tradiţia ? Nu-i nimic. Vechile datini de drept ori de cuviinţă ale poporului sunt nişte prejudiţii. Modul de- a exista al statului, forma lui monarhică bunăoară, sunt lucruri despre cari e în sine indiferent de există sau nu; valoarea lor e numai relativă şi are numai atâta preţ pe cât contribuie la realizarea ambiţiei personale a unui om sau a unui grup de oameni cari văd în stat un mijloc de-a face avere, de-a-şi câştiga nume, de-a ajunge la ranguri şi la demnităţi.
Dar se ruinează poporul? Le e cu totul indiferent. Dar se alterează dreptatea moştenită a caracterului naţional, dar se viciază bunul simţ, dar se împrăştie ca de vânt comoara de înţelepciune şi de deprinderi pe care neamul a moştenit-o din bătrâni mai vrednici decât generaţia actuală? Ce-i pasă liberalului de toate astea? Toată lumea să piară numai Manea să trăiască! Orice idee a priori, răsărită în creierii strâmţi a unui om curios, orice paradox e bun numai să aibă puterea de-a aprinde imaginaţia mulţimii şi de-a o duce pe calea aceea care n- o conduce pe ea spre bun trai, spre muncă şi adevăr, ci care poate ridica o pătură nouă de oameni în sus, o pătură turbure, despre care să nu ştii bine nici ce voieşte, nici ce tradiţii are, nici daca e capabilă a conduce un stat ori nu.
Există alţi logiciani politici continuă John Stuart Mill cari privesc ştiinţa de-a guverna ca
o ramură a ştiinţelor naturale”. Nu pe ales aşadar sunt formele de guvern, nu expediente sunt, nu opera unor intenţiuni premeditate, ci un produs organic al naturii, gingaş ca toate produsele de soiul acesta; afacerea noastră e de-a cunoaşte proprietăţile lui naturale şi nu de-ai dicta noi legi, ci a ne adapta legilor cari-i sunt înnăscute.
Genialul Montesquieu însuşi, întemeietorul cercetării naturaliste în materie de viaţă publică, zice (în cartea De l’esprit des lois ) că, înainte de-a exista legi, existau raporturi de echitate şi de justiţie. A zice că nu există nimic just şi nimic injust decât ceea ce ordonă sau opresc legile pozitive este a zice, adaugă el, că înainte de-a se fi construit un cerc razele lui nu erau egale”.
Această îndoită manieră de-a vedea am găsi-o petrecând istoria tuturor statelor; ea e istoria paralelă a ideilor conservatoare pe de-o parte, a celor demagogice pe de alta. Deosebirea pătrunde şcoală, justiţie, administraţie, vederi economice, tot.
Pe terenul muncii liberalul, care nu vede decât rezultatele, va zice: scopul economiei politice e producţiunea.
Productiunea numeroasă, bănoasă , ieftenă, iată singura ţintă ce-o urmărim. De aci apoi o împărţeală a muncii după naţiuni; una să producă numai un lucru şi să fie absolut ineptă şi incapabilă de-a produce altceva; alt lucru. În adevăr imens, ieften, bănos . Fiinţa inteligentă a omului, redusă la rolul unui şurub de maşină, e un produs admirabil al liberalismului în materie de economie politică.
Oare nu are mai multă dreptate acela carele zice că obiectul îngrijirii publice e omul care produce, nu lucrul căruia-i dă fiinţă? E vorba ca toate aptitudinile fizice şi morale ale omului să se dezvolte prin o muncă inteligentă şi combinată, nu ca să degenereze şi să se închircească în favorul uneia singure. E vorba apoi ca totalitatea aptitudinilor unui popor să se dezvolte, nu să degenereze toate şi să se condamne poporul întreg la un singur soi de muncă care să-l facă unilateral, inept pe toate terenele afară de unul singur.
Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e ştiinţa de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află şi a-l face să meargă liniştit şi cu mai mare siguranţă pe calea pe care-a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice , am putea zice, nu în senzul unilateral dat de d-rul Quesnay, ci în toate direcţiile vieţii publice. Demagogia e, din contra, ideologică şi urmăreşte aproape totdauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omenească.
Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, daca nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o cere. Măsurile economice ale demagogiei sunt o maimuţărie. Îi vezi creând drumuri nouă de fier, tot atâtea canaluri pentru scurgerea industriei şi prisosului de populaţie din străinătate, pe când adevărate măsuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt în germene în chiar poporul românesc.
Căile ce se deschid concurenţei absolute, departe de-a dezvolta unul din acei germeni , [î]i face să se usuce şi să degenereze, restrângând pe român numai la acel teren mărginit pe care mai poate suporta concurenţa, la agricultură. Dar, nefiind toţi plugari, ce devine restul? Restul caută funcţii şi liberalii esploatează inepţia economică pe care ei au creat-o, deschizând din ce în ce mai multe funcţii pentru miile de nevolnici economici cărora le-a dat naştere tocmai liberalismul în materie de economie politică.
De teapa aceasta sunt toate planurile de reformă şi organizare ale d-lui C. A. Rosetti.

GUVERNUL CARI NI TREBUIE. (1882)

Eminescu apără partidul conservator de învinuirea de reacţionarism. Întoarcerea sufletului spre trecut e numai o dragoste pentru vremurile de altădată, nu-i o dorinţă ca acele vremi să se întoarcă: partidul conservator e coniştient de această imposibilitate.
Adeverul e că, viaţa noastră publică e decăzută. Ceia ce ne trebuie e un guvern onest. Indiferent de felul guvernului, indiferent de vederile lui, ceia ce se cere e ca el să ofere toate garanţiile de probitate şi să smulgă statul din mână naturilor catilinare.
Articolul de fond fără titlu publicat în Timpul (VII) 1882, Dec. N’a fost încă reprodus în nici o ediţie a operelor lui Eminescu afară de aceea a clasicilor com entaţi.
Observăm că unirea între grupurile opoziţiei nu-i face multă plăcere „Românului. Onorabilii confraţi găsesc că deosebirile între sinceri – liberali şi sincer – conservatori sunt atât de mari încât nu e cu putinţă a se stabili o programă comună, că grupurile sunt una numai în negaţiune , pentru a forma un partid obstrucţionist ş.a.m.d. Când lipseşte ideea răsare numaidecât un cuvânt nou care nu prea are înţeles, dar care ţine locul ideii. ,,Obstrucţionişti e bine şi felicităm pe confraţi pentru îmbogăţirea dicţionarului de porecle. Trăim în ţara poreclelor, ne-am deprins cu toate, încât, precum am suportat titlul de reacţionari, fără a o fi, credem că putem suporta fără pagubă şi pe acesta. Unde-a mers mia, meargă şi suta.
Din nou ni se spune bunăoară că dorim întoarcerea stării de lucruri înainte de 1700, că ,,vorbim cu deliciu de un Domn român de sânge, înconjurat de-o aristocraţie istorică, ba ,,Românul are chiar aerul de-a ne face o imputare din aceasta. Să ne-nţelegem: nu dorim nici una, nici alta.
Dar de ce n-am aminti cu iubire trecutul ? Fără îndoială vechii Domni cari şi-a întins armele până – n Dunăre şi Nistru, ei, ,,scut creştinătăţii precum [î]i numea biserica şi evul mediu, n- au existat pentru a face ruşine generaţiei actuale, şi acea aristocraţie, cu independenţa ei de caracter, cu curajul ei, ale cărei privilegii consistau în datorii cătră ţară mai grele decum alţii aveau a le purta, asemenea n-ar fi vro pagubă dac’ ar exista şi astă zi. Dar de la părerea de rău după veacuri trecute de neatârnare până la dorinţa nerealizabilă de-a restabili trecutul e o mare deosebire.
Daca ne place uneori a cita pe unii din Domnii cei vechi nu zicem cu asta că vremea lor se mai poate întoarce.
Nu. Precum lumina unor stele ce s-au stins de mult călătoreşte încă în univers, încât raza ajunge ochiul nostru într-un timp în care steaua ce au revărsat-o nu mai există, astfel din zarea trecutului mai ajunge o rază de glorie până la noi, pe când cauza acestei străluciri, tăria sufletească, credinţa, abnegaţiunea nu mai sunt. Degeaba pitici moderni ar îmbrăca zalele lor mâncate de rugină daca nu pot umplea sufletele cu smerirea şi credin ţ a celor vechi.
Ci nu de ei poate fi vorba când discutăm ceea ce se petrece în zilele noastre; nu virtuţile lor de eroi şi de sfinţi pot fi măsura virtuţilor confiscate ale ilustraţiunilor actuale. Nu abnegaţiunea, onestitatea vulgară, care e dator s-o aibă orice om de rând, nu eroismul, sentimentul celei mai simple datorii, iată ceea ce căutăm în zădar la adversarii politici. Nu restabilirea trecutului; stabilirea unei stări de lucruri oneste şi sobre, iată ţinta la care se mărgineşte oricine din noi.
Este sau nu adevărat că prezidentul acestei Adunări a numit- o compusă din oameni vrednici de puşcărie şi carantină ? Este sau nu adevărat că nu există, între şefii partidului chiar, nimenea care să crează în onestitatea acestui partid ? Daca n-ar fi decât această mărturisire, ea ar fi îndeajuns pentru a face cu neputinţă perpetuarea la guvern a unor asemenea elemente. Stigmatizaţi de chiar şefii lor cu epitetul de putregaie şi de oameni corupţi, orice ar pretinde că vor să facă de acu- nainte, la ce ne putem aştepta de la ei ? Din coada de câine sită de mătasă nu se face. Corupţia dinlăuntrul partidului, vânătoarea brutală după aur şi influenţă ar fi motive îndeajuns pentru ca toţi oamenii de bine, fie chiar deosebiţi în principii, să se unească în contră – le , nu pentru a opune reforme la reforme, ci pentru a restabili domnia celei mai vulgare onestit ăţi , celui mai vulgar spirit de echitate. Nu poate o naţie să fie pururea condusă de ne-adevăr şi de corupţiune. Nu i se poate spune zi cu zi ce progrese enorme face, în acelaşi timp în care membrii ei sunt scoşi în vânzare ca vitele la târg. Nu se poate vorbi de sporirea avuţiei publice în acelaşi timp în care populaţiunea decreşte pe-un pământ roditor şi înzestrat cu toate de natură. Nu se poate vorbi de progresul luminii când nici trei la sută nu ştiu citi şi scrie.
Când toate concurg pentru a dovedi că domnia ignoranţei şi cupidităţii privilegiate e cu neputinţă în România şi că ceea ce se cere înainte de toate e un guvern onest, ni se spune că unii din opoziţie sunt prea liberali, alţii prea reacţionari şi că o unire între ei nu e cu putinţă. Noi credem însă că sunt o sumă de lucruri cari n- au a face cu subtilităţile teoretice ale deosebirii între principii liberale şi conservatoare. Asemenea deosebiri nu mai pot exista între partide de vreme ce principiile supreme nici nu sunt în discuţie. Nu e în discuţie alegerea între monarhie şi republică, nu drepturile sau datoriile cetăţenilor, nu Constituţia; o luptă pentru religia politică nu mai e la loc şi cu cale de vreme ce problemele ei sunt rezolvate prin legile actuale, prin Constituţia actuală. Toată discuţia asupra unor lucruri ce nici nu sunt în cestiune, nici formează pentru cineva obiectul vreunei controverse e stearpă, fără soluţiune practică, şi, după cât ştim, nu preocupă pe nimeni şi nu de ea e vorba.
Ceea ce simţim cu toţii însă sunt relele reale cari bântuie ţara, rele cari nici au a face măcar cu principiile conservatoare sau cu cele liberale şi pentru a căror înlăturare nu se cere dialectică şi oratorie, ci muncă, echitate şi adevăr.
Mizeria materială şi morală a populaţiunilor, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, păsuirile , corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la dreptul vorbind, cu cutari sau cutari principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de naturi catilinare, de oameni de nimic pentru a guverna. Chiar numai tendenţa, clar formulată, ca statul să fie guvernat de oameni de cea mai elementară probitate şi să ‘nceteze de-a fi mărul de ceartă între cavaleri de industrie şi de facem- treburi, cuprinde un întreg program faţă cu aceia cari nu cred în nimic şi pentru cari principiile politice n-au fost decât pretexte de- a parveni şi de- a se îmbogăţi.

“Am răsfoit cărţi, ne-am folosit de munca altora, am adunat dovezi şi am arătat că poporul român niciodată nu a renunţat la drepturile sale asupra Basarabiei şi că prin urmare nici astăzi nu are dreptul de a renunţa”.

Mihai Eminescu

Deşi Eminescu, ne încredinţa amicul Slavici, „privea toate lucrurile din punctul de vedere al omului care nu moare niciodată”, cu elan vizionar, de copleşitoare vitalitate intelectuală, îmbrăţişând durata lungă, negreşit că poetul-publicist se cheltuia agitatoric şi în imediat, asaltat de problemele prezentului. Or, dincolo de numitorul comun al existenţei romantice (desluşind o biografie-stas), lumea „de acasă” oferea o istorie particulară; ca întruchipare pilduitoare a românismului, cutreierat de un ethos înalt şi conectat frământatului timp românesc şi problemelor obşteşti, Eminescu a înţeles că e sortit să poarte „crucea unei misiuni”. Încât prin scrisul său, interesat de destinul neamului, cerceta pasional şi acribios geografia noastră etnică, definită memorabil ca „o insulă mereu roasă pe margini”.

Evident, problematica basarabeană nu îi era străină şi nu putea fi ignorată. Văzând în liderul liberal I. C. Brătianu un „agent al panslavismului”, Eminescu îl va socoti vinovat de pierderea Basarabiei şi va condamna vehement gestul trădător, îngăduind anexarea provinciei de către imperiul ţarist. Cum se apropia Congresul de la Berlin, angajatului „Timpul”-ui i s-a oferit, subit, o „vacanţă oltenească”, la moşia lui N. Mandrea de la Floreşti, sub pretextul traducerii unui prim volum din Tratatul lui Eudoxiu de Hurmuzachi (Fragmente zur Geschichte der Rumänen). Îndepărtat din redacţie (mai-iunie 1878), Eminescu a fost, pe moment, „potolit”. Dar studiul său Basarabia este un veritabil „memoriu politic” şi chestiunea a fost, sperăm, definitiv lămurită de D. Vatamaniuc, venerabilul editor evidenţiind adevărul politic al întâmplării. Conectat momentelor de tensiune diplomatică, Eminescu-gazetarul a ieşit mereu la rampă, nepregetând a sluji şi apăra fiinţa naţională. Fiindcă acest nume (Basarabia) „singur este o istorie întreagă”, scria poetul, retrocedarea provinciei fiind „o chestiune de existenţă pentru poporul român”. D. Vatamaniuc, oferind în Basarabia, pământ românesc un avizat comentariu al contextului, indicând acribios bibliografia izvoarelor, observa că studiul eminescian n-a avut, curios, ecou internaţional; nici măcar ziarul „Le Nord” n-a reacţionat. Totuşi acest amplu excurs istoric reprezintă un adevărat „testament”; iar publicistica eminesciană, uluitoare prin diversitate şi profunditate, confirmă spusele lui Călinescu, „divinul critic” notând că ea este „trainică literar tot atât cât poeziile”.

Basarabia, provincie ruptă din pământul românesc, a fost şi a rămas un subiect litigios şi un obiect de transfer în relaţiile cu marea vecină din Răsărit, în pofida unor momente de acalmie politică şi diplomatică. Chestiunea basarabeană devenise o problemă internaţională încă în veacul lui Eminescu şi pana poetului, cerând „mai mult simţ istoric”, n-a ostenit să denunţe raptul. Ea, îngropată sub pecetea unor tratate, mereu încălcate, fără a depăşi valoarea unor „terfeloage de hârtii” (cum scria marele poet), a constituit o preocupare statornică pentru gazetarul de la „Timpul”. Publicistul, angajat cu întreaga-i fiinţă să exprime „durerea românilor din toate ţările româneşti” (S. Mehedinţi), a făcut din editorialele sale o profesiune de credinţă şi a mutat discuţia din cancelariile diplomatice pe terenul realităţilor istorice. Fiindcă Europa de atunci (ca şi cea de azi) era neştiutoare. Or, pentru Eminescu, Basarabia însemna un nume care „ţipă sub condeiele ruseşti” şi protestul său, vehement şi argumentat, culminând în studiul Basarabia, a trezit îngrijorare chiar printre cei care diriguiau ziarul, considerând că inflamatul gazetar transformase „Timpul” într-un „organ personal al antipatiilor sale” (cf. I. A. Cantacuzino). De unde şi „exilul” oltenesc pe moşia lui N. Mandrea şi chiar ipoteza „sacrificării” sale. Dar nu vom stărui aici asupra culiselor, tentante şi tenebroase.

Cum la 1812, prin „actul oficial de cesiune”, provincia a fost dobândită de Rusia de la Poarta otomană (ignorându-se proprietarul legitim, adică Moldova), într-o schiţă a pomenitului studiu, găzduită în „Timpul” (1 martie 1878), cererea Rusiei va fi taxată drept „strigătoare la cer”. Dar marele vecin, aţâţat de pofte anexioniste, îşi pornise opera „emancipatoare”. Încât poetul, ironizând problema onoarei imperiale şi pretextul graniţelor naturale, convocate zgomotos ca argumente forte ale diplomaţiei ţariste, făcea constatarea amară că pentru unii, ignorând cu nonşalanţă Istoria, „Dumnezeu a făcut lumea la 1812”! Acest „petec de pământ”, avertiza poetul, nu are niciun echivalent; el este tăria noastră şi ni se cuvine! Cu „documentele în mână”, într-o argumentare strânsă şi cu o explicabilă înverşunare polemică, Eminescu invocă inflexibil dreptul nostru istoric. Argumentele morale, constată el, sunt de partea noastră. Basarabia, patria istorică, „e bucată din patria noastră străveche”; acest pământ „cucerit cu plugul” înseamnă chiar „misiunea noastră istorică”.

Dacă aşa stau lucrurile, singurul viitor legitim nu poate fi decât revenirea la patria-mamă. Această veche aspiraţie jugulată e, din păcate, departe de a se împlini. După „fatalul tratat de alianţă” de la Luţk (1711), când „nefericitul” D. Cantemir „nu s-a lăsat de moscali”, Basarabia – spuneam – a devenit obiect de transfer, obligată la o ciudată navetă istorică. Ce folos că un Mihail Bruhis, cel care părăsea în 1974 U.R.S.S.-ul, afirma neted că adevărul istoric este de partea României (vezi: Republica Moldova: Quo vadis?, Editura Papyrus, 1999, Tel Aviv)? Ce folos că suferinţa provinciei înstrăinate, beneficiind acum de o independenţă considerată de unii „năstruşnică”, e însoţită de o politică duplicitară, adâncind conştiinţa schizoidă? Republica Moldova fiinţează între două lumi, nota un analist: pe de o parte, îmbrăţişarea C.S.I.-ului „matern” (zicea Constantin Tănase), pe de altă parte, râvnita integrare europeană, hrănind iluzia că ar fi „luată în calcul”, într-o amânare sine die. Erupţiile moldovenismului au alterat conştiinţa naţională şi ne-au aruncat îndărăt în tunelul istoriei, într-o fază preunionistă, temporizând (nu doar din pricini interne) împlinirea unui ideal după care tânjim.

Campania eminesciană, întinsă pe mai mulţi ani, punea în evidenţă dreptul nostru de a fiinţa în graniţele naturale. El devenea un deranjant adevăr politic, sublinia cu temei D. Vatamaniuc. Duelul neîmblânzitului gazetar de la „Timpul” cu presa panslavistă, îndeosebi „Le Nord” şi „Viedomosti”, a îngrijorat până şi opoziţia conservatoare. Îndepărtat, „scos din joc”, trimis la Floreşti pentru a traduce din E. de Hurmuzachi, poetul a continuat a clama cu aceeaşi vigoare dreptul nostru istoric, nedreptatea ştirbirii fruntariilor, sperând neostoit că „bucata noastră de Basarabie” va reveni cândva la matcă. Fiindcă „a rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti”, scria inclementul polemist. Iar frazele sale, vădind meşteşug retoric şi cheltuind chiar, din belşug, rafale sarcastice, aparţin unui ins avizat, a cărui pledoarie – prin acumulare savantă de probe şi ispita teatralizării demersului – ne permit să vorbim de o „profesionalizare a elocinţei” (Monica Spiridon).

Dar Eminescu deranjează şi azi, poate mai abitir, mai ales prin proza publicistică. Febra revizuirilor care bântuie prin cultura noastră nu-l putea ocoli pe scriitorul paradigmatic (Marin Mincu). Acelaşi critic se pronunţa ferm: rostul adevărat al revizuirilor este cel de a întări valoarea marilor scriitori. Nu e vorba însă de a-i scuti de ghilotina judecăţilor critice. Fanfaronada revizionistă, în aşteptarea „seismului mântuitor” (Gh. Grigurcu), încurajează, adeseori, o furie demolatoare, iscată de îndârjiri viscerale. Probabil că orice act detractor, cum se spune îndeobşte, ascunde o pizmă necenzurată; de unde graba unora de a propune gesturi iconoclaste, mistificări diletantiste, valorizări politice sau chiar tonul golănesc în lupta cu statuile. Evident că Eminescu, devenit – zic unii – o obsesie maladivă sau un mit obosit, nu putea fi sustras discuţiei. Uzanţele festiviste, şirul de elogii previzibile, „tonele de exegeză” (îndepărtându-ne, practic, de operă) cereau o relansare a interesului fără a suspecta orice aluzie critică drept blasfemie. Cei care se opintesc a cerceta cazul Eminescu ar trebui să abandoneze fie cultul primitiv, fie negativismul pueril, insolent, căzând în ceea ce M. Cimpoi numea, îndreptăţit, caragializarea receptării. Sub tirania clişeelor, provocând saţietate, transportând în contemporaneitate un Eminescu idolatrizat dar necitit, izbucneşte contagios, atras de voluptatea autoflagelării, atât de virilă la noi, mitul demitizării, spulberând legenda. Un aer proaspăt în exegeza eminesciană, revigorând-o, e oricând de dorit. Ea, pe de o parte, nu se împacă – se ştie – cu paralizia spiritului critic; dar, la cealaltă extremă, nici cu ispita zeflemelei. Şi, negreşit, nici cu „intelectualizarea profanării”, tendinţă în ascensiune, cum remarca George Anca, sau, şi mai grav, cu „renunţarea complice la problematica eminesciană”. Nu trebuie uitat că pe şantierul eminescologiei „Eminescu se naşte din Eminescu” (D. Vatamaniuc) şi gazetarul n-a folosit cerneală duplicitară.

Aşa fiind, recuperarea lui Eminescu ca proces neîncheiat (şi, practic, de neistovit) a cunoscut, repetat, fenomenul confiscării, transformând creaţia marelui poet – prin ajustări ideologice – într-o anexă propagandistică. Dacă acest corset ideologic sufoca opera, în Basarabia Eminescu a făcut posibilă „regăsirea ontologică” (Mihai Cimpoi). O cultură nouă, aşezată sub flamura triumfală a moldovenismului sovietic, a găsit, în replică, certitudinea identităţii tocmai în eminescianism. Recuperarea lui Eminescu, începută anevoios în 1954, a suportat numeroase şi inevitabile răstălmăciri (cazul A. Lupan, 1971). Dar pentru spaţiul basarabean eminescianismul a însemnat chiar românismul salvator. Acolo, traiectoria poetului, asigurând revitalizarea conştiinţei de sine (a unui neam), întemeiată pe credinţă şi limbă, obligă la o cercetare contextuală. Moldovenii din Est, scrie M. Cimpoi, s-au salvat prin Eminescu. Exponenţialitatea eminesciană a animat o cultură luptătoare. Reacţia de mitizare nu e doar explicabilă (chestionând contextul), ci şi justificată. Era nevoie pentru a rezista de un trecut poetizat şi de prezenţa unor figuri emblematice, tutelare: Eminescu şi Ştefan cel Mare. Eminescu a devenit „un hotar al conştiinţei” (Ion Druţă, 1970) şi, acceptându-i-se statutul de poet naţional, a fost garantul renaşterii culturale, zăgăzuită atâta vreme. Rolul lui de „biblie lucrătoare” (cum splendid scria M. Cimpoi) a îngăduit relansarea românismului cultural. Cruciada românismului, în acei ani de un „optimism nebun” (Th. Codreanu), s-a purtat sub flamură eminesciană. Lupta publicistică s-a hrănit din verbul eminescian.

Cu atât mai curios ni se pare sfatul (oferit într-un editorial al „României literare”, de N. Manolescu) de a reţine pentru uzul posterităţii „numai poezia”. Dreptul de a fi numai poet cenzurează nepermis un continent mirabil, aneantizând proza şi, îndeosebi, proza politică (gazetăria). Recomandarea nu e nouă. Să fie vorba de o frigiditate estetică (cum insinuează unii) sau de „rudimente de gândire politică” (Cr. Preda) ale unui romantic întârziat, venit dintr-o cultură minoră? Şi care, iată, legându-şi gloria de un destin vitreg în timpul vieţii şi roditor în posteritate, pendulează între convenţionalitatea elogiilor revărsate nemilos şi etichetele infamante, oferite nu mai puţin generos, trecându-i-se sub obroc o publicistică „mediocră”. Adevărul e că Poetul rămâne o prezenţă stânjenitoare şi, trebuie să recunoaştem, fără efecte concrete în istoria şi destinul nostru. Ideea Eminescu n-a avut, într-un secol caragialean, şi o funcţie modelatoare, pe măsura declarativismului sforăitor. Am fost în atâtea rânduri gata să ne despărţim de genialul poet numai pentru a nu supăra pe unii sau pe alţii, dovedind o obedienţă condamnabilă. Inflexibil, Eminescu este atipic şi incomodează. Înlăturarea lui prin acea „dublă sacrificare” (v. Theodor Codreanu, în volumul apărut la Braşov, Editura Serafimus, 1991, care produce – zicea D. Vatamaniuc – „argumente plauzibile”) pare, şi din punctul nostru de vedere, credibilă.

Literatura Basarabiei a stat, aşadar, din fericire, chiar în faza latenţelor, sub semnul lui Eminescu. Într-un context doctrinizat, deviind istoria neamului de la cursu-i firesc, ea s-a regăsit spectaculos după ce, ani în şir, şi-a tăinuit vlaga (M. Cimpoi) tocmai prin modelare arhetipală. Baladismul e un dat organic, scria acelaşi critic în Istoria sa („deschisă”). În pofida unor altoiuri, influenţe şi oscilaţii (v. „moşionologia”, cinematografierea epicului ş.a.), tot pasta arhaică şi limba cronicărească, în pofida grimaselor unor esteţi de ultimă oră, au salvat disputa dintre organicism şi eclectism, întreţinând, de fapt, o „confuzie diabolică” (aprecia criticul de la Chişinău). După ce a vehiculat ca simboluri centrale „lampa lui Ilici” sau „plugul”, îngrăşând, apoi, cu maculatura epocii, cimitirele literare, această literatură, sigilată de conformismul etnic (nota, cândva, E. Lovinescu), s-a reîntors, salvator, la naţionalismul istoric frecventând, cu frăgezimi aurorale, misticismul ţărănesc, pe filieră eminesciană. Că nu mai poate întârzia acolo, e altă chestiune. Dar pentru a rezista antiromânismului nu exista – atunci – altă cale.

Vitregia istoriei nu e o vorbă a „ficţionarilor” sau o invenţie a boemei. Să ne amintim şi de cuvintele lui Eliade care invoca aceeaşi vitregie pentru a înţelege destinul culturii româneşti. Replierea în mioritism şi defensivitate, chiar blamabilă, a îngăduit o înmugurire tainică. Reacţia stăpânilor, în acei ani duri, nu era doar anticulturală, ci violent antiromânească. Efectele propagandei, duse cu perfidie şi tenacitate, invocând bariera „moldovenismului”, se simt încă. Iată de ce, privind retrospectiv, M. Cimpoi vorbeşte despre o literatură a exilului; e drept, un exil interior. Basarabia a conservat, incredibil, un „românism în stare pură” (V. Horia), lăsând să circule subteran sevele autohtonismului. Povara destinului, „teroarea istoriei” au marcat, indiscutabil, imaginarul colectiv, dar au şi estompat, prin sovietizare totală şi control ideologic sever, conştiinţa înstrăinării, condiţia desţărării. Deşi par incompatibile, sentimentalismul de fond, secretând un iz romanţios-dulceag, şi eroismul rezistenţei au conlucrat în vederea integrării, redescoperind placenta: „mediul geopsihic matern”.

O problemă deschisă rămâne însă cea a valorizării. După ce a traversat infernul proletcultist şi a plătit tribut maniheismului de clasă, după ce a răspuns directivelor unionale şi republicane, trâmbiţând un optimism de comandă, renaşterea literară a Basarabiei va suporta tratamentul dur al selecţiei. Filtrul critic e nemilos. Dar el nu poate uita de grija contextualizării. Răspunzând – pe de o parte – imperativelor oficiale, literatura „moldovenească” s-a refugiat în tradiţionalismul programatic (ruralism, regionalism, conservatorism, polemism esopic) dovedindu-se – constată M. Cimpoi – o literatură „rizomică”, închisă în sine şi asigurând, printr-o serie fatală de compromisuri, supravieţuirea esteticului prin etnic şi cultural.

Mişcarea poeziei a urmat acelaşi grafic. Odată cu redeşteptarea naţională, politizarea liricii s-a înscris vectorului românismului. Era entuziasmului, împingând, sub presiunea istoriei, lirismul din zona intimismului înspre poezia agitatorică, s-a contaminat de neopaşoptism. Deşi eticheta e folosită azi depreciativ, se cuvine să reamintim că un poet în Basarabia era obligat „să fie un poet el cetăţii”. Iar ataşamentul faţă de tradiţie, alimentat de un conservatorism funciar, răspundea unui instinct de conservare. „Omul hotarelor” (S. Comoroşan), trăitor „la margini”, ne descoperă o altă lume. Şi homo cristianus (A. Mateevici), cu pusee de misticism, şi sufletul preontologic (M. Cimpoi) acuză senzaţia de neîmplinire. Aflaţi la margine, între două lumi, oamenii locului visează Centrul. El putea fi ispita slavă, observa M. Vulcănescu, atent la nota mistică, dar, mai degrabă, tropismul românesc, provincia oferind – după spusele lui G. Ibrăileanu – un „maximum de românism”. Disputa continuă. Departe de a fi un spaţiu mioritic, Basarabia ca lume deschisă, topind atâtea influenţe, a fost condamnată – din punctul de vedere al românităţii – la un prelungit exil interior.

Este de înţeles de ce, îndeptăţit, vorbim de o cultură „de rezistenţă” şi de miracolul basarabean. Deşi marcată de conştiinţa periferiei, spiritualitatea românească de aici s-a salvat prin centralitatea lui Eminescu. Sunt voci care deplâng acest establishment eminescian, considerând chiar – printr-o paralelă hilară – că mitul poetului a atins dimensiunile groteşti ale cultului ceauşist. Sau, dimpotrivă, acceptând că acest caz este o iscodire a politicului (cum pare a crede E. Lungu); n-am avea de cine-l apăra pe Eminescu, fiindcă „nu există demolatori”. Retrăgându-i competenţa universală şi infaibilitatea, el ar trebui repus în rândurile scriitorilor.

Evident. Doar că pentru o literatură subterană, poetocentrică, acuzând îndepărtarea de ţară sub bruiajul ideologic şi căutând vocaţia eticului sub pecetea înstrăinării, a infuziei elementului slav, Eminescu a fost chiar simbolul rezistenţei. Cu mult mai mult, aşadar, decât un nume de scriitor. Sub tăvălugul ideologic al moldovenismului sovietizant, mitizarea a fost reţeta salvatoare. Prin tradiţia fertilizantă pe care a vegheat-o, Poetul a făcut posibilă „regăsirea ontologică” (M. Cimpoi). Tradiţia, în acest caz, departe de a exercita o tutelă castratoare sau o „fraudare a percepţiei” (cum se rostesc voci alarmate), a îngăduit cruciada românismului. Am putea descoperi, din unghiul esteticii generaţioniste, o ciudată fluctuaţie a recepţiei, dincolo de avalanşa clişeelor didactice sau a jeturilor festiviste, paralizând spiritul critic. Observând că specificul naţional nu este „încremenit”, Em. Bucov descoperea „unele greşeli” şi pomenea de „hărdăul eminescian”. În câteva „notiţe” despre specificul naţional, V. Coroban (v. „Nistrul”, nr. 2/1959, p. 117-126), după ce glorifica „înflorirea de azi” a literaturii sovietice moldoveneşti sub influenţa literaturii popoarelor sovietice şi nota că izolaţionismul ar fi moartea culturii, preciza sec că literatura moldovenească s-a dezvoltat „în legătură nemijlocită” cu cea română. A urmat o dură campanie de presă, inclusiv critici aspre pe linie de partid, V. Coroban fiind nevoit să extragă de aici „învăţăminte adânci” (v. „Cultura Moldovei”, 3 martie 1960, p. 2) şi să-şi toarne cenuşă în cap. Să reamintim însă că „recidivistul” (cum îl taxa într-un editorial „Moldova socialistă” din 13 martie 1960), bucurându-se de tristul renume de „oracol fals” şi acuzat de revizionism, pus la zid pentru „tratările greşite”, atingea „culmea profanaţiei”, ponegrindu-l pe Gorki ori negând influenţa unor scriitori ruşi asupra lui Eminescu. Ca să nu mai pomenim de articolul O prefaţă agramată (v. „Nistrul”, nr. 8/1959, p. 137-139) în care, comentând textul lui A.T. Borşci, V. Coroban denunţa erorile acestuia când vorbea de „nefasta influenţă apuseană” ori „dezmăţul antirus”. Interesantă ar fi şi incursiunea în spaţiul interbelic, veritabil „continent necunoscut” (Alex. Burlacu). Una peste alta, o polarizare a reacţiilor, chiar dacă disproporţionată, e deîndată izbitoare. Tras în formulele desuete ale patriotismului melodramatic, cultul pentru Eminescu a stârnit mânia contestatarilor. Frenezia demolatoare a mers până într-acolo încât ziarul cernăuţean „Ceas” îl numea un „geniu rău”. Să adăugăm că lui Eminescu i se refuză un monument la Cernăuţi, pentru că poetul „ar fi ucrainean şi nu merită”, opera sa fiind o „mediocră probă şcolărească” (cf. „Ceas”, nr. 39/17 septembrie 1999). În plus, prin tot ce a scris s-a străduit „să repună jugul românesc pe grumazul ţinutului”. Hulit de vecini, poetul e atacat şi acasă, începând cu acel faimos canonic Grama care, la 1891, credea că Eminescu n-a fost „nice barem poet”. Detractorii se iţesc în momentele tulburi şi fără să credem că antieminescianismul ar fi o linie exegetică în cultura noastră, beneficiind de continuitate, trebuie să observăm – sub presiunea faptelor – o îndesire a atacurilor în vremea din urmă. Om al altui veac, poetul ne-ar împiedica – cred unii – în cursa pentru integrare, lăsându-ne la porţile Europei.

Evident că exegeza trebuie să renunţe la tiparele obosite, primenindu-se. După cum nu poate agrea nici demagogia patriotardă, sub poleială encomiastică, risipită de aşa-zişii „apărători”. Sărbătorit „în exces” (Vitalie Ciobanu, vezi „Flux”, 21 ianuarie 2000: Ce facem din Eminescu?), el devine un poet festiv şi, vai, necunoscut! Elanul idolatru nu face casă bună cu spiritul critic, vital pentru metabolismul unei culturi. „Lustruindu-se” (cum zicea chiar poetul), panglicarii şi mititeii, fie ei adulatori sau denigratori, se îndepărtează tocmai de exigenţele eminesciene. Or, posteritatea lui Eminescu este o continuă provocare. Poetul trebuie să ni se dezvăluie de sub crusta encomioanelor; el trebuie, aşadar, citit şi nu fosilizat sau deformat. Cu Eminescu, Basarabia s-a întors acasă. Mircea Eliade, într-un Cuvânt înainte (Paris, septembrie 1949), scria: „El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român”. Din „copacul Eminescu” (cum a zis Blaga) apar mlădiţele altor generaţii. Nu e vorba aici de „prizonieratul mental” deplâns de unii analişti. Bineînţeles, un citat din Eminescu nu rezolvă problemele noastre. Dar măcar să luăm aminte la acuitatea şi actualitatea unor observaţii, recunoscând – alături de Noica – eminescianismul ca măsură a fiinţei româneşti. Ca idealitate, mai exact, sperând că nu ne vom mai adăposti sub zisa costiniană a omului „subt vremi”. Chiar dacă luptele politice nu se vor domoli, chiar dacă – întreţinut şi aţâţat de carenţele informaţionale – curentul moldovenesc încă va dăinui, opunându-se zgomotos românismului, revigorarea culturii naţionale este un proces în marş. Dar triumfalismul nu e sănătos şi, în această interminabilă „tranziţie fără Moise”, (D. Sandu), Eminescu va fi chemat, într-adevăr, „să ne judece…”. El, în întregia sa, rămâne, singur, un prilej de înmândrire (P. Creaţia), legitimându-ne şi răscumpărându-ne. În rest, vorba poetului: „Istoria cugetă, deşi încet, însă sigur şi just”.

Nădăjduim că istoria ne va da dreptate. Dar ea trebuie ajutată. Bine ar fi ca, urmându-l, să ne recunoaştem în modelul eminescian. Din păcate, România ca ţară dilematică, fără aderenţă la tendinţa eminesciană, întârzie să facă din Eminescu un „mit lucrător”. Ar fi păcat să ne trecem vremea visând să fim, dovedind o „idolatrie machiavelică” (C. Tănase), cu izbucniri ciclice de „nevroză patriotardă”, fără a ne activa. Prezenţa lui Eminescu în cultura română obligă. El ne invită, ca o somaţie istorică, să uităm umilinţa şi ploconirea pentru a ne rosti în deplinătate fiinţa naţională. Iar Basarabia, scria – parcă testamentar – netranzacţionarul gazetar, ni se cuvine fiind chiar „misia noastră istorică”. Ea ar trebui pregătită. Şi veritabilul liant rămâne cultura. Altminteri, avertiza tot Eminescu, „unirea politică e o nebunie”. Or, Eminescu reprezintă avangarda românismului cultural. Cu el alături, suntem îndreptăţiţi să credem că Unirea e pe aproape. Mai ales că genialul poet avea oroare de civilizaţia vorbelor.

Eminescu, concretizând conceptul globalizant al fiinţei naţionale, se exprimă ca românitate fundamentală, lucrând în specific (v. Aureliu Goci, În Europa fără Eminescu?, Postfaţă la vol. M. Eminescu, Poezii, Editura Gramar, Bucureşti, 1996. Antologie, prefaţă, postfaţă şi tabel cronologic de A.G.). Şi, pe bună dreptate, criticul se întreabă frisonat: putem intra în Europa fără Eminescu? Cel care a fost o summa a structurilor de rezistenţă a devenit acum un obstacol, un nume repudiabil? Prea obişnuiţi cu ratarea marilor ocazii ale istoriei, s-ar putea să-l acuzăm pentru neputinţele noastre tot pe marele poet. Şi dacă, obsesiv-deziderativ, invocăm integrarea europeană (făcând mai degrabă o risipă de vorbe), nu înţelegem pudoarea în a „ataca” chestiunea reintegrării. Cele două tendinţe nu se exclud, nu sunt şi nu pot fi în conflict. Şi doar aşa vom împlini porunca peste veacuri a spiritului nostru tutelar. Regăsirea naţională a românilor basarabeni a fost posibilă prin Eminescu.

Sub faldurile latinităţii orientale, făcând din Eminescu, spuneam, o „Biblie lucrătoare”, cruciada românismului a cunoscut un exploziv moment de efervescenţă naţională (1988-1989), încununată cu declararea independenţei (27 august 1991) şi legiferarea limbii române ca limbă de stat. Din păcate, marile victorii au fost compromise rapid prin paseism literar şi versatilitate politică (vezi Vitalie Ciobanu, Anatomia unui faliment geopolitic). Mersul „şontâcăit”, destinul „fără adresă” al Basarabiei se explică şi prin „inadecvarea la realitate” a intelectualităţii, scria acuzator V. Gârneţ (vezi Intelectualul ca diversiune. Fragmente tragicomice de inadecvare la realitate). Vinovăţia elitelor intelectuale e reală. Dar, în acelaşi timp, nu putem ignora sau minimaliza aportul scriitorimii în bătălia pentru limbă, istorie şi neam, vârful de lance fiind, desigur, Grigore Vieru. Cel care l-a descoperit întâmplător şi abia la facultate pe Eminescu, citindu-l „prin crăpătura băncii”; cel care, aflat în Ţară, citea tăbliţele interdictive din parcuri „ca nişte poeme frumoase”; cel care, de fapt, descoperise Ţara prin Eminescu şi venerând „lacrima limbii noastre” a risipit versuri memorabile Pentru Ea (adică „limba mamei”).

Apărând, la temperatura fanatismului, interesele neamului, acel „băiet cu talent” (cf. Iacob Negruzzi) şi-a dorit să spună adevărul întreg. Sub pana lui s-a coagulat doctrina politică naţională, făcând o „cestiune de căpetenie” din norma de dezvoltare a ţării. Firesc, mare cititor al presei, Eminescu a intrat în vâltoarea polemicilor, atras – nota un vechi editor – de „mirajul luptei în câmpul ziaristicei”. Cu simţ istoric treaz, elogiind vechimea dar şi putinţa unei dezvoltări normale, blamând – cu virulenţă pamfletară – influenţele bolnăvicioase, cu speranţă de îndreptare totuşi, pregătind marele viitor, gazetarul Eminescu a fost un „pesimist activ”. Speranţa nu trebuie nici azi îngropată. Bătălia pentru Basarabia continuă…

Bibliografie

1. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu – Viaţa (vol. 1), ediţie îngrijită de Dumitru Irimia; Cuvânt înainte de Dan Hăulică, Editura Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2009.

2. Ioana Em. Petrescu, Eminescu – poet tragic, Editura Junimea, Iaşi, 1994.

3. Monica Spiridon, Mihai Eminescu. O anatomie a elocvenţei, Editura Minerva, Bucureşti, 1994.

4. Monica Spiridon, Eminescu – proza jurnalistică, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003.

5. Ruxandra Cesereanu, Ultraconservatorul agresiv şi profetul mânios. Eminescu la Timpul, în Imaginarul violent al românilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.

6. Vasile Ilinca, Stilul publicistic eminescian, Editura Universităţii Suceava, 2004; cu o prefaţă de Al. Andriescu.

7. D. Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu (1877-1883, 1888-1889), Editura Minerva, Bucureşti, 1996.

8. Mihai Eminescu, Basarabia – pământ românesc, samavolnic răpit, Antologie, prefaţă şi note de D. Vatamaniuc, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997.

9. M. Eminescu, Opera politică, vol. I (1870-1879), ediţie îngrijită de prof. I. Creţu, Cugetarea – Georgescu Delafras, f.a.

10. Adrian Dinu Rachieru, Bătălia pentru Basarabia, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Augusta, Timişoara, 2002.

articol dupa Adrian Dinu Rachieru

sursa: Revista Limba Română, Chisinău

Se vor împlini în curând o sută de ani de la luarea Basarabiei de către ruşi. Adică acum o sută de ani, prin pacea de la Bucureşti, din mai 1812, ei au luat partea de răsărit a Moldovei, şi anume partea cea mai bună, mai mănoasă, mai potrivită pentru creşterea vitelor, – cum ziceau plângând boierii de atunci, într-o vreme când fruntaşii ţerii nu mai ştiau să se lupte. Aceste întinse şi frumoase ţinuturi n-aveau pe atunci un nume osebitor, ca şi Moldova de Sus când ni-a luat-o Austria: răpitorii se grăbesc să acopere cu un nume fals, crezând că-şi pot ascunde astfel fapta rea, ceea ce au răpit.

La pacea din Bucureşti deci, Rusia, care nu purta război cu noi, Rusia ai cării ostaşi fuseseră primiţi totdeauna bine la noi, în ţară ospitalieră, primiţi cu crucea şi evanghelia de clerici, poate şi pentru a se aminti astfel acestor vânători de pământ străin dreptatea şi cruţarea creştinească, ni-a luat Basarabia pentru că avuse o socoteală cu Turcia. Crezuse că poate opri amândouă ţerile româneşti întregi, cu binecuvântarea lui Napoleon I, care numai Dumnezeu ştie de câte ori ne-a dat şi unora şi altora: au fost câţiva ani când numele Împăratului Alexandru Pavlovici, şi nu al unor voievozi români, a fost pomenit la liturghie şi scris deasupra uşii bisericilor ce se ridicau. Francezii pătrunseră însă în Rusia, şi atunci vecinii se mulţămiră şi cu o pradă mai mică. Trădarea fanariotului Moruzi din neam de domn român i-a ajutat la aceasta.

Ruşii vor serba ca o zi de bucurie centenarul anexării. Noi va trebui să o comemorăm ca o zi de durere şi ca o zi de trezire a speranţelor pe care le dă totdeauna dreptul veşnic, care nu poate fi învins, nici cucerit.

Cine va putea face această comemoraţie? Statul? Dar el are datorii internaţionale de care nu se va putea depărta. Cel mult dacă nu va trimete din spirit de bună vecinătate o telegramă de felicitări la Chişinău. Altă dată statul român, care-şi amintea încă bine de unde a venit, dintr-o mişcare a sufletelor, fiind mai puţin desăvârşit în corectitudine, mai puţin aplaudat de Europa, avea unele îndrăzneli pe care nici nu cutezăm a i le cere acuma. Când s-au împlinit o sută de ani de la răpirea Bucovinei, austriecii au serbat acea zi de bucurie, austriecii, reprezintanţii “culturii”, ai “spiritului german”, ai “credinţei germane”, adecă, fireşte, rusnecii vagabonzi şi cerşitori, aventurierii poloni, cehi şi de alte neamuri, şi mai ales “austriecii” pe cari-i vedeţi şi răbdaţi aici lângă dumneavoastră, europenii de rasă asiatică. Au întemeiat în numele culturii o Universitate provocătoare, insultătoare, pentru a răspândi lumina între barbari: s-a întâmplat, ce e dreptul, că razele acelei lumini n-au ajuns pănă la noi, dar din Universitatea noastră, cea barbară, de la Iaşi, întărită ca spirit, pornesc tot mai multe raze, care descopăr românilor din Bucovina un trecut şi-i fac să întrevadă un viitor. Şi s-a mai întâmplat un lucru: că, nevenind la Cernăuţi barbarii Moldovei, barbarii români din Bucovina se grămădesc tot mai mulţi în Universitatea feciorilor de evrei, nu pentru a sorbi spiritul străin, ci pentru a întroduce pe cel românesc. Mâni energice de tineri lucrează pe frontonul Universităţii jubiliare, scriind pe dânsa “Universitate românească” şi începând a însemna în locul datei de anexare o altă dată, pe care o aşteaptă ei şi o aşteptăm şi noi.

Când discursurile triumfătoare răsunau la Cernăuţi, lumea se aduna la Iaşi, cu autoritatea comunală în frunte, pentru a inaugura într-un colţ năpădit de jidovime bustul de marmură al lui Grigore Alexandru-Vodă Ghica. Ghica a fost, cu tot sângele românesc revărsat în neamul său, un grec; moartea lui, doi ani după luarea Bucovinei, nu se datoreşte acestui eveniment. Îl pârâseră boierii la turci pentru simpatii faţă de Rusia şi pentru biruri luate pe nedrept de la ţară, şi turcul trimes să-l prindă a crezut că e mai uşor să ducă la Ţarigrad un cap tăiat decât un om viu. Dar popoarele au nevoie de oameni simbolici, cari să întrupeze o luptă, o biruinţă, o înfrângere, o tragedie. Când nu-i are, îi creează, şi astfel durerea noastră a înfăptuit pe acestălalt Grigore Ghica, deosebit de cel istoric, fals din punct de vedere al adevărului, dar care va trăi totuşi atâta timp cât şi durerea noastră.

Rusia nu obişnuieşte a face Universităţi de rusificare, pentru românii ei şi – mai ştii?- pentru noi; nu îndrăzneşte a le face. Cu ce clădire va comemora ea răpirea Basarabiei? Ar fi mai potrivit cu o temniţă mare. Cu una în care să între toţi românii de acolo cari vreau să fie români şi îndrăznesc a o spune. Dacă o astfel de temniţă s-ar face pentru ardeleni, la Alba Iulia, răpede n-ar mai încăpea oaspeţii într-însa. Cea din Chişinău ar rămâne goală: menirea noastră e să pregătim locuitori, cât mai mulţi, pentru dânsa. Căci fără vamă de suferinţi, fără lacrimi din prisosul durerii, fără sânge din prisosul vieţii nu se mântuie din robie un neam.

Statul român nu va cuteza poate nici măcar să orânduiască în mai 1912 publicarea unei cărţi despre Basarabia românească, despre cei o mie de ani cât au fost ale noastre aceste ţinuturi, ca un răspuns la cartea în care ruşii ar vorbi despre cei o sută de ani de când au această ţară. Să comemoreze măcar opinia publică; s-o dezveţe Liga Culturală de obiceiul ce are de a întreba la uşile partidului respectiv ce trebuie să facă în asemenea chestii, care admit pentru politiciani aceeaşi soluţie negativă. Să se facă oriunde comemoraţia, dar mai ales în oraşe ca acesta, care trebuie să fie turnuri de strajă, pentru a vedea peste hotar, pentru a pândi ceasul cel bun pentru a da lovitura cea cu izbândă.

II

Când Rusia a luat Basarabia, ea a avut grijă să păstreze un timp înfăţişarea românească a ţerii, să câştige prin recunoaşteri şi adăugiri de drepturi toate clasele, – mai toate măcar.

Guvernator a fost numit un Sturdza aşezat în Rusia şi ai cărui urmaşi erau să fie cu totul înstrăinaţi, în sens franţuzesc şi rusesc. Exarh al Sinodului rusesc, vlădică în Chişinău a fost aşezat un răzeş bucovinean, Gavriil Bănulescu, care a tipărit cărţi româneşti.

Boierilor li s-a cerut să se aşeze cu totul peste Prut ori să-şi vândă în termin scurt moşiile. Cei mai mulţi au rămas în Iaşi şi au pierdut moşiile, cu totul ori aproape. Şi la noi în casă era un sipet mare de fier în care se cuprindeau multe petiţii ruseşti timbrate pentru o lungă cheltuială şi o mare pagubă, din care am rămas oameni săraci. Celor ce găsiră însă că e mai bine să primească oblăduirea împărătească, ce nu li s-a dat? Drepturi ca ale nobililor ruşi, cinuri de funcţionari, cordoane de cavaler, – juveţe prinse de gâturi plecate.

Clerul, în ţara unde pretutindeni arde lumina la icoane, în ţara unde statul sprijine Biserica sprijinindu-se pe dânsa, în care toţi se pleacă înaintea clericului, n-avea de ce să fie nemulţămit.

Şi, în sfârşit, ţeranii neliberi, cari aveau înaintea lor exemplul eroicilor răzeşi ai Orheiului şi Sorocăi, au prins ceasul prielnic al vânzării moşiilor pe nimic şi s-au împroprietărit pe brazda lor.

III

Fericit ar fi fost neamul nostru, cu toate clasele lui, în Moldova împăratului creştin, dacă un popor ar trăi, cum cred socialiştii, numai din viaţa trupului, dacă el s-ar simţi bine numai în oasele şi carnea lui. Dar un suflet dumnezeiesc se zbate în acest trecător înveliş al nostru, un suflet pe care altă voinţă decât a noastră îl duce pe căi ce cuprind răbdare şi suferinţă, dar de pe care toate chemările cărnii ce tinde spre mulţămire nu-l pot îndepărta.

Şi sufletul acesta nu putea trăi, adecă nu se putea dezvolta şi nu putea stăpâni în Basarabia. Aceasta se văzu îndată. Noua gubernie n-a dat nici un scriitor rusesc şi n-a putut păstra nici un scriitor român, decât doar înăbuşindu-l.

Unii au pribegit, îndată după începerea erei ruseşti. Cel dintăi fabulist al nostru, Alecu Donici, e un basarabean, născut şi crescut peste Prut. Toată viaţa şi-a adus aminte de malurile Răutului, de şesurile bogate, de câmpiile înflorite ale Basarabiei sale. Fiu de boier, a întrat în şcoala militară a stăpânilor, a purtat uniforma ţarului. Dar deodată l-a furat dorul. Dorul cel mai ciudat şi cel mai straşnic; nu acela care cheamă pe cineva spre ţara lui, locuită de cei mai aproape din neamul lui, ci dorul care smulge dintre cei mai de aproape şi înstrăinează de ţărâna cea mai iubită pentru a găsi aiurea, în libertate, sufletul neamului său. Aşa a făcut Donici şi viaţa lui întreagă s-a desfăşurat apoi la noi.

Un altul, înrudit cu această familie, Alecu Rusu, s-a adaus la rândul lui scriitorilor români din Moldova. Şi lui îi răsărea înainte vedenia satului basarabean unde văzuse întăi lumina zilei şi frumuseţile naturii. Dar nici spiritul lui liber nu i-ar fi îngăduit, după studii făcute în depărtatul Apus, să trăiască în părţile româneşti unde românilor li era îngăduit orice alta decât să aibă un suflet.

În Basarabia şi-a petrecut toată viaţa cavalerul – un cavaler de ordin rusesc – C. Stamati. Era nepotul de frate al marelui mitropolit moldovean Iacov, mai întăi episcop al Huşilor; tatăl său rămăsese peste Prut şi acolo şi-a avut acestălalt scriitor pământul, funcţia, decoraţia. Dar şi pe dânsul în Moldova îl chema dorul; a străbătut-o, nu ca un străin doritor de a vedea şi a afla, ci ca un evlavios pelerin, culegând la Iaşi, la Suceava amintiri din trecutul românesc comun, inspiraţii neuitate pentru scrisul lui. Când Mihai Kogălniceanu, întors din Apus, începu să tipărească o revistă literară pentru toţi românii, Dacia literară, când el ceru ajutorul tuturor scriitorilor neamului fără deosebire de graniţă, Stamati-i trimise duioasa idilă rurală, ţerănească, a Gafiţei blestemate de părinţi. Din cronicile Moldovei, din viaţa răzăşească şi vitejească a Moldovei, din superstiţiile poporale ale Moldovei s-a inspirat el pentru a scrie poemele sale, şi isteţia săteanului nostru dă viaţă fabulelor lui, scrise într-o limbă românească aşa de bună. La Iaşi a apărut către sfârşitul vieţii lui culegerea operelor poetice ale unei liniştite şi îndelungate activităţi, stăpânite de spiritul românesc.

În acelaşi spirit de glumă şi înţelepciune a neamului scrie, tipărind la ruşii din Chişinău, Ion Sârbu, care nu ştia gramatică nouă, dar păstra cu evlavie şi mlădia cu pricepere limba cea veche. Poezii lirice stau alături cu fabulele lui, poezii slabe: nu din ele aflăm ce se putea petrece în sufletul său, ci din scurta fabulă a crinului, pe care nici ploaia nu-l hrăneşte, nici soarele nu-l bucură, căci e “în străinătate”.

Şi ca dânşii simţea o generaţie întreagă. Scrisorile ei ni-o spun. Şi dăunăzi ceteam un răvaş prin care cutare bătrân care-şi simţea bătrâneţa cerea de-acasă, din Moldova, o şubă bună, ca să-şi încălzească trupul şi poate, pe lângă aceasta, să-şi încălzească de amintiri sufletul.

IV

Cel din urmă pribeag ce ni-a venit de peste Prut a fost şi cel din urmă reprezintant al inteligenţei româneşti din Basarabia. Bogdan Petriceicu Hasdeu, adevărat urmaş al neamului ce a dat pe Vodă Petriceicu, era fiul şi nepotul unor oameni de talent cari scriseseră în ruseşte şi leşeşte. Nu doar că ei s-ar fi înstrăinat după 1812, ci pribegi vechi, dinaintea anului 1700, ei păstraseră din spiritul românesc doar mândria neamului lor şi, în legătură cu aceasta, amintirea trecutului moldovenesc. Mediul basarabean nou a înviat pentru români pe Hăjdău, tatăl şi fiul, cari aveau moşie la Cârstineşti lângă Hotin. De la noi a avut B.P. Hasdeu însuşirile bune ale sufletului său; cele rele, de sarcasm, de imaginaţie fără frâu, de lipsă a iubirii de oameni şi a simţului de datorie le căpătase, la Universitatea din Harkov şi între colegii săi ofiţeri, de la străini. Părăsindu-i, la noi şi-a făcut el toată viaţa.

Când şirul scriitorilor basarabeni a încetat, limba noastră mai trăia încă în bisericile de sate. Româneşte răsunau cântările, româneşte se cetea cuvântul lui Dumnezeu, româneşte se săvârşeau tainele cele mari, româneşte vorbea predica din vechile cazanii.

Apoi, supt vlădici rusificaţi sau ruşi, opreliştea graiului moldovenesc s-a hotărât, şi întunerec adânc s-a întins peste suflete. Străinii cari ne apucaseră de gât cu dezmierdări pentru a ne zugruma, ei cari ne coborâseră adânc în mormânt, cari presăraseră multă ţernă asupra noastră şi înfipseseră într-însa o cruce pravoslavnică purtând însemnări muscăleşti, ei nu se gândeau că mortul cel jertfit de ei ar putea să învie vreodată. El a înviat însă, fără ca măcar glasul nostru de frate, pătrunzând pănă în lăcaşul lui de întunerec, să-l fi chemat.

V

Dăunăzi, ruşii făcură revoluţie împotriva ţarului. Ruşii, şi mai ales evreii, şi unii şi alţii socialişti, internaţionalişti, nu se puteau gândi la mormântul sufletesc al bietului moldovean. Rusia nouă, liberă, democratică, parlamentară, Rusia roşie a viitorului trebuia să fie o Rusie rusească.

Dar, când se vorbeşte de viaţă în cimitire, nu învie morţii cari şi-au isprăvit traiul pe dreptate şi nu prind viaţă stafiile nebune ale gândului bolnav, ci se ridică, cerându-şi dreptate, cei ucişi tâlhăreşte. Rusia cea nouă n-au unde o găsi astăzi, când revoluţia a fost înăbuşită, dar vechea Moldovă basarabeană, pe care o credeau moartă, trăieşte.

Au început întăi boierii. Familii unde abia se ştie româneşte au dorit reprezintaţii româneşti în Chişinău. Şi s-au dat. A fost ca o bună vestire. Cine ar crede că gluma uşoară a lui Alecsandri a putut fi întâmpinată cu ochi în care se desluşea o durere tragică, cine ar putea crede că lacrimi răsăreau într-înşii? Şi aşa a fost. Fiindcă nu era vorba de glumă sau de patimă, de comedie sau de tragedie, ci de sufletul nostru ce învia şi vorbea şi chema în graiul nostru. Şi lacrima aceea s-a uscat, dar ochiul atins de dânsa a văzut, şi prihana vechii orbiri s-a curăţit de pe dânsul. Pe ţeran nu-l întrebase nimeni. Doar, şi acolo, boierul nu vede în jos! Dar iată că, din adâncul satelor întunecate, s-a ridicat un singur glas de plângere, de cerere, de voinţă: daţi-ni graiul românesc în biserică! Şi s-au chibzuit mult străinii şi, fiindcă legea creştină nu poate fi fără cuvânt înţeles altceva decât o bâiguială păgână, au trebuit să se învoiască şi ei. O comisiune a lucrat şi lucrează: ea a dat o Psaltire, Rugăciuni, şi, de curând, cel dintăi volum din Vieţile Sfinţilor a apărut la Chişinău. Întoarcerea la românism a bisericii satelor a început şi, prin ea, însăşi Basarabia românească-şi liberează sufletul.

E acum rândul nostru de a lucra.

1909 (Neamul românesc, anul al IV-lea, nr. 138.) basarabialiterara.com.md

In anul 1958 Parintele Adrian a fost arestat din nou si la interogatoriul de la Suceava , un securist l-a batut cu bocancul in cap, incat cheagurile de sange i-au afectat iremediabil nervul optic. „Nu o sa ma crezi, frate, dar in inchisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu”, zice parintele Adrian. „Acolo, pretuiai tot darul lui Dumnezeu. Pretuiai aerul, pe care, intr-o celula suprapopulata, il cautai cateva secunde, cu randul, stand cu nasul sub crapatura usii. Pretuiai painea (doua felii prin care intrezareai lumina soarelui), alaturi de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam intre noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din portia mea. Firav si abia tinandu-se pe picioare, era pus sa duca niste hardaie mai mari decat el. Nu putea sa le ridice si atunci gardienii il pedepseau taindu-i ratia de mancare…

In inchisoare, aveai nevoie de hrana, dar, mai presus de toate, de cuvantul lui Dumnezeu. Prin El ne-am aratat puterea. Imi amintesc ca la Aiud imi facusem un calendar pe degete, dupa metoda Gauss. Am calculat data Pastelui si mi-am dat seama ca era exact in acea noapte. Fara sa ma mai gandesc la urmari, am inceput sa strig: „Hristos a inviat!” si imediat din toate celulele a inceput sa razbata spre cer cantarea cea minunata:

„Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le!”.

Rasuna Aiudul de chemarea sperantei, de strigatul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau ca am inceput o revolta. Alergau nebuneste prin curte si trageau focuri de avertisment, dadeau telefoane si cereau intariri. Erau speriati de glasurile noastre reunite, de forta spirituala a credintei, pe care nici o fereastra zabrelita nu o poate opri.

Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate intelege. Taria pe care ti-o da Dumnezeu ar fi una din ele… Cand am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gat si a aruncat-o in lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a batut crancen si a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lasat. Iarasi, am ridicat crucea si el m-a calcat in picioare. Dupa 8-9 incercari, ofiterul a cedat. M-a lasat in pace… Fiind in camera de tortura, imi spuneam: „Rezista! Nu-L face de ras pe Hristos” si poate nu o sa ma crezi, frate, dar dupa 60 de lovituri nu mai simteam nici o durere. Corpul singur lucra fara voia mea, parca se autoanestezia.  In inchisoare incetezi sa existi, doar Hristos te tine in viata. La iesirea din Aiud, am aflat ca sarmana mea mama, atunci cand scria acatistul pentru preot, imi trecea numele si la vii, si la morti, nestiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – in puscarie, eram si viu, si mort, deopotriva.”

(Pr. Adrian Făgețeanu)

In calendarul Bisericii noastre ortodoxe, Duminica aceasta, a V-a dupa Pasti, e numita Duminica Samarinencei. Sunt sigur ca multi v-ati intrebat: Cine este aceasta Samarineanca? Cum de a ajuns atat de celebra, cand nici macar numele nu i se cunoaste? Cine este aceasta anonima contemporana cu Mantuitorul, ca din zecile, sutele de mii de contemporane anonime, sa fie amintita tocmai ea? Ce a facut ea ca sa merite sa intre in istorie, sa fie pomenita de-a lungul veacurilor, si sa i se consacre chiar o zi din calendarul bisericesc? Cine este aceasta femeie care concureaza pe Alexandru Macedon si pe Cezar? Cine este aceasta samarineanca despre care se scriu carti si se vorbeste in biserici? Nu exista carte de exegeza crestina in care ea sa nu fie pomenita. Cine este aceasta samarineanca pe care o picteaza marii pictori ai lumii? Cine este aceasta samarineanca si ce a facut ea ca sa-si merite locul nu numai in calendar, ci si pe peretii bisericilor noastre?

Este o anonima, dar o ilustra anonima. De ce? Ca sa intelegem de ce, trebuie sa ne ducem putin inapoi, in atmosfera intamplarii care a facut-o sa ajunga in istorie, si prin istorie pana la noi. Era o sateanca dintr-un tinut al Tarii Sfinte, socotit blestemat si spurcat. Se numea Samaria. Era o sateanca oarecare. Am putea spune ca era chiar putin deocheata. Si o sa avedem indata de ce. Samaria era si este si azi o provincie situata in mijlocul Tarii Sfinte, intre provincia de nord, Galileea, unde este Nazaretul, si provincia de sud, Iudeea, unde sunt Betleemul si Ierusalimul.

Samarinenii, ca si tinutul lor, erau socotiti de catre iudei spurcati. Nici un iudeu nu s-ar fi apropiat de vreun samarinean. Nu i-ar fi vorbit. N-ar fi luat ceva din mana lui. Ba chiar se fereau sa treaca si pe teritoriul lor. De ce? Pentru ca in timpul invaziei asiro-babiloniene, sub imparatul Salmanasar, asiro-babilonienii s-au amestecat cu locuitorii Samariei. Acestia erau urmasii a doua dintre triburile lui Israel, a doi dintre cei doisprezece fii ai lui Iacob, anume ai lui Efraim si ai lui Manase. S-au amestecat cu invadatorul asiro-babilonian si si-au stricat randuielile religioase, socotite sacre pentru fiii lui Israel. Au schimbat chiar Ierusalimul ca centru religios, pe un alt centru al lor, unde si-au cladit un altar nou, astfel incat in loc sa considere Ierusalimul drept locul cel sfant, si templul din Ierusalim ca centru al inchinarii la adevaratul si unicul Dumnezeu, ei si-au facut un templu propriu, pe muntele Garizim, unde se inchinau si lui Iahve, dar se inchinau si unor idoli asiro-babiloniei. Din punctul de vedere al adevaratilor iudei, acest lucru era o adevarata catastrofa religioasa. Nu se respectau cele mai importante din poruncile Vechiului Testament, precum: “Sa nu-ti faci tie chip cioplit” (Deut. 5, 8; Iesire 20, 4), sau “Sa nu mergeti dupa alti dumnezei, dupa dumnezeii popoarelor care se vor afla in imprejurul vostru” (Deut. 6, 14). Ori, tocmai aceasta facusera samarinenii. Din aceasta cauza erau considerati ca niste leprosi si iudeii ocoleau cu grija locurile in care isi aveau acestia satele si orasele.

Cu toate acestea Mantuitorul, urmat de apostolii Sai, trecand din provincia de sud, Iudeea, spre provincia de nord, Galileea, in patria Sa, cum spun adesea evanghelistii, pentru ca era din Nazaretul Galileii, in loc sa ocoleasca Samaria, cum faceau toti, urmand valea Iordanului spre izvor, a trecut de-a dreptul prin Samaria.

Trebuie sa ne inchipuim ca apostolii insisi nu-L urmau pe acel drum cu bucurie si fara teama. Pentru un adevarat iudeu, a fi mers pe drumul acela era scandalos. Dar Mantuitorul se hotarase sa infrunte acest scandal. Va fi avut El ceva in gand. Poate voia sa le dea o anumita lectie apostolilor. Acestia s-au gandit probabil si la aceasta, desi nedumerirea le staruia in suflete, si vor fi fost privind in jur sa nu-i vada cineva, si sa le-o ia in nume de rau.

Ajunsesera langa un sat care se chema Sihar. Vedeti, evanghelistii ne dau si detalii geografice. Ne spun numele provinciei, ne spun numele satului. Nu fac acest lucru intamplator. Ei fac istorie.

Si dau inadins detalii care sa confirme veridicitatea intamplarii. La marginea satului era o fantana. Iisus-s-a oprit sa se odihneasca, iar pe ucenici i-a trimis in sat sa caute ceva de mancare. In timp ce Mantuitorul statea langa fantana, a venit din Sihar o femeie ca sa ia apa. Aceasta e Samarineanca pe care o aminteste Evanghelia de astazi, si al carei nume s-a dat duminicii acesteia, a V-a dupa Pasti, Samarineanca, adica o locuitoare din Samaria, cum am spune noi, ardeleanca, sau sibianca, sau moldoveanca. Cu acest nume a ramas in istorie.

A venit la fantana, L-a vazut pe Mantuitorul si, dupa imbracaminte, si-a dat seama ca e iudeu. Nu i-a adresat nici un cuvant, pentru ca stia ca nu se cadea sa vorbeasca cu un iudeu. A scos apa. Probabil venise de acasa cu o galeata si cu o funie cu care sa scoata apa. Fantana nu avea instalatie proprie de scos apa.

Impotriva tuturor preceptelor Legii, si spre surprinderea femeii, Mantuitorul i s-a adresat cu cuvintele: “Da-mi sa beau”. Femeia a fost foarte contrariata. Nu i se mai intamplase asa ceva. Omul calca randuielile traditionale. Il infrunta: “Cum tu, care esti iudeu, ceri sa bei apa de la mine, care sunt samarineanca?”

Dialogul se anunta interesant. Femeia astepta explicatia ceruta. Nu i-a dat apa. Si atunci Mantuitorul i-a spus: “De ai fi stiut darul lui Dumnezeu si Cine este Cel care ti-a zis: “Da-mi sa beau”, ai fi cerut tu de la Dansul, si ti-ar fi dat apa vie” (Ioan 4, 10 si urm.). Ciudata explicatie! Si ce vorba fara noima. Apa vie! Parca ar exista si apa moarta, isi va fi zis femeia in sinea ei. Nu mai auzise o astfel de imperechere de cuvinte, desi metafora ca mod de vorbire nu le era straina orientalilor. In Scriptura evreilor, care era si a samarinenilor, cu unele exceptii, o astfel de vorbire facea tocmai frumusetea inegalabila a multor carti, precum Cantarea Cantarilor, Proverbele lui Solomon, Eclesiastul. Poate ca femeia sa nu fi fost totusi o prea silitoare cititoare. Si-apoi cartile, pe vremea aceea, erau rezervate mai ales barbatilor. Ea intelese cuvintele, in ceea ce spuneau ele simplu si direct, mintii si intelegerii ei, dar i se paruse fara noima. S-a mirat mai departe: “Doamne, — adica domnule —, fantana este adanca si nici ciutura nu ai; de unde dar ai apa cea vie?” Ca doar nu vei fi fiind tu mai mare decat Iacob, parintele nostru, care era in stare sa faca minuni? Dar Iisus i-a raspuns din nou cu cuvinte de taina: “Tot cel ce bea din apa aceasta va inseta iarasi, iar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va inseta in veac, si apa pe care i-o voi da, se va face intr-ansul izvor de apa care curge spre viata vesnica”.

Nu e greu de presupus ca femeia n-a priceput nici acum prea mult din cele auzite, dar o asemenea apa, care sa-i ajunga pentru o viata, o ispitea totusi: “Doamne, da-mi apa aceasta,-ca sa nu mai insetez nici sa mai vin aici sa scot apa!” Era o cerere de bun-simt, desi se putea sa fi fost rostita putin in gluma. Cuvintele strainului erau prea grele pentru ea. Putea crede ca nici nu au fost rostite pentru ea. Si nici n-au fost rostite pentru ea!

Mantuitorul, aparent, nici nu i-a mai raspuns la aceasta cerere. Si-a dat seama ca nu a fost inteles si ca femeia i-a luat cuvintele la modul cel mai direct, cum va pati si cu Nicodim cand ii va vorbi despre nasterea din nou, fara sa priceapa sensul lor ascuns, tainic, spiritual. A dorit totusi s-o lamureasca si atunci a recurs la un procedeu pedagogic, de pregatire.

Mai intai, ca si cum i-ar fi dat speranta ca ii va da “apa cea vie”, din care band sa nu mai inseteze niciodata, a pus-o la proba, spunandu-i: “Mergi de cheama pe barbatul tau, si vino aici”. Femeia i-a raspuns: “Nu am barbat”. A trecut cu bine proba. De ce? Fiindca Mantuitorul care, ca Dumnezeu atoatestiutor, vedea la departare si cunostea faptele, inimile si destinele oamenilor, stiuse acest lucru, dar ii pusese la incercare sinceritatea, pentru a o face sa merite continuarea convorbirii.

I-a placut raspunsul ei. Spusese adevarul. “Bine ai zis ca nu ai barbat”, a apreciat-o El, si indata si-a pus in gand s-o uluiasca cu cateva amanunte din viata ei, amanunte care urmau nu numai sa-i starneasca la maximum interesul, dar s-o si faca sa se angajeze fara rezerve in discutie, cat dintr-o teama sfanta, ca in fata unui prooroc, cat din curiozitatea, dar mai ales din dorinta de a-si lamuri unele lucruri pe care nu le intelesese pana atunci prea bine.

Mantuitorul a continuat: “Caci cinci barbati ai avut, si acela pe care-l ai acum, nu-ti este barbat”, si a mai laudat-o o data pentru sinceritatea ei: Aceasta adevarat ai spus”. Asadar traia in concubinaj cu al saselea. De data aceasta femeia a ramas stupefiata. Nu i se mai intamplase asa ceva. Atunci a izbucnit: “Doamne, vad ca esti prooroc”. Si-a dat seama ca altfel n-ar fi avut de unde sti toate acestea. A ramas uimita fiindca ii spusese un adevar din viata ei. Si stia precis ca nu se mai intalnise cu el niciodata.
Poate ca in discutia pe care a avut-o acolo, Mantuitorul ii va fi spus si multe alte lucruri, pentru ca evanghelistul, autorul care scrie intamplarea, desigur sintetizeaza, ne da numai esenta convorbirii.

Impresionata la culme, dar pastrandu-si cumpatul, s-a gandit ca n-ar fi rau sa profite de faptul ca Dumnezeu i-a scos in cale un prooroc, si ce s-a gandit? E un lucru cu care probabil nu ma voi mai intalni niciodata.- Ia sa-i pun eu intrebarea vietii mele, aceea care ne preocupa pe toti, locuitorii Samariei, intrebarea natiunii mele, aceea care face sa fim dispretuiti de iudei si ocoliti. Aceasta trebuie sa fie un altfel de iudeu, un intelept, de vreme ce sta de vorba cu mine. Poate ma va lamuri. Daca a stiut sa-mi spuna atatea din viata mea, fara intoiala, va sti sa-mi raspunda si la aceasta. Si il intreaba: “Doamne, parintii nostri (acestia din Samaria) s-au inchinat in muntele acesta (muntele Garizimului), voi insa (cei din Iudeea) ziceti ca in Ierusalim este locul unde se cuvine a se inchina”. Spune-mi, va fi continuat ea, cum e mai bine? Care este adevarul?

Abia acum Mantuitorul i-a dat, de fapt, apa cea vie. Acum i-a dat de fapt raspunsul la cererea ei care ni s-a parut a fi, si era intr-adevar, naiva, dar pe care Mantuitorul n-a ignorat-o, ci a adus discutia pana la acest punct, in care urma sa-i dea raspunsul. Era un raspuns pentru ea? Era si pentru ea. Dar era mai ales o proclamatie, o declaratie de credinta, unul din acele momente in care Mantuitorul isi delimita invatatura Sa de cea a Vechiului Testament, dar si de cea a neamurilor. De data aceasta o delimita si fata de unii, si fata de altii.

Ceea ce i-a spus Samarinencei e ca o continuare a Predicii de pe munte. Samarineanca era doar un pretext. Intalnirea cu ea a fost un pretext pentru a spune cuvintele care urmeaza si care fac parte din esenta Evangheliei Sale. Iata de ce, aceasta anonima din Samaria a intrat in istorie. Pentru ca ea a auzit cea dintai aceste cuvinte. Si, cine stie, poate ca chiar ea le-a transmis, si de la ea le-a preluat Sf. Evanghelist Ioan. Altfel, de unde sa le fi luat? Sa le fi repetat Iisus? Sa le fi repetat insotitorilor convorbirea? Nu prea obisnuia.

Vom intelege acum mai bine de ce a intrat samarineanca in concurenta cu Alexandru Macedon si cu Cezar, pentru un loc in istoria omenirii. Si s-ar putea sa fie mai multi cei care au auzit de ea, decat cei care au auzit de Alexandru Macedon si de Cezar!

O sfanta cu numele uitat. O sfanta dintr-o concubina? Dar Maria Magdalena ce fusese? Pentru ca a tinut minte si a propovaduit cuvintele lui Iisus, pentru ca L-a recunoscut si Il va fi propovaduit ca Mesia, pentru ca a transmis una din cele mai delicate solutii pentru vremea aceea, dar si pentru alte vremuri, privitoare la importanta problemelor legate de cult, samarineanca isi merita locul in Evanghelie-si in pomenirea noastra. Ea s-a facut instrumentul unei precizari fundamentale cu privire la depasirea de catre crestinism a nationalismului ingust, a Legamantului celui vechi, ca si a altor nationalisme, ca si cel al samarinenilor de pilda, largind crestinismul pana la dimensiuni universale.

Acest lucru l-a spus Iisus acestei femei: invatatura Mea este universala. Are limitele cat limitele lumii, si centrul pretutindeni, pentru ca fiecare om e o lume, si lumea ca un individ. Se afla peste tot. E mare cat cea mai mare marime, dar incape si intr-o inima de om. Si, mai presus de toate, nu e in forme, locuri si ritualuri, decat atunci cand e in oameni, in duh si adevar. Numai atunci se poate salaslui si in forme, locuri si ritualuri, peste tot pe unde exista oameni.

Dar sa mergem chiar la cuvintele Mantuitorului. “Zis-a ei lisus: Crede-Ma, femeie, ca va veni vremea cand nu in muntele acesta, nici in Ierusalim va veti inchina Tatalui. Voi nu stiti cui va inchinati, iar noi stim cui ne inchinam, caci mantuirea este de la iudei”. Afirma, asadar, continuitatea dintre cele doua Testamente, pe care cei din Samaria, si neamurile in general o ignorau, si nu era bine.-Dar mai afirma ca ceva urma sa se schimbe si in privinta iudeilor. Daca ar fi spus unui iudeu sau in Iudeea ca va veni vremea cand locul de inchinare nu va mai fi Ierusalimul, ar fi riscat inainte de vreme moartea. Poate tocmai de aceea a facut aceasta declaratie unei samarinence, careia vestea ii va fi facut chiar placere, desi Iisus ii negase si Garizimului privilegiul de a fi loc exclusiv de inchinare. Si aceasta era o traditie care urma sa se schimbe si, pe care, de fapt, o va schimba chiar El, si chiar in momentul acela, cand zicea: “nici in muntele acesta al vostru.

Si indata, continuandu-si vorbirea, a trecut la cele ce vor fi puse in locul celor vechi: “Dar va veni vremea, si a si venit (s.n. venise chiar in acel moment, cand o decidea Mantuitorul), cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui cu duhul si cu adevarul, caci Tatal astfel de inchinatori cauta”. Si ca s-o incredinteze ca nu poate fi decat asa, i-a dat in continuare o definitie a lui Dumnezeu, una din cele mai posibile, dar care se potrivea de minune contextului convorbirii: “Dumnezeu este duh, si cei ce se inchina Lui, se cuvine sa se inchine cu duhul si cu adevarul”.

Ceea ce urmeaza ne descopera o samarineanca isteata si credincioasa. E drept ca amesteca credinta iudeilor cu cea a samarinenilor, dar asa era credinta lor. Ei se considerau si erau de fapt iudei numai ca, din pricina amestecului cu asiro-babilonienii, adoptasera cateva- obiceiuri care devenisera traditii proprii, deosebite de ale iudeilor.

Femeia nu s-a multumit cu raspunsul lui Iisus, desi era clar ca era de acord cu El. Ii mai trebuia insa o verificare. Si nu s-a sfiit sa i-o ceara. Va fi zis: Ceea ce spui Tu e foarte interesant si m-as bucura sa vina acele vremuri de care vorbesti, si care sa ne scape si pe noi de blamul si blestemul iudeilor. Dar cum dovedesti ca va fi asa? Numai unul singur ar putea da marturie valabila despre acestea: Mesia!

Ce multe lucruri stia femeia aceasta! Si avea o judecata dreapta. Avea un criteriu precis cu privire la schimbarile asteptate. Ceea ce spui Tu, va fi spus ea, are nevoie de o confirmare, si nu poate nimeni s-o dea, decat Acela pe care Il asteptam toti. “Stiu ca are sa vie Mesia, adica Hristos, si cand va veni Acela, ne va spune toate”.

Avea dreptate. Lui lisus ii va fi placut replica si i-a admis obiectia. Numai Mesia avea aceasta autoritate, de a pune credinta si practicarea ei pe alte baze. Asa se stia dintotdeauna. De aceea si era asteptat cu atata infrigurare. Si atunci Mantuitorul i-a oferit cel din urma argument, exact in sensul asteptarilor ei: “Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine”.

Trebuie sa ne imaginam ca femeia va fi fost surprinsa de o asemenea declaratie, dupa ce o uimise si faptul ca strainul ii cunostea trecutul, si fusese apoi supusa, intr-un crescendo intensiv, unei convorbiri neobisnuite. Incheierea era de-a dreptul uluitoare!

N-a mai putut face altceva, decat sa fuga in sat si sa-i anunte pe locuitorii satului despre cele intamplate. Sfantul Evanghelist Ioan povesteste simplu, in cateva cuvinte: “Femeia s-a dus in cetate si le-a zis oamenilor: Veniti de vedeti un om care mi-a spus toate cate am facut”. Ca sa ne arate cat era de emotionata, Sfantul Ioan noteaza un amanunt, pe langa acela ca cel mai mult a impresionat-o faptul “ca ii spusese ei toate cate a facut”, anume ca “si-a lasat vasul de apa acolo”. Uitase pentru ce venise. N-o mai interesa. Altceva o interesa acum.

Trebuie sa ne-o imaginam alergand si vorbind, strigand in dreapta si in stanga si chemandu-i pe toti sa mearga sa vada ceea ce a vazut ea: “Veniti de vedeti!” Dar a mai adaugat ceva. Parca nu cu toata convingerea, ci cu oarecare teama, ca sa nu fie luata drept o exaltata, si sa n-o asculte nimeni. Zicea: “Nu cumva e Acesta Hristosul?”

A procedat bine. Spusele ei i-au impresionat pe sateni, pentru ca si-au parasit casele si au venit la fantana sa-L vada pe omul cel minunat. Sfantul Evanghelist Ioan povesteste ca, dupa cea au stat de vorba cu El, L-au invitat sa mearga cu dansii in Sihar si ca Mantuitorul a ramas cu ei doua zile. Si sa nu uitam: era impotriva traditiei iudaice, care interzicea lucrul acesta cu strasnicie. Venise insa Cel care avea dreptul sa dispuna o indreptare! (intreg episodul, la Ioan 4, 5-42).

Mantuitorul a facut cu Samarineanca, am putea spune, o prima catehizare crestina. A invatat-o despre Dumnezeu. Dupa ce i-a spus ca se cade sa ne inchinam lui Dumnezeu in duh si in adevar, i-a precizat: “pentru ca duh este Dumnezeu”. Deci nu este material, cu chip si dimensiuni omenesti, cu trebuinta de a manca si a bea. Era un fel de a-i spune ca venise momentul cand, ceea ce fusese dat celor vechi sa stie, potrivit mentalitatii lor, si care dusese la cultul exprimat prin jertfe materiale, acum trebuia depasit. Trebuia trecut la o treapta superioara de intelegere a lui Dumnezeu, si a inchinarii ce I se cuvine: in duh si in adevar, nu prin forme si jertfe care ar fi fost inchinare prin acelea.

Important devenea acum, exact ceea ce era inainte secundar si total neglijat, adica inima, starea sufleteasca, dreptatea si adevarul, care intovaraseau ritualurile, rugaciunea si jertfa. O adevarata revolutie spirituala. Nu e de mirare ca cei obisnuiti cu cele vechi, nu le-au putut cu nici un chip primi pe cele noi. N-au putut intelege aceasta radicala schimbare a unor mentalitati si traditii vechi de secole. De altfel, tocmai incercarea de schimbare a acestora, L-a costat pe Iisus viata. Cu nimic nu e lupta mai grea decat cu traditiile, intrate in constiinta poporului, chiar si cand acestea ajung sa fie absurde si sa-si piarda sensurile originare. Numai prin jertfe, vechiul poate fi biruit de nou, irationalul de rational.

I-a mai spus Samarinencei ca Dumnezeu e pretutindeni, nu numai la Ierusalim sau pe muntele Garizimului si, fiind pretutindeni, vede si stie tot. I-a mai spus ca Dumnezeu, fiind duh, este nemuritor. A invatat-o apoi cum trebuie sa fie legaturile dintre oameni si Dumnezeu, si i-a spus ca acestea trebuie sa fie prin rugaciune, iar rugaciunea trebuie sa fie in duh si in adevar. Va fi inteles Samarineanca acest “in duh si in adevar?”

Se poate sa fi inteles, chiar daca, intreaba, i-ar fi fost greu sa explice cum vine asta. Sintagma e atat de profunda, si de o concentrare ca de stea redusa la dimensiunile unei mingi, dar cu greutatea stelei. Si noi o intelegem, dar cred ca putini am putea s-o spunem prin cuvinte mai adecvate, printr-o parafraza care sa nu-i tradeze esenta. E si aceasta o dovada ca sintagma nu putea fi inventata nici de Samarineanca, nici de naratorul evanghelist. Ei ar fi explicat-o. Auzind-o insa de la Iisus, au redat-o asa cum au auzit-o, fara s-o mai dezvolte, fara sa incerce s-o explice. Sfantul Ioan se opreste brusc, dupa ce o insemneaza (Ioan, 4, 24).

Ceea ce nu inseamna ca nu se poate totusi explica si ca nu stim despre ce este vorba. Remarca noastra este numai cu privire la capacitatea autorului ei de a concentra in doua cuvinte ceea ce necesita o carte pentru a fi explicat.

Despre aceasta ne-am putea convinge usor, daca am sta de vorba doi cate doi, sau mai multi laolalta, si ne-am pune intrebarea: “Ce inseamna inchinare in duh si in adevar?” Cred ca n-ar fi prea usor sa raspundem dintr-o data, desi in gandul nostru ni se pare ca toti stim despre ce e vorba. Cand ajungem insa sa trebuiasca sa ne exprimam in cuvinte, e ceva mai greu.

Si nu m-am oprit la aceasta intamplator. Am constatat din nenumarate discutii ca pot iesi de aici foarte multe confuzii. Asupra catorva din aceste confuzii as vrea sa meditam impreuna. Unii zic: Trebuie sa te inchini lui Dumnezeu in duh adica fara nici o forma, fara sarbatori, fara post, fara ritual, fara preoti, fara vesminte de slujba, fara sa-ti faci cruce, de pilda, fara sa ingenunchezi, fara sa te duci la biserica. Altii zic: inchinare in duh inseamna inchinare din inima buna, inchinare din gand curat, inchinare din credinta dreapta, cu iertarea celor ce ne-au gresit, cu pocainta inimii, cu hotararea de a face bine dupa masura posibilitatilor, cu iubire fata de toata lumea, pana si fata de vrajmasi, cu rugaciune pentru altii.

Care din cele doua interpretari mentionate mai inainte talcuieste asa cum trebuie cuvantul Mantuitorului? In aparenta si una, si alta. In fapt, cei care opteaza pentru prima talcuire se ratacesc, pentru ca iau textele Sfintei Scripturi izolate, si scapa din vedere unele aspecte care se lamuresc prin alte locuri din Sfanta Scriptura si din invatatura Mantuitorului.

Mantuitorul si apostolii au mers la templu (Marcu 11, 15, 17; Ioan 7, 14, 28; Matei 21, 13; Luca 19, 41; Marcu 13, 1; E Ap. 5, 42; Ioan 2, 16); Mantuitorul a recunoscut autoritatea mai marilor

sinagogii, a invatat in templu si in sinagogi, si a recomandat celor pe care ii vindeca sa se arate preotilor (Marcu 5, 38; Luca 17, 14; Luca 4, 15; Matei 8, 4; Luca 5, 14; Marcu 1, 44), a recomandat postul (Marcu 9, 29; Luca 5, 35; Matei 17, 21), a participat la sarbatori (Ioan 7, 10; Luca 22, 8), cand a luat cuvantul in sinagoga din Nazaret, si-a pus fara indoiaja tefilinul pe umeri, adica vesmantul ritual (Luca 4, 16 s.u.), cand vindeca bolnavii folosea gesturi rituale, precum punerea mainilor (Luca 4, 40), se ruga in templu, in sinagogi si in locuri speciale (Marcu 1, 35; Luca 4, 42; 5, 16; Matei 14, 23), a folosit painea si vinul ca materii rituale (Luca 22, 19-20), a ingenuncheat la rugaciune (Luca 22, 41), iar Apocalipsa vorbeste de tamaie si de rugaciunea sfintilor (Apoc. 5, 8).

Oare cand unii refuza semnul crucii, nu stiu ca Sfantul Pavel i-a osandit pe “vrajmasii crucii lui Hristos?” (Fii. 3, 18). Numai talcuitorii care doresc sa-si mentina bisericutele lor, iesite din comuniunea cu Biserica cea “una, sfanta si soborniceasca”, deci manati de interese personale si nascute din pacat, rastalmacesc toate aceste lucruri ca sa loveasca in Biserica lui Hristos, sub pretextul ca ofera una mai buna. Pana la urma, pe cele mai multe dintre lucrarile pe care le neaga Bisericii Ortodoxe, le reintroduc si la ei sub alte forme, contrazicandu-si propriile invataturi, si inseland pe naivi de dragul de a se arata pe ei intelepti si priceputi la dispute. Ei ocolesc desigur spusele Sfantului Pavel care indeamna: “De acestea sa le aduci aminte oamenilor, si sa-i indemni inaintea Domnului sa nu intre in dispute, caci nu-s de nici un folos si numai smintesc pe ascultatori” (Iisus Tim. 2, 14-22).

Unii ca acestia, “au numai chipul cucerniciei, iar puterea ei o tagaduiesc. De acestia fereste-te” (Iisus Tim. 3, 5). Nu recunosc preotii, dar isi fac pastori; nu recunosc bisericile, dar isi fac “case de rugaciuni”, exact cum sunt si bisericile; nu recunosc vesmintele, dar au inventat altele; nu recunosc slujbele traditionale, dar au compus altele cu un ritual similar. Cu acestea intr-adevar pot insela numai pe cei slabi de minte si dovedesc ca nu duhul adevarului ii indrumeaza ci duhul celalalt, al mandriei, al slavei desarte, si al dorintei de stapanire. Unora ca acestora li se potriveste cuvantul: “Se apropie de Mine cu buzele lor, si ma cinstesc cu limba, iar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8). Cei mai multi sunt cuprinsi doar de viclenie, iar cei care au ravna cu adevarat, “nu au pricepere” (Rom. 10, 2).
Talcul adevarat al cuvintelor “inchinare in duh si in adeavr”

consta in aceea ca toate formele exterioare capata valoare, numai cand sunt umplute cu inima buna, iubire, generozitate, jertfa pentru altul, schimbare interioara, dorinta de transformare in bine, renuntarea la judecarea aproapelui, renuntarea la disputele desarte, smerenie, ramanere in Biserica lui Hristos cea zidita pe temelia apostolilor si continuata pana azi prin succesiune apostolica, in Biserica noastra ortodoxa. In Vechiul Testament fariseii erau cei care strigau in pietele publice “ca ei sunt altfel”. Asa fac astazi si sectantii nostri. Parca ar fi rupti din pilda Vamesului si a Fariseului!

Ei inventeaza alte forme numai spre a se deosebi, punand accentul tocmai pe formele inventate de ei, in loc sa-l puna pe duh si adevar. Noi avem formele noastre traditionale, nu.de noi inventate, care vin de la Mantuitorul si de la Apostoli, si au trecut ca atare prin 2000 de ani de experienta. Noi credem ca “a fi in duh Si adevar”, se poate numai in aceste forme traditionale, biblice, atestate si garantate de experienta bimilenara a Bisericii ortodoxe. Evident, aceste forme nu lucreaza si nu mantuiesc prin ele insele, dar nici fara ele nu ne putem mantui, pentru ca prin ele ne exprimam credinta si inchinarea in duh si adevar.

“Noul Asezamant nu este al buchei, ci al duhului, pentru ca buchea ucide, iar duhul da viata” (Iisus Cor. 3, 6). Prin “buche” se intelege forma goala, folosita fara sensul ei duhovnicesc, pentru ea insasi, ca si cum mantuirea s-ar obtine numai prin forma. Ceea ce e.ciudat, e ca razvratitii impotriva formelor traditionale ale Bisericii Ortodoxe nu renunta la forme, ci inventeaza altele, numai de dragul de a fi altfel. In cazuri de viata izolata, departe de lume si de Biserica organizata, dar numai acolo, inchinarea in duh si adevar poate capata forme speciale. Iata o parabola care ilustreaza aceasta idee:

Trei tineri scapati dintr-un naufragiu au reusit sa ajunga intr-o insula nelocuita. Vaporul s-a scufundat si ei si-au organizat viata cum au putut, avand acolo cele de trebuinta. Nu stiau nici o rugaciune. Stiau doar ca Dumnezeu este Treime, asa ca au imaginat o rugaciune simpla: “Trei voi, trei noi, miluiti-ne pe noi”.

Toata viata, pana au ajuns ca la 90 de ani, au rostit aceasta rugaciune. La o vreme, a ajuns acolo un vapor, din intamplare caci calea era greu navigabila, si pe ci era si un episcop. Vazand semne ca insula ar fi locuita, in ciuda indicatiilor hartilor ca ar fi pustie, au coborat toti de pe vapor si i-au gasit acolo pe cei trei, ninsi de ani si de asteptare.

Episcopul i-a intrebat ce rugaciuni stiu, si ei i-au raspuns: Stim o rugaciune simpla, compusa de noi, fiindca atunci cand vaporul nostru a naufragiat, nu prea eram dintre cei cu educatie religioasa. Si si-au descoperit textul rugaciunii. Episcopul le-a spus ca nu e de ajuns si ca sunt in primejdie sa-si piarda mantuirea. I-a povatuit sa invete macar rugaciunea domneasca, Tatal nostru. I-a invatat rugaciunea Tatal nostru, iar conducatorul vaporului i-a invitat sa se intoarca inapoi in tarile lor. N-au vrut. Erau prea batrani si se obisnuisera acolo pe insula.

Intr-o zi vaporul a plecat. Dar n-a apucat sa se departeze mai mult de o zi de mal, ca la un moment dat cei de pe vapor i-au vazut cu stupefactie pe cei trei batrani venind spre vapor si umbland pe apa ca pe uscat. Comandantul a oprit vaporul si episcopul i-a intrebat: “Ce-i cu voi? V-ati razgandit? Vreti sa va intoarceti inapoi in tarile voastre?” “Nu, a raspuns unul dintre ei, dar am uitat jumatate din rugaciunea ce ne-ai invatat, si ne temem sa nu ne pierdem mantuirea, asa cum ai spus Prea Sfintia Ta. Pana la jumatate merge, dar mai incolo numai merge”.

Episcopul si-a dat seama atunci ca oamenii nu mai aveau nevoie de nici o alta rugaciune, in afara de aceea pe care o stiau ei. Aceea era rugaciunea in duh si in adevar, pentru ca era adresata lui Dumnezeu din suflete curate, cu toata credinta, cu toata forta sufletului lor. Numai asa se putea explica darul ce-l capatasera, de a merge pe apa ca pe uscat. Si atunci le-a spus: “Duceti-va inapoi si ziceti-va mai departe rugaciunea voastra, si mantuiti-va in Domnul, si rugati-va si pentru noi! “

Parabola vorbeste de la sine. Acestia se aflau in inchinare in duh si in adevar. Erau bineinteles in imprejurari speciale. Noi traim in mijlocul lumii si, asa cum avem nevoie de scoli pentru a invata, de spitale pentru a ne lecui, de imbracaminte si de fabrici de imbracaminte, de lumina si de uzini electrice, de carti si de tipografii, si inaintea lor de autori, tot asa avem nevoie si de conditii pentru a ne exprima legaturile cu Dumnezeu si comuniunea dintre noi, in sensul invataturilor lasate de Mantuitorul. Si cei trei se exprimau in felul lor, comunitar. Devenisera trei ca unul si capatasera acelasi dar. In acest sens cei trei sunt un bun exemplu si pentru noi, si parabola nu e numai pentru pustnici!

Rugaciunea in duh si in adevar se aseamana cu rugaciunea vamesului: “Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosul”, aceea care, atunci cand I se adreseaza lui Dumnezeu, nu judeca pe vecin, nu se compara, nu se indreptateste. Aceea prin care cel ce se roaga isi vede barna din ochiul sau, si nu paiul din ochiul vecinului. Este rugaciunea celui care, inainte de a merge la biserica, cum spune Mantuitorul, merge intai de se impaca cu cel caruia i-a gresit sau cu cel cu care este in suparare. Rugaciunea in duh si in adevar este rugaciunea celui care spune drept lui Dumnezeu, atunci cand sta de vorba cu El, de pilda cand zice: “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”. Iarta in clipa aceea pe toti cei care i-au gresit si nu tine minte raul.

Aceasta este rugaciunea in duh si adevar: rugaciunea celui care nu incearca sa se insele nici pe sine, nici pe Dumnezeu. Si acestea nu le poate sti nimeni, decat duhul omului si duhul lui Dumnezeu! De aceea este in duh si in adevar. Aceasta rugaciune a invatat-o Mantuitorul pe Samarineanca din Evanghelia de azi. Si iata, in virtutea faptului ca a stat de vorba cu Mantuitorul, a capatat gratia de a fi pomenita pana in zilele noastre. Si amintirea ei se va perpetua in vecii vecilor.

Traditia crestina ne spune ca aceasta femeie s-a pocait, ca a fost una din ucenitele Domnului si ca a propovaduit invatatura Sa pana la moarte. Nu este cu totul imposibil, de vreme ce si-a inceput propovaduirea chiar in momentul in care a plecat de la fantana, si ducandu-se in satul ei a spus: Am vazut pe Cineva care ar putea sa fie Mesia!
Iata, asadar, pentru care motive Samarineanca a intrat in istorie. Ea a ramas martora peste veacuri a unei importante invataturi, transmise fara indoiala si prin ea. invatatura nu i s-a adresat numai ei. Ea a fost pretextul. invatatura ni se adreseaza noua tuturor, si lucrul cel mai important pe care trebuie sa-l tinem minte, este tocmai aceasta invitatie a Mantuitorului de a I ne inchina in duh si in adevar. Nu e greu sa ne dam seama ca, daca suntem in legatura cu Dumnezeu in duh si in adevar, in sinceritate, in smerenie, in modestie, in generozitate, in bunatate, toate acestea lucreaza asupra sufletului nostru, dar se rasfrang si in viata aproapelui nostru, in viata societatii, in viata lumii in care traim. Fiindca, in fond, Dumnezeu aceasta vrea, ca rugandu-ne Lui in duh si in adevar, sa cream o lume care sa fie a Duhului si a adevarului.

IPS Antonie Plamadeala

Predica rostita in catedrala din Sibiu, la 11 mai 1985.

Calm şi blajin, deschis la suflet, de o linişte plină de evlavie pe care nimeni nu i-o putea clătina, puţin la trup, meditativ, aşa l-am cunoscut pe Părintele Adrian Fageţeanu, monahul de la Mănăstirea Putna, Ciorogârla iar în momentul când scriu la Mănăstirea Antin Ivireanul.

Obrajii supţi, de o paloare discretă, sugera sublima taină a unei frumuseţi interioare deosebite. L-am întâlnit la colonia de muncă Peninsula-Canal. Originar din Bucovina, tatăl său a fost preot.

Ne-am împrietenit repede şi ne-a legat sufleteşte pentru totdeauna. Avea facultatea de drept şi înainte de preoţie din ordin a lucrat ca ofiţer de poliţie.

Părintele Adrian povesteşte că în timpul războiului sfânt pentru Basarabia şi Bucovina a fost concentrat şi trimis pe câmpul de luptă. Era logodit. La retragerea armatelor albastre, unitatea sa a fost încercuită la cotul Donului, iar el cade rănit grav. Un avion german aterizează chiar în preajma sa pentru a culege răniţii. Este urcat şi el în avion. Părintele încă nu-şi pierduse cunoştinţa. Lucid şi stăpân pe judecată, conştient de situaţia gravă în care se afla, considera că aterizarea avionului e o minune şi dacă se va însănătoşi se hotărăşte ca restul de zile să-l trăiască în Biserică, slujind la altar fiindcă sunt zile date de la Dumnezeu pentru a le trăi în biruinţă, în slujba lui Hristos.

Intră în comă şi după zece zile se trezeşte şi vede că se află internat într-un spital din Bucureşti. Îşi aminteşte de tot prăpădul prin care a trecut, precum şi de hotărârea sa. După restabilirea totală va fi externat şi conform hotărârii pleacă la Mânăstire.

Se va preoţi. Logodnica îl aştepta cu devoţiune şi trimite pe fratela său la Mânăstire pentru a-i comunica că îl aşteaptă. Părintele mulţumeşte pentru gestul şi statornicia cu care l-a aşteptat, cere iertare şi spune că a luat o hotărâre sfântă într-un moment de mare cumpănă pentru viaţa sa şi a depus un vot sacru pe care nu-l mai poate încălca. La plecare, fratele logodnicei vrea să-i lase portretul feţei -o fotografie mare- pentru a medita la întoarcerea sa. Părintele refuză cu tărie să primească tabloul cu chipul fetei, căci nimic nu-i mai poate clătina hotărârea.* Acestea au fost împrejurările când mort fiind, şi adus iar la viaţă, s-a hotărât să îmbrace haina monahală.

Tatăl său murise. Când a venit la casa părintească ca să-şi vadă mama, îmbrăcat în haină preoţească, aceasta l-a privit cu mare bucurie spunându-i: “Sunt fericită pentru drumul ales şi cred că sufletul părintelui tău se bucură acolo în cer”. Când era copil mărişor tatăl lui l-a bănuit că fumează în ascuns şi l-a mustrat cu cuvinte aspre. Băieţanul de atunci fiind de o sensibilitate deosebită, învinuit pe nedrept, a intrat în conflict cu tatăl îndepărtându-se temporar de biserică. Acum savarsitu-s-a mare împăcare. Am discutat mult şi de toate cu Părintele Adrian. Îl îmi spunea:

“Frate Petrică, trăim vremuri grele şi cu urmări deosebit de rele. Surghiunul nostru e de lungă durată. Noi legionarii am stat în bătaia tuturor uraganelor. Mulţi camarazi şi tineri au trecut în odihnă veşnică. Astăzi Biserica lui Hristos e smulsă din matca virtuţilor strămoşeşti. Omul buimăcit, nu mai are personalitate, nu mai are voinţă, e scos din cumpătul firesc. Puţin câte puţin lunecăm în abisul marilor anulări a tot ceea ce a fost odată necinstind şi pângărind altarul.”

Când voia să cunoască aprecierile mele despre cineva care caută să intre în anturajul nostru îmi spunea: “Frate Petrică, ce poţi să-mi spui dspre cutare om, îl cunoşti? Dar să-mi dai răspunsul repede căci primul gând vine de la Dumnezeu, după aceea intervine omenescul şi subiectivismul.” A venit apoi timpul despărţirii. Eu am plecat spre vaiete necunoscute la capul Midia, Părintele a rămas la Peninsula. O certitudine stăpâneşte de atunci inima mea: ori de câte ori vin bezne peste om, Dumnezeu îi vine în ajutor. Părintele Adrian a fost un trimis scump. Din multa bogăţie a inimii sale şi din marea lui înţelepciune m-am înaripat cu noi puteri sufleteşti pentru bătălii viitoare.

(Petru Baciu, Răstigniri ascunse. Mărturii, vol. 1, p. 274-276)

___

“Iisus a răspuns: „Adevăr vă grăiesc: Nu este nimeni care să-şi fi lăsat casă sau fraţi sau surori sau mamă sau tată sau copii sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie şi să nu primească însutit – acum, în vremea aceasta de prigoniri – case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine; iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică.” (Ev. Marcu 10: 29-30)

Sursa: Fericiți Cei Prigoniți

(Acest poem în proză a fost scris în singurătatea Rarăului,
în 1958, cu doar cîteva zile înainte ca autorul să pornească
pe drumul fără întoarcere al temniţelor comuniste,
unde avea să piară fără urmă în toamna lui 1962)

*

AM AUZIT CÂNTECUL PĂSĂRII UNICE