Cuvânt și iubire

Există undeva o mărturisire a lui Cezanne, prin care pictorul afirmă: „… peisajul gândea el însuși prin mine, eu fiind, de fapt, conștiința sa”. E foarte adevărat, dacă ne referim – cum a făcut-o, desigur, și marele pictor – la procesul creației artistice. Dar nu e numai atât! Imi permit să privesc actul creației  și din unghiul receptorului de artă, știut fiind că armoniile cromatice, celelalte mijloace de expresie, contribuie la sugerarea unei idei, a unei stări de spirit, și, privind mai atent, toate elementele creației la un loc, relevă un anume fel de a reda realitatea, astfel încât poți deduce temperamentul, particularități umane ale artistului, viziunea sa asupra lumii, asupra oamenilor în mijlocul cărora îi e dat să trăiască. E ca și cum ai spune – ascultă-l și cum vorbește, și vei ști ce fel de om e… Astfel de gânduri mi-au apărut în minte privind cele două tablouri expuse, nu de mult, la Expoziția celei de a 43-a Conferințe Naționale a Asociației Medicilor din Israel (la hotelul „David Intercontinental”), tablori care poartă semnătura amicului meu, dr. Bruno Herșcovici, care se afirmă și pe tărâmul artei plastice, cu seriozitate și consecvență (după cum îl știm, de altfel,  că se comportă și ca medic).

Pe tărâmul relației cu pacienții săi, a știut întotdeauna să apară cu acele disponibilități intelectuale și psihologice care dau încredere și speranță, dar și rezultatele medicale de rigoare. Echilibrat, atent, sigur pe sine și cu indicații profesionale „la obiect”. Un astfel de comportament este rezultatul unui fel de a fi, dar și al unei eficiente auto-educații. Afirm aceste lucruri căci, iată, pictura doctorului nostru, ni-l dezvăluie pe Bruno Herșcovici nu numai un prsonaj optimist și stenic,  ci și un om cu fragilități și profunzimi afective și intelectuale deosebite, chiar surprinzătoare. Asta, desigur, pentru cine nu-l cunoaște mai în esența lui. Căci, cine  a urmărit pictura doctorului – și nu-s deloc puțini! – a putut observa, cum spuneam într-un alt rând, referindu-mă la portretele realizate de medicul-pictor: „desenul, expresia feței vorbesc prin ele însele (…). Ele vorbesc de o anume tristețe, de un ce neînfăptuit, de o dorință fără speranță, de o anume durere profund omenească”. Dar cum în artă ai voie să minți despre orice, numai despre tine nu, iată că omul viguros și cald și bun, acel îndrumător în a te face să învingi răul din tine, iată-l acum și sub alte fațete, mai puțin vizibile în viața de zi cu zi, care-i subliniază profunzimi nu tocmai bănuite, ilustrându-l pe acest pictor tocmai prin sinceritatea-i caracteristică, atunci când se află în fața șevaletului, relefându-se astfel puterea gândirii și a simțirii sale artistice. Ne apare, așadar un om superior clipei și efemerității noastre, a tuturor.

Dar despre ce tablouri este vorba, în cazul nostru? Unul e portretul unui savant, care nu atrage prin frumusețea sa fizică, dar care se remarcă  prin autenticitatea tensiunii interioare și prin efortul de gândire al celui reprezentat. Profunzimea gânditorului, încotdarea așteptării unui rezultat aflat încă în interiorul unui mecanism computerizat, îndoiala și dorința de îndreptățire a supoziției analizate, întreaga frământare a omului de știință, în momente critice – transpar din tabloul acesta, el câștigând estetic mai ales prin vibrațiile interioare ale savantului, ce reies din pânza pictorului, cu reală sensibilitae artistică. Nu voi insista asupra acestui portret, căci surpriza o reprezintă pentru mine celălat tablou al dctorului din aliaua noastră. Este știut că medicul-pictor Bruno Herșcovici s-a ambiționat, de-a lungul anilor săi de pictură, să realizeze în special portrete. De ce? Pentrucă Omul l-a interesat dintotdeauna, și pentrucă este genul de pictură cel mai greu de realizat. Iată-ne, acum, în fața unei mult mai largi deschideri a pictorului: avem în față un peisaj, în care o pădure înconjoară un copac roșu, acesta contrastând armonios cu verdele din jurul poienei aflate, și ea, în prim-plan. Ținuta dreaptă a copacului – erou principal, coloritul său, împletind roșul, maro-ul și galbenul, și un pic de verde și de alb, ilustrează, în cele din urmă, o anume plurivalență a metaforei. E vorba de trecerea timpului și de faptul că aici copacii pot muri și în plină vată; e voba de îndârjirea copacului-erou de a nu fi copleșit de moartea pe care și-o simte, continuându-și existența cu resursele-i rămase, în mod demn și falnic, calm și superior.

In jur, copaci de tot felul, verdele bucurându-ne în ansamblul lui, dar, la o privire mai atentă, vedem nuanțe mai sobre din verdele altor copaci, culori mai închise, mai apăsătoare , ajungându-se până și la albastru închis; culori care ilustrează, de fapt, și realitățile obiective ale vieții noastre. Viață  simbolizată de întreaga pădure, în ansambul ei. Tot aici, desprindem  și acea tentă de tristețe mai puțin aparentă la pictorul medic, despre care vorbeam mai înainte, ea împletindu-se frumos cu șarmul copacului care, în imaginația mea înferbântată, ar putea reprezenta pe chiar autorul tabloului, care nici el nu este un copac tânăr. Dar e falnic, e frumos, și-i încă trainic. In pajiștea de farmec, copacul rosu-galben e viu, și nu-l clatină nici vânturile, nici furtunile. Avem pe simeze un tablou ce-mi dezvăluie dramatismul și farmecul clipei de-acum, pentru mulți dintre noi! Mi-a plăcut!

————————

Roni CĂCIULARU

Petah Tikva, Israel

1 iunie 2018

Luni, 2 iulie 2018, s-au împlinit 514 ani de la trecerea lui Ștefan cel Mare la cele veșnice și 561 de ani de la înscăunarea sa ca domn al Moldovei. Cu acest prilej, mai mulți creștini au participat la o manifestare cultural-omagială și au depus coroane de flori la bustul „celui mai mare român al tuturor timpurilor”, aflat în inima frumoasei localități Oprișeni din raionul Hliboca.

Evenimentul a fost organizat de domnul Ilie Bezușcu și familia sa, care au contribuit la edificarea acestui bust în localitatea Oprișeni. Printre cei, care au venit să-l cinstească pe domnitorul Ștefan cel Mare, au fost prezenți și elevi ai școlii de cultură generală din localitate, însoțiți de directorul instituției Nicolae Bodnariuc, precum și un grup de reprezentanți ai Societății Bibliotecarilor Bucovineni din satele Berestea, Costiceni și Vancicăuți, raionul Noua Suliță.

Manifestarea a început cu un serviciu divin, oficiat de preotul Vasile Pauliuc, parohul Bisericii Nașterea Maicii Domnului din Oprișeni. După momentele de rugăciune părintele Vasile a ținut un cuvânt de învățătură referitor la sărbătoarea închinată slăvitului voievod, apoi au fost rostite mai multe discursuri despre importanța pe care o are Ștefan cel Mare în istoria națională și în cea europeană, fiind evidențiat rolul de apărător al creștinătății.

 

În discursul său, Nicolae Bodnariuc a vorbit celor prezenți despre relația voievodului Ștefan cel Mare cu satului Oprișeni.

„Personalitatea lui Ștefan cel Mare are o semnificație dublă pentru satul Oprișeni. La 1490 găsim prima atestare documentară a bisericii din Oprișeni confirmată cu pecetea aplicată de Ștefan cel Mare. O altă atestare documentară a satului este într-un uric din 1503. Încă o mărturie documentară despre satul Oprișeni o găsim cu un an înainte de trecea voievodului în eternitate, într-un act emis de Cancelaria Moldovei. Este semnificativ faptul că astăzi ne aflăm în vatra veche a satului, pe strada care poartă numele lui Ștefan cel Mare, o uliță care pe vremuri lega Europa de vest cu Suceava, Marea Neagră și Balcanii. Totodată, în 1497, când Ștefan cel Mare a  dus lupta la Codrii Cosminului împotriva lui Ioan Albert al Poloniei, tabăra domnitorului s-a aflat la noi în Oprișeni”.

 

Profesorul Eduard Ogranovici, membrul Societății Bibliotecarilor Bucovineni, Filiala raionului Noua Suliță, a ținut să le povestească participanților manifestării despre Ștefan cel Mare, ce reprezintă el pentru istoria și cultura noastră, despre bătăliile duse împotriva marilor imperii, dar și despre alte întâmplări din viața domnitorului Moldovei.

„Ștefan cel Mare avea calități excepționale de militar. Acest bărbat luminat al neamului a condus Moldova aproape o jumătate de secol, peste 47 de ani, și în acest timp a avut 36 de bătălii, dintre care numai două le-a pierdut. Domnitorul era un om al rugăciunii. Se spune că înainte de a pleca la război, Ștefan cel Mare îndemna totdeauna ostenii săi la rugăciune, post și împărtășanie, iar după fiecare bătălie încununată cu succes, ridica o biserică sau mănăstire. Trebuie să-i cinstim memoria, să ne amintim mereu despre faptele sale de vitejie și să ne mândrim cu ceea ce ne-a lăsat Ștefan cel Mare”.

 

Cei prezenți s-au bucurat de un program artistic susținut de măiestrul Vladimir Rața, șeful Casei de cultură din Vancicăuți și discipolii săi – Rostislav Catan, Marin Apopii, Rostislav Saca și Maxim Vataman.

Manifestarea s-a încheiat cu o masă comună oferită de familia Bezușcu.

În cadrul sărbătorii, oaspeții din raionul Noua Suliță au fost invitați la un popas în Muzeul de Arheologie și Etnografie „Maximilian Hacman” din Oprișeni, în care istoricul și pasionatul arheolog Nicolae Bodnariuc i-a ghidat pas cu pas printre exponatele marcate de spiritul istoriei și al demnității.

Ștefan cel Mare a domnit 47 de ani. În acest răstimp, Moldova a cunoscut o înflorire atât pe plan economic, cât și cultural. Datorită meritelor sale excepționale a fost cunoscut în Europa, inclusiv și la Roma, fiind apreciat de Papa Sixtus al IV-lea, pentru apărarea creștinătății. Este onorat de către biserica română, fiind santificat în anul 7490 de la zidirea lumii sau anul mântuirii 1992, la care eveniment de la Mănăstirea Putna a fost prezent și părintele Dumitru Mândrescu, pe atunci paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Costiceni, despre care povestește și Dr. Tudor Colac în cartea sa „Ștefan cel Mare și Sfânt. 500 ani de nemurire”, apărută la București în anul 2004.

———————————-

A consemnat,

Sergiu Barbuța

Valea Prurului

2 iulie, 2018

Actorul, autorul şi regizorul de teatru, scriitorul şi eseistul Dan Puric, prin tot ceea ce spune, scrie şi întreprinde ne asigură de faptul că încă mai există România Profundă. Însă, după ceea ce se întâmplă în această minunată ţară în ultimul timp, suntem tentaţi să îl contrazicem chiar cu fapte indubitabile. Pentru a crede, susţine şi îmbrăţişa o variantă sau alta, este nevoie de o analiză foarte atentă şi să fim receptivi la semnalele definitorii ale manifestării poporului în graniţele sale, sau, mai nou, şi ale aparţinătorilor poporului român trăitori pe meleaguri străine.
Nu ne-am propus să facem un exerciţiu, o expunere, un eseu a ceea ce înseamnă România Profundă, ci îi vom lua drept “avocaţi ai poporului” pe cei doi autori ai cărţii “Căutând printre mere – un dialog amical” între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică, apărută la Editura SITECH, 2018. “Cei doi se spovedesc unul altuia întru theatre a deux, ori spre o upanişadă”. (George Anca). Ei poartă în sufletul lor o Românie abisală, deşi au avut destine diferite, un parcurs particular al timpului, fiecare are un caracter bine conturat şi strict individualizat, deosebindu-se fundamental în anumite privinţe, însă au moştenit numeroase trăsături asemănătoare, printre care aş enumera: sfânta naturaleţe a fiinţei lor, lucida analiză a vieţii, gingaşa acurateţe a iubirii… Trăind la mari depărtări, necesitatea ori hazardul a făcut, ca la un moment dat să se întâlnească şi să-şi unească puterile în realizarea unei lucrări obişnuite şi simple (doar la prima vedere), însă măreţe, de anvergură şi cu mare încărcătură emoţională.
Ambii autori, au reale calităţi scriitoriceşti “un ştiutor şi un mai ştiutor“ (George Anca), dar abordează stiluri total diferite; Pavel Rătundeanu-Ferghete, intelectualul-ţăran, care străbate în căruţă/şaretă ori la pas uliţele satului şi distanţele dintre sate, se implică adânc în viaţa concetăţenilor, observă cu lux de amănunte, până la detaliu tablourile care-i atrag atenţia în mod plăcut, sau, din păcate contaminate de viruşii descompunerii adevăratelor valori umane. Ben Todică, artistul-muncitor, călătorind peste mări şi ţări cu mijloace de transport sofisticate, moderne (maşină, tren de mare viteză, avion), minte luminată care operează cu maniere subtile de interpretare a realităţii actuale, suflet deschis, fin observator şi cunoscător al vieţii popoarelor pe mapamond. Prin întâlnirea celor doi a apărut o carte, după opinia noastră, un “caz“ în peisajul prozei româneşti, care îi parafează pe autori ca scriitori care se mişcă liber, cu o dezinvoltură a simplităţii ce nu trebuie confundată cu absenţa esenţei, ci din contra este calea iscusită de acces la izvorul cristalin al rădăcinilor unui popor.
Se observă la cei doi scriitori un nonconformism, atât în viaţă “mă simţeam în largul omului liber scăpat din închisoare, a calului scăpat în buiestru din frâu“ (Pavel Rătundeanu), “aveam acasă mai multă libertate“ (Ben Todică), cât şi în scris. Nu se supun unor canoane, de orice fel ar fi ele, ci povestesc firesc întâmplări din viaţa lor, din realitatea imediată, colorându-le afectiv, dându-le fie o conotaţie negativă, ori una pozitivă, admirativă.
Incertitudinea încadrării tipologice tematico-narative a cărţii, nu-i ştirbeşte totuşi coerenţa interioară, unitatea subcontextuală. După George Anca, volumul este un roman: “Tiradele şi personajele lui Pavel ambiţionează romanul creşterii lui la umbra replicilor centaurului româno-australian“. Cartea poate fi considerată roman social (fapte, trăiri, relaţii interumane, acţiunea desfăşurându-se în principal în două orânduiri sociale – socialism şi capitalism…), roman istoric (referiri la toate perioadele istorice şi conducători…), roman de atmosferă şi moravuri… “o viaţă aşa cum a fost”, roman autobiografic ori un jurnal, memorii, mărturisiri… Din punctul nostru de vedere, volumul este o monografie a sufletului românului adevărat, cu conştiinţa nepătată, cu dorinţa lucrului bine făcut şi cu rost, întru împlinirea menirii cu care a fost trimis pe-acest pământ. În opinia autorilor, “scrierea este o rugăciune“, iar “pâinea şi pacea sunt liturghia luminii“. Totul este prezentat sincer, fără exagerări, fără ficţiune, fără artificii meschine; totul este trecut prin propriul filtru, acela asemenea sitei celeste, prin care norii îşi cern fulgii de nea ori stropii de ploaie pentru a hrăni pământul roditor. “Istoria este cea trăită, neinventată, istoria-poveste frumoasă e dintr-al nostru colţ al ţării, ţară,pe care o am cum rar alţii o au. Doamne, dar eu o am cu aur cenuşiu strecurat de luminat şi curat, o am cu folclor şi oameni destoinici, cu oameni de aur, oameni măsură a lucrurilor, oameni potriviţi la locul şi timpul potrivit, sfinţiţi de năstruşnicia lor, câştigată de şcoala urmată, ca şcoală dincolo de şcoală pentru a se ridica de pe orizontală pe verticală întru răsit de soare şi binecâvântate a ceea ce-i iubire, drept de înviere“. (Pavel Rătundeanu)
Autorii dovedesc o foarte bună memorie a amănuntelor, uimitoare putere de analiză, cartea distingându-se printr-un biografism autentic, constituit în mare parte din confesiuni sincere, mărturii relevante pentru înţelegerea demersului lor literar. Remarcăm la Ben Todică stilul concentrat, exprimarea rafinată, fină, interpretarea pertinentă fenomenelor lumii contemporane, şi nu numai, cu trimiteri exacte la fapte şi oameni, punând punctul pe I (mare). Pavel Rătundeanu face dovada clară a unei asimilări în timp de vaste cunoştinţe din literatura română şi universală, din istoria şi geografia ţării şi lumii, din cultura neamului românesc, dar îşi dezvăluie cu francheţe sumedenie de trăiri existenţiale, familiale, sociale, profesionale. Cu prezenţă de spirit şi acuitate mentală a glăsuit cuvinte pline de lirism şi muzicalitate, aşa cum i-au fost încrustate cu litere de aur în propriu-ul ADN.
Asistăm la un dialog, o convorbire frăţească, sinceră, dar şi la o înlănţuire de proză veridică, în care evoluează personaje tipic româneşti, cu trăsături caracteristice Ardealului, prin venele cărora curge încă sânge neinfestat de transformările sociale, politice, economice… ale niciunui regim.
Întâlnim în această carte o societate de săteni, cu îndeletnicirile lor, angajaţi în relaţii de rudenie, comunitare, administrative… şi putem vorbi de o analiză psihologică a tipului de ţăran, prin care putem desprinde unele trăsături largi, fără broderii inutile, concentrate în gesturi, atitudini care-i conturează profilul, uneori denaturat de intemperiile vremurilor trăite. De apreciat abilităţile de psiholog cu exactitate de etnograf ale lui Pavel Rătundeanu, cunoscător al traiului gospodărului, al tradiţiilor, obiceiurilor, superstiţiilor, toate acestea reprezentând suma vieţii populare. Fapte diverse, minore, fără însemnătate, mici istorii de o morală elementară sunt just şi adânc observate.
Cartea este scrisă într-o limbă “Limba Română este Patria mea“ (Nichita Stănescu) frumoasă, curată, armonioasă, care abundă în regionalisme şi arhaisme, expresii şi jargoane populare neaoşe, de acolo din izvorul nesecat al neamului, nealterate de intemperiile vremelnice, de intervenţiile intenţionate sau neglijenţele regimurilor politice. Aceastea constituie “sarea şi piperul“ care asigură gustul deosebit de plăcut al lecturii. Între personajele cărţii sunt dialoguri vii, însă monologul interior al lui Pavel Rătundeanu este fascinant. Stilul său plastic, fraza amplă, arborescentă şi bogată în proverbe, zicători, vorbe de duh, versuri populare, pilde cu sonorităţi biblice, glume cu haz ne dezvăluie un fin artist popular. Prin simpla evocare a faptelor, descoperim darul de povestitor, care zugrăveşte cu lux de amănunte întâmplări şi evenimente la care participă nemijlocit. Eroii săi reprezintă categorii bine definite, schiţe realiste de chipuri de ardeleni, cititorul neputând ignora umorul, blândeţea, supleţea vorbelor ardeleneşti.
“Căutând după mere“ ne oferă o investigaţie vrednică, precisă a veridicităţii fondului popular prin care descoperim ţăranul, românul la graniţa între două orânduiri sociale, una în destrămare, muribundă, alta nouă (de aproape trei decenii), născută cu mari malformaţii congenitale, ambele având pilonii de rezistenţă putrezi. În România, capitalismul original este de fapt o societate în degringoladă. Lupta pentru existenţă devine din ce în ce mai acerbă şi se slujeşte de metode dure, aspre, feroce; oamenii competenţi şi de bună credinţă sunt înlăturaţi şi se ridică “ciurucurile“, cei “grosolani“ şi “golanii“, lipsiţi de scrupule, avizi de bani şi de putere. În locul celui mai barbar despot, înstăpânit pentru câteva decenii în veacul trecut (partidul comunist) au apărut mai mulţi stăpâni în interiorul ţării, iar din afară ne ameninţă alţii mai violenţi, mai dornici de subjugare şi înrobire. Între stăpânii vechi şi noi este poporul umilit, înfometat, bolnav şi lipsit de speranţă. Parcă nimic nu-i mai leagă pe oameni; politica şi democraţia, în loc să-i unească îi dezbină şi-i înrăieşte. România pare a fi vasul “Titanic“, în serioasă şi gravă derivă. “Trăim vremea caricaturilor, a bufonilor care habar nu au de nevoile poporului şi la rândul său, măria sa poporul a devenit bufon. (Ben Todică) Omenirea-i la confluenţa a două veacuri, a două milenii, în care, până şi biserica este în impas, însă, autorii conchid că buna şi adevărata credinţă este tot ceea ce ne-a mai rămas.
În acest context deloc încurajator, întâlnim în Dialogul amical al celor doi români un patriotism sincer şi, pe bună dreptate observăm un uşor filon de naţionalism. Asta nu înseamnă că este cineva discriminat, ori nedreptăţit, ci doar iubirea de ţară şi neam manifestată în toată plinătatea ei.
Cartea are 29 de capitole, fiecare cu un titlu expresiv şi incitant pentru lectură. El exprimă chintesenţa paginilor incluse, adâncimea şi claritatea trăirilor şi ideilor, “29 de împărtăşiri patetice, spiritual-reflexive între diurn şi înţelegere arhaică“ (George Anca), “un adevărat atelier de alchimie, în care gândurile lor prelucrate şi învelite în acea haină aurită lingvistică a limbii noastre româneşti.“ (Ioan Miclău-Gepianul)
Întâlnim minunate descrieri de natură prin care cititorul ”aude cântecul spicelor de grâu în adierea vântului, aude cântecele păsărilor, glasul stelelor, dornic parcă a intra în lumea universului sănătos, al acelei vieţi umane, creştine, sfinte”. (Ioan Miclău-Gepianul) Un capitol deosebit de plăcut este povestea Veronicăi, intitulat ”Fata pădurii”.
Petre Ţuţea afirma că „Ţăranl este omul absolut”, iar în opinia lui Pavel Rătundeanu, acolo unde trăieşte acesta, este „România Tainică”. La sat este ţăranul profund cu suflet mister divin, acolo este dramul de normalitate, cu „vorbe de doină şi basme balsame”. Ben Todică ne aminteşte că trăim într-o lume artificială, iar natura duală a omului se adânceşte; acesta este romantic şi violent, prieten şi duşman, după interes. Omul umblă după fericire, iar fericirea în opinia lui este banul, şi astfel îşi iroseşte viaţa, care nu poate fi cumpărată cu nimic.
În opinia lui Pavel Rătundeanu, a întemeia o familie este un act sfânt, familia este nucleul de bază al unei societăţi sănătoase, membrii săi fiind alături la bine şi la rău, însă şi aici autorul observă schimbări, uneori destul de nefireşti, unele chiar de neînţeles, absurde, însă, în ciuda acestora, nu-şi schimbă punctul de vedere, nu se îmverşunează, nu cleveteşte, nu urăşte, ci dimpotrivă iubeşte cu patos.
În carte se regăsesc cuvinte cu o pondere covârşitoare: dragoste de ţară şi neam, limba română, bunăvoinţă, bună-cuviinţă, viaţă, înţelepciune, învăţător, răbdare, străruinţă, familie, ordine şi disciplină… O asemenea scriitură poate fi asemănată cu biserica satului românesc, cuvântul fiind icoana sufletului românului, a creştinului autentic, adevărat; “Menirea vieţii este să te cauţi pe tine însuţi“ pentru ca “Să-l descoperim pe Hristosul din noi“.
Prin lectura acestui volum, cititorul rămâne cu bucuria împărtăşirii cu stropi de „Românie Tainică” din ploaia mănoasă a existenţei unui popor vechi, cu o istorie milenară care va continua să fiinţeze în propria-i adâncime (satul românesc) şi în lărgimea de mari dimensiuni, concretizată în comunităţile românilor de pe întreg globul pământesc, în sufletul tuturor românilor cu dragoste şi dor de patria mamă.
“Această carte este un tablou, este o sculptură din topor care ascunde în imaginea fiecăruia dintre noi punţi spre ai noştri de departe. Prin textul lui Pavel se vede cu adevărat prin ce trece România azi pentru că, vorba lui Blaga, darul omului s-a născut la sat“. (Ben Todică) Şi, ne permitem să adăgăm, că acolo, în peştera adâncă a românismului, “lumina lui Zamolxis“ va păstra veşnic vii stalactitele şi stalagmitele în care vor străluci perlele profunde ale spiritualităţii poporului român şi astfel, neamul nost va dăinui peste veacuri şi milenii prin binecuvântarea Domnului, pentru că “identitatea este o taină şi stă în mâna lui Dumnezeu“. (Dan Puric)

———————————

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

3 iulie, 2018

…Toate cărţile (bune…) merită respect, dar aceea pe care o am în faţă, acum, merită un respect cu totul deosebit. Este o “Antologie Centenară”, alcătuită de doamna ELENA ARMENESCU : “UNIREA FACE PUTEREA – 100-ROMÂNIA: 1918-2018 – SĂRBĂTORIM ÎMPREUNĂ”, editată (splendid!) la Râmnicu Vâlcea, de Editura Antim Ivireanul, 2018.

Evident, nu Antologia împlineşte suta de ani – ci Antologia evocă, “sine ira et studio” (din punct de vedere istoric, cultural şi literar), împrejurările şi reacţiile lirico-patriotice, faţă de „UNIREA CEA MARE”, cum i se mai zice actului istoric, de la 1 Decembrie 1918. Unirea Ardealului, cu Patria-Mamă. Sau, dacă vrem să fim exacţi, Unirea MAMEI cu Fiica… – …pentru că, în Ardeal, bate inima Sarmizegetusei, cea atotîntemeietoare, precum în Carpaţi, aşa şi-n lume…

Având în vedere că Antologia de faţă se referă la un act politico-spiritual,  care a preocupat şi frământat o Europă întreagă (după primul război mondial), se pune problema: această carte poate deranja-irita sensibilităţi europene? Da şi nu: cine-i fără minte, se simte agresat şi de o floare de grădină, ori de un fluture…; dar cine-i cu minte (şi cu echilibru deplin în mintea aceea), citeşte, admiră, discută-comentează.

Doamna ELENA ARMENESCU (ca artist cu autoritate) putea, dacă ar fi căutat, cu orice preţ, scandalul senzaţional, „profitabil”, să alcătuiască o Antologie-de-scandal – periculoasă, pentru însăşi existenţa poporului român.

Nu. Doamna ELENA ARMENESCU este un autentic Artist: cumpănit, idealist, dar şi desăvârşit responsabil.  De aceea, şi Antologia domniei sale nu este „periculoasă” (nu provoacă, în duhuri frustrate şi fanatizate politic, deci, MINCINOS!), ci…desăvârşit ”priincioasă”! Cu o meticulozitate, acribie şi metodă (pe care eu, unul, nu le-am mai observat la NICIUN ALT ANTOLOGATOR DACO-VALAH !!!), autoarea ANTOLOGIEI îşi împarte materialul antologat-antologabil, astfel:

I-PARTEA I – POPAS ISTORICO-LIRIC.

Aici, în secţiunea primă, sistematizează acte/documente de arhivă, unele chiar inedite, despre  „Primul întregitor al teritoriilor locuite de români” (Mihai Viteazul), despre „pregătirea Unirii din 1918” („Un act istoric îndelungat”), amintind că frământarea/avântarea pentru aparentul miracol al anului 1918 le pregătiseră, egal, răscoala (revoluţia masonică?) a lui HORIA, CLOŞCA şi CRIŞAN (1784), dar şi revoluţiile (cu rădăcini dovedit masonice!), de la 1848-1849; amintind, analitic, de anul „Micii Uniri” (1859), autoarea trece la decriptarea luptei pentru UNIFICARE DE NEAM şi din celelalte provincii înstrăinate de vremuri şi trădări: mişcările din Bucovina (…de la martirul vechi, voievodul GRIGORIE GHICA AL III-LEA – şi până la martirul cel nou, muzicianul-compozitorul CIPRIAN PORUMBESCU, care, ca şi EMINESCU, se dovedeşte unn excepţional activist, pe tărâm politic, atât prin muzica sa, cât şi prin şedinţele Societatăţii Academice ARBOROASA…) etc.

Urmează prezentarea unei corespondenţe simptomatic-concludente, pentru SPIRITUL UNIRII, spirit pătruns până şi în cele mai sceptice firi: Caragiale şi Vlahuţă. După care, în mod logico-ştiinţific, sunt oferite cititorului: Declaraţia de unire a Basarabiei cu România, Legea ratificării unirii Basarabiei cu România (31 Decembrie 1919), Cuvântarea lui VASILE GOLDIŞ, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, precum şi Rugăciunea de la Alba Iulia 1918… – …apoi, finalizând, „rotund”, această secţiune, pregătitoare de atmosferă spirituală unionistă: Lista ziariştilor români, prezenţi la dezbaterile de acum 95 de ani, precum şi diversele, dar puternicele ecouri ale actului de la 1918, în presa internaţională…

SECŢIUNEA A II-A A PĂRŢII I conţine exprimările profund lirice ale marilor Artişti şi Oameni de Acţiune Români, din vremurile care preced „MAREA UNIRE”, cum şi cele ce o însoţesc: evident, nu puteau lipsi paşoptiştii: ANDREI MUREŞANU (cu „Un răsunet”, al său şi al Neamului său!), VASILE ALECSANDRI (unul dintre harnicii artizani-masoni PATRIOŢI [la români, totul este paradoxal!)], ai „Micii Uniri”: cu „Deşteptarea României”  şi „Hora Unirii”), GRIGORE ALEXANDRESCU, GHEORGHE ASACHI, ŞT. O. IOSIF, CONSTANTIN ARICESCU, DIMITRIE BOLINTINEANU… – …venind, la rând, vizionarii veacului al XIX-lea: MIHAI EMINESCU (…cel cu „Doina” sa de foc şi bocet înviforat, dar întru veşnicie, amândouă! – precum şi cu lirico-epica poemă vizionară, de tinereţe, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…”), ANDREI BÂRSEANU (cu realist-vizionarul său cântec, azi devenit …imnul de stat al Albaniei: „Pe-al nostru steag e scris unire”, pe muzica martirului CIPRIAN PORUMBESCU!), ALEXANDRU VLAHUŢĂ (cu obiditul, dar şi prearealistul şi vizionarul său poem „Ţară de pripas”!)…neputând lipsi stihurile, de văpaie întărâtată, ale celui mai dinamic „agent de influenţă”, în „problema” UNIRII MARI – OCTAVIAN GOGA…cântăreţul „pătimirii noastre” – …scos, azi, cu desăvârşire, din manualele şcolare, pentru că, vezi, Doamne, e…”naţionalist”!…adicătelea, nu respectă [„sireacul”!] „correctness political”, nici de dincolo de mormânt! – …cum nici acelea ale lui GEORGE COŞBUC (şi el „excomunicat” de MEC…!) şi ION NENIŢESCU. Stihurile lui RADU COSMIN („Vrem Ardealul”), adresate unui rege israelito-german, anti-unionist (Carol I… – …trădătorul din Tratatul cu Imperialii Austro-Unguri, alcătuit „pe şestache”, în 1883  – precum şi cel ce-a poruncit „azvârlirea peste bord”, a lui EMINESCU, în 1889, la comanda „maitrului GHIŢĂ de la Sinaia”!) au adus moartea, în închisoare, a dactilografei poemului ofensiv, Doamna MARIA PUIA…precum şi stihurile „găsite în raniţa unui soldat român, mort în toamna lui 1918, pe muntele Sorica, din Carpaţii de curbură” („Nu plânge, Maică Românie!”) încheie, în modul cel mai adânc-impresionant, această erudito-lirică Parte I…!

II – PARTEA A II-A – „DESPRE UNIRE”, a Antologiei de faţă, conţine stihuri (în ordinea statornicită, de ALFABET, numelui autorilor lor!) ale poeţilor contemporani (stihuri dedicate şi, EGAL, însângerate…!!!), raportate nu doar la sărbătorirea centenarului 1918-2018, ci şi stihuri-„remember”, stihuri de doliu şi bocet, după provincii daco-valahe, încă de care suntem ciuntiţi şi jefuiţi, de către o istorie rău-alcătuită de oameni, de la Facere încoace:

-profeticul ardent IOAN ALEXANDRU, elegant-înviforata doamnă antologatoare, ELENA ARMENESCU, CORNEL BALABAN, ADRIAN BOTEZ, ION BRAD, VIRGIL CARIANOPOL, GEO CĂLUGĂRU, RADU CÂRNECI (…celebru maestru-sonetist, dar şi cu o înaltă statură patriotică!), VIRGIL CIUCĂ, LIVIA CIUPERCĂ, NICOLAE DABIJA, GABRIEL DRĂGAN, GEORGE FILIP, FLORIN GRIGORIU, GUNER AKMOLLA, PIROSKA HANEA, DUMITRU ICHIM (cel mai hăruit, întru Orfeu, dintre preoţii ortodocşi ai Diasporei!), CAROLINA ILICA, înflăcărata basarabeancă LEONIDA LARI (arhanghel-femeie, acum, în cerurile Lui HRISTOS-DUMNEZEU!), iscusita şi înzestrata poetă RODICA ELENA LUPU (şi ea, autoare a unei Antologii, exclusiv orfice, a „MARII UNIRI”! – Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2018), o-dată-hăruitul-cu-cel-mai-înalt-har-orfic, basarabeanul  ALEXEI MATEEVICI (poemul său celebru, „Limba noastră”, n-a mai fost urmat de altele, la fel de pline de vizionarism…dar i-a fost suficient, părintelui MATEEVICI, să devină NEMURITOR! …ca şi Rouget de Lisle, autorul unui singur cântec de luat în seamă: „LA MARSEILLAISE”!!!) , NICOLAE GRIGORE MĂRĂŞANU, NICULINA MERCEANU, TEODOR AL. MUNTEANU, GABRIEL NĂSTASE, NICOLAE NICOARĂ-HOREA, IULIANA PALODA-POPESCU, mult-regretatul tribun olteano-bârcean, ADRIAN PĂUNESCU…apoi, VIOREL POPESCU, VIRGINIA VINI-POPESCU, MIHAI PREPELIŢĂ (basarabeanul propus, de Academia DACO-ROMÂNĂ, condusă de domnul GEO STROE, pentru Premiul Nobel!), IOAN RAŢIU, GEORGE ROCA (australianul cu mult alean, după tărâmurile Ardealului Sfânt…!), MELANIA RUSU CARAGIOIU, FLORIAN SAIOC, AURELIAN SILVESTRU… – …”mai la vale” situându-se, în geografia lirică a Monumentului ELENO-ARMENIAN, disimulatul sentimentalist şi patriot, imensul post-caragialian-post-marinpredian, MARIN SORESCU, SHANTI NILAYA, TRAIAN DINOREL D. STĂNCIULESCU, PASSIONARIA STOICESCU, ELENA TAMAZLÂCARU…

Un inspirat text în proză, al doamnei EVELYNE MARIA CROITORU: „Eminescu, artizanul spiritual al UNIRII”. Apoi, „Un martor ocular al MAREI UNIRI”, text semnat de MELANIA RUSU CARAGIOI, Timişoara, 1980 – după care urmează secvenţe, selectate din versurile „martorului ocular”, inginerul şi astronomul MIHAI STOICOVICI.

Urmează textul (inteligent şi rememorând, prin flash-uri, momente ale MARII FĂPTUIRI, de la 1918), semnat de NICOLAE NICOARĂ-HORIA: „Arad – Alba Iulia-1919: SĂ NU UITĂM SĂ NE ADUCEM AMINTE!”…Textul se continuă cu o fotocopie a ziarului „ROMÂNUL”, de Joi, 8/21 Noiembrie 1918, nr. 11, care începea aşa : „Istoria ne cheamă la fapte!” – lăsând loc, astfel, ca autorul articolului să-şi sfârşească înalt-spirituala-i lucrare cu mobilizatorul verset patriotico-ziaristic: „Adevărul Sfintei Treimi Româneşti: TRANSILVANIA, MOLDOVA şi ŢARA ROMÂNESCĂ!”

…Din păcate, memoria de azi este una teribil de mioapă: când vede-când nu vede Ardealul, ca VATRĂ A LUMII!…când vede, când nu vede, DELOC, că ROMÂNIA înseamnă mult mai mult decât Basarabia…: Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, Maramureşul de Nord, Insula Şerpilor, parte din Câmpia Panonică (n-au decât să se-ncrunte vecinii unguri – ADEVĂRUL supără, ştim!), Banatul (acum, sârbesc!), Cadrilaterul…

MILENA MUNTEANU are un text interesant, dar, mai cu seamă, problematizant – dublat de o fotografie: „Istoria în fotografie” – în care aduce lucrurile în tragicul contemporaneităţii: „Mă întreb unde s-au dus, oare, legăturile dintre oameni? Unirea din cuget şi simţire ? Contribuţia fiecăruia spre ţulul comun, un scop mai mare decât orice mulţumire individuală?”

…Chiar aşa: unde s-au dus toate cele bune – şi ce-a mai rămas din noi, românii care, cică, „aniversăm”?! În mult prea multe cazuri, astfel de „aniversări” sunt, mai curând, o batjocură, cu nuanţe sado-mazochiste…

De aceea, nu putem fi de acord cu „MOISELE” propus de Doamna ELENA ARMENESCU (în articolul „Cine suntem? Ce vrem?”)…: histrionul (dacă ar fi să dăm crezare zvonurilor: şi securist, şi mason…astea două se confundă, azi!) – DAN PURIC (…cel cu aere de predicator neo-protestant…avându-l, ca „impresar artistic”, pe domnul DAN BICHIR!!!). Nu, în ultimele sale clipe (…chinuite aici, pe Terra, cu S.R.I.-ul „pe coadă”!!!), Sfântul nostru popular, IUSTIN PÂRVU, a avut revelaţia greşelii sale, de a avea încredere într-un teanc de măşti, care a făcut mari (şi învâlvorate!) „diligenţe” (pe lângă…toţi ai lui!), să NU se clădească, la Aiud, Catedrala pentru MARTIRII ÎNCHISORII STALINISTE…!!!

…MONUMENTUL ANIVERSAR al Doamei ELENA ARMENESCU se încheie, extrem de onest, cu : LISTA ORGANIZAŢIILOR DIN ALIANŢA PENTRU CENTENAR – şi cu un text, auto-apologetic, al ACADEMIEI ROMÂNE: „Academia Română – în Anul Centenarului”.

Academia Română, deocamdată, s-a acoperit de ruşine, din cel puţin trei pricini:

1-A împărţit România în două fronturi filologico-lingvistice: unul al lui „Δ şi altul al lui „” (deşi Facultatea de Filologie-Iaşi, prin regretatul prof. univ. dr. DUMITRU IRIMIA a adus, „pe academica masă”, un dosar gigantic, un munte de argumente, perfect îndreptăţite, întru explicitarea (şi, apoi, înlăturarea!) burleştii năluciri, a lui „”…;

2-cu largul concurs al dlui N. MANOLESCU (…şeful USR!), a distrus fibra naţională, încă de la nivelul formării ei (copiii-elevi), prin blestematele (dar extrem de profitabilele, prin mâna escrocilor de tot felul şi naţia/etnia!) de manuale alternative;

3-ascunde sub covor („sub oboroc”)…”DACIA PREISTORICĂ” a lui NICOLAE DENSUSIANU, precum şi argumentele a sute de cercetători străini şi a mii de cercetători români (adunaţi în Academia DACO-ROMÂNĂ!), în legătură cu…ONOAREA CEA MAI ÎNALT-PLANETARĂ (…A ROMÂNILOR, FIREŞTE!): ACEEA DE A AVEA RĂDĂCINILE ÎN DACIA!!!…

Dacia, care este “CENTRUL EUROPEAN AL CELEI MAI VECHI CULTURI CUNOSCUTE PÂNĂ ÎN ZIUA DE ASTĂZI” (cf. Daniel Ruzzo, Peru,1968) – căci “BUREBISTA ŞI DECEBAL AU CREAT ÎN DACIA O CULTURĂ PE CARE NUMAI CEI CU VEDERI ÎNGUSTE AR PUTEA-O CALIFICA DREPT BARBARĂ. (…) Rumunii sunt membri ai unuia din cele mai remarcabile state creatoare ale antichităţii (…). SUS, ÎN MARAMUREŞ, EXISTĂ UN LOC MARCAT DREPT CENTRUL BĂTRÂNULUI CONTINENT” – cf. Paul Mac Kendrick – 1914-1998, Europa de la Atlantic la Urali – şi, totodată, “cea mai veche scriere din lume e cea de la Tărtăria – România, iar  CIVILIZAŢIA DANUBIANĂ ESTE PRIMA MARE CIVILIZAŢIE DIN ISTORIE, mai veche cu mii de ani decât cea sumeriană, considerată, încă, leagănul civilizaţiei” – cf. Harald Haarmann, precum şi savantul suedez Olof Ekström –  1926-1981 : “LIMBA RUMUNĂ ESTE O LIMBĂ-CHEIE, CARE A INFLUENŢAT ÎN MARE PARTE LIMBILE EUROPEI”…etc. etc. etc.

Adevărul acestor afirmaţii ale noastre şi ale colegilor noştri de Academie DACO-ROMÂNĂ sunt recunoscute până şi la VATICAN! L-a recunoscut însuşi Papa Ioan Paul al II-lea, prin cuvintele fostului său consilier – “MICEAL LEDWITH, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, fost  decan al Sf. Petru Diocescan College din Wexford, fost  președinte al Conferinței șefilor de universități irlandeze și fost membru al Biroului de conducere al Conferinței Rectorilor Universităților Europene (CRE)“:

<<Chiar dacă se știe că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum și limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puțină lume cunoaște că LIMBA ROMÂNĂ, SAU PRECURSOAREA SA, VINE DIN LOCUL DIN CARE SE TRAGE LIMBA LATINĂ, ȘI NU INVERS. Cu alte cuvinte, NU LIMBA ROMÂNĂ ESTE O LIMBĂ LATINĂ, CI MAI DEGRABĂ LIMBA LATINĂ ESTE O LIMBĂ ROMÂNEASCĂ. Așadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munții Bucegi, din Brașov, din București. Voi sunteți cei care ați oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină)>> – 05 Martie 2014, www.certitudinea.ro.

Până una-alta, Academia Română să ne scutească de exhibiţionismul ei …”patri(h)otic”…!!!

…Dar problema noastră, acum, este acest MONUMENT UNIC DE BUNĂ-CREDINŢĂ şi de PATRIOTISM, ca şi de ERUDIŢIE: ANTOLGIA “UNIREA FACE PUTEREA”, realizată de o artistă desăvârşită (metamorfozată, cu un succes deplin, şi un OM DE ÎNALTĂ ŞTIINŢĂ SPIRITUALĂ!) – Doamna ELENA ARMENESCU!

De-ar fi, în ţara asta, măcar vreo câteva mii de Doamne (…şi Domni, dacă se poate…) “eleno-armeneşti”, apoi UNIREA CEA DESĂVÂRŞITĂ, A TUTUROR PĂMÂNTURILOR CARE NE ATÂRNĂ, CA FRANJURII DESTRĂMAŢI, PE-AFARĂ… – …S-AR ÎNFĂPTUI DE LA SINE ŞI DINTR-ODATĂ, PRECUM ORICE MARE MINUNE A LUI HRISTOS-DUMNEZEU!!!

…Dar, din câte simt eu, azi, nu ne-o merităm, încă, nici pe această UNICĂ Doamnă ELENA ARMENESCU – tot aşa cum nu ne merităm, încă, nici “UNIREA CEA DESĂVÂŞITĂ”, adică, “PUTEREA NOASTRĂ CEA DESĂVÂRŞITĂ”!!!

                                                                                  Prof. dr. Adrian BOTEZ

SE ZBAT ÎN  FEREASTRA-MI  FLUTURI  DE NOAPTE

 

se zbat în fereastra-mi Fluturi de Noapte

e vestea-aşteptată : minunile-s coapte

o iau pe costişă – prin mărăcini

dezvălui poienii o Tufă de Crini

 

cu valsuri în beznă – e noaptea din urmă

vrăjitele Ştime se-nchină la lună

beţie de Şerpi – zvârcoliri – Vasiliscul

Smaraldul poienii îşi tremură Piscul

 

şi păsări – şi greieri – iubitele moarte

horesc FărăTimpul – în eternitate

Obrazul de Zeu se schimonoseşte

 

dezmăţarea – din umbră – într-una tot creşte…

…fii mândru că-asişti la apocalipsă :

din doage legale – cam toate-ţi sunt lipsă…

***

 

TE  VOI  AŞTEPTA  ÎN ASTRE – ROZÀRIA VEGHETOARE

 

te voi aştepta în astre – Rozària veghetoare

(e sfat  – în tril şi-orbire – de Privighetoare…) :

acolo va fi Linul – acolo va fi Crinul

colindă Inorogii – colindă şi Veninul…

 

Vergură Celestă – amintiri de-amurguri

Vergură Celestă – nimiceşte burguri

zburăm peste clopotniţe şi  hanuri – nu mă scutur :

zburăm să se desfacă Viermele – în Flutur

 

pe pieptul meu cu capul – Rozària din rouă

adus-ai – peste Munte – lumină şi Stea Nouă :

cu tâmpla-n tâmpla Lui Hristos

 

noi lăfăit visăm – şi – deci – FRUMOS…

…Rozària nu doarme – Rozaria veghează

făcând din orice beznă – MIEZ DE-AMIAZĂ…

 

…toţi telegarii Soarelui nechează…

***

 

 

 

…CAPUL TĂU PE PIEPTUL TĂU MEU – CÂTĂ LUMINĂ

 

…capul tău pe pieptul meu – câtă lumină

inima-mi s-a-ntors – teafără de ghilotină

capul tău pe pieptul meu – o – bogata pace…

sfinţi vor pogorî – cu strai de lună să ne-mbrace

 

capul tău pe pieptul meu – acum simt Piscul

ştiu că a muri nu e deloc vag-riscul :

sunt doar aripile de-nălţare

spre a pune Munţilor stihare…

 

în poiene – inorogii grăiesc pentru noi

Crist-Păstorul a pornit izvoare-n şuvoi

tainele-s Smaraldul de la gâtul tău

 

tainele smaralde-aduc iertarea celui rău…

…capul tău pe pieptul meu – icoana şi uimirea :

nu s-a mai iscat din Crini decât Iubirea…

***

                                    

CRĂIASĂ TE-AM  AFLAT A MÂNTUIRII

 

crăiasă te-am aflat a mântuirii

încarc pocal cu-otravă şi lumină –

şi te poftesc la Cina de Rutină

cea după care înfloresc toţi Mirii.

 

în palma ta strecor inel de şoaptă

ne închinăm cununile spre lac:

până şi stelele rotirea-şi tac…

luna din cer – acum – va cădea coaptă.

 

sub tălpi, firesc, ne cresc jivine-albastre,

iar peste frunţi, lebăda răcoreşte:

de sus de tot, boltirile sihastre

 

dau semnul tainic: raiul iar rodeşte!

prin iarbă – -ncolăcirile măiastre

clocesc vestiri  –  că Înţeleptul creşte…

***

 

SĂ CREZI CĂ ŞTIU SĂ-NSTRUN LĂUTA-N NOAPTE

 

să crezi că ştiu să-nstrun lăuta-n noapte

pe-aleile-ndelung fremătătoare  –

ştiu să-nfierbânt iubirii mii de şoapte,

să-nlăcrimez – duios – o sărbătoare.

 

Read More »

De-a lungul unui singur an (2017) apăreau la Baia Mare cinci antologii (patru de poezie şi una de poezie şi proză), de sute de pagini fiecare dintre ele şi cu zeci de autori mai mult sau, cei mai mulţi, mai puţin cunoscuţi. Şi iată, la început de an 2018, apare o nouă voluminoasă antologie tot „de poezie şi proză“, editată de Cenaclul Ecreator 2 şi cosiderată de prefaţatorul ei, poet el însuşi (Ioan Romeo Roşiianu, „o fotografiere a literaturii române“!). Toate cele şase antologii (şi aflăm că o alta e în curs de alcătuire) au apărut în cadrul unui proiect amplu intitulat mai întâi „prietenii poetice“, iar în cazul ultimei , mai cuprinzător, „prietenii literare“. De această ultimă dată, „prietenii“ sunt în număr de 74.

În continuare, fiindcă realizatorul principal al ultimei antologii este dispus să ne mai dea cuvântul („Şi, după cum era firesc, comentariile vă vor aparţine dumneavoastră, cititorilor!“), aş încerca să-mi formulez cât mai constructiv părerile, închipuindu-mă în ipostaza de membru onest al cenaclului ce a dat titlul volumului. Acelaşi făptuitor al antologiei mărturiseşte în prefaţă că a fost nevoit să respingă zeci de autori „guralivi şi indignaţi“, din rândul cărora îi şi numeşte pe câţiva dintre cei mai sâcâitori, dar se va vedea în prima parte a acestei „luări de cuvânt“ că lista lor este mult mai cuprinzătoare, doar că nu-l voi numi pe niciunul dintre „prea mulţii gureşii poeţi“, cum îi numea Blaga în poezia Lucrătorul, ci voi cita pasaje / abateri flagrante de la ceea ce înseamnă imagine poetică.

Primul pas al formaţiunii neomogene ce ni se propune este făcut cu stângul: „Ceasul cel rău când a venit / Nu ne-a întrebat dar m-a găsit“ (Ceasul cel rău). De data aceasta, alfabetul a vrut-o. Dar urmează şi alte „ceasuri rele“ şi nici nu poate fi altfel când întâlnim asemenea autodefiniri stranii şi hilare: „Eu sunt această claie de aiurări ciudate / Eu sunt această minte-n colţuri“ (Poate c-am să rămân şi-o să mai fiu). Sau când artele poetice şi profesiunile de credinţă sună aşa: „Îşi risipesc poeţii zilnic ADN-ul / Cerneală şi cenuşă este pulsul lor / Cu febra frunţii se hrăneşte Zeul / Ce le-a pus Cruce, vers nemuritor“(Unor visători). Alta îngrijorătoare: „Călimara ascunde cuib de viespi / Pagina e albă şi rea / Cuvintele par lepădate / Vârful peniţei  e băut / Ritualul dimineţii cade-n vis / E un început de sfârşit al fiinţei / O trudă fără sens“ (Albastrul zilei). Şi încă una, bavardaj ceva mai nevinovat: „Şi eu şi voi şi ei şi ele / Plutim azi printre cuvinte / Şi-mi scot o oglinjoară / Şi-apoi tu să mă ţii minte / Cum mă uit acum în ea / Şi văd lumea şi văd stele şi văd multe / Tu zici că-s nebun, dar de fapt cutreier doar printre cuvinte“. (Ora exactă).

Cu asemenea „arte poetice“, este explicabil să se ajungă la „performanţe“ de genul: „Într-o zi am ascuns marea sub pernă / Să pot aduna roua de pe garduri / Soarele curgea trist peste valuri absente / La răsărit, din cuvinte nerostite / Am zidit o cetate“ (Valul). Încă una: „Am urcat şi-am coborât multe scări de sentimente / Căutându-mă în bezna sufletului meu de om“ (Regăsiri).

Pe „scări de sentimente“ se poate ajunge şi la naivităţi sprinţare exprimate banal ori alandala: „Pe valul vieţii uneori / Agerul vânticel suflă fiori / Magnific din pomii frumoşi tare,/ Străjerii sărutaţi par de încercare“ (Drum binecuvântat).

Nu mai e sigură, în aceste cazuri, nici soluţia tatuării: „Îmi scriai poezii pe piele / S-a ales praf şi pulbere din ele“ (Melancolie de noapte). Aşa că nu-i de mirare să afli că: „Obosit îmi este versul, zilnic ţi-l trimit pe vânt / Se întoarce fără vlagă, sufletul mi-e răvăşit“ (Gânduri rătăcesc în noapte).

Unele mărturisiri sunt înduioşătoare: „Mi-e dor de strachina cu lapte dulce“ rosteşte atât de convingător cineva. Sunt şi alte aspecte înduioşătoare. Mama apare în foarte multe texte de album de familie. Cineva îşi motivează sentimentul de recunoştinţă: „Când eu urmez al tău cuvânt / Să fiu poet de seamă / Dar simt acum cum chipu-ţi sfânt / Încet, încet mă cheamă“ (Măicuţă scumpă).

Recunoştinţa se îndreaptă şi către Dumnezeu cam din acelaşi motiv: „Iar Tu m-ai înzestrat, / Doamne, / Cu-atâta talent / Şi-atâta inspiraţie Divină / Încât cred că foarte curând / Voi deveni / Cel mai de seamă poet.“ (Imn de slavă). Tot poezie de album e şi cea mai mare parte a liricii erotice. În acest sens Ultimul dans  e citabilă în întregime, păcat că spaţiul nu permite redarea ei, mai ales că numaidecât ar trebui acordată atenţia şi temei sociale şi politice. Cum politica şi viaţa socială oferă nenumărate motive de îngrijorare şi decepţie, tonul lozincard-vehement cu greu ar fi putut lipsi: „Jos cu prostia, să urcăm dreptatea / În locul ei, pe care toţi îl ştiu. / Nu ne îmbătaţi cu apă rece / Prea mult amar ne-aţi pus în farfurie“ (Vorbe mari).

Read More »

Scrisoare

 

Iubita mea,
De dor, inima în genunchi mi se prăvale.
De-atâta dor, pricepe că mă prăpădesc.
Răspunde-mi doar, nu mă certa prea tare,
Şi azi să ştii, că te iubesc!

 

Eu te ador, iubita mea pierdută în poveste.
Eu te iubesc, şi vreau să te aud vorbind.
Tu să mă ierți că loc şi pentru mine nu mai este,
De-aceea am plecat sălbatic printre munți.

 

Povestea noastră a rămas nescrisă,
Doar scrijelită pe o margine de şanț.
Însăilat-a fost cu iarbă crudă,
Şi dintr-o dată, al nostru verde-crud, a fost uscat.

 

Mi-e somn, mi-e foame şi mi-e dor de tine.
Am să te sun, să te aud doar cum respiri…
O să-ți cedez tot ce-a rămas în mine,
Cu totul, ție, astăzi mă închin.

 

Îmi eşti datoare zâmbete de fericire.
Îmi eşti datoare, tot ce nu ți-am dat.
Îți sunt dator 3 grame de iubire,
Cât un inel, ce stă pe degete-aruncat.

 

Am să te caut din când în când la vechea ta adresă.
Am să te strig! Te rog să îmi răspunzi!
Să vezi că mă sugrumă scumpă lesă,
Din ea, nu pot să mă desprind.

 

Ai să mă ierți, iubita mea, sortită deznădejdii!
Am să te iert şi-am să te fac un mit!
Ne vom ierta, mireasă sfânt-a lunii,
Mă vei ierta, că- n mine te cuprind.

 

Ai să auzi peste puțină vreme,
Că eu nu sunt, că am plecat.
Te rog să îmi răspunzi, vreau să mă încarc de tine.
Iubita mea, întoarce-te cu mine în păcat!

 

Căci dacă plec, nu vreau să o fac singur.
Căci dacă plec, nu vreau să mă întorc.
Agață-ți aripa de aripa-mi de înger,
Şi lasă- mă să te învăț să zbori!

—————————————-

Simina PĂUN-MOISE

2 iulie, 2018