Cuvânt și iubire

„Corabia neamului”, evocată cândva de cronicarul Naum Râmniceanu, înfruntă nu numai o iarnă aspră, ci propriile căutări şi neîmpliniri. Situaţia umanităţii în ansamblul ei ridică multe semne de întrebare şi provoacă îngrijorări. Oamenii se văd confruntaţi nu numai cu o situaţie de criză, cu impresia că ea nu mai are un sfârşit, dar şi cu provocări ale naturii. Grav este şi faptul că sentimentul multora este că nu urmăm o cale firească, care să ne ajute să ieşim la liman! Sondajele de opinie confirmă acest lucru. Nici lumea politică nu oferă perspectiva unor mari speranţe. Conflicte sterile şi politicianiste din toate părţile paralizează mersul înainte şi parcă contribuie la rămânerea în urmă, zi cu zi. Câte speranţe aveam cu 22 de ani în urmă şi unde am ajuns!

A fost atunci ocazia de a se traduce în fapte nu doar o reaşezare într-o matcă firească, ieşirea din regimul totalitar şi repararea nedreptăţilor sale, dar şi un prilej de a se aplica în societatea românească nemuritoarea deviză a Revoluţiei din 1789 – Libertate! Egalitate! Fraternitate! – de a se crea o Românie renăscută, slujitoare a ideilor de reală dreptate socială şi democraţie. Dar unde s-a ajuns?

Sub impactul „băieţilor deştepţi”, unii apăruţi chiar din senin, în toate domeniile şi a unui politicianism searbăd, sub pretextul de a se îndrepta o situaţie, care nu mai fusese de îndurat, s-a ajuns la o gravă răsturnare a valorilor şi la o turburare fără precedent nu doar a unei economii, ci şi a comportamentului moral. Reperul patriei a fost şi el pierdut. Învăţământul tradiţional de calitate, inclusiv în perioada totalitară, a fost supus unei succesiuni de reforme care l-au dezechilibrat, coborând şi ştacheta nivelului său, iar educaţia pe toate planurile a fost uitată, dacă nu înlocuită printr-o contraeducaţie de servilă imitaţie! Din păcate, n-au lipsit interesele străine, imixtiuni de tot felul, care în prea mică măsură au servit redresării şi în cea mai mare măsură n-au urmărit decât însuşirea şi supunerea unei economii, care bine administrată putea asigura prosperitate şi belşug. Sub masca frumoasei idei a unităţii europene, ca şi sub cea a lichidării moştenirii totalitare, în lipsa unei clase politice capabile de a apăra (şi de a dori s-o facă) interesele fundamentale şi naţionale, România a intrat într-o derivă din care nu se mai redresează. Fiecare dintre noi ar trebui însă să-şi facă bilanţul propriei implicări, deoarece redresarea reală n-o vor putea asigura decât cetăţenii acestei ţări, prin munca şi mintea lor, prin dăruire şi către un interes general, al ţării şi nu doar prin satisfacerea unor obiective individuale. România  merită să fie scoasă din derivă!”

Academician Dan Berindei   

Sursa: Revista ART – EMIS

Mai înainte de a înfãţişa cititorului legenda de mai jos, împrejurãrile în cari a fost culeasã şi de a-i comenta conţinutul şi naşterea, se cuvine sã-l informez cu privire la personalitatea monahalã în jurul cãreia s-a constituit ea. Erou în primul rãzboi mondial, cu pieptul acoperit de decoraţii, argeşeanul Nicolae Măndiţă nu şi-a putut părăsi camarazii căzuţi în lupta de apărare a Patriei şi, când s-a hotărât ridicarea unui monument întru slăvirea amintirii lor, punându-se şi temeliile unei mici aşezări monahale în preajma acestuia, pe o culme a Târgului Ocna, la Măgura, Nicolae Măndiţă, spuneam, s-a retras acolo, sub numele călugăresc Nicodim.

            În conformitate cu o decizie bine chibzuită, el a trecut la o migăloasă şi dăruită catehizare a poporului, în vederea căreia, cu jertfirea somnului şi a tuturor banilor câştigaţi la altar, a scris şi a publicat nenumărate cărţi de învăţătură creştin ortodoxă, devenind, în timp, cel mai prolific autor din acest domeniu.

            Şi mai stârnitoare pentru curiozitatea noastră este calea aleasă în vederea difuzării scrierilor sale, după ce a rămas câtva timp în dependenţa expunerii prin vitrinele librăriilor din ţară. Anume a format o echipă de ipodiaconi care cărau volumele cu raniţa prin cele mai ascunse cătune din munţi. Treptat, difuzorii s-au înzestrat cu o căruţă. Nu peste mult timp au schimbat-o pe o autodubă. În cele din urmă, ea se metamorfoză în caravană cinematografică ce proiecta filme religioase însoţite de comentariile lor ad-hoc. Biletul condiţionând asistarea la proiecţii era gratuit; în schimb, erai dator să cumperi o carte, pentru a-ţi fi îngăduit să vizionezi filmele.

            Pe de altă parte, credincioşii ce solicitau să fie spovediţi de către Părintele Nicodim primeau canon să citească mai multe cărţi: de la patru – Sfintele Evanghelii – la şaptezeci şi cinci, preferate fiind cele ce numărau fiecare câte trei sute de pagini. Un supliment de canon, pentru inşii cu o caligrafie lizibilă, era să copieze de mână anumite cărţi mai importante şi să le dăruiască sau împrumute spre lectura celor interesaţi. Astfel, alături de cărţile tipărite, circulau şi cărţi în manuscris. Nealfabetizaţii erau sfătuiţi să recurgă la vreun cititor cu glas tare, prin mijlocirea căruia să-şi dobândească şi ei cunoştinţele ortodoxe socotite obligatorii de către duhovnicul răspânditor de cultură creştină. Până ce nu se izbutea săvârşirea canonului întreg, Părintele Nicodim nu accepta să cuminece credincioşii solicitanţi. Toate acestea le-am expus pe larg în: “Calea cărţii” (două ediţii).

            El a creat nenumăraţi cititori fervenţi, ba chiar şi doi scriitori: Gheorghe (Jorj) Ionescu, autor al unei biografii a Părintelui (în trei ediţii) şi Anica Ţupu, autoarea unei autobiografii în versuri ce cuprinde detenţia politică suferită, publicată de subsemnatul (în volumul: “Singurătatea Anicăi Ţupu de vorbă cu sine însăşi”).

            Este firesc ca o atare activitate neprecupeţită închinată izbânzii spiritualităţii, sub domnia cruntă a ateismului, să-i fi supărat pe promotorii ideologiei luptei de clasă. Drept pentru care, după eliberarea tuturor deţinuţilor politici din România, fu în grabă creat un lot avându-l în frunte pe bătrânul protosinghel, prilej când douăzeci şi trei de tone de tipărituri au fost date la topit (vezi: “Cămara cu suflete sau Cartea interzisă”, vol. I, şi: “Întemniţarea Părintelui Nicodim”, vol. II).

            O amplă cercetare a vieţii sale şi a ucenicilor lui efectuez de mai mulţi ani, stimulat de Editura Agapis, întemeiată de ucenicii Părintelui, în aspiraţia recuperării operei sale şi răspândirii ei în rândurile doritorilor de cultură ortodoxă. Datorită uneia dintre dubele ei cu cărţi ce circulă prin întreaga ţară, am fost şi eu purtat pretutindeni pe unde sălăşluiesc admiratori ai verbului nicodimian, pentru a fi pus în legătură cu acei bărbaţi şi acele femei care-i cultivă amintirea, eu dedicându-mă, după cum spuneam, recuperării imaginii sale imprimate în inimile urmaşilor.

            Cu unul dintre aceste prilejuri, în satul Schitu Frumoasa, din judeţul Bacău, am cules de la Ion Marcu următoarele, ce ne preschimbă în martori ai unui fenomen extrem de rar: naşterea unei legende folclorice; ea trebuie înscrisă între cele hagiografice. Nimic până astăzi nu m-a pregătit pentru acest aspect al dragostei purtate de popor amintirii lui Nicodim Măndiţă. Va să zică, se dovedeşte că folclorul rămâne viu şi activ în cazul acestui monah. Aceasta ne încunoştinţează asupra însemnătăţii poziţiei dobândite de el în inimile ucenicilor săi.

            Subiectul legendei este următorul (ulterior cităm legenda în propriile cuvinte ale aceluia care ne-a transmis-o). Un frate dintre credincioşii care se spovedeau la protosinghelul Nicodim, din mare dragoste, respect şi dorinţă jertfelnică, se adresă Puterii, cu rugămintea de a fi lăsat să ia locul aceluia, în beciul unde îşi săvârşea pedeapsa, el fiind tânăr şi putând prelua pe umerii săi sarcina anilor rămaşi a-i fi efectuat monahul condamnat. Uşura astfel bătrâneţile Părintelui Nicodim, îngenunchiate de lege.  «Nu», a răspuns reprezentantul Puterii, «Doar dacă sunteţi doi să faceţi restul condamnării împreună. Cu unul nu fac nici un târg!». S-a mai rugat omul cât s-a rugat. În cele din urmă a plecat şi s-a întors însoţit de al doilea individ determinat a-şi dărui din dragoste de semen libertatea. «Tu vrei să faci puşcărie în locul lui Nicodim?» «Vreau!» «Bine. Aşteaptă. Da’ tu vrei?» «Vreau şi eu.» «Atunci, batem palma. Voi doi o să faceţi puşcărie în locul lui şi pe el îl ‘liberez!» Şi i-a dat drumul protosinghelului înainte de termen.

            În cuvintele lui Ion Marcu, în cadrul convorbirii mele cu el, cele de mai sus sună astfel:

            “Îmi amintesc că, atunci când a fost arestat el, doi fraţi şi-au luat angajamentul să facă ei să-i reducă din pedeapsă.” [Prin “fraţi” se înţelege “ucenici”.] “O vrut unu’. Unu’ o zis că nu. O zis ăia: «Dacă doi vor să facă… să-i facă pedeapsa doi…»: îl liberează! Şi iată cum: Părintele când a fost arestat, ca să-l scoată pe el de acolo unde era, până amu făcuse, făcuse vreo câţiva ani, nu ştiu, şi-o luat angajamentul, s-a dus la…: «Dacă unu’ din noi vrea să-i facă, Părintele-i bolnav, îi bătrân, să nu moară acolo.» «Nu. Dacă doi vă angajaţi să faceţi în locul lui…» Adică era bătrân, Părintele, şi să nu moară acolo. Şi au făcut pedeapsa Părintelui.” “Fraţii ăştia erau în libertate?”, am voit să aflu. “Păi, în libertate, da! S-au dus şi au făcut în locul lui, acolo. De bună voie, de bună voie.” “Îi cunoaşteţi?” “Nu-i cunosc eu. Fratele Jorj îi cunoaşte. Nu-i cunosc.” “Şi câtă puşcărie au făcut?” “Cât îi rămăsese lu’ Părintele.” “Nu v-a interesat să-i cunoaşteţi şi dumneavoastră…” “M-a interesat, dar eram mereu plecat.”

            Textul ne oferă şi numele aceluia care a pus în circulaţie legenda: Jorj Ionescu. Care este sămânţa de adevăr din care izvorăşte această legendă cvasicontemporană? Părintele Nicodim s-a bucurat într-adevăr de o reducere a pedepsei, revenind în libertate înainte de termenul condamnării. Însă în nici un caz acea reducere nu se întemeia pe înlocuirea lui cu altcineva, ci avea o motivare juridică. Revenind la legendă, în pofida insistentei propagande pe plan naţional cu privire la ‘caracterul umanist al socialismului’, pentru care omul era, pasămite, ‘cel mai preţios capital’, poporul a înţeles că din ghearele securităţii nu erai slobozit decât la încheierea socotelilor, după cum fusese înscrisă condamnarea de către judecător, în cel mai bun caz; ori prin reţinere “administrativă”; sau prin deces. Adevărul este că, după graţierea din 1964 a tuturor deţinuţilor politici din România, pentru cei azvârliţi în închisori imediat în continuare, regimul penitenciar s-a îmblânzit oarecum. Acesta este şi cazul celor cercetaţi de noi acum.

            Printre uşurările introduse în viaţa noilor deţinuţi politici se numără şi aplicarea ‘condiţionalului’. Acesta presupunea eliberarea înainte de termen a deţinuţilor care-şi îndeplineau norma la locul de muncă: la atâtea zile de muncă reducându-se un număr mult mai mic de zile din condamnare. În perioadele anterioare, de ’condiţional’ beneficiaseră numai deţinuţii de drept comun, astfel reintegrându-se borfaşii, tâlharii, criminalii, mult mai degrabă decât specificase hotărârea tribunalului, în societatea ce se presupunea că avea mare nevoie de ei. Ca urmare a extinderii aplicării ‘condiţionalului’ şi la ‘politici’, Părintele Gavril Stoica, din acelaşi lot cu ucenicii Părintelui Nicodim, se eliberă şi Sfinţia Sa înainte de termen. Norodul nu era pus în temă cu aceste schimbări de atitudine oficială faţă de condamnaţii politici, până şi existenţa celor din urmă fiind sever tăinuită. Rearestarea duşmanilor de clasă rămăsese în umbră, ascunsă de orbitoarea eliberare în masă a aceloraşi. De fapt, prea puţini români sunt chiar şi astăzi conştienţi că imediat după marea eliberare produsă de comunişti au şi reînceput arestările inumane şi că lotul Părintelui Nicodim Măndiţă a fost cel dintâi aruncat în temniţe, îndată după graţierea din 1963-1964. Cu aceşti ortodocşi practicanţi s-a reluat sacrificarea semenilor noştri de către criminalii care deţineau puterea. Împotriva acestei jertfiri intervenise în forţă Occidentul, obţinând de la comuniştii români graţierea generală ce încerca să dovedească absenţa terorii din ţara noastră.

            Aşadar, încă nu pătrunsese în conştiinţa populară ‘aplicarea condiţionalului’, nici orice alt soi de reducere de pedeapsă, ci ea socotea, după cum o educase realitatea de până atunci, că din închisoare nu ieşeai înainte de termen.

            Intervenţia miraculosului folcloric aduce un corectiv acestei stări de fapt. După modelul baladei Meşterului Manole, instituind o variantă a legendei străvechi, apare credinţa că dintre zidurile temniţei poţi scăpa  prin jertfirea altcuiva pentru tine. Avem de-a face cu o echivalenţă a sacrificării soţiei Meşterului Manole. Cu alte cuvinte, zidirea de viu în gherlă, conform povestirii imaginate, a doi ucenici ai Părintelui Nicodim constituie o condiţie de înflorire a catedralei libertăţii aceluia care era meşter între meşteri ai lucrării sufletului omenesc, anume cel numit.       

            Din conţinutul legendei culese de noi în satul Schitu Frumoasa – Bacău, de la Ion Marcu, în vara anului 2000, se mai desprinde o credinţă populară locală. Anume, că Părintele Nicodim era atât de iubit de către ucenicii săi Încât aceştia s-ar fi sacrificat cu dragă inimă, lăsându-se închişi în locul său, dacă astfel l-ar fi putut elibera. Revelarea celor de faţă constituie o adevărată sărbătoare a reînvierii folclorului românilor după jumătatea de veac de strădanii administrative antiromâneşti urmărind falsificarea şi chiar eradicarea lui din sufletul naţiei. Aceasta nu reprezintă doar o legendă hagiografică, ci după ştirea noastră, ea constituie prima legendă culeasă şi semnalată până în prezent din domeniul temniţelor politice din România (cel puţin cea dintâi cu caracter complex, cu o motivare a unei situaţii neobişnuite, cu început şi încheiere, cu mai multe personaje). De unde importanţa ei.

            Ni se cuvine să ne reîntoarcem la o afirmaţie a lui Ion Marcu, anume că el nu i-a cunoscut pe cei doi autosacrificaţi, ci Jorj Ionescu. De aici, se poate deduce că cel din urmă nu numai că a transmis legenda, ci poate a şi lansat-o, el fiind cunoscut ca un foarte apropiat ucenic al Părintelui Nicodim, autorul monografiei poporane pomenite, decis să impună chipul protosinghelului în rândurile celor mai respectabile figuri ale monahismului românesc, ceea ce, dealtfel, şi era, o atare cosmetizare a realităţii nefiindu-i de trebuinţă marelui scriitor, duhovnic şi pedagog.

            Probabil că acesta este adevărul. El însă nu micşorează valoarea tentativei de a explica pe calea legendei eliberarea înainte de termen a deţinuţilor politici, sub comunism, prin jertfa dragostei.

            Din cele înfăţişate se mai deduce. Suferinţa bătrânului binevestitor şi slujitor al Domnului, Părintele Nicodim, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu chemă la jertfă pe cei doi ucenici legendari. Ei au fost pregătiţi să-şi jertfească libertatea de dragul eliberării duhovnicului lor mult iubit. Nu au pregetat nici o clipă s-o facă.

            Cum putem înţelege aceasta? Suferinţa pentru credinţă devine Chemare la o suferinţă similară a martorilor ei. Devine Chemare la Iubirea creştinească stârnitoare a jertfei de sine. Devine Chemare la uitarea egoismului, la lepădarea de acesta. Devine Chemare la ascultarea de Făcătorul nostru, prin ştergerea oricărui gând la sine şi înlocuirea acestuia cu gândul sacrificiului cerut de bunăstarea aproapelui nostru năpăstuit.

            Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste pătrunde, pe această cale regală, în folclorul românesc, în legendă.

Mihai Rădulescu

 

(MIHAI RĂDULESCU.Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste. Vol.II, 2004)

Am lăsat pentru final un eseu ce s-ar putea intitula: ‘Poezia – mijloc de recuperare a sinelui’, de o mare însemnătate pentru orice creştin preocupat de formele variate ale Chemării lui Dumnezeu, pentru că el luminează splendid locul poeziei în viaţa de zi de zi a condamnatului politic sub comunism, în orice loc de ispăşire s-ar fi găsit el, şi cu cât mai mult a oricărui om înecat sub stivuirile îmbeznate ale materiei, ce-l fac să uite de sorgintea sa cerească. În cele ce urmează, veţi afla despre o faţă inedită a poeziei, după trecerea multor milenii de creare a ei şi de exultare prin ea.

            “Eu nu ştiu, şi apoi, la ce bun – poeţii în vremi de restrişte?”, citează Viorel Gheorghiţă, în memoriile sale, un stih de Hölderlin, din poemul Pâine şi Vin. “Pentru mine, acest celebru vers”, pătrunde el în trăirea sa spirituală, “acest celebru vers, de o actualitate evidentă, e o mai veche obsesie a mea şi, nu mai puţin, o gravă nedumerire. Câtă interogaţie, câte îndoieli, câtă afirmaţie şi câte incertitudini se află condensate în el? La ce bun poeţii, când cărţile lor nu pot să apară sau, dacă apar, nu se citesc? La ce bun poeţii, când interesul pentru poezie e copleşit, în occident de huzur, la noi de sărăcie, pretutindeni de isteria muzicii pop sau rock? Aserţiunea că poezia, cultura în general, e un apanaj al aleşilor, nu mi se pare de acceptat. Dimpotrivă. Statutul ei e unul ontologic, dovadă amploarea la care a ajuns fenomenul în puşcării. Iată, fac o afirmaţie scandaloasă: nu omul face cultura, cultura îl face pe om; nu poetul iscă poezia, poezia îşi zămisleşte poeţii, aşa după cum adevărul zămisleşte libertatea, aşa după cum pâinea cea de toate zilele ne condiţionează şi ne susţine trupeşte.”

            Mă voi opri o clipă asupra acestui termen de comparaţie propus de memorialist, deoarece el pregăteşte o mutaţie calitativă către ceea ce reprezintă cu adevărat “pâinea noastră cea de toate zilele” la care se referă textul rugăciunii sugerat de aluzia scriitorului. Dacă îl vom denumi pe însuşi Iisus Hristos prin acea “Pâine”, ne va fi mult mai uşor să înţelegem afirmaţia că Poezia este aceea care îşi zămisleşte poeţii. Căci Dumnezeu este acela care-şi zămisleşte credincioşii, prin Chemarea Sa despre care vorbim împreună de atâtea luni de zile prin mijlocirea undelor.

            Plecând de la această afirmaţie, vă voi întreba: putem oare să-L despărţim pe Hristos Dumnezeu de Poezie? Discutând despre forma de adresare lui Dumnezeu a omului, constatăm că ea a fost concepută, în vederea ritualului, dar şi a contactului personal de dimineaţă, seara, în pregătirea hrănirii şi după încheierea ei, de poeţii Bisericii, în poezii sau texte pentru cântări, care corespund unor forme fixe ale timpurilor când au fost create. Astăzi, dacă se compun acatiste noi sau paraclise sau alte forme fixe, Biserica se adresează tot unor poeţi, pentru alcătuirea lor, după cum pentru zugrăvirea incintelor cultice ea apelează la pictori, pentru înflorarea catapetesmelor la sculptori şi aşa mai departe. Şi într-un caz şi în celelalte este vorba despre profesionişti, că sunt ai plaivazului, ai penelului, ai dălţii. Urcând în ani, către clipa când ei au hotărât să se specializeze într-o direcţie sau cealaltă, vom constata că descoperim la ei, cu regularitate, o Chemare spre creaţia plastică sau literară, o chemare cu neputinţă de evitat, arzătoare, ce nu le îngăduie somnul, dacă nu este dusă la împlinire, ce nu le îngăduie preocupări străine, ce nu le îngăduie fericire străină procesului creaţiei artistice. Cred că, şi într-un caz, al poetului, dar la fel şi în celelalte cazuri, al pictorilor, al sculptorilor, al tuturor creatorilor, în orice domeniu al artelor s-ar manifesta forţa lor creatoare, sunt chemaţi tot de Poezia Existenţei, acel mesaj indicibil ce permează de pretutindeni din cele ieşite din Cuvântul Domnului cu ocazia Facerii şi reflectă, ca în oglindă, constatarea Sa finală, de după fiecare zi, anume că toate erau bine făcute şi că-L mulţumeau. Va să zică, acesta este primul sens al termenului ‘poezie’; abia la urmă vine acela de gen literar (dramaturgia, romanul, poezia şi celelalte), ori acela de creaţie cu formă dată, din domeniul literaturii (un poem, o poezie). Deosebirea dintre mulţumirea Părintelui a toate, după încheierea fiecărei etape a Creaţiei, este alta decât aceea a omului ce pătrunde în sfera poetică a Cosmosului: cel din urmă se umple de o mirare exultantă a bucuriei, prin aceea că are acces la frumuseţile echilibrate în chip uluitor în Facere. Atât de plin este el de vibranta admiraţie a universului încât laudele sale trec într-un limbaj specific, prin care până şi tăcerile dintre cuvinte – dacă nu în mod special acelea – devin grăitoare, prin asemuirea cu imperceptibila muzică a sferelor.  

            “Experienţa anilor de detenţie”, scrie mai departe Viorel Gheorghiţă, “mi-a revelat această taină a mântuirii prin poezie, a mântuirii prin cuvânt, prin cuvântul rostit. Nu e vorba de vreo retorică sau de figuri de stil, menite să impresioneze. Cum ar putea-o face? E vorba de o realitate existenţială, în ce mă priveşte, de netăgăduit. În urma demascărilor de la Piteşti şi Gherla, retras în mine însumi ca într-o inexpugnabilă carapace, ca într-o criptă, mi-am acceptat condiţia de mormânt încă viu. Clinic, nu eram mort. Antropologic, având în vedere refuzul  devenit funciar, de a comunica, atât cu exteriorul, presupus a fi irefutabil primejdios, ostil, saturat, ca un burete ud, de violenţă şi delaţiune, cât şi cu propriile mele amintiri, cu propriul meu trecut, da! Nu e, prin urmare, deplasată afirmaţia că în ziua în care, somat de nu ştiu ce demon, la Aiud fiind, am încropit primul meu vers arestat, m-am născut a doua oară, prin poezie, eu care, liber fiind, nu am slujit poezia, mai mult am trădat-o. Primele lanţuri care au cedat au fost acelea care mă ţineau răstignit, pe crucea fără speranţă a unui prezent perpetuu, împiedicându-mă să-mi simt rădăcinile şi să-mi asum trecutul. Efectul: introspecţia lirică, prin mijlocirea poemului scurt, de formă fixă, sau evaziunea, aparent epică, prin intermediul baladei extrapolate. Treptat, treptat, în interiorul universului concentraţionar, pe de o parte, în întunericul în care vegetam, pe de alta, prindea consistenţă un alt univers, cel poetic, pe cât de inefabil, pe atât de reconfortant. Reconfortant întrucât nu era nici artificios, nici de împrumut; îmi aparţinea în totalitate, fiindu-mi consubstanţial. Atâta doar că, pentru a-l descoperi au fost necesare suferinţa şi timpul şi ispita Satanei.”

            Fără să încerc o greşită confundare a planurilor, al celui ascetic şi al aceluia în care vieţuieşte condamnatul politic, constat că există apropieri posibile între ele. Ascetul elimină din existenţa sa tot ce aparţine lumii. El evită cvasicomplet comerţul cu ceilalţi oameni, atât din punctul de vedere al convorbirilor, al întrevederilor, al contactelor fizice sau senzoriale. Evită până şi amintirea lor, contra căreia duce o lupta acerbă şi permanentă. El îşi reduce nevoile vitale la minimum. Îşi aţinteşte ochii cugetului şi inima către Tatăl ceresc; tot gândul său se îndreaptă, pe toate căile cu putinţă, către Dumnezeu şi alternează această întăritoare contemplare cu investigarea propriei slăbiciuni, din ce în ce mai adânc coborâtă. Legile biologice devin vrăjmaşul său de zi de zi şi de ceas de ceas. Iar la asumarea legilor cereşti aspiră permanent. Luptă cu strigătele cărnii şi se preschimbă într-o flacără ce arde de dorul întâlnirii cu Stăpânul. Îşi temperează, până la anulare, personalitatea încăpăţânată, prin tăierea voii şi întreruperea contactului cu omul vechi din sine. Caută neîncetat o cât mai deplină smerire şi canonul trupului. Condamnatul politic, mai ales acela care a trecut prin  reeducări, cum este cazul lui Viorel Gheorghiţă, îşi duce zilele cu o mâncare neînchipuit de lipsită de vlagă hrănitoare, în interdicţia mişcării libere în afara locului (celulei) de detenţie, în interdicţia comerţului cu oamenii (cu atât mai mult dacă este aruncat în izolare, ori dacă se află într-o cameră cu reeducaţi, adică colegi de ai săi preschimbaţi în turnători, prin bătaie continuă, sau în bătăuşi ai propriilor camarazi), neavând dreptul la lectură, iar conversaţia, chiar dacă se încumetă să se avânte în ea, trebuie purtată şoptit şi cu risc, îşi va întoarce mintea asupra ei înseşi, alungând de la sine evocarea bucuriilor libertăţii, ca prea stârnitoare de durere, şi aprofundând condiţia umilă, extrem de umilă, a omului permanent ameninţat şi fără nici o putere de a-şi schimba soarta. Nu mai are decât înălţarea minţii în rugăciune, către singurul apărător care i-a rămas, către singura lui şi ultimă nădejde, către Dumnezeu. Autorul mărturisirilor din care citez lămureşte foarte simplu condiţia ascetică a condamnatului politic, în care condiţie insul este pregătit să ia contact cu Poezia cerurilor.

             “Nevoia de a comunica versurile, în circumstanţele date” – este vorba despre circumstanţele detenţiei, la care se referă continuu Viorel Gheorghiţă –, “un impuls cu totul nou, nu doar pentru a fi memorate, cât pentru a fi confirmate, a reîntemeiat apoi încrederea în semeni, în buna lor credinţă. Cu fiecare strofă învăţată de omul de lângă mine, cu fiecare lovitură de piatră, în ţeava caloriferului, prin intermediul căruia versurile, cu sutele, ajungeau la urechile altor şi altor camarazi, teama se risipea, ca ceara în para focului, iar eu redeveneam om capabil să mă bucur, capabil să răspândesc bucurie (uneori şi invidie), şi, nu în ultimul rând, capabil să îmi asum riscuri, şi nu puţine.”

            Şi iată cum rodul creştinesc al creaţiei poetice iese în evidenţă: ea te face să-ţi iubeşti iarăşi semenii, să-ţi redobândeşti încrederea în ei, să-i ierţi, să-i socoteşti din nou asemenea ţie. Cum are loc această transformare sufletească, de la starea celui îngrozit de aproape şi vrăjmăşindu-l, la cel deschis spre el, dorindu-l părtaş al bucuriei tale şi dorindu-te să devii canalul prin care se transmite dragostea spre el? Ea este îngăduită prin propriul tău contact cu Iubirea Dumnezeiască, cu Iertarea Divină, cu Adevărul. Acestea metamorfozează omul căzut, îl înalţă, îl ajută să fie reprimit între fiii lui Dumnezeu. Apoi toate sunt la îndemână, căci făptura acţionează iarăşi ca o făptură a dragostei Tatălui ceresc, ca un frate cu toţi fraţii.

            Unde îl conduce pe poet noul său statut? Aflăm următoarele:

            “În temniţă, poezia şi-a răscumpărat dreptul de a exista, nu o dată, cu sângele credincioşilor ei, urmărirea vinovaţilor cutezători” (adică a poeţilor) “prelungindu-se până în zilele revoluţiei din 1989 şi, într-o anume măsură, şi după. La interval de peste un deceniu, anchete, tracasări, confiscări de manuscrise şi, poate, chiar ruguri. Câte din manuscrisele confiscate vor mai fi existând, cine ştie?”

            Voi aminti ascultătorilor mei de Justin Paven, autorul memoriilor “DUMNEZEUL MEU, DE CE M-AI PĂRĂSIT?”, publicate chiar de mine, în Editura Ramida. Când am vorbit împreună despre el, nu am menţionat motivul celei de-a doua condamnări a sale. Bolnav de tbc, a conlocuit la Târgu-Ocna, închisoarea destinată deţinuţilor pedepsiţi de soartă şi cu această nenorocire, cu poetul Constantin Aurel Dragodan. Entuziasmat de versurile acestuia, create pe parcursul unei lungi detenţii, treptat i-a învăţat pe de rost întreaga operă. A şti pe dinafară stihuri, în închisoare, înseamnă a avea permanent o preocupare intelectuală: aceea de a le repeta, pentru a nu le uita. Pe lângă acest exerciţiu de memorie, extrem de util, deoarece funcţia respectivă a psihicului se toceşte cu mare grabă în condiţiile claustrării, repetarea aducea cu sine şi o rafinare a sentimentelor, căci poeziile constituie condensările celor mai intense trăiri umane şi a celor mai subtile. Astfel, contactul cu poezia reprezenta pentru noi toţi o adevărată sărbătoare. Cum studentul Justin Paven mai avea puţin timp de petrecut în puşcărie, bucurându-se de o condamnare mică, fu eliberat la termen şi, odată ajuns în familie, transcrise în două caiete, mi se pare, creaţia prietenului Dragodan. Securitatea nu era deloc satisfăcută că la destui dintre tebeciştii de la Târgu-Ocna le venise sorocul repunerii în libertate. Hotărî să-i arunce iarăşi în gherlă. Li se înscenă un nou proces, motivat, de pildă, că s-au întâlnit şi şi-au mai povestit, ca omul, păţaniile petrecute de când nu se văzuseră, că şi-au făcut daruri amicale (părintele Constantin Voicescu, fie-i ţărâna uşoară, a fost acuzat că a primit, la naşterea fiului său, actualul preot Mihai Voicescu, un cărucior de copil, de la un fost coleg de temniţă), că au mers împreună la mănăstirea Cernica, cu prilejul slujbei ce consacra recunoaşterea Sfântului Calinic de a se număra printre Cei cu daruri cereşti, că cineva (o domnişoară care nu mai fusese condamnată) a insistat ca fratele ei să primească, prin oficialităţile închisorii, penicilina atât de scumpă atunci, dar atât de eficientă în cazurile de tuberculoză; şi pentru altele asemenea. S-a alcătuit un nou lot, cum l-am numit în titlul unei povestiri publicate în volumul “RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, ÎN GHERLELE COMUNISTE”, “lotul tuberculoşilor”. Ei bine, o tânără informatoare pătrunsă în casa lui Justin Paven şi dând peste caietele cu pricina, l-a târât iarăşi în faţa justiţiei militare, alături de cei pomeniţi, drept care a primit alţi douăzeci şi cinci de ani …pentru dragostea sa de poezie.

             “Ceea ce ştiu însă”, ne asigură Viorel Gheorghiţă, de la care am plecat, “e faptul că ne găsim în faţa unui mister ce nu poate fi în nici un fel zădărnicit, întrucât raţiunea de a fi a poeziei universului concentraţionar rezidă, nu în obiect, ci în act. Faptul de a o fi scris – impropriu spus, despre creion şi hârtie neputând fi vorba –, ca şi acela de a o fi memorizat, e relevant, nu poemul ca atare. Actul modifică sufletul. Poemul poate fi confiscat, poate fi tezaurizat, poate fi ars; actul, odată produs, nu. Subzistă în această stare de lucruri paradoxul oricărei taine, în speţă acela de a scrie şi de a învăţa, fără speranţa explicită de a-ţi vedea poemele în situaţia de a putea fi şi publicate. (…) “Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. Cap. 4, 1-4). În umbra celulei, sub bolta fără lumină a minelor de plumb, alături de libărci şi trupuri schiloade, neînsufleţite uneori, împreună cu rugăciunea, poezia a fost un asemenea cuvânt, nu mântuit, prin rostire, cum spune Lucian Blaga, ci mântuitor. Un omagiu mai deplin decât acesta, adus poeziei, consider că nu e cu putinţă. Poeţii, şi vechi şi noi, în chiar aceste vremi de restrişte, pot să se bucure cum, la timpul său, nu s-a putut bucura Hölderlin. În temniţele comuniste din România, poezia a fost convertită – în intimitatea lui, procesul îmi scapă – în pâine şi vin, în trup şi sânge sacru. Şi cât de bine şi frumos ar fi ca această convertire să rămână un bun câştigat.”

            Nici o altă vorbă nu se cuvine adăugată. Repetând o propoziţie înscrisă în sufletele noastre, ale tuturora, rămasă nouă de la William Shakespeare: “Restul este tăcere”, ne luăm rămas bun de la acest mare cântăreţ al poeziei de temniţă, Viorel Gheorghiţă.

Mihai Rădulescu

(MIHAI RĂDULESCU– Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste. Vol.I, Editura AGAPIS, BUCUREŞTI, 2002. Ediţia a doua revizuită)

UNA DINTRE VIRTUŢILE ESENŢIALE pentru dobândirea fericirii este bărbăţia. Încep prin a vă atrage atenţia că bărbăţia nu trebuie confundată cu ceea ce îndeobşte numim: curaj. Socotesc că limba noastră face o distincţie între una şi celălalt. Curajul este aproape instinctiv; presupune prea puţin antrenarea conştiinţei în actele sale; pe când, dacă nu greşesc, bărbăţia implică demnitatea, convingerea, conştiinţa. ‘Fii bărbat!’ nu înseamnă doar să fii curajos, ci să fii curajos ca un om de răspundere, în joc fiind renumele tău de fiinţă superioară, de stăpân pe tine însuţi şi pe soarta altora. Curajos este bărbatul care, atacat de nişte brute, le răspunde fără teamă şi le ologeşte pe vecie. Bărbat este acelaşi, dacă chibzuieşte să fie şi de învăţătură reacţia sa, de învăţătură astfel încât brutele să nu-şi repete atacul laş, şi să nu transforme brutele în nişte invalizi rămaşi la fel de iresponsabili ca înainte de întâlnirea cu el.
Dar nu despre acest soi de curaj şi bărbăţie ne-am adunat în jurul aparatului de radio pentru a vorbi; ci despre adevărata bărbăţie, aşa cum reiese ea din următoarele aforisme.
Voltaire dezvăluie cuprinsul întreg al noţiunii; el spune: Adevărata bărbăţie constă în a şti să suferi. Poetul şi dramaturgul Schiller lămureşte cele preconizate de Voltaire; adăugăm zisa lui: Sufletele mari rabdă în tăcere, iar Stammler pare să expliciteze totul: Cel mai greu eroism, dar şi cel mai nobil, stă în a învăţa să-ţi potoleşti prin tine însuţi suferinţele, fără a mai târî în ele şi alţi oameni.
În următorul fragment, semnat de Ludovic Halévy, suntem făcuţi martori atât ai curajului cât şi ai bărbăţiei, în naivitatea şi conştiinţa sa elementară, dar  impresionantă, eroul scrierii oferă o frumoasă pildă de acceptare a suferinţei proprii pentru uşurarea suferinţei celorlalţi. Acela care narează întâmplarea este un chirurg militar. El îşi  aminteşte cele petrecute într-un spital de campanie, la vreme de război.

Cloroformul era pe sfârşite. Cheltuiam din el cât mai puţin şi căutam să-l păstrăm pentru operaţiile grele.
Mi-au adus un soldat – unul din grenadierii de gardă. Mâna dreaptă îi fusese zdrobită de o sfărâmătură de ghiulea. Trebuia să-i scot din încheietură degetul cel mic. Operaţia nu era grea, nici primejdioasă; dar era foarte dureroasă şi înceată. Îi spusei soldatului:
– Trebuie să-ţi scot degetul cel mic.
– Bine, răspunse el liniştit. Scoateţi-l.
– Să te adorm?
– E grea operaţia?
– Are să te doară, dar nu-i nici un pericol.
– Nu-i nimic. Dacă o să mă doară rău, mai bine…
– Dar nu prea mai avem cloroform.
– Cloroformul e doctoria care te adoarme?
– Da.
– A, înţeleg… vreţi să păstraţi cloroformul cela pentru ceva mai însemnat decât degetul meu cel mic; pentru piciorul sau pentru coapsa vreunui camarad?
– Da, chiar aşa.
– Bine… aveţi dreptate. Nu mă adormiţi, dar haide, repede, repede.
Îşi ghemui batista în gură, între dinţi. Era alb ca hârtia. Sudoarea i se scurgea de pe frunte în picături mari; dar n-a făcut o mişcare, nu s-a plâns, n-a scos un ţipăt. După ce fu gata, îl lăudai pentru curajul pe care îl arătase.
– De! spuse el; doar trebuie să se ajute bieţii oameni între ei!

Pentru Doamna de Maintenon este nevoie de curaj în tot felul de lucruri mici ce ne revin a făptui, pentru care, în genere, nu credem că avem nevoie de curaj; şi nu greşeşte. Să-i dăm ascultare când îşi dezvoltă gândurile cu privire la ‘lipsa de curaj’.
Numesc lipsă de curaj, spune ea, acea susceptibilitate în faţa oricărui lucru care ţi s-ar spune; deprimarea care îi urmează; dorinţa de a fi întruna căutat, de a fi totdeauna răsplătit când ai săvârşit cea mai mică parte din ce erai dator să faci; dorinţa de a fi văzut când îndeplineşti un lucru lăudabil; de a-ţi fi toate pe plac, fără să te osteneşti; amărăciunea când vezi că trebuie să-ţi îndrepţi cusururile. Cred că toate acestea fac parte din lipsa de curaj sufletesc.
Cât priveşte pe cel trupesc – un semn al lipsei lui este acea dorinţă de a avea totul de-a gata, care te-ar face să inventezi maşini ce ţi-ar aduce toate lucrurile la picioare, ca să nu mai ai nevoie să întinzi mâna să le iei; acea spaimă în faţa celei mai mici neplăceri, frica de vânt, de frig, de fum, de praf, de mirosul urât – care te face să te strâmbi ca şi cum viaţa întreagă ar fi nimicită; – acea încetineală în lucru – pe care nu-l faci decât silit şi în care nu-ţi arde să ai vreun spor, acea nepăsare când e vorba să faci bine ceea ce faci; teama de a fi certat, care e singurul lucru ce te pune în mişcare… întovărăşirea cu oameni cari nu te lasă să munceşti cum trebuie; neîmplinirea cum trebuie a unui lucru care ţi s-a încredinţat; nerăbdarea care te împiedică să aştepţi liniştit un lucru.

Cele ce am citit împreună surprind, parcă, o faţetă a curajului la care nu cugetăm. Nu curajul  de a lupta fizic, ci curajul de a lupta pe plan moral – ceea ce cu siguranţă mai bine este acoperit de substantivul: bărbăţie. A avea tăria să înfrunţi viaţa, începând cu cele mai mici neajunsuri ale ei, precum trezitul devreme, păstrarea cumpătării în toate, apucatul de muncă de cum  ne deşteptăm, încrâncenarea de a duce orice  activitate la capăt şi de a o săvârşi tinzând către perfecţiune, tăria de a ne confrunta cu părerile oamenilor, când suntem siguri că dreptatea noi suntem  aceia care o deţinem, armonizarea înclinărilor noastre cu cele ce ne poate oferi clima, situaţia noatră în societate, sănătatea personală, familia şi aşa mai departe. Şi, mai cu osebire, înţelepciunea de a nu ne plânge întruna, ostenind astfel prieteniile şi iubirea ce ne sunt dăruite, precum şi vitejia de a suferi bolile fără crâcnire, ca şi celelalte suferinţe fizice şi morale. Să nu ne numărăm printre aceia pentru care viaţa, de departe, e trandafir, iar de aproape borş cu ştir. Dimpotrivă, pentru dreptul tău la bărbăţie, să te prinzi de piept cu Dumnezeu, cum zice românul, că fără bărbăţie eşti o cârpă şi nimica nu preţuieşti… Pentru antici, cei îndrazneţi sunt neîncetat însoţiţi de noroc şi toate le izbutesc. Virgiliu a scris-o în ENEIDA sa: Audaces fortuna luvat – pe cei îndrăzneţi îi ajută norocul. Eu aş adăuga că, dacă îndrăzneşti, norocul ţi-l faci singur (desigur, dacă-ţi stă Dumnezeu aproape…).
Poetul N. Davidescu a surprins cu mare subtilitate pierderea acestui curaj necesar zi de zi, pomenit de Doamna de Maintenon, curajul necesar nu pentru a înfrunta vrăjmaşi, nu pentru a cuceri locuri de frunte în societate, nu pentru a-ţi depăşi contemporanii în descoperiri, în realizări, în participarea creatoare la existenţa comună, ci necesar pentru a săvârşi gesturile uzuale ale vieţii. O atare lipsă de curaj te face să preferi a nu mai ieşi din casă, din, cum scrie el:
Cavourile-acestea-anticipate,
În care ne-nvăţăm pe nesimţite
Cu a morţii veşnică banalitate,
preferi, spuneam, a nu mai vizita şi a nu mai primi pe nimeni, a căuta vegetarea, a te preschimba încetul cu încetul în plantă, ori în animal ce hibernează, fugind de cerinţele de perpetuă mişcare ale vieţii umane.
Să citim împreună poema sa:

 

UMBRA CAMERILOR

 

                           Sunt camere de-acelea ce sunt pline
                           De noi, şi-n care sufletele noastre
                           Se-mprăştie tăcute şi senine
                           Şi se deschid ca florile în glastre,
                           În mijlocul tăcerii lor depline.

                           În draperia mobilelor grele
                           De pulberea nostalgicelor vise,
                           Şi-n galbenul masivelor perdele
                           De-a pururea uşor întredeschise,
                           Ne risipim ca nişte vechi dantele.

                           De-aici, al nostru suflet, când se-adună
                           Se furişează, pentru-ntâia oară
                           Prin draperii, discret, şi împreună
                           În leneşele nopţi de primăvară
                           Cu strălucirea razelor de lună.

                           Apoi nimic; puţină poezie,
                           Închisă-n ritmuri de epitalame,
                           Se-mprăştie pe-a umbrei trândăvie
                           Şi caută ca, pe minore game,
                           Să prăfuească tot ce-a fost să fie.

                           Vieaţa pregetă de-a mai străbate
                           Cu frământările-i necontenite,
                           Cavourile-acestea-anticipate,
                           În care ne-văţăm pe nesimţite
                           Cu a morţii veşnică banalitate.

 

Poate că bărbăţia cea mai mare îţi trebuie pentru a-ţi recunoaşte limitele şi neputinţele, cu sinceritate, în termeni creştineşti, bărbăţia cea mai mare este să fii smerit în toate, să te recunoşti sărac cu duhul, treabă foarte grea, de voim s-o facem cu toată onestitatea, pentru că omul este fiinţă orgolioasă, ba şi mai rău, vanitoasă. Mult curaj îţi trebuie să lupţi cu tine, dar şi mai mult pentru a-l lua pe Dumnezeu drept ţintă neîncetată, recunoscând că nici măcar nu eşti în stare să te rogi cum  se cuvine; iar după această mărturisire, curajul de a trece la fapta Rugăciunii.
Daţi ascultare lui Samuel Smiles, acest mare gânditor asupra caracterului: el pune chestiunea în termeni neezitanţi: Bărbăţia ce se traduce prin eforturi tăcute, care îndrăzneşte să sufere toate şi să le suporte din dragoste pentru adevăr şi datorie, este mai eroică decât faptele măreţe ale curajului fizic, sau decât acelea ce sunt recompensate prin onoruri şi titluri, ori decât laurii adesea muiaţi în sânge.
Curajul moral este acela ce caracterizează veritabila măreţie a bărbatului şi a femeii; bărbăţia de a grăi adevărul; de a fi drept şi cinstit; bărbăţia de a rezista ispitei şi de a-ţi face datoria. Bărbatul şi femeia, dacă nu posedă această virtute, nu pot fi siguri că le pot păstra pe celelalte.
Acelaşi psiholog britanic pune accentul pe zona cea mai indicată pentru întărirea bărbăţiei, deoarece aci, în creuzetul afirmării personalităţii – căci la acea misterioasă cămară lăuntrică mă refer – dacă nu participi cu toate forţele tale, rişti să dobândeşti un monstru ce-ţi poartă numele şi chipul, dar se exprimă cu o mie de guri, acelea ale semenilor săi, şi-i lipseşte un mijloc de a se exprima pe sine. Termenii lui Smiles sunt: Calitatea de a fi întreprinzător, a intelectului, constituie una dintre condiţiile vitale ale independenţei caracterului. Este necesar ca omul să aibă bărbăţia de a fi el însuşi şi nu umbra sau ecoul altcuiva. Trebuie ca el să-şi exerseze propriile facultăţi şi să-şi exprime simţămintele proprii. Datorăm să aducem în discuţie opiniile noastre şi să ne formăm convingeri. S-a spus că acela care nu îndrăzneşte să aibe o opinie este un  laş; că acela care nu vrea s-o aibă de bună seamă este un leneş; iar acela care n-o poate avea, fără doar şi poate  e un prost.
Priviţi în urma dumneavoastră la anii regimului comunist, de care abia a scăpat ţara noastră: cel mai mare rău pe care ni l-a făcut dictatura este acela de a ne fi ascuns câte suntem în stare să făptuim de unii singuri, ce curaj fără seamăn stă îngropat în inimile fiecărui copil, adolescent şi ins matur din neamul nostru, cum oricare dintre noi îşi poate îndemna viaţa într-o cursă fără istovire îndreptată către zenit. Priviţi în jurul dumneavoastră: pretutindeni se repară, se întregesc, se înfrumuseţează case particulare existente, când nu se clădesc altele noi. Se deschid dughene pe fiece stradă, dacă nu magazine ultraluxoase. Mici ateliere dau un rost nou pivniţelor şi curţilor, iar fabricile se încropesc şi ele cum pot. Au apărut universităţi particulare puzderie, noi posturi de radio şi televiziune, gazete câte nu şi-a putut nimeni închipui că vor fi citite, edituri de asemeni. Curajul românului nu îngăduie îndoială. Fiecare om se ia la întrecere cu toţi, dar şi cu sine însuşi. Or, comuismul a lovit capul ce îndrăznea să se sumeată pentru a izbuti ceva personal; iar dacă nu l-a izbit, l-a umilit şi i-a furat ideile şi munca. Scriai o carte, făceai o cercetare ştiinţifică, o invenţie? O semnau toţi şefii tăi direcţi şi indirecţi, înaintea ta, şi tu erai socotit un fericit dacă apărea şi numele tău printre ale autorilor, nu rareori cu studiile făcute la locul de producţie, adică urmând cursuri fără frecvenţă, absolvite cu plocoane sau ameninţări. Erai atât de bun în munca ta încât să primeşti o răsplată internaţională, ori o bursă de studiu? Aceiaşi profitori şi ploşniţe ale roadelor intelectuale se bucurau de pe urma trudei tale. Se comunica savanţilor, rectorilor sau oricui te aprecia că erai bolnav şi nu puteai părăsi ţara, iar paraziţii plecau în locul tău, făcând poporul de ruşine cu lipsa lor de carte, de pregătire şi de personalitate. Românul n-a ştiut câte poate cuceri, realiza, dobândi; abia acum deschide ochii asupra vieţii. Românul n-a avut libertatea de a fi el însuşi.

Aveţi astăzi bărbăţia să fiţi voi înşivă!

Mihai Rădulescu

 

LA 200 DE ANI DE LA RAPTUL BASARABIEI –
NICOLAE IORGA:
UN STUDIU DE CAZ[1]

                                                                                                  de Gh. Buzatu

Studiu prezentat azi la CONFERINȚA ȘTIINȚIFICĂ INTERNAȚIONALĂ Basarabia – 1812. Problemă naţională, implicaţii internaţionale / Bessarabia – 1812. National Problem, International Implications. AGENDA Chisinau – Iasi, 14 – 16 Mai 2012 »

Nenumărate au fost împrejurările şi considerentele care, în deceniile II-IV ale veacului XX, i-au apropiat pe N. Iorga şi I. Antonescu. După cum au existat tot atâtea condiţii şi temeiuri care, din nefericire, i-au despărţit.

Ceea ce însă a rămas, mai presus decât orice, a fost respectul reciproc faţă de proporţiile, în afară de orice dubii, ale personalităţilor implicate în „joc”, cum şi faţă de cele mai multe dintre laturile activităţii lor. Dacă este adevărat că, la un moment dat, Istoricul a intervenit pentru a bloca primirea Generalului în Academia Română, fapt pe care acesta l-a reţinut înverşunat pe răbojul nemulţumirilor sale, el, totuşi, ajuns Conducător al Statului Român, solicitat de prietenul N. Miclescu, a avizat în 1941 creditele necesare pentru continuarea activităţii de traducere şi terminarea tipăririi în limba franceză a monumentalei Istorii a Românilor în zece volume din 1936-1939. Trecând peste extrem de numeroase elemente ce pot fi luate în consideraţie, vom reţine că, la 7 septembrie 1940, savantul a publicat în cotidianul „Universul” articolul intitulat simplu Un Minister Antonescu, în care-l evoca pe militarul de excepţie din cursul Războiului Unităţii Naţionale din 1916-1919 şi-şi exprima convingerea în privinţa a ceea ce trebuia să fie – şi a fost! – regimul Generalului. Tocmai, având în vedere acest material, cel mai adesea neglijat, îl reproducem integral:

Un Minister Antonescu

 

     Regele a numit Preşedinte de Consiliu pe Generalul Antonescu. Acest nume aminteşte rezistenţa mândriei româneşti din timpul Marelui Război, sfaturile pe care tânărul colonel de atunci le-a dat neînfricoşatului General Presan, apoi severul director al Şcoalei de Război, formând ofiţeri pentru luptă, nu pentru paradă şi onoruri, pe acela care, în clipa când armata noastră pornea pe calea unei organisări greşite, opunea o concepţie diametral deosebită într-un memoriu pe care trebuie cândva să îl publice ca să se vadă răspunderile, pe omul modest care, neputând atinge ţinta sa, nu s-a gândit decât să se întoarcă la datorie, în sfârşit pe omul de caracter care n-a cunoscut mijloacele prin care se ajunge mai uşor.

Acesta este Generalul Antonescu pentru noi, afară de speranţele pe care le trezeşte marea sa valoare militară.

A încerca să se facă din el, pentru nedreptatea pe care a suferit-o, şeful unei revoluţii în favoarea unei singure grupări politice [Mişcarea Legionară], în momentul când se cere solidaritatea românească, e mai mult decât o greşeală.

Generalul Antonescu nu poate primi acest rol.

Şi, după cum se ştie, Generalul Antonescu n-a primit „rolul” despre care a făcut vorbire N. Iorga. Desigur, în prima etapă a guvernării sale (septembrie 1940 – ianuarie 1941), Antonescu a cooperat cu legionarii. Dar nu şi la crimele acestora, cărora, mai cu seamă la 26-28 noiembrie 1940, le-au căzut victime zeci de personalităţi, în primul rând N. Iorga însuşi. Pentru toate cele întâmplate, care au amplificat tragedia României după prăbuşirea graniţelor în iunie – septembrie 1940, se poate stabili indiscutabil responsabilitatea guvernului I. Antonescu – Horia Sima, dar nu şi una personală, a Generalului. Este adevărat că Generalul, în ce-l priveşte, a făgăduit că avea să se preocupe de aflarea şi pedepsirea responsabililor asasinatului. Obiective irealizabile, în condiţiile războiului mondial; ca şi ulterior. Dar, în acelaşi timp, nu se poate neglija că, în şedinţa din 28 noiembrie 1940 a Cabinetului, Ion Antonescu a declarat categoric că el nu putea tolera „crimele ordinare”, fiind decis să se „retragă”. Iar când la Preşedinţia Consiliului de Miniştri a sosit, în dimineaţa de 28 noiembrie 1940, ştirea uciderii lui N. Iorga, I. Antonescu – după ce în seara precedentă îl avertizase pe Horia Sima să vegheze ca istoricului, răpit de „necunoscuţi” de la domiciliul său din Sinaia, să nu i se întâmple ceva – a fost „foarte impresionat şi numai răspunderea ce avea de viitorul ţării l-a împiedicat – relatează fostul ministru N. Mareş – de a părăsi conducerea Statului (subl. ns.)”. Din câte ştim, a fost primul avertisment categoric dat de Antonescu în sensul că divorţul de legionari, survenit în practică abia urma rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941, avea cu obligativitate să se producă.

Pe de altă parte, prea puţin se cunoaşte că, în anul 1941, Ion Antonescu a pregătit pentru tipar ediţia a II-a a micro-sintezei Românii. Originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor. Pentru cea dintâi ediţie, apărută în 1919, autorul beneficiase de concursul lui N. Iorga, fapt pe care l-a menţionat în Postfaţa lucrării. Ediţia din 1941 beneficia, în raport cu evenimentele petrecute în răstimp, de o nouă Prefaţă, în care autorul îşi motiva decizia şi explica transformările (în fapt, adaosurile) operate. Din motive lesne de înţeles, preferăm să apelăm nemijlocit la textul inedit:

 Prefaţă la a 2-a ediţie

În vremuri atât de grele pentru Ţara şi Poporul Românesc, am hotărât retipărirea acestei lucrări care, în 1919, a constituit o sinteză a revendicărilor noastre naţionale.

Cu toate angajamentele formale ale aliaţilor de atunci, numai parte din aceste revendicări au fost realizate prin Tratatele de Pace care au urmat Războiului din 1914-19.

Arbitrajul de la Wiena (sic!) 1940 a reactualizat problema, deschizând o rană ce nu se încheiase definitiv, cu toată bogăţia şi mărimea de jertfe care au sângerat naţiunea în Războiul pentru Întregire.

Lucrarea apare revăzută şi completată pentru a fi într-adevăr utilă cercetătorului actual.

Un capitol special asupra Românilor de peste hotare întregeşte lucrarea.

Pentru toţi acei care se interesează de problema sfintelor noastre drepturi, cumpărând această carte, ţin să se ştie că toate veniturile rezultate din vânzarea ei vor servi pentru hrănirea copiilor săraci şi refacerea bisericilor dărâmate de cutremur.

COPIII şi CREDINŢA asigură viitorul şi eternitatea neamul. Lor să le dăm totul.

MAREŞAL ANTONESCU

 

Să mai reţinem că Mareşalul a stabilit drept motto la Prefaţa din 1941 câteva din excepţionalele sale îndemnuri desprinse din Apelul „Către Români”, datat 26 februarie 1941, mai precis:

Eu m-am înclinat în faţa unei situaţii găsite.

Împreună cu poporul, nu am acceptat-o ca definitivă şi nu o vom accepta niciodată.

Nu va fi linişte în acest colţ al Europei şi nu va fi dreptate adevărată în lume cât nu se va face sau nu-şi va face dreptate poporul românesc. Şi se va face.

Acest lucru îl afirmă prin mine şi odată cu mine toţi acei care au vieţi de jertfit.

………………………………………………………………………………….

     Popor român, porţile veacurilor şi drumurile drepturilor îţi stau deschise, dacă ştii să dovedeşte întâi prietenilor şi apoi duşmanilor că eşti în stare să-ţi stăpâneşti destinul.

Din motive şi în împrejurări asupra cărora vom reveni, reeditarea Românilor s-a amânat pentru anul 1944, iar, atunci, Mareşalul va renunţa definitiv.

***

Înainte încă de-a fi implicat ţara în conflagraţia mondială din 1939-1945, Ion Antonescu n-a manifestat vreun dubiu, după ce legase România de Pactul Tripartit, cum că războiul în perspectivă ar fi lipsit de şanse. Dimpotrivă. Iată-l, aşadar, pe proaspătul premier şi Conducător al Statului român revenind la Bucureşti după prima vizită ce i-a făcut lui Adolf Hitler la Berlin, unde parafase aderarea României la Axa Berlin-Roma-Tokyo, declarând la 25 noiembrie 1940 pe peronul Gării de Nord: „România va merge la biruinţă. România va avea drepturile ei (subl. ns.)”. După declanşarea Războiului Sfânt la 22 iunie 1941, în tabăra Germaniei, şi în urma succeselor înregistrate mai ales în primul an al ostilităţilor pe Frontul de Est, credinţa lui Antonescu în victorie a sporit, chiar s-a transformat în convingere. Este adevărat că evoluţia în continuare a evenimentelor, cu reversul lor după 19-20 noiembrie 1942 la Stalingrad, avea să-l determine pe Mareşal, uneori, să facă consideraţii ambigui în privinţa şanselor. Dar, ca element determinant, optimismul nu l-a părăsit nici un moment. Poate că de aici a rezultat şi decizia lui de-a rămâne aliat al lui Hitler până la sfârşit. Chiar în seara de 22 august 1944, primindu-l pe liderul naţional-ţărănist Ion Mihalache, Mareşalul a admis că nu mai credea „de mult” în victoria Germaniei, dar, pentru a înfăptui volte-face-ul, considera ca fiind absolut necesare din partea anglo-americanilor „garanţii” pentru viitorul României. Nefiind cazul, aşa se explică de ce, în ceasurile imediat următoare, Antonescu n-a acceptat vreo „mişcare în front”, lucru pe care i l-a comunicat Regelui Mihai I în cursul ultimei întrevederi, decisive, din după-amiaza de 23 august 1944. În context, cum se ştie, însă aşa cum avertizase Antonescu, cotitura Bucureştilor n-a salvat România. Din contra, cu şi, mai ales, fără Mareşal, catastrofa României s-a precipitat chiar atunci, prin lovitura de stat, care s-a limitat în esenţă la demiterea şi încarcerarea principalilor reprezentanţi ai regimului antonescian. Pentru România, însă, n-a rezultat vreun avantaj, în afară de ocupaţie, răşluiri teritoriale, imense datorii de război, teroare şi, mai cu seamă, comunismul asiatic de import sub şenilele tancurilor roşii.

Până atunci, Antonescu, încrezător în victorie, nu s-a dovedit nicicum un idealist, fiind mai degrabă un lider realist, chiar oportunist. Un document recent descoperit atestă o perspectivă extraordinară şi categorică pentru a-i desluşi poziţia. Ne referim la scrisoarea inedită adresată de I. Antonescu ataşatului militar german la Bucureşti, Alfred Gerstenberg, la 26 noiembrie 1942. În documentul respectiv, după ce, printr-o intervenţie personală de excepţie pe textul dactilografiat, Mareşalul a fixat în chip esenţial rolul şi locul ţării în războiul statelor Axei – considerând România „CEL MAI MARE DIN CEI MICI DIN AXĂ” – sublinia: „… Cred că nu mă înşel în credinţa ce am că vom smulge, după lupte grele, victoria (subl. ns.), oricare ar fi greutăţile prin care trecem împreună cu cei mari din Axă, cu care avem aceleaşi idealuri şi riscuri”. A fost remarcabil însă că, totodată, Mareşalul Antonescu n-a ezitat să-i comunice ataşatului Reichului la Bucureşti şi rezervele sale, sub această formă: „Sunt însă convins că, dacă sondele şi rafinăriile româneşti ar fi distruse chiar parţial, vom pierde războiul oricât de genială este conducerea germană şi oricât de mare este [sunt] bravura, tenacitatea, pregătirea, organizarea, energia şi puterea poporului şi armatei germane, în faţa cărora şi eu, ca şi toţi, mă înclin cu admiraţie”. După cum s-a stabilit, nemaifiind necesar să revenim, petrolul nu a putut fi apărat, soarta României şi a aliaţilor ei – periclitată, iar catastrofa Axei – inevitabilul în viziunea lui Antonescu – nu a mai întârziat mult timp!

Dependent, aşadar, de victoria Axei în război, Mareşalul Antonescu nu a reuşit să-şi domine cunoscutele-i patimi şi orgoliul nemăsurat. Din postura sa de lider militar şi politic, el ajunse să nu-i mai fie, pur şi simplu, indiferent modul în care avea să fie prezentat posterităţii. De altfel, Antonescu avea la îndemână propria-i experienţă. Şi anume că, în cursul anilor 1916-1919, ca şef al Biroului Operaţii al Marelui Cartier General Român, el avusese un rol adeseori determinant în proiectarea şi executarea acţiunilor, dar, atunci şi îndeosebi după război, gloria a revenit (dacă nu cumva şi-au asumat-o!) şefii săi: Constantin Prezan, Al. Averescu ş.a. În acest context, trebuie avut în vedere că în 1941-1942 colecţia oficială a Istoricului campaniei din 1916-1919 demarase (fiind deja editate primele trei volume), iar, în paginile masivei lucrări, rosturile ofiţerului de odinioară nu au fost puse în evidenţă dincolo de zona penumbrelor. Or, de această dată, în cazul Războiului din Răsărit, în care evident Antonescu avusese rolul hotărâtor în toate privinţele (planificare, declanşare şi execuţie), lucrurile nu aveau cum, şi nu trebuiau, să se mai repete. În fond, de la un capăt la altul, noul război pentru România Mare, purtat – este adevărat, precum şi la 1916-1918 – de o Românie Mică, era într-o măsură şi al său … Se înţelege ce proporţii căpăta acest aspect în imaginaţia şi în comportamentul Mareşalului, pentru el, care – oricând şi oriunde – obişnuia să vorbească despre sine exclusiv la persoana a III-a!

Am socotit necesare aceste consideraţii, cel puţin pentru a afla sensul deciziei Mareşalului Antonescu de-a se trece, după modelul existent pentru primul război mondial, la elaborarea unui istoric al campaniei declanşate la 22 iunie 1941. Sub acest aspect, preparativele s-au desfăşurat rapid şi, într-o privinţă, eficient. Avem în vedere faptul că, deja în luna octombrie 1942, la solicitarea expresă a Mareşalului, s-a trecut la întocmirea Istoricului campaniei din Est. S-a prevăzut ca „prima redactare” să se termine la 31 decembrie acelaşi an, urmând ca textul definitiv să fie predat în ianuarie 1943. După numai un an de zile, în ianuarie 1944, s-a raportat că „redactarea definitivă” se încheiase, rezultând volumul România şi expansiunea rusească. Armata Română în războiul contra bolşevismului. În raport cu obiectivele istoriografice asumate, colaboratorii Cabinetului Militar şi ai Serviciului Istoric al MStM-ului au organizat, bineînţeles, materialul arhivistic disponibil şi, concomitent, au pregătit conferinţe şi diverse broşuri, ca forme ale unei valorificări … anticipate a operei finisate.

Pe parcurs, Mareşalul Antonescu a avut meritul de-a repune pe tapet – atenţionat fiind de membrii Cabinetului Militar, în speţă de maiorul Eugen Niculescu – problema Istoricului campaniei din 1916-1919. Pe bună dreptate, era inacceptabil ca Istoricul campaniei în plină desfăşurare (în Est) să devanseze în vreun fel proiectul aflat pe rol. Concluzia nu putea fi decât una singură: Intensificarea eforturilor pentru definitivarea volumelor restante (IV-VI) ale Istoricului consacrate Marelui Război din 1916-1919. De unde au rezultat iniţiativele şi deciziile reflectate şi, deopotrivă, concretizate în documentele, mai precis:

1) Conformându-se ordinului Mareşalului Antonescu, maiorul adjutant Eugen Niculescu, după ce s-a interesat la Serviciul Istoric al MStM, a prezentat Conducătorului Statului două referate ale fostului şef al Biroului Operaţii al Marelui Cartier General de odinioară (nimeni altul decât lt. col. Ion Antonescu!) relativ la declinarea răspunderii Armatei a II-a Române (a generalului Alexandru Averescu) de-a angaja bătălia cu inamicul în iulie-august 1917. La 20 februarie 1942, direct pe text, Antonescu a apreciat că „nu sunt acestea actele pe care le cer”, ele urmând „să se găsească în arhivele mele [ale Mareşalului] sau la [Serviciul] Istoric”.

2) Drept urmare, acelaşi Eugen Niculescu a înaintat Mareşalului Antonescu o altă Notă ce trimitea la următoarele documente: a) Raportul nr. 1 807 din 1 august 1917 al Armatei a II-a; b) Ordinul confidenţial nr. 2 854 din 6 august 1917 al Marelui Cartier General, semnat de generalul Constantin Prezan, dar întocmit de lt. col. I. Antonescu. Mareşalul, prin rezoluţia sa, a admis că „este ceva dar nu totul”.

3) În urma cercetărilor efectuate, la 26 februarie 1942 a rezultat Nota maiorului adjutant Eugen Niculescu care – tot la ordinul Mareşalului – stabilea obiectivele concrete în definitivarea Istoricului campaniei din 1916-1919 şi departajarea volumelor restante (IV-V-VI), cu recomandarea de-a se lua măsuri „în cel mai scurt timp” pentru a se depăşi stadiul şi ritmul existent de „încetineală atât de mare”.

4) În sfârşit, la 27 februarie 1942, Eugen Niculescu a transmis direct Serviciului Istoric al MStM adresa Cabinetului Militar prin care prindeau viaţă dispoziţiile Mareşalului relativ la Istoricul campaniei din 1916-1919.

Este însă iluzoriu să admitem că, în felul acesta, problema se încheiase cu adevărat. În baza dispoziţiilor Mareşalului Antonescu, lt. col. R. Dumitrescu, de la Serviciul Istoric al MStM, a întocmit în perioada următoare un amplu şi temeinic Dosar cuprinzând ordine de zi şi referate ale Marelui Cartier General către Armata a II-a (mai – noiembrie 1917, un document complet, care aşteaptă încă a fi cercetat şi valorificat de istoricii militari.

În ceea ce-l priveşte pe Mareşalul Antonescu, acesta se impusese – după cum am relevat dintru început – drept un istoric şi comentator avizat al campaniei din 1916-1919, rezervându-i un spaţiu şi o semnificaţie adecvată în menţionata micro-sinteză din 1919 Românii. Origina, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor, elaborată după consultarea (poate şi la îndemnul) neîntrecutului N. Iorga. După cum se ştie, ediţia a II-a, pregătită de Mareşal pentru condiţiile specifice din 1941, a amânat-o, din motive necunoscute. Va relua proiectul peste trei ani, dar, pe coperta acelei ediţii, Mareşalul a consemnat la 20 mai 1944: „Este actuală dar NU este politic a o republica (subl. lui I. A.)”.

***

 Fapt cu totul semnificativ, N. Iorga şi I. Antonescu s-au mai „întâlnit” într-un rând în privinţa unei probleme fundamentale a României Mari: prăbuşirea construcţiei din 1918 şi necesitatea absolută a refacerii ei grabnice. Antonescu a ales calea războiului, purtat alături de Germania după 22 iunie 1941 şi care, până la capăt, la 23 august 1944, a avut un caracter  drept. Istoricul, asasinat în noiembrie 1940, nu avea cum să se pronunţe asupra deciziei lui Antonescu. Avem însă convingerea că N. Iorga, ţinând seama de scopul acţiunii în Est, nu avea să respingă drumul urmat, mai ales că, de îndată după notele ultimative ale lui V. M. Molotov din 26-27 iunie 1940, el a observat – într-un adagiu – singurul introdus atunci – al microsintezei Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, publicată pe atunci în româneşte (după versiunea franceză din 1922) – că partea de ţară ocupată de URSS reprezenta „„un teritoriu de istorie naţională şi de drept naţional” şi care, netăgăduit, urma a fi reluat la „cel dintâi prilej favorabil”[2]. În concluzie, am putea discuta despre un proiect eşuat? Nicidecum, mai ales că, după 1989, Românii … lui Ion Antonescu s-au bucurat de nenumărate ediţii şi de o binemeritată preţuire din partea specialiştilor. Însă, mai presus de orice, rămân paginile de istorie privind destinele celor două personalităţi de anvergură – trecute în condiţii din cele mai tragice în rândul „oamenilor cari au fost” – Nicolae Iorga şi Ion Antonescu.

 

***

În esenţă, oameni de stat şi militari de elită, scriitori şi diplomaţi, istorici şi geopoliticieni, ziarişti de imens prestigiu şi autoritate, dintre care-i reţin în prima ordine pe M. Eminescu şi N. Iorga, pe M. Kogălniceanu, I. I. C. Brătianu şi N. Titulescu, pe S. Mehedinţi, Pamfil Şeicaru, Emil Cioran sau pe Mareşalul Antonescu, s-au exprimat adeseori şi în mod categoric în sensul că, pentru ultimele trei veacuri ale istoriei naţionale, a funcţionat cu putere de lege acest blestem neiertător în privinţa poziţiei noastre geopolitice:

 

Românii şi România s-au aflat

„prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu”!

 

Această situaţie geopolitică a stat – cine mai pune la îndoială faptul? – la temeiul atâtor dezastre din trecutul nostru, mai cum seamă în 1812, 1940, 1944 … Astfel, conchidem, că sesiunea noastră, nefiind una aniversară, este  consacrată analizei dezastrelor menţionate în consecinţă, şi nu numai, asupra originilor, desfăşurării şi urmărilor lor, pe termen scurt ori de durată. Revin în atenţie şi aspectele fondării României Mari, menţinerea, consolidarea şi, apoi, prăbuşirea ei în 1940 şi 1944, după cum şi perspectivele actuale ori de mâine, dacă acestea, realmente, mai pot/ori merită a mai fi luate în consideraţie? Să reţinem că, indiferent de soluţiile avansate, trebuie a se avea în vedere revenirea „acasă” a provinciilor noastre istorice!

Nu spun o noutate că, în toate aceste probleme, strălucitul nostru polihistor N. Iorga s-a întâlnit – de fel întâmplător! – cu Ion Antonescu …  Între altele, cel dintâi, în lucrarea Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, retipărită în urma notelor ultimative ale lui V. M. Molotov din 26-27 iunie 1940, a observat după cum am constatat – într-un adagiu de obicei ignorat – că partea României ocupată de U.R.S.S. reprezenta „un teritoriu de istorie naţională şi de drept naţional”, care, netăgăduit, urma a fi … „reluat la cel dintâi prilej favorabil”!

Acel prilej favorabil avea să intervină graţie actului de voinţă şi acţiunii  al lui Ion Antonescu ce a coincis clipei astrale a istoriei naţionale – 22 iunie 1941! Data de 22 iunie 1941 rămâne negreşit în istoria românilor legată de numele  Mareşalului Ion Antonescu. Multe din documentele sale, de regulă neglijate chiar de istorici, s-au aflat la temeiul acţiunilor sale pe Frontul de Est. Dintre acestea, fără a intra în detalii, menţionăm: Ordinul de zi adresat la 1 ianuarie 1944 luptătorilor de pe front; ordinul din 6 februarie 1943, deci de îndată după eşecul de la Stalingrad, transmis tot unităţilor operative din Est, în sensul de a lupta „cu toată hotărârea, acolo unde ne găsim, spre a feri ţara de cotropire […] Dacă vrem să reconstruim o Românie Mare trebuie să o merităm prin lupte şi prin sacrificii”; declaraţia confidenţială făcută ziaristului italian Lamberti Sorrentino pentru „Il Tempo” la 26 ianuarie 1943 (şi apărută abia după războiul mondial din 1939-1945) în sensul că: „… Mă gândesc la ziua de mâine a României şi la eventualitatea că războiul va fi pierdut. Eu lupt cu Rusia, care este un inamic mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba […] Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă acolo numai traversând sau înghiţind România […] Eu nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive să se teamă de Rusia. Noi avem. Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi [pe care], trebuie să recunoaştem, îi continuă genial. Este ursul rus dintotdeauna, care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează în numele unei ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România: zăgăzuirea ruşilor…”[3]

Dar sunt atâtea probleme asupra cărora ar trebui să insistăm. Tocmai de aceea, se înţelege, în context, valoarea testamentară a ultimei declaraţii a Mareşalului, din după-amiaza de 1 iunie 1946, înainte de-a fi condus spre locul de execuţie de la Jilava. Atunci, Antonescu, despărţindu-se de mama sa, a asigurat-o fără ezitare: „Dacă mor – este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi să reîncep, aş face la fel …”

Ce încheiere se impune, ne întrebăm, chiar şi în cadrul unei prestigioase reuniuni ştiinţifice, alta decât aceasta:

BASARABIA ŞI BUCOVINA – A NU SE UITA!

 

                 COŞMAR

 

– Trec ape tulburi

cu copaci smulşi,

cu dobitoace moarte,

umflate să pleznească,

trec ape tulburi,

cenuşii, vineţii,

brune cu spume,

vin ape grele,

tot curge puhoiul neîncetat,

surpă maluri, case,

suge vite şi porci din depărtări,

suge cerurile, vânturile, zĂrile,

macină, zdrobeşte, farmă,

faţa pământului scurmă,

zdrumică, terfeleşte,

ucide, ucide, ucide…

– Astfel de vise înseamnă ‘puşcărie’…

– Omule, dar în temniţă mă aflu.

Care altă puşcărie-mi vesteşte visul?

Tu tălmăceşti toate drept ‘gherlă’!

– Ce altceva mai aştepţi?

– Că bine zici. Ce altceva?

 

 

                           GIUVAERUL

 

I-atârnă picioarele în bocancii fără şiret,

peste marginea patului metalic

deasupra coridorului de pe mijloc.

Şi-a vârât ciolanele printre zăbrelele de fier.

 

Şi-a legat în jurul inelarului stâng doi centimetri de cârpă roşie.

Pe unde o fi găsit comoara asta?

Priveşte, îndrăgostit, rubinul.

Stă aşa, pierdut de zile întregi.

Dacă-l strigi, zâmbeşte (jenat că n-are timp de tine).

O clipă ţi-a dăruit-o,

apoi coboară iarăşi căutăturile

spre cuibul cu minuni

de pe degetul jegos.

 

 

                       INVOCARE

 

Tu, deltă, ultimă escală

În care pene zburătoare

Coboară nava tropicală

S-o-nchine zeităţii soare.

 

Văzduhuri, stufuri, zări sărate,

Ostroave de singurătate,

Cu şolduri moi, petala plină

Şi pietre grele de lumină!

 

Revers deplin (sanctificat

De păsări care ard în rază)

Al veacului însângerat,

Tu deltă, -asupră-ne veghează.

 

1959 Luciu-Giurgeni

 

 

                        COARNE

                             (lui Vasile Zvancescu)

 

De-atâta pace adormise

Un tren pe şine-ndepărtate

Şi constelaţia ce se-mparte

În roţi şi osie şi vise.

 

O vacă albă pe toloacă

Porni să legiuiască lumea

Şi se opri cu noaptea-n culme

Părând la coarne că se roagă.

 

Copitele ei prinse-n glie

Înţepeniseră de rouă.

Un muget pur ca dintr-o orgă

Aluneca pe veşnicie.

 

(11.VII .56 Costâna. Poetul şi istoricul filosofiei Vasile Zvancescu, originar din satul bucovinean numit, eu fiind arestat pe 4 noiembrie 1956, mi-a fost un îndelung suferitor martor al apărării)

 

                PENTRU HORIA NIŢULESCU,

A CĂRUI PRIETENIE MI-A ALUNGAT CU RECITĂRI MOARTEA

 

Cu-obrazul pergament acoperit de-o plagă,

Şi gâtul, carnea în amonte de la cot,

Cu sufletul prostit, rămas un jalnic ciot,

Deprins, pe dos, ca-n veac să-mi tremure şi ragă,

 

Zăceam, împresurat de-al camerei boicot,

Tratat în cursu-a zeci de zile doar cu-o fragă

De polivitamine. Dar duioasa-ţi şagă,

Pe o corabie bizară, matelot

 

M-a angajat, sub cârmuirea ta nebună

Oceanul Iad al Poeziei împreună

Să-l măsurăm, rememorând al Ei tictac,

 

Indiferenţa semenilor ce-o răzbună

Şi viaţă-ţi dă în salt şi-n berbeleac.

Te ascultam, tăceam. De-am reînviat, tot tac.

 

                    SONETE

 

(amintirii actorului sonetist Ion Omescu,  pildă de râvnă în a-şi muta, după greutatea vremurilor, darul dobândit de la Dumnezeu  de pe un umăr pe celălalt, sufletul sensibil ce a suferit până la curmarea vieţii de neputinţa de a-şi supravieţui)

 

Senin te-am vrut sonetul meu de gală

Dar mi-au crescut în jur străine schele.

Urc anevoie rima printre ele

Şi ritmul nu mai prinde tencuială.

 

Mă prăbuşesc cu dorurile mele

În hăul călimării cu cerneală.

Pătruns de îndârjire şi sfială

Mă-ncumet iar, pe scândură, spre stele.

 

Mereu departe şi mereu aproape;

Sunt numai strigăt şi sunt numai sete…

Dar scap în gol mistriile-pleoape,

Se deslipeşte versul din perete,

Se năruiesc clăditele sonete.

În patru strofe inima nu-ncape.

 

1957 Jilava

 

                      MORŢII MORŢI

 

Tot mai din fum şi tot mai străvezii

Sunt, Delia, morţii mei din închisori;

Vorbind de ei, spun că sunt tot mai vii,

Dar morţi îi văd tot mai adeseori.

 

Zvelteţi de ierbi mărunte sau cicori,

De levănţică şi de păpădiii,

Îmi mai dau încă-nşelători fiori,

Crezând că-s flori, veniţi din noapte-n zi.

 

Dar ei sunt colb şi iz de putregai.

Sunt oase, câteva, îmbăloşate.

Pieriră cicatricele pe spate,

 

Iar ochii smulşi, absenţi sunt mai dihai;

Ciuntite mâini, picioare descarnate,

Abia de pot hrăni azi câte-un scai.

 

         REEDUCĂRILE PIERDUTE

             ÎN AMINTIREA LUI SERGIU MĂNDINESCU 

 

Cu câţi creiţari de sânge ai putut plãti

Culorile ce le-ai primit din curcubeu,

Să faci din ele ortul tău şi ortul meu,

Luntraşului s-avem ce-i da, noi morţi de vii?

 

Cu ţandere de lună bunul Dumnezeu

În zale ca sicriele ne polei.

Te înfăşa în mantia-ţi de poezii;

Eu uns sunt cu-al Fecioarelor Nebune seu.

 

C-am întârziat la Cina voastră de sub Bâtă

Şi-Împărtăşania din fecale şi urină

N-am luat cu Voi. Se răzvrătesc şi lung suspină

 

Răzmii şi mii de mii de veci din veci-lumină

Din care palida mea viaţă-i izvorâtă,

Că dusă-i – fără-a fi prin iaduri coborâtă.

 

                   ALT POET VÂNDUT

 

 

Ca o mumie ajunsese în anchetã,

Neverosimilã, sfioasă şi urâtă.

Dar, cu nobleţe, spaima lui de bâtă,

În faţa tinerilor, o ţinea secretă.

 

Din amintirea crezurilor, mohorâtă,

Scotea sub soarele Jilavei din manşetă

A eroismului defunctă siluetă

Şi a veleităţii încă vii, dar câtă?

 

L-am întâlnit în libertate. I-am sărit

La piept, cu frenezie. M-a respins uşor:

S-ajungă la cenaclul M.A.I., grăbit

 

Era, -mi încredinţă. Eu, recunoscător,

Domnia de-a mă pune-n gardă, am citit,

Asupra-nscăunării sale-n iadul lor.

 

Postum regim, postumă glorie factice.

Poetul legionar murise comunist.

De lăuda, îngenunchiat, satana Crist,

Au cine-ar şti în slavă astăzi să-L ridice?

 

Nepoata sa primi gârbaciul carierist

Şi înclinarea fermă de a fi complice.

Emoţionate, iscodirile peltice

Mă încercau de-i sunt pe plac panegirist.

 

Şi n-am putut pe faţă frica lui s-acuz.

Femeia sta Prostiei îndoită roabă:

Minciuna că e adevăr, credea confuz,

 

Iar într-ai săi, Poetu-l preţuia podoabă.

O tristă victimă a unui trist abuz,

Ce liniştea din cioburi negre şi-o înjgheabă.

 

                 POETULUI ANDREI CIURUNGA,

STÂLP DE-A DREAPTA VIEŢII MELE, ÎN BALTĂ

 

Ursit ai fost de numele Andrei,

Mucenicit să rabzi viaţa-ntreagă,

Ba tras în ţeapă pe al tău condei,

Ba smuls din drum de-a Timpului mârţoagă.

 

Iar Soarta, când voia ca s-o mai dreagă,

Legându-ţi – de-un curmei un alt curmei –

O funie spânzurătorii dragă,

Făcea mereu la degete cârcei.

 

Şi iar în puşcărie te trezeai,

La terciul de oftaturi şi mălai,

Sub gratia chioară şi cu ziua ciunga.

 

Că spune-i-aş lui Dumnezeu din grai:

“Cum relele atâtea le răbdai

La micul omul mare, – Andrei Ciurunga?…”

 

 

                  MOARTEA POETULUI

 

Epidemie: -a fost o gripă spaniolă,

Ne-au dat o ceapă pe din două, preventiv.

Noi, încăpăţânaţi, cu spirit subversiv,

Trăgeam de fiecare ceas nou la tombolă.

 

Un singur necâştigător fu agresiv:

Cu pumnii lui juca pe uşă-o farandolă,

Suna în noapte -a Gherlei vastă necropolă –

Cerea un leac, cu bolmojeală de beţiv.

 

Vizeta a muşcat din spaima-ne târziu:

“Ce-i, boşorogule, -ai căpiat?!” – “Mi-e rău…” – “Atunci,

Te vindec eu!” îl linişti un caraliu.

 

Gardianule, cu cizma -n capul lui arunci

Şi azi, când moaştele i-s palid sidefiu.

Opreşte-te, -asfinţi demult D. Iov în munci…

 ***

 

În loc de încheiere

 

INSCRIPŢIE PE “TASSO ÎNTEMNIŢAT”

                  DE EUGÈNE DELACROIX

 

Poetu-n gherlă, şleampăt şi bolnăvicios,

Tot frământând un manuscris sub talpă, jos,

Priveşte-n cumpeni, îngrozit, spre treapta-afundă

A pâclelor în care mintea-i se cufundă.

 

Îmbătătoare, hohotele-n puşcărie

Gândirea către straniu şi absurd o-mbie;

Îi dă târcoale Îndoiala, -l încolţeşte

Cumplita Spaimă, mii de măşti schimbând hoţeşte.

 

În geniu-acesta-nchis în beciul duhnitor,

În ţipete, scălămbăieli, roind în zbor

Spectral, ce-i hăituiesc auzul îngrozit,

 

În visătoru-acesta de orori trezit,

Pecetea-ţi văd, tu, suflet cu visări umbrite,

Înăbuşit de zidul Lumii Pipăite.

 

Tălmăcire de Mihai Rădulescu din

Charles Baudelaire

 

 

PE MALUL LACULUI FUNDENI

Pe Rugul Prieteniei care arde veșnic, un prinos de recunoștință și

un omagiu în memoria lui Mihai Rădulescu

                                                                                       de Monica Levinger

*

Domnul profesor Rădulescu mi-a dat întotdeauna pentru acasă teme năstrușnice,”nevinovate” la prima vedere,însă în realitate neînchipuit de grele. Așa a fost în clasa a noua, când mi-a călăuzit primii pași în deprinderea limbii lui Shakespeare, dar și 37 de ani mai târziu, după ce l-am descoperit pe Internet și am aflat cu uimire că fostul meu dascăl din liceu era de fapt scriitorul Mihai Rădulescu, a cărui bogată activitate literară culmina cu o creație unică în genul ei, Istoriei Literaturii de detenție la Români.

Bucuria reîntâlnirii a fost de scurtă durată; trei luni mai târziu, trecând în Eternitate, domnul profesor nu a luat cu sine nimic – nici sentimentele pe care i le nutream, nici amintirile noastre comune și nici, mai presus de toate acestea, Cărțile scrise cu pasiune, cu dedicare, de-a lungul unei existențe tumultoase, plină de urcușuri și coborâșuri deseori amețitoare. Desigur că citisem reflecții filozofice de genul celor care-ți amintesc că “moartea pune capăt unei vieți însă nu și unei relații”, dar nu mi-am închipuit că voi descoperi eu însămi, prin proprie trăire,  adevărul profund al acestor cuvinte.

Am crezut că odată cu trecerea domnului profesor la cele veșnice se încheiase înainte de vreme un capitol de viață promițător, abia înfiripat, ce urma să mă poarte sub aleasă îndrumare spre culmi nebănuite în urcușul descoperii de sine. Tăcerea dascălului meu ar fi trebuit să fie definitivă, însă, pe măsură ce citeam carte după carte din impresionanta-i bibliotecă virtuală găzduită de site-ul său personal, realizam că de fapt convorbirile noastre începute în urmă cu câteva luni, nu încetaseră nici o clipă ci continuau pe o cale deosebită. Am înțeles că în paginile scrierilor lui Mihai Rădulescu se găseau, pregătite din timp, parcă special pentru mine, răspunsuri la multe dintre întrebările pe care mi le puneam pe masură ce descopeream adevărul.  “Caută și vei găsi, bate și ți se va deschide” s-au dovedit a fi cuvinte cheie pentru “porți” ferecate și o mulțime de subiecte încă nelămurite.

După o vreme însă, rolurile s-au inversat și din postura de “examinatoare” care descoase și interoghează, am redevenit elevă, scoasă ca în anii școlii la tablă, la ascultat. Oricât ar părea de uimitor sau ciudat, “lectiile” cu domnul profesor au fost reluate, de parcă cineva vroia să-mi demonstreze că “putem muri fără să plecăm cu adevărat”…

Luni în șir, ori de câte ori pomeneam numele fostului meu dascăl -fie că îi evocam amintirea sau plănuiam viitoare acțiuni în memoria sa, parcă se ridica un colț de perdea de pe fereastra unei alte realități, mult mai profundă și mai vie decât cea cunoscută simțurilor mele trupești. Prin acea mică deschidere spre meleaguri de “dincolo”, răzbeau până la mine străfulgerările unei lumi necunoscute și totuși familiare, punct de întâlnire al trecutul trăit cândva cu viitorul ce urma să vină.

Spectacolul straniu la care nu numai că asistam ca unică spectatoare, dar și participam, începea de fiecare dată cu o scenă petrecută într-un decor minimalist, dominat de imaginea unui simplu și impersonal calendar de perete. O rafală de vânt stârnită ca din senin, prindea a răsfoi înainte și înapoi, ca pe o carte, filele neobișnuitului calendar, invitându-mă fără cuvinte să le privesc mai îndeaproape. Îmi amintesc cât de uimită am fost să descopăr că pe fiecare din cele 365 de foi apărea aceeași dată – 19 ianuarie, ziua în care în urmă cu trei ani domnul profesor a trecut la Domnul, în timp ce anul nu era menționat nicăieri- semn că putea fi unul anume sau un oricare altul.

Urma apoi un tablou a cărui sursă de inspirație am înțeles-o imediat. Dintr-un portret schiță înfățișându-l pe încă tânărul Mihai Rădulescu, mă privea un chip de o blândețe aparte, ascunzând zbuciumul unui veșnic reînceput și a unei continue căutări de sine – blestem sau binecuvântare? În ambianța ireală ca de vis, în care jocul luminii și al umbrei amintea natura dihotomică a firii omenești, se înălțau ziduri de închisoare, sumbre și amenințătoare, iar deasupra lor, pe un petec de cer luminos veghea Iisus răstignit pe cruce; decorul părea creat anume să amintească unei memorii colective amnezice file de istorie voit uitate. Mulțimea cărților răspândite în neorânduială peste tot – pe rafturi, pe masa de scris și chiar pe podeaua de lemn, te purta cu gândul spre universul sacru din care acestea făceau parte și pe care-l reprezentau. Oricine a vizitat site-ul scriitorului Mihai Rădulescu, denumit nu întâmplător “Literatură și detenție”, putea recunoaște cu ușurință, într-o reușită transpunere scenică, pagina de deschidere a amintitului spațiu virtual -oglindă fidelă a unei vieți sub însemnul anilor petrecuți în temnițele comuniste, dar și a pasiunii pentru scris.

      Ajunsă la apogeul său, viziunea mea primea o notă de un intens dramatism. “Din marea de amar”, dintre tristeți, de printre gratii, orizonturi noi se deschideau în fața mea, în timp ce un soare puternic și generos – sau poate o fi fost acesta harul unei creații literare?-,își revărsa lumina peste locuri și peste oameni. Mă învăluia certitudinea că nu mai eram singură, unica participantă la impresionantul spectacol din jurul meu; sub semnul de foc al Prieteniei se scria un scenariu nou.

În final, cea de a patra scenă mă proiecta într-un minunat decor natural, tocmai la ceasul de taină la care câteva sălcii plângătoare, pe un mal de lac, se închinau cu smerenie cerului oglindit de întinderea liniștită de ape. Nu mi-a fost deloc greu să recunosc locul. Știam din citite că dacă te desparți de șoseaua Fundeni la numărul 138, apucând pe ramura de drum ce coboară înspre lac, imediat ce treci de biserica Fundenii Doamnei, ajungi într-un colț de rai, despre care o voce fără chip îmi explica:“O dorinţă a tatălui lui Mihai a fost împlinită.Aici s-a retras prietenul nostru pentru a putea lucra în linişte, într-o ambianţă picturală magnifică, pentru a se doftorici şi pentru a uita rănile lăsate de cei patru ani de detenţie politică.”(1)

Mărturisesc că la capătul fiecăreia dintre repetatele mele călătorii prin lumi paralele mă încerca un sentiment frustrant, amintind nemulțumirea de sine resimțită în adolescență ori de câte ori, deși elevă silitoare din fire, nu reușeam să mă ridic la înălțimea temelor primite la școală sau…în viață. Intuiția îmi spunea că nu întâmplător se derula în fața mea acel spectacol văzut doar de mine, însă mesajul ‘dintre rânduri’, oricât mă străduiam, continua să rămână o enigmă de nedescifrat. Mi se potriveau și mie vorbele femeii din popor, spuse Sfântului Ioan Gură de Aur: “Ioane, fântâna darului tău e adâncă, dar funia mea e scurtă!”  Degeaba am căutat ajutor în scrierile domnului Rădulescu, tot ce-am reușit să aflu a fost că: “Sunt lucruri pe care nu le înțelegem nici bine, nici ușor.Totuși, chiar și așa, ele nu răsar în ochii observatorului cu mai puțină evidență.”(2)

Tocmai când începuse să mă bântuiască gândul renunțării, am primit un semn; ca din neant mi-a fost întinsă cu gerozitate o mână de ajutor. Printr-o măiastră lovitură de teatru petrecută exact la momentul potrivit, reprezentarile ce-mi dăduseră atâta bătaie de cap s-au eliberat din ordinea anume ce le înlănțuise până atunci. Într-un spectacol de adio, imaginile binecunoscute mi-au apărut pe scena minții nu una după alta, precum le era obiceiul, ci toate împreună și în același timp. Geniala idee regizorală a deschis “zăgazurile” înțelegerii și, în sfârșit, am pătruns tâlcul “lecției” primite. Tot atunci, din aceeași străfulgerare de gând s-a născut hotărârea de a ne întrunicu toții pe 19 ianuarie la “conacul lui Radul”, pe malul lacului Fundeni, să ni-l amintim pe prietenul Mihai așa cum fiecare din noi l-a cunoscut, în împrejurări și în etape de viață diferite, personal sau prin corespondența pe net – un îndrăzneț proiect de suflet.

Dar cine suntem “noi” și de ce rostesc cu emoție acest cuvânt? Răspunsul pare simplu și ușor de ghicit: suntem foști prieteni ai lui Mihai Rădulescu – scriitorul, profesorul, omul. Acesta ne e numitorul comun, căci altfel, ca să folosesc o remarcă umoristică prin care am fost caracterizați, “a tunat și ne-a adunat”, până într-atât suntem de diferiți și greu de “catalogat”.

Ne-am născut pe parcursul a câtorva generații, așadar suntem de vârste diferite. Diferite sunt și profesiile pe care le îmbrățișăm, ca adepți ai științelor umaniste, sociale sau exacte. Cât despre locurile spre care ne-a purtat viața și în care trăim în prezent, dacă ar fi să le unim printr-o linie imaginară, aceasta și-ar începe călătoria pe harta lumii de pe continentul American, din Canada și Statele Unite, urmând a străbate Europa de la apus la răsărit – trecând prin Gibraltar, Stuttgart, Timișoara, Suceava, Brăila, București, pentru a se opri tocmai în Orientul Mijlociu, pe malul Mediteranei, în Israel. Unii dintre noi se pot mândri că au găzduit în diverse publicații scrierile lui Mihai Rădulescu, în timp ce alții, “gazduiții”, au fost publicați pe site-ul Literatură și detenție ca profesioniști ai scrisului sau ca începători. Sunt printre noi cei care l-au ajutat la nevoie pe prietenul Mihai, dar și  cei care s-au bucurat de sprijinul său, prin faptă sau cu sfatul. Aș putea continua la nesfârșit “jocul clasificarilor”, concluzia rămânând aceeași: deși avem “ceva” în comun, suntem cât se poate de diferiți; dar și unici.

 În ciuda deosebirilor asupra cărora n-am zăbovit întâmplător, grupul nostru este special și deosebit. Dacă cineva ne-ar întreba cum s-a născut prietenia noastră, am răspunde că ne-am cunoscut prin Mihai Rădulescu, dar nu în răstimpul vieții sale ci când deja nu mai era printre noi. Imediat după data de tristă amintire – 19 ianuarie 2009, am început să ne “descoperim” ca din întâmplare, prin coincidențe bine ticluite și sosite la timpul potrivit. Cu toții vibram pe aceeași undă a admirației ‘fără rezerve” față de prietenul nostru comun; ne-a apropiat dorința de “a-l păstra pe Mihai viu în gândurile și inima noastră, cu ce avea el mai bun și mai prețios.”(3)

Dar să revin la ideea de a ne întruni la “conacul” de pe malul lacului Fundeni. Visul a devenit realitate, întâlnirea a avut loc așa cum ne-am propus și am plănuit. A fost o zi de ianuarie neobișnuit de frumoasă pentru luna lui “Gerar”, vremea însăși fiind de partea noastră. Soarele, cam cu dinți dimineața, s-a îmblânzit înspre prânz, înduioșat pesemne de curajul  cu care am hotărât în unanimitate că “tabara” ne-o așezăm pe terasa cu vedere spre lac și nu în casă, fie ce-o fi!

Înconjurați de ape din toate părțile – căci aceasta era impresia pe care ți-o dădea priveliștea lacului îmbrățișând propria sa oglindire în geamul enorm ce ne despărțea de camera de zi, ne-am lăsat în voia amintirilor și a minunatului peisaj. “Linistea, aproape neverosimilă, care învăluia acest colț de rai și care-i conferea o atmosferă ca de mănăstire”(4) s-a pogorât și asupra noastră, dezvăluind dărnicia locului bun pentru sănătate, dar și pentru suflet.

– Oare spiritul lui Mihai o fi prin preajmă? a dat cineva glas întrebării pe care ne-o puseserăm cu toții în gând. Sau poate ne privește de acolo de sus…

Mărturisesc că în acele clipe, fermecată de priveliștea și atmosfera de vis, mă simțeam ca într-o poveste și nu m-aș fi mirat deloc să-l văd pe domnul profesor apărând aievea, pășind dintr-o realitate în alta în modul cel mai firesc. Chiar mi-am închipuit o asemenea scenă în care domnul Rădulescu, întors de la cine știe ce treburi prin oraș, descoperea surprins mica noastră adunare, întrunită sub steagul prieteniei în “ograda” sa. Știu că ar fi trecut repede peste surpriza momentului și, cu aceeași bucurie cu care-și saluta pe vremuri elevii, ne-ar fi întâmpinat și pe noi, ‘oaspeții nepoftiți’: “good morning young ladies and gentlemen!” ar fi răsunat glasul  celui pe care o parte din noi îl ‘auziseră’ numai din scrisoari. Cei ce nu l-au cunoscut personal pe Mihai Rădulescu s-ar fi putut convinge că era într-adevăr precum s-a scris, “un chip sculptural dar blajin, cu plete leonice și sprâncene stufoase, cu un zâmbet cuceritor, cu un grai domol dar clocotind de pasiune, cu o vorbă aleasă dar accesibilă, jonglând cu eleganță, fără emfază, cu floreta erudiției.”(5)

Cu toții eram emoționați. În atmosferă plutea un fel de tristețe luminoasă, cât despre “depănatul” de amintiri, parcă încheiaserăm între noi un pact secret ca acestea să fie evocate în intimitatea propriilor gânduri și la adăpostul lor. Așa cum se întâmplă deseori în momentele de început, fiecare aștepta ca cineva – altul decât el însuși – să spargă gheața, luând cuvântul. Pentru că nu se cădea ca “cenaclul” nostru să debuteze sub auspiciul tăcerii prelungite, am luat inițiativa propunând tovarășilor mei:

– Haideți să-l ascultăm pe Boris citindu-ne din “Semnale către Monica”!

     Aș fi putut alege “Conacul lui Radul”, primul omagiu adus de Boris, în scris,pe Rugul prieteniei care arde veșnic, dar m-am oprit la “Semnale…”, pentru care aveam o mare slăbiciune nu numai pentru că erau scrise frumos și bine, dar și pentru că, într-un fel, scrierea mi se adresa chiar mie personal – eu fiind cea al cărei nume era menționat în titlu.

Pe un ton voit vioi, sub care se ascundea înnăscuta mea timiditate, mi-am anunțat prietenii că în “concertul” ce va urma eu voi fi “vioara a doua” și că mă voi alătura lui Boris cu faimoasele mele citate – vorbe aparținând domnului profesor, scrise sau rostite cândva.

– O să fie ca și cum Mihai s-ar afla printre noi, s-au auzit glasuri aprobatoare.

– Dar…, dragii mei, cu toții îmi cunoașteți scrierile în memoria prietenului nostru comun, de ce m-aș repeta?

     – Pentru că, mi-am luat eu rolul în serios, domnul profesor spunea în schița sa “Arta de a fi pom” că “Orice experiență de viață poate fi cristalizată într-o propoziție. Orice propoziție de acest tip poate genera iarăși viața, dacă este dezvoltată într-un act pedagogic.Acest adevăr nu se cuvine uitat nicicând.” (6) Așa că dragă Boris, de astă dată va fi altfel… pentru fiecare din noi.

Puteam fi mulțumită, debutasem precum promisesem – adică cu un citat, cale pe care o alegeam ori de câte ori vroiam să-mi susțin sau să-mi întăresc spusele prin vorbele de duh “imprumutate” de la cei mai înțelepți decât mine, de la care aveam ce învăța. Mărturisesc că-mi place să-mi surprind interlocutorii folosind propriile lor argumente sau cuvinte, meteahnă pe care o am de când mă știu.

     Parcă cu domnul Rădulescu nu a fost tot așa? După ce l-am descoperit ca prin minune pe Internet și am aflat că e scriitor, m-am apucat să-mi compun scrisoarea prin care intenționam să reluăm legătura doar după ce l-am citit cu sârg vreme de câteva zile. Când ai de-a face cu un artist al cuvântului scris, parcă nu-ți vine la-ndemână să-l întrebi direct, în cel mai prozaic mod: “Dumneavoastră sunteți fostul meu dascăl de engleză de acum 37 de ani?” Un scriitor se cade abordat mai altfel, pe propriul lui teren.

Nu știu de unde mi-a venit ideea și îndrăzneala să mă folosesc în deschiderea scrisorii pe care o plănuiam de vorbele elevului Toma, eroul schiței “Bursierul în SUA”, pe care tocmai o citisem pe site-ul domnului profesor. Din gura amintitul personaj, construit cu măiestria unui scriitor profesionist, totul suna bine și natural; chiar și cele mai banale întrebări. Renunțând cu plăcere la propriile-mi cuvinte – calificate de propriul meu simț critic drept stângace și nepotrivite -, am pus ghilimele și am copiat întregul dialog cu care începea schița: “- Casa d-lui profesor Mihai Rădulescu?  – Da. – Cu domnul profesor pot vorbi? – La telefon. – Bună ziua, d-le profesor. Sunt Monica.”…

Dacă nu mi-aș fi conceput scrisoarea într-o asemenea manieră, vădit “scriitoricească”, poate că nu m-aș fi trezit în e-mailul de răspuns cu o invitație pe cât de neașteptată pe atât de surprinzătoare, ca să nu spun, cu alte cuvinte, că mi s-a tăiat respirația citind-o: “Dragă Monica, srisoarea dumitale nu este numai impresionantă pentru un fost dascăl, dar și încurajatoare pentru un om aflat la sfârșitul vieții. Păcat că nu mai am cum folosi această încurajare. Îi mulțumesc soțului dumitale pentru minunata idee de a te îndemna să mă găsești. Cum de cunoști volumul meu ‘Bursierul în SUA’? O astfel de surpriză nu mă așteptam nici mort să o capăt, mai ales de la o fostă elevă atât de sensibilă și iubitoare cum ești… Pentru că ne aflăm la capitolul literatură, te rog reia istorisirea cu biblioteca de împrumut a mamei și cu aceea creată în casa unui băiet sărăcan de 11 ani, bibliotecarul vostru. Reia-o ca schiță literară și public-o neapărat undeva. Ești talentată și, dacă îți convine, o pot și eu publica pe net, în site-ul meu Literatură și detenție, la capitolul: Cartea prietenului meu. Dar nu te opri la acest semn sentimental, ci străduiește-te să o faci publică pe o cale oficială, într-o revistă din Israel. Te felicit de pe acum…!” (7)

Glasul domol citind din “Semnale…” m-a readus cu blândețe la prezentul din care, fără să-mi dau seama, evadasem pentru câteva clipe. “Prezența” mea era absolut necesară, urmând să ne reamintim împreună despre începutul unei legături speciale:

– “Despre întâlnirea cu mai tânărul meu viitor prieten ţi-am mai scris şi am şi relatat-o în acel trist omagiu pe care l-am intitulat ’Conacul lui Radul’. Curios, nu?!, cum rolul întâmplării în relaţia mea cu Mihai, o emisiune televizată, s-a manifestat şi în cazul nostru, o prezenţă a mea pe internet, rămânând ca un laitmotiv în ivirea ’de nicăieri’ a trioului în care rolul conducător l-a jucat dragostea comună pentru lumea scriitoricească.” (7)

Întâlnirea mea cu Borisa… Mă tulburăși astăzi amintirea acelei zile de august torid, în 2009, când am simțit un imbold de nestăpânit să scriu în spațiul ferestrei “căutare” de pe site-ul “Scribd” numele domnului Rădulescu – două cuvinte la ordinea zilei în navigarile mele pe net din acea perioadă. Uitând că nu aduce anul ce-aduce ceasul, glasul sâcâitor al rațiunii mă avertiza: “Ce tot “scotocesti” atâta, ce speri să găsești? Ce-ar putea fi nou de ieri seară?!” Când pe ecranul calculatorului a apărut numele de Daris Basarab – pseudonimul sub care un necunoscut evoca în “Conacul lui Radul” prietenia sa cu Mihai Rădulescu, prima reacție instinctivă a fost aceea de a salva cât mai repede scrierea abia descoperită, înainte chiar de a-i fi citit textul. Pe semne că o parte din mine știa deja că viitoarea prietenie, la a cărei naștere tocmai asistam, va fi una specială și de suflet, de genul celor despre care îți amintești cu emoție și recunoștință până la sfârșitul vieții; tocmai de aceea trebuia “să apăr” cu mare grijă prețiosul material.

– “Concertele” care au urmat, chiar dacă au avut “o vioară a-ntâia” în ’Domnul Profesor’ Rădulescu, au răsunat la unison, contopind, ca de la sine înţeles, generozitatea lui, a maestrului, cu admiraţia noastră.A fost destul ca, doi “perfectstrangers”, expresie tot mai frecventă în limbajul curent al românului de “rând”, să întâlnească un om deosebit, care să lase o amprentă adâncă în sufletele lor şi să-i apropie pe tărâmul unei prietenii aparte.”(8)

– O legătură de o intimitate specială, ar fi spus domnul profesor, “ca aceea dintre doi oameni ce se știu legați de funii invizibile și neînțelese pe care preferă să nu le scoată prea tare la lumină, de frica irosirii misterului transcendental ce le străpunge.”(9)

Întâlniri sub semnul destinului, enigmatice și tulburatoare, doar trecerea timpului, dintr-o veșnic reînnoită perspectivă, le poate dezvălui menirea, ca și înțelesurile adânci.

      – Dacă aș ști cum să dau timpul înapoi, m-am adresat prietenilor mei, l-am putea asculta pe domnul profesor vorbind de pe această terasă cu fostul său tovarăș de detenție din tinerețe, părintele Sebastian. Se pare că în amurgul vieții, și nu mai devreme, înțelegem cu adevărat rolul jucat de ceea ce numim noi ‘intamplare’: “Am fost întrebat: – Mihai, mata de câte ori l-ai vazut pe doctoral Dabija? – Păi am scris în carte, de două ori, o dată în pușcărie, cam un ceas și o dată la Sf. Dumitru, pe deal, l-am condus până acasă. Domnule, astea au fost întâlniri marcante pentru infinit.Foarte frumoase lucrurile astea… O întâlnire de jumate de oră poate să însemneze o viață întreagă. Să găsești cu răbdare, cu dragoste, cu credință, atâta energieîntru devenire încât ea să te marcheze pentru totdeauna… Da, foarte frumoase lucrurile astea.”(9)

Sunt oameni care îți apar în drum nu întâmplător. Acești necunoscuți ‘te citesc’ dintr-o privire, ca și cum s-ar deschide în fața lor cartea vieții tale la cel mai important capitol al ei, la pagina adevărului despre ține însuți, despre ce îți stă în putere a deveni; te ajută să ajungi acolo unde nu ai îndrăzni de unul singur, pentru a dispare imediat ce misiunea lor s-a încheiat.

     Ca și cum mi-ar fi auzit cugetările rostite în gând, Boris a dat citire tulburătorului îndemn care pentru mulți din cei adunați suna familiar:

-“Scrie, domnule, scrie, dragul meu! În povestirile tale se ascund comori!Acest prieten întârziat m-a scăldat în potopul aprecierilor, apropiindu-mă de visul meu adolescentin – acela de a scrie -, turnându-mi încredere cu polonicul.(10)

– Da, așa era domnul profesor! Se entuziasma de ceea ce ai scris, dar mai ales de ce vei scrie dacă vei continua, fără oprire, să-ți exersezi condeiul. Nu aveai decât să privești tabloul propriei deveniri, zugrăvit în culorile calde ale unei încrederi totale în reușita ta, pentru a înțelege că orizonturi tot mai largi se deschideau în fața ta: “Îți mulțumesc că ai încheiat singură povestirea! O aștept integral, cât mai curând. Să-mi dea soțul dumitale voie să-l felicit că s-a născut în casa voastră un om nou, un cutezător, un creator. Căci acolo vei ajunge, dacă scrii fără oprire.Unele lucruri vor avea valoare, altele, ba. Dar important este să-ți obișnuiești duhul și condeiul cu exprimarea de sine. Mereu, să nu uiți, ești datoare să iei atitudine față de viață, să nu te cruți.” (11)

– “Asta nu înseamnă că nu m-a tratat uneori din vârful catedrei…”,a replicat colegul meu de ‘breaslă’.“M-a tratat ca pe un egal, dar m-a şi muştruluit, şi nu fără folos:Am ajuns cu lectura la pagina 45 parcă. Povestirea curge,e atrăgătoare, convingătoare, plăcută. Însă mă împiedic de o meteahnă asupra căreia nu am insistat suficient la romanul precedent, găsindu-i eu cel dintâi scuze. Dar este o hibă a scriitorului, iar viitorul nu-l va ierta pentru asta. Trebuie neapărat să revizuiţi ambele cărţi.”…dacă nu mi-ar place ce scrieţi şi n-aş avea convingerea că poate rezista în timp, nu aş fi vehement, ci m-aş culca pe o ureche. Vă numesc ’prieten’. Cum să ascund de prietenul meu o greşeală atât de mare? Încă o dată îmi cer scuze, dar din dragoste pentru ce scrieţi, apăr conţinutul de dumneavoastrăînşivă.Da, acestea erau relaţiile dintre noi, în vremea când, încă, ne mai ’domneam’.Era generos, era necruţător, era prieten.”(12)

– Domnul profesor știa mai bine ca oricine altul ce eram în stare să realizăm, doar că… nu ne povestea cât sunt de reci și adânci apele în care ‘ne arunca’ fără nici o ezitare; ca și cum a ajunge la celălalt mal, fără a ști să înnoţi, era ceva de la sine înțeles. Cel puțin așa am simțit eu când după cuvinte extrem de generoase la adresa muncii mele a urmat un ‘verdict’ necruțător privind unul din eroii scrierii pe care tocmai o terminasem. Cu îndrăzneala nesăbuită ce caracterizează începătorii, îmi denumisem personajul ‘micul meu prinț personal’: “Pentru că îmi acorzi atâta încredere încât să-mi ceri opinia exactă și foarte clară legată de limbajul schiței, îmi îngădui să-ți dau un sfat, înainte de publicare. Gândește-te dacă nu ai face mai bine în economia scrierii tale să înlocuiești ideea unui Mic Prinț personal. De ce? M-am gândit la această chestiune. Reproducerea titulaturii lui Saint Exupery te obligă. În definitiv, el e unul dintre Cei Mari, personajul lui e neuitat de milioane de cititori. Asta îți impune să scrii la același nivel, iar nimeni nu ne poate explica felul în care trebuie făcut. Socotesc că istorisirea ta e valoroasă în sine, fără recursul la personajul altcuiva. Încearcă să-l elimini sau să găsești altceva în locul acestui corp străin de scrierea ta. Ce părere are soțul tău?” (13)

Mi-am amintit cât de vehement am reacționat citind recomandările făcute de domnul profesor; pur și simplu am sărit în sus de doi metri. Prima mea scriere ca începătoare necesitase un efort atât de susținut, încât practic rămăsesem fără suflu după încheierea ei. S-o pornesc de la capăt mi se părea de neconceput! Revoltată de sacrificarea personajului meu drag – ‘desființat’ fără ca măcar să mi se dea ocazia să-i vin în ajutor, m-am simțit neînțeleasă și prea aspru pedepsită. În cele din urmă m-am supus, am acceptat sfatul cel bun, dar numai după ce am făcut multă zarvă înlăuntrul meu. A fost acela un exercițiu de smerenie, o piatră de încercare la începutul unei ucenicii care nu s-a sfârșit și care continuă și astăzi.

– “Dar să continuăm vizita prin ceea ce eu am numit ‘Conacul lui Radul”, și-a reînnoit Boris invitația, purtându-ne de astă data prin anii ‘sfârșitului’, 2007 și mai ales 2008, când: “A cedat sistemul locomotor, s-a agravat astmul bronşic, a crescut tensiunea. Fără să ştirbească cu nimic instinctul său de luptător, problemele ’noi’ apărute i-au impus lui Mihai noi luări de poziţie. Dorinţa lui neostoită de a hoinări prin locurile atât de dragi altădată, l-a făcut să ia o decizie ’unilaterală’, de a cumpăra o maşină nouă, mai confortabilă, în care să poată avea spaţiu suficient şi pentru generatorul de oxigen. Se punea problema unui companion şofer, îndrăgostitde drumeţie şi, mai ales, de mănăstiri.L-a mâhnit vestea că eu renunţasem la a reactiva carnetul de conducere, mai ales că-i povestisem de escapadele mele cu motocicleta sau cu maşina.A încercat şi alte variante, dar singurul care l-a înţeles cu adevărat şi l-a şi ajutat a fost Paul Budimir, prieten în toată puterea cuvântului.” (14)

Era suficient să pomenesc numele lui Paul pentru ca o mulțime de fragmente din corespondența noastră pe net, însoțite de imaginile născute din cuvinte, să își facă  imediat apariția, răspunzând la întrebarea ‘ce înseamnă să fii prieten în toată puterea cuvântului?’ Pe ecranul minții îl vedeam pe Paul aplecat deasupra tastaturii calculatorului, scriind târziu în noapte mesaje care anunțau că “de acum încolo tăcerea profesorului Mihai Rădulescu va fi definitivă”; același prieten din timpul vieții, dar și după moarte, ‘luptandu-se’ cu ierburile invadatoare de pe mormântul lui Mihai sau străbătând în vânt și prin ninsoare străzile Bucureștiului înzăpezit, grăbit să ajungă la slujba de pomenireinițiată de Patriarhie, la un an după trecerea domnului profesor la cele veșnice. Și iată că la întrunirea micului nostru grup Paul ne împărtășea gânduri de la ultima ‘vizită’ făcută prietenului său drag:

     – “La mormântul trist și rece al lui Mihai am reflectat la soarta privilegiată a celor care trăiesc în posteritate prin creația lor. Spiritul lui Mihai, desprins de corpul trecător, se va bucura acolo unde este de dragostea și admirația pe care cei care l-au cunoscut i le poartă pentru ceea ce a fost și pentru ceea ce a scris. Dumnezeu să-l așeze în rândul din față a cetei celor buni!”(15)

Parcă-l auzeam pe domnul profesor povestind despre cea mai eficientă ‘doctorie’ primită în ultimii ani de viață: “Atâta nevoie am avut, mai ales în spital, să vină oameni pe la mine. Și acuma, așa mă bucur când aud că mai vine cineva și mai vine cineva… simt nevoia de oameni, dragii mei. Cel mai bun medicament pe care l-am avut în ultimii doi-trei ani a fost mașina de acolo, Loganul… Ei bine, am găsit câțiva prieteni care din când în când ieșeau cu mine la plimbare și asta a contat imens, imens.”(16)Câte ne-ar fi povestit Paul, dacă i-am fi cerut-o, despre călătoriile în doi pe la mânăstiri, cu Loganul, în căutare de aer curat pentru plămâni și pentru suflet.

     Secretul virtuților tămăduitoare ascunse în leacul amintit avea să ni-l lămurească Boris, continuându-și lectura din “Semnale…”:

    – “Şi pentru că am pomenit de mănăstire, nu pot să nu amintesc dragostea cu care vorbea despre aceste locaşuri sfinte. Mihai era un drumeţ de anvergură. Cu toate frustraţiile la care a fost supus din cauza sănătăţii precare, nu ştiu dacă i-a scăpat vreun colţ de ţară în care să nu fi ajuns dacă era marcat de existenţa unui schit, a unei mănăstiri…”(17)

Privirile mi s-au îndreptat către Mariana, care mi-a răspuns la rândul ei tot din priviri, semn că ne gândeam amândouă la aceleași pagini de corespondență, în care doi ‘îndrăgostiți’ de mânăstiri vorbeau cu entuziasm despre subiectul lor preferat. Sosise momentul să împart cu cei prezenți frumusețea unor gânduri și a unei scrisori:

–“Mâine dimineață voi pleca spre Rarău. Vom dormi la mânăstire și dacă voi avea semnal vă voi suna pentru a vă trimite o cetină de brad poleită cu dor.– Te fericesc. Fii fericităși bucură-te de minunile lui Dumnezeu răspândite pretutindeni în calea noastră. Drum bun. Aștept să-mi istorisești fiece amănunt al expediției. Spune-i părintelui Daniel că-l iubesc și că mă străduiesc pentru amintirea lui, după puterile mele și, cu ajutorul lui Dumnezeu să-mi dobândească mai multe puteri și mai strașnice îndemnuri spre a-i ține amintirea trează.”(18)

Chiar dacă Mariana și domnul Rădulescu își ‘vorbesc’ astăzi din lumi diferite, puteam fi sigură că tot despre lăcașuri sfinte și slujitori ai lui Dumnezeu povestesc:

     – “Știu prietene că îmi veghezi cuvântul… Te-ai întâlnit cu Adrian Ieromonahul și cu ceilalți sfinți? Îmi este dor de tine prietene, îmi este tare dor… Și dacă în anii trecuți nu am ajuns la Aiud, acum pot spune că m-am recules la moaștele martirilor de la Schitul “Înălțarea Sfintei Cruci”. În tăcere, am făcut cele cuvenite…pentru veșnica pomenire… Încercăm să ne împrospătam memoria, să nu lăsăm uitarea să se aștearnă peste pagini de istorie. Nu m-ai dezamăgit și ai trudit mult prietene! Jertfa ta acum este biruință! Dumnezeu să te odihnească în cortul drepților!”(19)

Depănatul amintirilor decurgea “într-o ordine aleatorie, de a cărei dezordine doar prietenii se pot bucura”.  L-am rugat pe Boris să ne descrie ‘atelierul de creație al maestrului’ –“camera unde citea, scria și dormea, într-o atmosferă de dezordine de care nimeni nu avea voie să se atingă”

– “O bogată bibliotecă în care doar Mihai putea să se descurce se afla în spatele mesei de scris, în timp ce înstânga aceleiaşi mese se găsea, mereu în stare funcţională, o instalaţie de oxigen, comandată din Danemarca, prin intermediul prietenului său, Dimitrie Grama, medic şi poet, al cărui volum de poezii ’Voi lua cu mine noaptea’, a rămas la mine.” (20)

     – “Ați greșit când ați pășit/ cutezători în mine./ Nu sunt eu pădurea/ în care să vă rătăciți/ nu sunt eu muntele/ pe care să-l escaladați/ nici măcar soarele/ pe care în dimineți leneșe/ îl plimbați pe bulevarde./ Ați gresit… / poteca din mine/ nu duce nicăieri.” (21) Aceasta era poezia pe marginea căreia doi prieteni scriitori au schimbat pe vremuri gânduri și idei proprii.

– Astmul s-a dovedit a fi un duşman de temut… Mihai mă rugase să răsfoiesc poeziile lui Grama şi, mai ales, să citesc, ca să nu spun, să descifrez, însemnările sale. Era încântat de aceste poezii şi aştepta săle comentăm împreună. N-a fost să fie, cum n-au fost să fie nici alte proiecte.”(22)

 N-a fost să fie, și totuși… M-am înfiorat la gândul că, parcă scrijelite în hârtia cărții, cuvintele scrise de o mână ce cu greu mai putea mânui pixul sau creionul, erau încă acolo, în volumul de poezii ajuns în posesia lui Boris, așteptând răbdătoare să le descoperim și să le dăm glas:

– “Aș vrea să pot spune Dimitrie, cu tine: “poteca din mine nu duce nicăieri.” Aș recunoaște un final. Însă cărările din mine umblă fără odihnă…” (23)

Mărturie a unei legături trainice, dăinuind în timp, cuvintele lui Dimitrie veneau să ne vorbească despre viața de după viață a prietenului său:

– “Ce ferice este Mihai să-și continue existența spirituală printre oameni, așa cum mărturisește în creion pe lîngă poezia mea ‘Eroare’: “cărările din mine duc la nesfârșit, spre oameni”, spune Mihai și eu îl cred. Omul cu sufletul curat aparține umanității, aparține lumii biologice conștiente, aparține acelei falangi de luptă care încearcă cu disperare să ducă omenirea înainte. Așa l-am cunoscut și mai ales, așa mi-l imaginez pe Mihai!”(24)

”Cărările din mine duc la nesfârșit, spre oameni“…  (25)

Am realizat în acel moment că tulburătoarea confesiunevizând eternitatea dezvăluia un crez din timpul vieții, dar,în același timp, vorbea și de viitorul ce urma să vină; de parc-ar fi știut … Dacă ceva mă fascina în Odiseea personală începută în urmă cu trei ani, imediat după trecerea dascălului meu la cele veșnice, aceștia erau oamenii pe care i-am cunoscut umblând ‘pe urmele’ domnului profesor și prieteniile legate cu ei.  A fost minunat să descopăr cum printr-o surprinzătoare înlănțuire de ‘întamplări’ și evenimente se constituia un întreg din părțile lui; să constat că rezultatul unor mici dar sincere fapte în numele prieteniei depășea cu mult suma ‘componentelor’ adunate împreună, toate la un loc!Cum aș putea oare, fără ca aceste gânduri de recunoștință să umple o carte, să le fac dreptate tuturor celor care mi s-au alăturat pentru ca împreună să purtăm, din Cititor în Cititor, lumânarea ținerii de minte în amintirea prietenului Mihai?; pentru ca scriitorul Mihai Rădulescu să-și ocupe locul meritat nu numai în inimile noastre, ale prietenilor, dar și în cultura poporului său.

– Ei, nu te mai frământa atâta pentru un lucru așa de ușor. Am să te ajut eu, s-a auzit un glas subțirel, pe care l-aș fi recunoscut chiar și dintr-o mie de voci.

Trecuse ceva vreme de când nu-l mai întâlnisem pe ‘micul meu prinț personal’, personajul drag ce devenise în urma sfatului primit de la domnul profesor, un simplu slujitor – ‘micul paj al visătoarei prințese de odinioară’. Eroul meu de schiță, pe care în adâncul sufletului continuasem să-l numesc cu titlul său regal, mă privea ușor încurcat din cel mai umbrit colț al terasei, de parcă ar fi vrut să-mi spună: “Ce te miri așa, știi bine că nu puteam lipsi de la întâlnirea voastră.” Fără să piardă timp cu explicațiile, copilul de o șchioapă a trecut la acțiune, scoțând din buzunarul de la piept un creion galben, proaspăt ascuțit:

– Dă-mi mai bine o foaie de hârtie să-ți arăt răspunsul!

      Am ales din mapa doldora cu scrisori, conținând întreaga corespondență a lui Mihai Rădulescu cu prietenii săi, pusă în ordine și tipărită special în vederea întrunirii, o coală albă de hârtie și i-am întins-o fără să pun întrebări. Micul meu slujitor, așezat direct pe podeaua din lemn, chiar la picioarele ‘stăpânei’ lui, după ce netezi foaia cu dosul palmei, se puse pe desenat.

      – Vezi cercul ăsta ca un gălbenuș de ou? Din el vor porni razele, una câte una pentru fiecare din prietenii tăi. Liniile trebuie să fie drepte, când mai lungi, când   mai scurte, ca la un soare adevărat… S-o pornim de pe continentul nord-american și să-i ‘desenăm’ pe cei doi domni care îți trimit regulat “Salutări din Toronto”.

      Mi-am dat seama că micul desenator știa mai mult decât crezusem și că se referea fără îndoială la domnii Alexandru Tomescu și Puiu Popescu, ambii redactori șefi la prestigioase reviste canadiene de limbă și cultură română – ‘Alternativa’ și ‘Observatorul’.Glasul Priteniei putea fi auzit deseoriîncrâmpeie de corespondență:  “Ne este dor de Nea Mihai. Îmi pare rău că nu am imprimat lungile noastre convorbiri telefonice. Atâta căldură, hotărâre și pasiune, punea în ceea ce făcea și gândea.”(26)Colaborarea cu ‘nea Mihai’ nu încetase pe parcursul celor trei ani scurși de la trecerea sa în neființă, în paginile ambelor publicații continuând să apară scrieri în memoria sau sub semnătura scriitorului. Premiul onorific purtând numele lui Mihai Rădulescu, instituit  în 2009 și decernat în fiecare an de revista Observatorul la întrunirea cenaclului său din luna ianuarie, venea să dovedească că prietenia se exprimă prin cuvinte, dar și prin fapte.

     – Nu trecem oceanul până nu desenăm o rază pentru Herbert, fostul coleg de clasă al dascălului tău, de la care am învățat că “prieteniile care se leagă până la 15 ani sunt foarte trainice”.  (27)

     – Dacă suntem deja în Europa, m-am prins la rândul meu în joc, hai să desenăm o rază de soare pentru domnul Lucian Hetco, căruia îi datorăm un colț In memoriam Mihai Rădulescu la revista pe care o conduce – Agero Stuttgart.Dar nu ne vom opri aici ci în țară, la un popas de suflet numit ‘Lumea credinței’, unde prin bunăvoința domnului Răzvan Bucuroiu au apărut scrieri de-ale domnului profesor sau în memoria sa. Sunt sigură că vei dori să ‘consemnezi’ evenimentul în desenul tău.

     – Zis și făcut. Acum vine rândul prietenilor tăi care scriu în versuri: Daris Basarab, Mariana Gurza și Dimitrie Grama.

     Am băgat de seamă că soarele nostru se înnoise cu patru raze în loc de trei, la câte mă așteptasem după regulile aritmeticii – domeniu în care excelam, așa că l-am întrebat pe talentatul artist dacă intenționat fusese ‘darnic’ sau greșise cumva la socotit.

-Prietenul tău Boris, care-i unul și același cu Daris Basarab, și-a primit propria-i rază, dar și una pereche pentru soața sa. Cum puteam să-i ‘despart’ pe cei doi tovarăși de-o viață, când ei sunt de nedespărțit? Așa că am ‘desenat-o’ și pe doamna Margareta, despre care profesorul tău scria că este liantul prieteniei cu Boris.

    -Dacă ai ști cât de dragă îmi e perechea asta de raze… am mărturisit înduioșată de delicatețea discretului gest, pentru ca apoi, cu privirile îndreptate spre viitor, să trec la noua generație. Dă-mi voie să fac prezentările de rigoare: tânăra Cătălina – căreia domnul Rădulescu, ca sprijin și în semn de apreciere, i-a publicat lucrarea de licență avândca subiect ‘Închisoarea în România comunistă ca realitate memorialistică’ la rubrica “Cartea prietenului meu”, pe site-ul său personal și…’cealaltă Cătălina’ – căreia îi datorăm, prin munca făcută cu dragoste și modestie, întreținerea și administrarea site-ului ‘Literatură și detenție’ de la crearea sa și până în prezent.

– Și cu ‘cealaltă Monica’ cum rămâne, o desenăm tot acum? mi-a luat-o înainte a toateștiutorul meu prieten, zâmbind cu înțeles. Mi-a plăcut mult cum domnul  profesor i-a spus odată că dacă  un om are o singură calitate adevărată și frumoasă, apoi se cade să dăm uitării toate defectele și să-l cinstim doar pentru ce are el cel mai bun.

– O mică corectură, dragul meu. Istorisirea pe care ai amintit-o, Monica o știe de la mama ei. Mariana a fost alături de domnul Rădulescu până în ultimele sale clipe, îngrijindu-l cu dragoste și devotament. Cele două raze pe care le desenezi  sunt pentru mamă și pentru fiică.

– Cred că a sosit timpul să-mi povestești cum se naște pe nesimțite o scriere în memoria cuiva drag…

Am înțeles imediat pe cine urma să ‘desenăm’. ‘Povestea’ dragei mele prietene din Suceava – de la care am învățat că amintitul oraș e în Bucovina și nu in Moldova precum greșit crezusem, era una adevărată și nu născocită; poate de aceea o spuneam cu mare plăcere, încercând de fiecare dată sentimentul de minunare pe care-l ai în fața unui deznodământ fericit și neprevăzut.

–  Luminița Vartolomeu și-a pus toată dragostea și prețuirea pe care i le purta părintelui Vartolomeu în scrisoarea prin care-l ruga pe Mihai Rădulescu să scrie o carte despre mentorul ei spiritual. Credea că amintirile pe care le așternea în scris cu sensibilitate și talent, răspunzând la tot felul de întrebări și nedumeriri ale scriitorului, scrisorile primite de la părinte ca și mărturiile celor care l-au cunoscut, îl vor ajută pe domnul Rădulescu să “rânduiască totul așa cum se cuvine”. Luminița Vartolomeu nu s-a așteptat câtuși de puțin ca în felul acesta, adică sub propria-i semnătură, să se nască o tulburătoare proză memorialistică despre arhimandritul Vartolomeu Dolhan – scriere găzduităla rubrica ‘Cartea prietenului meu’, de site-ul Literaturăși detenție. Deși, dacă e să fim drepți, s-au auzit ‘avertismente’ discrete: “Cât sunt de frumoase poveștile pe care mi le îngânați serile, stimată Doamnă… Tare mă ispitiți să continui lista celor pe care i-am publicat la “Cartea prietenului meu”și cu numele dumneavoastră.”(28)

Pe aceeași listă a celor publicați pe site-ul Literatură și detenție – atât de importantă domnului profesor, se cădea adăugat și numele inginerul Nelu Baciu, a cărui dragoste și admirație pentru alese fețe bisericești – părintele Ioan Iovan, părintele Sebastian, măicuța Veronica de la Vladimiresti, s-au întruchipat la îndemnul și sub îndrumarea lui Mihai Rădulescu, în scrieri pentru “iubitorii de sinceritate și glăsuire frumoasă”. În semn de apreciere, o nouă rază de soare li s-a alăturat celor deja desenate.

– Dacă vrei, îți pot aduce și eu un exemplu de ‘glăsuire frumoasă’, citând-o pe doamna editoare Mihaela. Ce minunat a spus, referindu-se la titlul unui roman special și deosebit: “‘Hiroshige, soarele meu’ sună ca un vers dintr-un poem “…(29)

– Nu în fiecare zi poți citi o povestire în care își dau întâlnire două creații și doi artiști – un fabulos pictor japonez, Ando Hiroshige, și un scriitor pentru care arta însemna în primul rând trăire.

     – La fel simt și eu! a replicat imediat tânărul artist în devenire, după care mi-a mărturisit ușor încurcat: Tare mult mi-aș dori ca Soarele desenat de mine să inspire cuvinte la fel de frumoase…

– Mă duce gândul la minunatul roman al domnului Rădulescu despre pictorul Hrandt Avachian. După citirea cărții – portret al unui om dar și al unui secol, nu poți să nu exclami: “aceasta este lecția unui pictor, transmisă de un scriitor!”(30)  Ca să revin la dorința ta, cred că ne-ar putea ajuta un scriitor profesionist. N-ar strica să-i facem o vizită domnului Bedros Horasangian…

– Am să-l caut negreșit, mai ales că acest prieten al domnului Rădulescu este foarte ușor de găsit. Din propriile-i mărturisiri făcute pe net știu că “actualmente trăiește sub nume propriu în București”și publică, sub același nume, scrieri pe cele mai variate teme și subiecte.

– Cineva care mărturisește că“Nu chiar totul e mit pe lumea asta și, cu ajutorul lui Dumnezeu, viața merită trăită cu seninătate superioară”(31) va ști să scrie ca nimeni altul despre magnoliile Bucureștiului, dar și despre soarele tău, am tras concluzia de rigoare.

După ce domnul Bedros, și eu, și Paul ne-am primit ‘locul’ cuvenit, talentatul meu prieten mi-a întins foarte mândru rezultatul strădaniilor sale:

 – Ce spui de Soarele prieteniei? Îți place cum a ieșit?

Privind desenul copilăresc am înțeles de ce se spune că o imagine valorează cât o mie de cuvinte. I-am mulțumit prietenului meu de nădejde, gândindu-mă cum l-aș putea răsplăti pentru ajutorul primit. Mi-a răspuns deschis și fără ocolișuri:

     – Dacă tot vrei să-mi faci un dar, mi-ar place să-mi spui o poveste de pe meleagurile unde trăiești.

Atunci mi-am amintit de o istorisire auzită de la un ghid amator, îndrăgostit peste măsură de Orașul Sfânt; acesta o ‘primise în dar’ de la actualul președinte al statului Israel, Shimon Peres, pe vremea când făcea parte din cercul acestuia de consilieri, ca lucrător al armatei.

– Ascultă cu atenție! Pe o străduță îngustă din Ierusalim mergeau doi prieteni; la câțiva pași în fața lor mergea un necunoscut. După o vreme unul din prieteni îi spuse celuilalt: – Să știi că străinul dinaintea noastră este un om frumos. – Cum ți-ai dat seama de vreme ce nu-l poți vedea? – Nimic mai simplu. Am privit cu atenție fețele celor ce au trecut prin dreptul său, cu care s-a salutat și a schimbat în treacăt câteva cuvinte. Chipurile luminoase ale cunoscuților săi nu mă pot înșela și de aceea ți-o repet, în fața noastră merge un om cu sufletul frumos!

În tăcerea așternută dintrodată, semn că povestirea mea fusese cu tâlc, îl puteam auzi din nou pe Boris, citind cu căldură în glas:

– “O ‘enciclopedie ambulantă’ a fost sintagma cu care l-am blagoslovit într-una din zile. Cu modestia-i proverbială, dar şi cu o tentă de mulţumire ascunsă de un zâmbet greu de definit, mi-a replicat: dragul meu, mi-ar trebui cel puţin încă o viaţă pentru a putea să astup găurile care mă sâcâie, şi cum viaţa este atât de frumoasă, nici nu mi-ar strica să ştiu că voi mai avea parte de încă una.Mereu încheia orice convorbire cu un cald ‘te aştept'”.(32)

Din privirile lui Boris am înțeles că escapada mea nu trecuse neobservată și că sosise timpul să-mi reiau rolul neglijat, de ‘vioară a doua’. Înainte de a ne despărți, prietenul meu de rang regal mi-a pus o întrebare peste măsură de ciudată:

-Ce-ai să le spui neîncrezătorilor, acelora ce se vor îndoi că întâlnirea voastră s-a petrecut cu adevărat?

Am rămas pe gânduri, fără replică în fața neașteptatei provocări. Putea exista vreo urmă de îndoială că Soarele prieteniei strălucise peste ‘conacul lui Radul’, peste întinderile de ape, deasupra lacul Fundeni?! Ghilimele folosite din belșug nu vorbeau oare de la sine, pledând pentru adevăr?!’Faimoasele’ mele citate, erau până într-atât de neconvingătoare?!

Cine știe unde m-ar fi purtat furtunosul meu monolog interior dacă nu l-aș fi curmat la timp?Poate că exclamațiile și mulțimea semnelor de întrebare din propriile-mi nedumeriri, însăşi întrebarea -‘nevinovată’, dar cu tâlc, prin care prietenul meu ocrotitor încercase să mă pregătească pentru viitoare confruntări, m-ar fi descumpănit, împingându-mă în cele din urmă pe panta alunecoasă și abruptă a îndoielii. Dar niciuna din primejdiile închipuite nu s-a adeverit…

Băteau clopotele la biserica ‘Fundenii doamnei’. Glasul lor grav și profund, destinat pământului dar şi cerului,  mi-a reamintit calea cea dreaptă, bună de urmat: “Între naştere şi moarte,/ştii,/anii se adună, mărgele albe,/sau negre,/sau colorate./Ca pe mătănii,Dumnezeu mereu îi numără:/jumătate sunt de izbândă/şi de triumf,/jumătate de cumpănă./Jumătate sunt ai inimii tale,/jumătate ai inimilor altora./Ai lui Dumnezeu, toţi.”(33)Norii amenințători ce acoperiseră pentru câteva clipe Soarele prieteniei s-au risipit ca după o ploaie scurtă de vară.

     ‘Micul meu prinț personal’ ajunsese deja la poarta ‘domeniului’; încă un pas și avea să-i treacă pragul, spre tărâmul de unde venise. Ne-am privit lung în semn de rămas bun și, în ultimul moment, am hotărât să-i împărtășesc răspunsul cântărit îndelung:

– Celor ce-și închipuie că această povestire este un simplu exercițiu scriitoricesc, rod al imaginației mele, am să le spun că atunci cand se naște, realitatea e văzută doar de ochii minții; ca toate cele ‘inchipuite’ să se întrupeze în viața de zi cu zi, depinde de noi și de tăria credinței pe care o sădim în fapte. Orice lucru înălțat în lumea asta a început cu un vis…“Acest adevăr nu se cade uitat nicicând!”, mi-au reamintit vorbele domnului profesor.

 

Monica Levinger – 15 mai 2012