Cuvânt și iubire

“S-a înălţat Domnul în slavă la ceruri. Cum S-a înălţat Acela care, Dumnezeu fiind, este pretutindeni şi pe toate le plineşte?! Şi-a înălţat natura omenească. Este omul din El, cel pe care l-a înălţat la ceruri.

Domnul S-a înălţat şi S-a aşezat de-a dreapta Tatălui şi a lui Dumnezeu. Cum S-a aşezat de-a dreapta lui Dumnezeu Cel care petrece de-a pururi nedespărţit împreună cu El, în­tr-o singură cârmuire şi sade pe acelaşi pristol? Este firea ome­nească cea pe care a aşezat-o de-a dreapta lui Dumnezeu, este omul din El, cel pe care l-a adus la împreună-împărăţirea cu Dumnezeu, la stăpânirea proniatoare peste toate cele văzute şi nevăzute.

Aşa s-a împlinit binevoirea lui Dumnezeu întru noi. Fiul lui Dumnezeu, coborât pe pământ, l-a urcat pe om pe ume­rii Săi, ca pe o oaie pierdută, şi l-a adus Tatălui Său. Să slăvim bunătatea şi înţelepciunea iubitorului de oameni Dumnezeu. Nu ne-a părăsit şi nu ne-a lăsat pradă nenorocirii noastre, ci a ruşinat viclenia vrăjmaşului şi, îndumnezeind în El fiinţa noastră, ne-a dăruit în chip mântuitor lucrul prin care fuseserăm la început amăgiţi spre nenorocirea noastră.

Aşadar, să ne scuturăm acum, fraţilor, de şubrezenia gândurilor noastre şi, suindu-ne cu mintea la cer, să stăm în faţa pristolului lui Dumnezeu, la picioarele firii omeneşti slăviţe în Domnul, şi să o contemplăm spre învăţătura noastră.

Vedeţi cum este mărită firea omenească în Domnul: este îndumnezeită, este făcută împreună-domnitoare cu Dumnezeu, este mai presus de orice început, de orice stăpânire şi de orice putere. Să ne străduim şi noi să nu înjosim în noi această fire prin fapte păcătoase, prin gânduri şi atitudini necuvioase, prin patimi ruşinoase trupeşti şi sufleteşti. Cum este Cel ceresc, aşa se cuvine să fim şi noi, având chemare să fim cereşti. Cum este Capul — Domnul —, la fel se cuvine să fie şi mădularele — toţi credincioşii; cum este Întâiul-Născut, la fel trebuie să fie şi toţi cei pe care Acesta nu S-a ruşinat să-i numească fraţi. Domnul este Întemeietorul seminţiei celei noi. Genealogia Sa se zideşte în duh, din toate seminţiile pământului. Printre ei ne numărăm şi noi şi împreună cu ei trebuie să alcătuim seminţia aleasă, preoţia împărătească, neamul sfânt, oamenii înnoirii, ca să vestim bunătăţile Lui, ale Celui ce ne-a chemat dintru întuneric la minunata Sa lumină (I Petr. 2, 9). Aşadar să ne străduim şi noi să fim desăvârşiţi, aşa cum Tatăl nostru Ceresc desăvârşit este. Domnul S-a rugat pentru noi ca, aşa cum El este una cu Tatăl, la fel şi noi să fim una cu El. Prin credinţă şi prin har suntem aduşi la această unire. Ce fel de râvnitori ai vieţii întru credinţă trebuie să fim, ca să ne arătăm stând la rangul ce ni se cuvine?! Însă, pentru aceasta fiind aleşi o, iubiţilor!, să ne curăţim şi să petrecem mereu în curăţenie neatinşi de nici o murdărie a trupului sau a duhului.

Să ne întipărim în inimă acest gând, ca să nu păcătuim. Dar, şi dacă va păcătui cineva, avem Mijlocitor către Tatăl pe Iisus Hristos cel drept (I In 2,1). La început, am păcătuit şi am căzut de la Dumnezeu. Unindu-ne cu Iisus Hristos, ne unim iarăşi cu Dumnezeu. Dar dacă şi acum greşim, iarăşi cădem de la Dumnezeu şi de la Mântuitorul Iisus şi, odată cu aceas­ta, pierdem toate darurile pe care le-am primit prin El. Ce să facă acum deci cei ce cad iarăşi în păcate? Ai căzut? Ridică-te! Ai păcătuit? Pocăieşte-te! Dar, în nici un chip nu deznădăjdui sau, deznădăjduind, nu te lăsa cu totul pradă căderii. Avem Mijlocitor către Tatăl pe Iisus Hristos cel drept. Vezi că El stă de-a dreapta Tatălui şi mijloceşte pentru noi. Ca Primul Pre­ot, El intră cu sângele Său în Sfânta Sfintelor, în cerul ceruri­lor, ca să Se arate pentru noi feţei lui Dumnezeu, fiind pururi viu, ca să mai mijlocească pentru noi. Mijlocirea Domnului va fi auzită şi împlinită. Trebuie doar să o atragem spre noi, prin sinceră pocăinţă şi prin hotărârea neclintită şi neşovăielnică de a lăsa păcatele, cu care vrăjmaşul reuşeşte să păcălească sufletele, prin promisiunile lui mincinoase despre nevinovăţia şi nepedepsirea păcatelor. Veniţi dar să cădem şi să plângem în faţa Domnului, Cel ce ne-a zidit, Cel ce ne-a izbăvit şi ne izbăveşte.

“Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă — scrie Apostolul Pavel —, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos […] şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus (Ef. 2,4-6).”

Iată deci unde ne este locul! Prin urmare, nu trebuie să vieţuim pe pământ, ca şi cum aici ar fi locul nostru pentru totdeauna, ci să trăim cum se trăieşte într-o ţară străină. Străinii trăiesc cu trupul în ţară străină, dar cu mintea şi cu inima în patria lor. La fel ne porunceşte şi nouă Apostolul:

“Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hris­tos, căutaţi cele de sus, unde Se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă în Dumnezeu (Col 3; 1-3).”

În Iisus Hristos suntem deja în cer, ne rămâne să ne mu­tăm acolo cu mintea şi cu inima, ca să ne fie şi inima acolo unde ne este comoara. Într-acolo trebuie să le îndreptăm pe toate: şi gândurile, şi cuvintele, şi faptele. Intr-acolo trebuie să ne aţintim toate grijile şi toată petrecerea noastră pământească trebuie astfel să o chivernisim, încât să ne fie o pregătire pen­tru veşnica, fericita petrecere în cer, cu Iisus Hristos, Domnul nostru. Trăind pe pământ, nu se poate să nu le facem pe cele pământeşti şi ale traiului zilnic. Dar toate acestea pot fi astfel conduse, încât să devină o cale care să ne aducă acolo unde Se află Hristos, de-a dreapta lui Dumnezeu. Ai o bogăţie — tri­mite-o acolo, prin săraci. Ai stăpânire — dobândeşte domnia de acolo prin înmulţirea faptelor bune. Ai un dar — nu îngro­pa talanţii în pământ, ci dă-le voie să crească, pentru ca, fi­ind vrednic în cele mici, peste multe să fii aşezat. Ai energie — munceşte, ca să guşti acolo din roadele tale. Chiar de ai sărăcie, supărări şi dureri, şi pe acestea, cu răbdare necârtitoa­re, cu nerăutate şi cu mulţumire, transformă-le în mijloace de agonisire a bucuriei nepieritoare. Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei ce sunt din afară (de Biserică) — ne porunceşte Apostolul (Col. 4, 5).

Deci luaţi seama cu grijă cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului (Ef. 5, 15-17).

Adunând laolaltă aceste puţine gânduri, vom primi această învăţătură de la Înălţarea Domnului. Cunoscând că cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul nostru Iisus Hristos (Fil. 3, 20) — la fel cum şi îngerul le-a spus Apostolilor, pe când aceştia priveau în urma Domnului Care Se înălţa —, să purcedem şi noi cu osârdie la cinstirea înaltei noastre chemări întru Iisus Hristos: câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vredni­ce de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să ne fie gândul (Fil. 4-8), împiedicându-ne şi sculându-ne, dar fără să slăbim niciodată râvna, pe cele vechi uitându-le şi spre cele dinainte, năzuind.

Aşa să petreceţi. Şi dacă veţi petrece aşa, veţi atinge neîndoielnic ceea ce dorim cu toţii, prin harul Domnului Cel înălţat la ceruri şi şezând de-a dreapta lui Dumnezeu şi a Ta­tălui. Amin”.

(Sfantul Teofan Zavoratul, Viata launtrica, Editura Sophia, Bucuresti, 2011)

HRISTOS  S-A  ÎNĂLȚAT !

‘În numele Înălţării Domnului, trebuie să ne recunoaştem măsura cerească si sa-i căutam pe cei ce au aceasta măsură’

Cu privirea înspre Grecia, Rusia, Franţa şi Schengen-ul  din zare, hăituit de digiţii Băncii Mondiale, leul se zvîrcoleşte neputincios în faţa naţiunii, mai întîi „dolarizată”, apoi „eurorizată”, iar acum terorizată de ambele valute. În „tundra românească” s-a mers  de 22 de ani pe principiul „eu te fur, dar nu poţi să mă prinzi, eu te bat, iar tu n-ai ce-mi face”. Avem, în context, exemplul jurnalistului de la o televiziune centrală, bătut, recent, în scara blocului, de doi agresori cu cagulă, care, printre lovituri, i-au transmis să nu mai  apară la televizor. Adevărului i se pune tot timpul pumnul în gură. Teorie sau nu, chiar şi recesiunea a luat naştere din agresiuni politice. Sistemul bielă-manivelă al Uniunii, uns cu toate alifiile, funcţionează pe ideea că economia nu este o ştiinţă exactă, ci o multitudine de definiţii, care umple instantaneu buzunarele faraonilor. Creşteri economice? Da’ de unde? Doar pe hîrtii! Însă  Guvernul restituie, cu ţîrîita, de la unu iunie, banii bugetarilor, ai pensionarilor şi redeschide robinetul angajărilor. Sper că nu vor fi  zece şefi la trei angajaţi. Eu aşteptam ca salariile şi pensiile să fie aduse la nivelul celor din Uniune, unde  figurăm doar cu numărul mare şi grosimea taxelor în top. Cer şi eu prea mult, tocmai acum cînd recesiunea s-a întors la cosit!

N-avem decît să ne mulţumim cu producţia de maşini electrice, anunţată de tînărul premier, şi cu CV-urile celor de la Educaţie, care „înnoată” cu doi „n” în greşeli şi falsuri. Bietul sistem de învăţămînt, altădată solid şi demn, a ajuns de  toată manga! Privind fruntea brăzdată de ridurile cugetărilor existenţiale, nu poţi să nu te întrebi cu privire la mangleala ministerială: „de ce de la japonezi?” „Pentru că japonezii pot şi noi, nu..”.  Ce ruşinos! Cum ar fi fost viitorul Educaţiei sub conducerea sa? Ca şi pînă acum: mangaureate, mangalicenţe, mangarezidenţiate, mangamasterate, mangadoctorate. Adică, „Manga cum laudae”. Morile stricate, şcolite în S.U.A., cred că-l pot fura şi pe Dumnezeu, deşi în mintea lor El nici nu există. Corpul de experţi în management educaţional, înţesat de cadre cu C.V.- uri în biblioraft (recorduri de diplome, licenţe, masterate, doctorate, atestate, burse, cursuri, specializări et caetera), a creat omul multilateral educat, omul nou, de tip mang, stăpînul haosului, ca alchimie necesară. Orice sistem e o afacere şi toată lumea cunoaşte că în afaceri trebuie să investeşti puţin şi să cîştigi gros. Aşa a fost întotdeauna în istoria noastră. Cine se mai teme, de cine şi de ce?

Poate Cameron, de Hollande, avînd în vedere că premierul britanic l-a umilit în timpul unei vizite la Londra anul acesta. Noul lider francez, declarat „inamic al finanţelor”, a precizat că îşi va exprima antipatia cu privire la indiferenţa Marii Britanii faţă de soarta zonei euro”, şi la grija obsesivă în a proteja cartierul financiar londonez de legislaţia Bruxelles-ului.  „Europa nu este o casă de bani şi cu atît mai puţin un restaurant cu autoservire”, a declarat Hollande pentru Slate. Aiurea! Anglia a avut mereu încălţările în două bărci şi nu s-a scufundat. Unul în Europa, celălalt în S.U.A., ca un Don Juan: şi cu euro şi cu lira. Deocamdată, Hollande e privit cu o admiraţie nedisimulată. Probabil, o bună perioadă, cînd socialistul va păşi ţanţos pe covorul roşu al statelor implicate, toate pălăriile organismelor financiare vor sări singure de pe scăfîrlii. După aceea mai vedem noi. Îi va ţîţîi fundul, precum boşilor U.E., de teamă că Grecia iese din zona euro şi le încurcă planurile. În acest moment Grecia se află este exact la borna la care era Germania în anii ’20, pe timpul Republicii de la Weimar, cînd sărăcia germanilor l-a adus în mod democratic pe Hitler la putere. Ciocoii Europei se tem de venirea la putere a unui regim autoritar care să dea peste mîini organismelor financiare mondiale, vinovate de sărăcirea galopantă a popoarele. Deşi cunosc situaţia, nu se pot abţine de la lăcomie, iar spirala istoriei continuă cu acest nou război ciclic, purtat cu mijloace moderne, mult mai distrugătoare. Sub impulsul lăcomiei, misterele istoriei devin Ministere de război. Uite-aşa, ocupată cu lumea civilizată, adică – mafioţi, intelectuali copy-paste, găinari, manipulatori profesionişti,  şi cu cei striviţi la mantinela politicii interne şi internaţionale, mass-media m-a scutit, pe mine, cel puţin, de imaginea domnului Mihai, la tupeu şi ipocrizie, asemănător clasei politice post-decembriste, depunînd coroane printre lacrimi de crocodil. Ei, da!, precum în America, aşa în Europa şi pe Pămînt. „Divide et impera” funcţionează optim pe bătrînul continent. Iugoslavia, o mare putere locală – dezmembrată,  Cehoslovacia – divizată, Rusia de azi nu mai este U.R.S.S., iar România a devenit locul experimentelor financiare, extrem de păgubitoare pentru fiinţa naţională. Singurele ţări care au beneficiat de extinderea europeană au fost: Germania, care s-a reunificat, Austria – devenită centru financiar, Benelux şi Franţa. Restul ţărilor, folosite de „noul imperiu” cu sediul la Bruxelles, pe post de ţinte, golite de resursele economice, intelectuale şi de forţa de muncă.  

Aşadar, Barakollande sau Merkollande? – avînd în vedere că socialistul a impus modificarea pactului fiscal european, ameninţînd că nu-l va aplica dacă nu este însoţit de un program de creştere. Viziune mai degrabă „americană”, opusă planului auster de redresare german.

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

Sesiunea de Comunicări şi Dezbateri Ştiinţifice „BASARABIA 200″

Agenda culturală a lunii mai a oferit o importantă defilare de evenimente istorice, literare şi artistice, atât la nivel local cât şi naţional. Timp de trei zile în Capitala Tipografilor, Râmnicu Vâlcea, devenită un fel de centru naţional al ştiinţei, culturii şi religiei, printr-o interesantă şi serioasă punere în scenă, realizată de Preşedintele Societăţii Culturale ART EMIS, Ion Măldărescu, s-a auzit istoria trecută şi prezentă, s-a simţit transferul de binefacere al ştiinţei, cercetării şi credinţei neamului românesc. Nu departe de aniversarea a 624 de ani de la prima atestare documentară a „Oraşului Domniei Mele, Râmnic”, răspunzând invitaţiei Societăţii Culturale ART-EMIS şi Arhiepiscopiei Râmnicului, oraşul de sub poalele Dealului Capela a găzduit personalităţi de seamă ale Neamului Românesc. Pentru a ne aminti de primul rapt teritorial rusesc asupra teritoriului românesc, sub emblema „BASARABIA 200″ s-a derulat o sesiune de comunicări şi dezbateri ştiinţifice, nelimitându-se doar la dezbateri istorice. Prin importanţa prezenţei unor „capete luminate” ale României – cum îi numeşte distinsa jurnalistă Maria Diana Popescu – lucrările au cuprins în mai multe ramuri ale ştiinţei.

11 mai 2012

În sala de conferinţe, pusă cu generozitate la dispoziţia participanţilor de către Direcţia Generală de Finanţe Publice – Vâlcea, vocea regretatei Tatiana Stepa intonând „Basarabia răstignită pe cruce” a readus, în memoria celor prezenţi soarta nedreaptă a românilor de dincolo de Prut, asupriţi, dezrădăcinaţi, deportaţi şi/sau asasinaţi de imperiul ţarist, apoi de cel sovietic. Versurile lui Adrian Păunescu au răsunat, prin acordurile piesei „Ocroteşte-i, Doamne, pe români”, interpretate de Andrei Păunescu, reprezentând o rugă adresată Celui de Sus, dar şi un îndemn la unire şi demnitate pentru români. Deschiderea festivă a Sesiunii a debutat cu un vernisajul de artă fotografică sub semnătura medicului Trestian Găvănescu, membru important al A.I.A.F., în prezenţa unui auditoriu avid de noi informaţii ştiinţifice şi doritor să admire „frumosul” în artă.

Filmul „Suvenir citadin” realizat de Societatea Culturală ART-EMIS a prilejuit celor prezenţi să vizioneze imagini ale Râmnicului vechi, unele inedite, altele reprezentând coabitarea „vechiului” cu „actualul” în arhitectura oraşului. După un cuvânt de bun venit, adresat de preşedintele Societăţii Culturale ART-EMIS a urmat prezentarea distinşilor invitaţi, dificila sarcină revenindu-i doamnei Maria Diana Popescu, scriitor, jurnalist, critic literar şi de artă: Comandor (r) Prof. Univ. Dr. Jipa Rotaru, Prof. Univ. Dr. Cristian Troncotă, Prof. Univ. Dr. Petre Ţurlea, Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu, Col. (r) Filip Teodorescu, Medic Drd. Claudiu Popescu, Pr. Vasile Marinescu, Acad. Gheorghe Păun, General (r) Conf. Univ. Dr. Ilie Gorjan…

Prima ediţie a Galei Premiilor ART-EMIS Academy, a conferit distinşilor invitaţi Placheta „Honoris Causa”, iar celor care s-au evidenţiat prin merite deosebite, diplome de excelenţă sub formă grafică mai puţin obişnuită, de „pergament”. Printre premiaţi: General(r) Prof. Univ. Dr. Vasile Cândea, Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu, Î.P.S. Gherasim Cristea, Arhiepiscop al Râmnicului, P.S. Emilian Lovişteanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, Ing. Romeo Rădulescu, Primarul Râmmnicului, Comandor (r) Prof. Univ. Dr. Prof. Univ. Jipa Rotaru, Col. (r) Filip Teodorescu, Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu, scriitor, jurnalist, critic literar şi de artă, Maria Diana Popescu şi Dinu C. Săraru, Prof. Univ. Dr. Cristian Troncotă, Prof. Univ. Dr. Petre Ţurlea, Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu, Doctor în Ştiinţe Medicale, Horia Mureşian, Medic Drd. Claudiu Popescu, Pr. Marius Costache, Pr. Vasile Marinescu, General (r) Radu Theodoru, Acad. Dorel Zugrăvescu, Acad. Mircea Păcuraru, Acad. Petru Soltan (Moldova de dincolo de Prut), Acad. Gheorghe Păun, Prof. Univ. Dr. Florentin Smarandache, Col.(r) Grigore Predişor, Prof. Dumitru Crăciunescu, Gheorghe Dican, senator Emilian Frâncu, Ing. Nicolae Sofianu; artiştii fotografi: Dr. Trestian Găvănescu şi Cristina Nichituş Roncea; jurnaliştii: Lucian Hetco (Revista Agero-Stuttgart, Germania), Dwight Luchian Patton (Revista CLIPA, S.U.A.), Dumitru Puiu Popescu (Revista „Observatorul” Toronto, Canada, Victor Roncea (Ziariştii Online), Cezar Mihalache (Naţiunea).

Mesaje

„În primul rând îmi exprim profundul regret că nu pot să fiu alături de Dumneavoastră şi ceilalţi distinşi oaspeţi, pentru a comemora împlinirea a 200 de ani de la sinistrul Tratat de pace dintre Imperiul Ţarist şi cel Otoman care a fost semnat la data de 16/28 mai 1812, la Bucureşti, în hanul unui agent rus Manuc Bei.

Răsfoind documentele istorice ale vremii, reiese clar că prin acest Tratat, ruşii voiau ca principatele române (Moldova, Valahia Mare şi Mică precum şi Basarabia) să fie integrate in Imperiului rus, astfel ca fluviul Dunărea să reprezinte graniţa dintre cele două imperii, adică mai clar, Muntenia şi Moldova să devină gubernii rusesti.

Tot din arhivele vremii, reţinem că în urma acestui Tratat Imperiul Otoman, ceda teritorii care nu-i aparţineau, din Ţările Române, care fuseseră supuse sublimei porţi cu statut juridic de autonomie, conform capitulaţiilor.

Istoria consemnează că autorităţile ţariste au făcut schimburi de populaţii în teritoriul dintre Nistru şi Prut (turci, tătari, moldoveni, bulgari, ruşi, găgăuzi şi ucrainieni), au rusificat toponimele şi chiar onomastica oamenilor.

Astfel, Imperiul Ţarist a căutat pur şi simplu să şteargă istoria românească dintre Prut şi Nistru, existentă încă din evul mediu în epoca lui Ştefan cel Mare.
Tot istoria consemnează şi rolul negociatorului francez, Gaspard Louis de Langerom, care servea interesele ţarului în trocul dintre ruşi şi otomani.

Comemorarea zilei de 16 mai este o zi de doliu pentru naţiunea română.

Se demonstrează încă o dată că ţările mici sunt « sub vremuri », şi le trebuie multă iscusinţă pentru a-si apăra identitatea naţională.

Stimate Domnule Preşedinte, în încheiere în numele instituţiei pe care o reprezint suntem alături de Dumneavoastră şi apreciem călduros prodigioasa Dumneavoastră activitate în folosul natiunii române.

General (r) prof. univ. dr. Vasile Cândea,
Preşedintele Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România”

***

„Doamnelor şi Domnilor!

Calitatea unei intervenţii este apreciată, fără îndoială, nu numai în funcţie de ceea ce surprinde, ci şi de… durata ei…
În al doilea rând, vă rog să înţelegeţi regretul meu de a nu participa la prestigioasa Dv. manifestare. În zilele ce urmează, voi fi prezent, însă, la sesiunea comună Iaşi-Chişinău din 14-16 mai pe tema Raptului de la 1812 şi unde voi examina două studii de caz, legate de apariţia volumelor N. Iorga: „Basarabia – legitimitatea dreptului istoric” şi „Biografia Mareşalul Ion Antonescu”.

Doamnelor şi Domnilor!

Oameni de stat şi militari de elită, scriitori şi diplomaţi, istorici şi geopoliticieni, ziarişti de imens prestigiu şi autoritate morală, dintre care-i reţinem în prima ordine pe M. Eminescu sau N. Iorga, pe M. Kogălniceanu, I. I. C. Brătianu sau N. Titulescu, pe S. Mehedinţi, Pamfil Şeicaru, Emil Cioran sau pe Mareşalul Antonescu, s-au exprimat adeseori şi în mod categoric în sensul că, pentru ultimele trei veacuri ale istoriei naţionale, a funcţionat cu putere de lege acest blestem neiertător în privinţa poziţiei noastre geopolitice:

Românii şi România s-au aflat

„prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu”.

Această situaţie geopolitică s-a aflat – cine mai pune la îndoială faptul? – la temeiul atâtor dezastre din trecutul nostru, mai cum seamă în 1812, 1940, 1944… Astfel că sesiunea Dv., nefiind una aniversară, va fi consacrată, desigur, analizei dezastrelor menţionate, şi nu numai, originilor, desfăşurării şi consecinţelor lor, pe termen scurt ori lung. Vor reveni în atenţie şi aspectele fondării României Mari, menţinerea, consolidarea şi, apoi, prăbuşirea ei în 1940 şi 1944, după cum şi perspectivele actuale ori de mâine, dacă acestea, realmente, mai pot fi luate în consideraţie? Să reţinem că, indiferent de soluţiile avansate, trebuie a se avea în vedere revenirea provinciilor noastre istorice!

Nu spun o noutate că, în toate aceste probleme, strălucitul nostru polihistor N. Iorga s-a întâlnit – de fel întâmplător! – cu Ion Antonescu. Între altele, cel dintâi, în lucrarea Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, retipărită după notele ultimative Molotov din 26-27 iunie 1940, a observat – într-un adagiu de obicei ignorat – că partea României ocupată de U.R.S.S. reprezenta „un teritoriu de istorie naţională şi de drept naţional”, care, netăgăduit, „va fi reluat la cel dintâi prilej favorabil”!

Acel prilej favorabil avea să intervină actului de voinţă şi acţiune al lui Ion Antonescu şi care a coincis clipei astrale a istoriei naţionale – 22 iunie 1941!

Data de 22 iunie 1941 va rămâne negreşit în istoria românilor legată de numele Mareşalului Ion Antonescu. Multe din documentele sale, de regulă neglijate chiar de istorici, s-au aflat la temeiul acţiunilor sale pe Frontul de Est: Ordinul de zi adresat la 1 ianuarie 1944 luptătorilor de pe front; ordinul din 6 februarie 1943, deci de îndată după eşecul de la Stalingrad, transmis tot unităţilor operative din Est, în sensul de a lupta „cu toată hotărârea, acolo unde ne găsim, spre a feri ţara de cotropire […] Dacă vrem să reconstruim o Românie Mare trebuie să o merităm prin lupte şi prin sacrificii”.

Se înţelege, în context, valoarea testamentară a ultimei sale declaraţii, din după-amiaza de 1 iunie 1946, înainte de-a fi condus spre locul de execuţie de la Jilava. Atunci, Mareşalul Antonescu, despărţindu-se de mama sa, a asigurat-o fără ezitare: „Dacă mor, este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi să reîncep, aş face la fel …”
Ce altă încheiere se impune:
BASARABIA ŞI BUCOVINA – A NU SE UITA!

Vă mulţumesc pentru atenţie!
Gh. Buzatu
Iaşi, 8 mai 2012″

 ***

„Cu regretul de a nu putea fi alături de Dumneavoastră, vă rog să fiţi încredinţaţi că particip sufleteşte la aceasta importanta manifestrare ştiinţifică şi patriotică.
Cunoaşterea istoriei naţionale este o datorie, mai ales în contextul actual, când globalizarea – care de fapt înseamna dominaţia câtorva mai puteri – tinde să şteargă memoria popoarelor, pentru a fi mai uşor manipulate.
Personal, m-am preocupat de istoria Moldovei dintre Prut şi Nistru, mărturie fiind studiile şi cărţile pe care le-am publicat, mai ales monografia „Istoria Basarabiei” de la începuturi până în prezent, care a cunoscut trei ediţii in limba româna şi una în limba rusă. În curând va vedea lumina tiparului o sinteză privind istoria Basarabiei, în patru limbi de circulaţie internaţională, realizată de un colectiv de istorici din România şi Republica Moldova, din care fac şi eu parte.
Sesiunea ştiintifica, organizata de Societatea Culturală ART-EMIS, Academia Olimpică Română – Filiala Vâlcea şi Arhiepiscopia Râmnicului se înscrie pe linia promovată de aceste instituţii vizând aşezarea istoriei în drepturile ei fireşti, cultivarea conştiinţei şi demnităţii poporului român.
Vă urez deplin succes şi va asigur de calda mea solidaritate profesională.
Prof. univ.dr. Ioan Scurtu,
Preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.”
8 mai 2012

***

Primind invitaţia dvs. de a participa la Sesiune de Comunicări Basarabia 200, am avut revelaţia unei hărţi a României, realizată muzeografic înainte de 1989. Luminiţele blânde şi sănătoase punctau construcţiile, realizările de pe întreaga suprafaţă de 257 504 kmp.
Acum, mi-am realizat o asemenea hartă mentală, în care, după puţina mea ştiinţă, sclipesc în întunericul epocii dărâmărilor de toate felurile, inclusiv a României. Harta imaginată de mine e cam îndrăzneaţă şi ilegală, non-europeană, dacă nu anti-europeană, ar numi-o unii dintre elitiştii noştri, care, realmente, sug la agenturile străine: aceşti centri nervoşi ai neamului românesc înşiruiţi aici sună cam aşa: Centrul de Rezistenţă Românesc de la Iaşi, Craiova şi Constanţa în jurul stejarului care naşte o pădure, Gheorghe Buzatu; de la Vrancea, unde aflăm că „Pe aici nu se trece”; de la Cluj, în jurul lui Gelu Neamţu, Răduţ, Geo Hristodol, Retegan, Mândruţ şi resturi viabile ale Institutului de Istorie „George Barţiu”; de la Bucureşti- cei retaşi de la Universitate: Ceachir, Maksutovici, Scurtu, Panait, Iscru, Dogaru, Cornel Lungu şi, iartă-mi-se, pe aceia pe care-i uit eu-/ generalii Chelaru, Ciobanu, Radu Teodoru şi mulţi alţii; Vălenii lui Iorga ai lui C. Stere, Ţurlea şi societatea „Prietenii lui Iorga”; de la Maia, cu Jipa Rotaru şi compania de istorici din toată ţara şi spiritul lui Florin Constantiniu deasupra tuturor; şi de la Constanţa, câtă poate fi şi ea; şi de la Oradea cu edituri şi reviste: şi de la Mediaşul cu sesiunile organizate de un grup şcolar prin eforturile profesorului Vasile Mărculeţ; şi de la Alba Iulia cu Străjan şi „Dacoromânia”; şi de la revistele „Flacăra lui Adrian Păunescu”, „România Mare” şi cutare revistă a lui Filip Teodorescu. Şi acum, aici, Râmnicul Vâlcii, unde, se zice că, pe dealul Capela, s-a cântat, pentru prima dată, „Deşteaptă-te, române!”.
Doamne, mă iartă pentru câte le-am uitat, fie cât mai multe!
Doresc acestei sesiuni reuşitele ştiinţifice, dar, mai ales, reuşita întâlnirilor de suflete, dacă nu cumva aceasta ar fi cea mai mare reuşită.
Româneşti urări de bine şi sănătate, de la
Alde Dumitraşcu din Constanţa
8 mai 2012″

12 mai 2012

Pe parcursul lucrărilor Sesiunii de Comunicări şi Dezbateri Ştiinţifice „Basarabia 200″, desfăşurată între orele 9.30 şi 19.00, au fost prezentate teme cu caracter istoric, sub genericul anunţat, dar şi din domeniul ştiinţelor medicale şi al ştiinţelor exacte. Titlurile temelor dezbătute:
– Acad. Dorel Zugrăvescu, convocat în afara ţării la o întrunire ştiinţifică internaţională a onorat întâlnirea de la Râmnicu Vâlcea printr-o expunere power-point cu caracter autobiografic şi din domeniul geo-fizicii pământului.
– Comandor (r) Prof. Univ. Dr. Jipa Rotaru – „200 de ani de la primul rapt teritorial rusesc”;
– Medic Doctorand Claudiu Popescu „Nicolae Paulescu – Omul de ştiinţă şi teologul”;
– Prof. Univ. Dr. – „1940 – Evacuarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şI a ţinutului Herţa – Poziţia evreiască”;
– Prof. Univ. Dr. Petre Ţurlea – „Caracterul participării României la războiul pentru
recuperarea teritoriilor cotropite de U.R.S.S.”;
– Prof. Univ. Dr. Cristian Troncotă – „Atestări documentare privind «Iadul de peste Prut, 1940-1941»”;
– Col. (r) Filip Teodorescu – „Contribuţia Serviciului Special de Informaţii pe frontul invizibil”;
– Pr. Vasile Marinescu – „ Agresiunea împotriva culturii româneşti –Iubirea şi ura”

13 mai 2012

În dimineaţa zilei de 13 mai, vizita la Salina Ocnele Mari a oferit invitaţilor prilejul să constate, încă o dată în plus, că „omul sfinţeşte locul”. Câteva măsuri de timp au ascultat slujba religioasă ţinută în biserica subpământeană din incinta Salinei şi au admirat amenajările subterane în zidul de srae. Spre miezul zilei, microbuzul pus la dispoziţie invitaţilor de Arhiepiscopia Râmnicului a ajuns la Mânăstirea Dintr-un Lemn. Aici a putut fi văzută şi apreciată Icoana Făcătoare de Minuni din Biserica de piatră, au ascultat istoricul vechii mânăstiri, au admirat falnicii stejari multiseculari din incinta mânăstirii şi au beneficiat de renumita ospeţie a măicuţelor de la Mânăstirea Dintr-un Lemn. „Cea mai veche mărturie despre mânăstire a fost consemnată în scris de diaconul Paul de Alep, care l-a însoţit pe Patriarhul Macarie al Antiohiei în călătoriile acestuia prin Ţările Româneşti între anii 1653-1658. El susţine că un călugăr ar fi găsit o icoană a Maicii Domnului în scorbura unui stejar secular. În acel moment el ar fi auzit o voce ce l-ar fi îndemnat să zidească o mânăstire din trunchiul acelui copac. […] Icoana Maicii Domnului de care este legată existenţa acestui aşezământ monahal, este păstrată cu multă veneraţie în biserica mare, fiind înaltă de 1,50 m şi lată de 1,10 m. În anul 1929, Andrei Grabar de la Universitatea din Strasbourg a vizitat mânăstirea şi, studiind icoana, a identificat-o ca fiind pictată în secolul al IV-lea la mânăstirea Theothokos din Grecia, după un model care se spune ca ar fi aparţinut Apostolului Luca. Conform tradiţiei, în lume se mai păstrează trei exemplare asemenea celei de la Mânăstirea Dintr-un Lemn. […] După restaurarea din 1938-1940, făcută de Ministerul Aerului şi Marinei, acest ansamblu monahal a devenit în mod simbolic altar de închinare pentru aviatori şi marinari.”[1]

Cu certitudinea că reiterează valorile românismului, demnitatea şi patriotismul Neamului Românesc, debutul primei ediţii s-a produs sub semne augurale şi reprezintă o carte de vizită respectabilă pentru Societatea Culturală ART EMIS, care anual va deschide porţile cu aceleaşi coordonate căutătorilor de comori spirituale româneşti. Întâlnirea, nu doar prilej de comunicări ştiinţifice, s-a dovedit a fi şi una a cunoaşterii şi aprecierii „capetelor luminate” ale României contemporane.

Col. (r) Grigore Predișor

Sursa: Revista ART EMIS

 

În cartea “Exilul românesc la mijloc de secol XX” – scrisă de Octavian Curpaş o să găsiţi, deopotrivă, descrieri parcă desprinse din clasicii noştri – şi mă gândesc la Rebreanu, Slavici -, picături de istorie, politică, intrigă poliţistă şi ceea ce m-a captivat pe mine, mai ales, o analiză fină a psihologiei umane. M-au impresionat în mod deosebit subcapitolele „Ce-i omul…” „O frumoasă floare vine”, în care sunt înfăţişate, simplu şi profund, evenimentele tragice ale unor familii.

Experienţele prin care trece „Nea Mitică” (Dumitru Sinu – pe numele lui real), sunt pline de vitalitate (nu a avut timp să se plictisească în viaţă), unele pline de umor, altele de tristeţe, altele de primejdie… aşa cum este viaţa. Autorul prezintă cu multă claritate istorii de viaţă autentice şi pline de învăţăminte.

Pot spune că nu am citit până acum o astfel de carte, în care să găsesc atâta experienţă umană din care să am ce să învăţ şi la ce să reflectez, ca această carte a lui Octavian Curpaş. Personajul principal ne înfăţişează destine diferite ale persoanelor pe care le-a întâlnit şi pe care, cu îndrăzneală le-a provocat. Să înveţi în acest fel din istoria altor popoare – iată un mare noroc pe care nea Mitică şi l-a creat singur. Nu a aşteptat ca viaţa să îl traiască, el a trăit-o şi şi-a creat-o.

O carte bogată, plină de umanitate, în care plângi, râzi, trăieşti alături de oameni reali. Este o carte pe care o recomand, mai ales celor care “au timp să se plictisească în viaţă”.

        Cristiana Alexandra Leviţchi

                psihoterapeut

 

Ben Todică: De mult mă gândesc s-o intervievez pe doamna Veronica Balaj, însă știind câtă experiență are în domeniul jurnalisticii, radioului și a cuvântului scris am concluzionat că trebuie să viu cu ceva mai diferit de interviul clasic luat profesioniștilor, omului academic, omului rutinat în ale lumii artelor și literaturii și de aceea am hotărât să folosesc o formulă mai excentrică, ”o călătorie”, în a construi personajul mult cunoscut și admirat al Banatului și nu numai, și atunci am intrat ”în direct”:  Ascultați cu plăcere radioul?

Veronica Balaj: În ce mă privește, poate că radioul este ceva predestinat. În copilărie, mă fascina vocea venită din cutia aceea dreptunghiulară și regret că bunicul meu matern nu a păstrat în familie un asemenea obiect. M-aș bucura să fi avut cineva ideea să-l ferească de patima de a arunca vechiturile dar, tuturor ne place să reconstruim zidurile, să dăm altă imagine caselor, și mai ales, oamenilor în general le este la îndemână să arunce obiecte ieșite din uz sau din modă.

Doar colecționarii le știu valoarea și protejează chiar poveștile care se așeza peste  unele lucruri din această categorie. Aș prețui dacă astăzi aș avea un radio care pe vremea aceea mi-a oferit clipe magice.

Ar fi o mărturie măcar sentimentală, în fine, fapt este că, radioul mă fascina. Fascinant  este și azi când te gândești, nefiind fizician, cum de se aude pe distanțe foarte mari o convorbire, o relatare a unui fapt, se aduc aproape de noi oameni necunoscuți, cu  părerile lor, cu partea lor de viață, frânturi din realitate într-o derulare mereu nouă.

Nuanța vocilor, intonațiile, vibrațiile vocilor pe distanțe  mari, fără să vezi  pe cel care le rostește este chestiune de tehnică dar și de artă. E știintă dar și mister. Și dacă mai adăugăm că orce cuvânt rostit are în el viață, viață adevărată, atunci, se înțelege cum ajungem direct, fără ocolișuri, la fascinanție.

Prin   radio, accesam  de pe atunci,   sentimentul comunicării  pe un palier mental dar și sufletesc. Puteam vibra la o anume  melodie transmisă , la o anume informație  care mă putea atrage, încânta, întrista, mă putea  bucura, îmi dădea posibilitatea să glisez   în mod misterios, de la o stare la alta, îmi dădea încredere uneori, alteori îmi  deschidea posibilitatea unor  conexiuni mentale ad-hoc, devenite  mai târziu, cine știe ce sămânță de gând.

Radioul a fost mereu ceva persuasiv.

În aceeași perioadă   îmi confecționasem  din hârtie un soi de pâlnie care  se  voia cred eu acum, un  microfon, dar  atunci mă interesa doar  să-mi  aud  vocea  trimisă prin acel cornet. Și dădeam  spectacole de declamație și cânt, fără să mă aplaude sau să mă  audă careva, minunată era doar starea, era spectacolul comunicării construit în mintea mea. De aceea spuneam că, poate o fi ceva predestinat.

Am fost norocoasă că am ajuns să exercit o meserie care mă  încântă , nu mă obosește.

Aș putea numi radioul, un aparat care înlesnește participarea la un spectacol al comunicării. Și atunci, cum să nu-l  ascult?

Revenind la întrebare,  îți răspund fără  ocolișuri sau zăbavă:  firește, sunt însoțită de  radio  cam oriunde. Doar face parte din viața mea. Îmi trăiesc meseria cu pasiune.

Dacă sunt în străinătate, chiar  mi-am făcut un  obicei din a urmări  accentele vocilor, repezi, molcome, insinuante,  ferme, calde,  dar neaparat   convingătoare. Când  ascult   radioul în mașină de pildă, în planul doi, mental, văd parcă fazele realizării  reportajului, a emisiunii în sine,  intru în ritmarea și în tonurile expresive. Am  parte de o comunicare  suplimentară. Dincolo de înțelesul exact al cuvinteor.

Radioul  înseamnă pentru mine  și o intercomunicare dacă extrapolăm sensurile, toți ascultătorii de la un anume moment, suntem beneficiarii aceluiași peisaj informațional, deși nu ne vedem. E un dar ce ni se face, acela de a fi oarecum împreună și totuși stăpâni pe individualitatea de moment. Și ar mai fi ceva: o forță a verbului care poate dăinui în mintea ascultătorului. A mea. Este acrosant, interesant la maximum să  fii în relaționare cu persoane care ți se adresează ca unui prieten. Sau unui conviv.

B.T.: Care-i cea mai devreme memorie de după naștere?

V.B.: Întrebările acestui intreviu chiar sunt incitante. Parcă mă redescopăr. Am  senzația ca am fost filmată de cineva nevăzut și acum, sau alte ori când se întâmplă să fac un declic în memorie și dau și de aceste vechi momente. Care ne definesc întrucâtva  structura de mai târziu dacă le căutăm resortul psihologic. Va să zică, să derulez înapoi șirul de secvențe rămase pe cortex…

O veche, cea mai veche  amintire?

E undeva, sigur este undeva, cuibărită în memorie. Iat-o: imaginea mamei bolnavă în pat iar eu, așezată în preajma sa, încercând să fac bucăți, bucățele, prin spragere un   soi de scrumieră din sticlă verde care avea imprimate niște flori în  structura sa.  Probabil voiam să văd cum de stau acolo florile. Repetam gestul. Cineva din familie  îmi atrage atenția că nu e bine ce fac, atunci, intrevine în memorie, vocea mamei care  spune salvator, “las-o, e curiozitatea”. Nu mă cearta, nu îmi intrezice să distrug  obiectul. Poate nu o fi cea mai îndepărtată amintire dar, pentru că se leagă iremediabil de imaginea mamei care, nu peste multă vreme calendaristică, îmi va spune din același pat, o frază învelită în lacrimă, “ce va fi?… de-acum rămâi fără mama”, din acest motiv, cele doua imagini se leagă și nu le pot separa. Copiii țin minte mai mult ceea ce-i impresionează. Așa că, mai apare o secvență: jocul cu o gentuță cum aveau medicii și în care își țineau ustensilele absolut necesare unui consult la domiciliu. Aceasta, din micul meu fragment de viață era o geantă de culoare urâtă, gri, dar nouă, nu era ponosită, și mă servea în cele ce aveam eu  de întreprins, cu fantezia mea dar, intrevine iarăși un element șocant: sora mamei îmi spune că, unchiul Jorj, fratele buniclui meu dinspre mamă, deja medic, ținuse în studenție în geanta cu pricina nici mai mult nici mai puțin decât, oase de om. Și, am crezut… Ce păcat! Am aruncat   obiectul ba, în plus, mi s-a imprimt o reținere și, mai târziu, am ratat o posibilă profesie medicală. Când a fost să fie aleasă calea meseriei mele, am refuzat cu înfiorare să studiez medicina.

Din pricina acelei stări create, statornicite în memoria de copil.

Psihologic s-ar putea spune multe referitor la felul cum ne marchează câte ceva dar, nu e cazul acum să lungim incursiunea.

B.T.: Fraza: ”ce va fi?… de-acum rămâi fără mama”. Ce s-a întâmplat cu mama? Ați crescut fără mamă?

V.B.: O vreme am crezut că dacă ea a devenit înger, eu sunt copil de inger și, așteptam să se petreacă ceva  anume și, să fiu  alături de îngerul-mamă, ce rost avea să rămân aici? Apoi, cu timpul, (pentru  copii trece altfel decât pentru maturi), am început să mă obișnuiesc  cu  faptul că trebue  să fiu împreună cu  bunicul, bunica și nu cu mama și mi-am inventat un alt jos decât acela de-a “îngerul în așteptare” să zic  așa.

Toate aceste secvențe nu le pot departaja. Se leagă în memorie cu o viteză de nestăpânit așa că, le trec în revistă pe toate.

În ordine, apare  brusc, momentul jocului de-a fetița elegantă, pardesiul de culoarea vișinei coapte, purtat de mama mea, încă mai era în dulap și rochia de triplu voal de aceeași nuanță, iar eu, le priveam fără să le iau de pe umeraș, doar poșeta mă tenta dar nu aveam curaj, nu știu de ce. Probabil că, moartea  lasă  când trece pe undeva, lasă o umbră de gheață, o simțeam instinctiv… așa îmi explic acum.

B.T.: Care credeți, și cum credeți că ar trebui să fie petrecută cea mai frumoasă după amiaza de Duminică?

V.B.: O după amiază de duminică în viitor ziceți? O duminică visată, dorită? Păi, dacă suntem  la capitolul visare, pot fantaza. E liber la fantezie… Nu m-am gândit dar, sigur  ar putea să fie petrecută în cele mai insolite și diverse moduri o după amiază de duminică. Dacă tot este să procesez un timp viitor, îți spun ce gândesc la momentul acesta.

Uite, sincer zic, aș dori să fie ziua în care se va celebra  nunta  unei  strănepoate sau a unui strănepot al meu pe care, Doamne dă să-i am! Duminica la care m-ați  îmboldit să visez, să fie o prelungire a altor după amiezi duminicale împodobite de sărbătoarea nunții nepoatelor mele.

Mă văd  petrecând plină de voioșie, îmbrăcată  elegant, și mai ales, să nu le fie rușine cu mine,  să nu arăt ca o fosilă  adusă la expoziție.

Ar fi ceva, nu-i așa? Ziua nunții unei  strănepoate… pare prea  departe… și, mai ales, să fie, în duminica visată, lume bună la suflet, frumoasă, veselă, iar eu să nu fiu jenată de   bătrânețea mea, să fiu în stare să mă bucur laolalta cu ei.

Îmi aduc aminte că am participat la Paris la o nuntă care se desfășura într-un     adevărat palat, nu  exagerez, dar mai mult decât opulența și grandoarea interiorului, mi-a rămas în memorie, bunica miresei, o distinsă doamnă în vârstă care, îmbrăcată  superb, privea nunta zăcând într-un pat aflat într-una din camerele cu uși înalte și larg deschise. Invitații treceau pe rând să o salute mai ales dacă o cunoșteau.

Continuau apoi petrecerea dată după oficierea la primărie a evenimentului.

Ei bine, nu aș vrea să ajung așa, ca bunica respectivă ci, să fiu în duminica despre care am fantazat, un conviv fericit pe picioarele sale. O fi prea mult ce sper?

B.T.: Aveți vreo alergie? Vă place să purtați pantaloni?

V.B.: Da am o alergie constatată din păcate, medical. Se declanșează la mirosurile puternice, la atingerea unor  substanțe chimice și ca urmare mă feresc de toate acestea. La modul figurat, nemedical, aș putea enumera alergia la cuvintele grosolane, la  bădărănie, la prostia care se afișeaza în chip de ifose.

Nu-mi place să port pantaloni.

 Accept din comoditate să-i îmbrac. Nu-mi place nici un accesoriu masculin adăugat ținutei feminine, de exemplu cravate, brățări gen cawboy, din piele late, voi fi  dezaprobată dar, mărturisesc nu-mi plac nici blugii. Mai bine un pantalon elegant decât blugi.

Să fii mereu ca în uniformă… Și, scade imens farmecul ținutei feminine.

Se poate replica, bine dar arată formele, oh, formele pentru care azi nu trebuie blugi neaparat pentru a atrage atenția.

B.T.: Care e diferența dintre RadioTimișoara și restul posturilor de radio din țară?

V.B.: Radio Timișoara? Este a doua mea casă. Fiecare studio de radio își are  particularitatea sa așa că, și cel din Timișoara nu face excepție.

Poate înainte de orce, trebuie menționat faptul că de aici, se emite în șapte limbi.

Nu e puțin lucru.

Poți să asculți emisiuni realizate de profesioniști, întrucât, ca parte a Radioului public, Radio România, prima condiție este profesionalismul. Se emite în limbile română, germană, maghiară, sârbă, slovacă, bulgară, și, odată pe săptămână, ora de romani, (accentul pe ultima silabă). Acestea fiind și limbile vorbite în Banat.

Un alt element specific ar fi  legat de istoria  orașului. Revoluția din ‘89, a determinat redeschiderea studioului pe alte coordonate. Fusese închis  cu câțiva ani înainte din motive de securitate politică, și faptul că  a fost primul studio teritorial liber, de la  microfonul căruia se ținea legătura cu desfășurarea evenimentelor de după 22 decembrie ’89, în orașul unde se murise chiar pe  scările Catedralei Mitropolitane pentru ideea de libertate cât și pe caldarâmul de la intrarea în Operă, a făcut  din această instituție  un pilon referențial.

Foștii jurnaliști  trimiși acasă într-o zi de ianuarie, 13, ’83, fără nici o explicație și care au revenit fie pe tancurile care acum nu mai erau periculoae, fie pe jos din Piața Operei la Radio, cu elanul zilelor acelea, cu dăruirea de totdeauna, cu arderea   interioară, spune iarăși foarte mult.

 Ar mai fi de spus că suntem ascultați în câteva țări, explicabil, doar ne aflăm între granițe. Suntem recepționați în Serbia, Ungaria, Slovacia, Germania. Să nu uit a menționa și întreaga parte de vest a României.

B.T.: V-a fulgerat vreodată întreaga viață prin fața ochilor?

V.B.: Nu, nu pot  spune că mi s-a derulat vreodată întreaga viață prin minte. Am auzit că asta se petrece în cazuri de cumpănă periculoasă. Oricâte am avut de petrecut sau, de ce nu, de depășit, de învins, nu a fost cazul să sintetizez în câteva secunde întreaga mea viață. A fost nevoie să găsesc soluții imediate în unele cazuri și m-am concentrat în clipa respectivă  pe acestea.

B.T.: Ați muls vreodată vreo vacă? Dar de călărit?

V.B.: O vacă? De ce să o călăresc? Poate  asta fac  băieții în prima lor copilărie. Nuuu, așa ceva nu.

B.T.: Mă refeream la călărit un cal. Nu m-am explicat bine.

V.B.: Calul este unul dintre animalele mele preferate. Nu am făcut  echitație, dar  am admirat  și am privit  cu simpatie  orce  cal. Am văzut undeva  în sudul Franței, cum copiii orfani aveau într-un centru de plasament, o mică herghelie pentru a le da acestor nedreptățiți de soartă prilejul să se atașeze  afectiv  și să primească afecțiune  pe lângă momentele de activitate, de implicare. Caii aceia erau atât de plini de dăruire în ochi, parcă știau că sunt utili, daa, calul este  un animal  spectaculos  și  adorabil.  Personal, am o amintire atât de veche încât, am senzația că este o poveste… și nu ceva trăit de mine în copilărie. O  familie m-a  luat  într-o seară  într-o trăsură cu un cal, să mergem unde? Nu mai știu… Mi-a rămas în minte  o lună plină, ”o atmosferă  miraculoasă, drumul, trapul calului, și oamenii aceia, soț și soție, prieteni sau cunoscuți de-ai bunicului meu, care au vrut să mă bucure oferindu-mi o plimbare. Toate au rămas ca pagina de  poveste trăită  parcă pe un alt tărâm cum numai copiii își pot  imagina și cum numai ei pot  simți.

B.T.: Deci nu știți nimic despre mulsul vacilor?

V.B.: Chiar mă întreb și eu, oare am mângâiat vreodată o vacă? Nu-mi amintesc. De  muls o vacă, nu am avut ocazia să exersez gestul. Nu regret însă, mai  am foarte multe lucruri pe care ar trebui să le încerc.

B.T.: De ce am pus această întrebare? Pentru că în vest majoritatea nu mai știe că laptele vine de la vacă. Au rupt contactul cu realitatea, cu natura. Guvernanții vor o turmă de “oi” de muls, nu altceva, vorba lui Ilici: “noi muncim, nu gândim”.

Ce face radioul și televiziunile, dacă se deosebesc vreunul de celălalt? Întrebarea e de avangardă poate, dar, dacă mai știe sau va ști un tânăr “cum se mulge o vacă”? O să zică precum prichindelul din vorba aceea: “banii vin de la cutiuța poștală”, așa și laptele, ”se mulge de la magazin”. Nu? Dar când n-or mai fi astea, care va fi viitorul? Să mori de râs! Zău, când te gândești bine, ai impresia că “viața a depășit Circul”.

Credeți că mai există azi avangardă?

V.B.: Doamne!… Avangarda poate fi orce idee care  aduce noutate dar se încadrează și într-un program. Tentația noului este mare, mintea umană este creativă, multe încercări  au fost de-a lungul vremilor, unele cu  valoarea de sămânță  care a încolțit și s-a dezvoltat, altele, au fost  acoperite de  răsunetul  celor mai valoroase.  Firea  umană, creatoare simte nevoia să aducă ceva nou de la tehnică până la  literatură, pictură, muzică.

 Astăzi le spunem adesea experimente. Pentru că e nevoie de timp ca o direcție  artistică în special să fie validată ca avangardă, un experiment poate atrage atenția la momentul producerii sale dar, poate să nu reziste în timp. Adică să nu aducă ceva  atât de  novator încât, să dureze ca și curent, ca direcție.

B.T.: Ați trăit vreun asemenea moment?

V.B.: O  secvență de posibilă avangardă  trăită de mine  pe care să o  aduc acum în discuție? Ar fi  un spectacol  de muzică  modernă, compoziție  instrumentală  absolut  altfel decât  știm noi despre sonoritățile clasice.  Departe de așa ceva.  O compoziție îndrăzneață,  pusă în scenă de un profesor  de muzică de la Universitatea La Guardia, la New York.

Era sala  plină, începe  concertul, dar muzica era atât de disonantă  dacă pot spune așa, avea o ritmare atât de stranie, încât, rând pe rând  spectatorii au început să iasă din sală și să prefere o cafea luată de la automatele din hol. Singurii spectatori care rezistau (din politețe și obligație), erau reprezentanții Ambasadei noastre iar pe mine m-a făcut să zâmbesc admirativ, privindu-l pe compozitorul care se arata foarte încântat de reacția sălii. Nici vorbă să se supere că nu-i este înțeleasă creația.    Dimpotrivă, credea, în stilul special american, că asta este o dovadă (și așa și era), o dovadă de noutate șocantă.

Avangardismul oricând, oriunde s-a manifestat, și-a propus să șocheze să atragă atenția cu putere, nu calm, nu blând, nu molcom.

Arta tinerilor este plină de  încercări  avangardiste. Se va cerne  cu vremea ce este valoros. Limite de creație nu sunt.

 Mai ales astăzi când, prin internet poți afla orce sclipire de noutate din orce parte a    lumii. Avangarda este ceva necesar evoluției creative.

B.T.: Obișnuiți să cumpărați bilete de loterie?

V.B.: Nu m-a prins patima loteriei, luam într-o vreme câte un loz în plic, câștigam cea  mai mică sumă și mă mulțumeam cu gândul și speranța că norocul nu mă ocolește  definitiv. De altfel, viața la noi este atât de tivită cu griji și nimicuri existențiale încât, nu aș mai avea timp să calculez cât aș pierde dacă aș investi fără să câștig la jocul de-a norocul chior, cât  aș câștiga nu-mi pun problema pentru că la acest capitol, sunt campioana pierderilor. Probabil că pentru divertisment, dacă voi merge la Los Angeles, voi juca să văd cum este dar să fac o pasiune din subiectul cu pricina, nu am avut datele necesare. Patimă avem  toți pentru diverse lucruri… Nu contest  frumusețea senzației de încordare, așteptare, speranță să câștigi, dezolarea dacă pierzi o sumă frumușică, toate își au farmecul lor, fac parte din accentele vieții. Rămân însă în așteptare. Nu mă implic. Nu am condițiile necesare. Doar nu le putem avea pe toate.

Mă mulțumesc dacă mi s-a dat câștigul unor experiențe literare în lume, o carte, o poveste trăită, văzută…

B.T.: Care credeți că e cea mai mare poveste din lume și care-i ce-l mai mare personaj de carte citit?

V.B.: Dintre atâtea cărți și personaje este greu să alegi doar una și un  singur protagonist. Voi pune totuși în  capul  preferințelor din punct de vedere  al felului cum  este prezentat un sentiment uman, Poemul lui Ghilgames, exceptând  biblia și pe Iisus  pe care nu poți decât să-l pui deasupra tuturor. 

B.T.: De ce Ghilgames?

V.B.: Pentru că este  cea mai veche  și  frumoasă poveste  despre prietenie. De la el a putut  să pornească orce altă scriere pe această temă.

 Presupune spirit de sacrificiu, dăruire, altruism…  într-atât încât, personajul vrea să lupte cu moartea numai să fie salvată prietenia. Toate aceste sentimente  sunt exersate  firesc, pe linia înrudirii cu cineva acolo intervenind  relaționări  complexe, este glasul sângelui, ceva   independent de noi în mare parte  dar în prietenie, tu ca persoană alegi, decizi dacă  și cât merită și totul are alte coordonate.

 Cine are cultul prieteniei se poate  numi om superior dar  acest lucru e mai rar  azi.

Ca personaj literar…, îl  ador pe Ulysse. Homer  te face să te înclini, Shakespeare la fel, dar  eu îl  prefer pe acest temerar plin de farmec, de inventivitate, cu  forța inteligenței mereu trează. Un  personaj care ne poate fi  exemplu în  multe privințe, mereu ai putea descoperi ceva  actual în firea și gesturile sale chiar dacă au trecut mii de ani de când  a fost creat.

B.T.: Vă place să dansați? Aveți vreo melodie preferată?

V.B.: Daa, îmi place mult să  dansez, deși nu am mai  fost  de multișor pe un ring de dans. Dansul este explozie vitală, ritm de viață, de veselie, îmi place. Am o cunoștință, doctoriță care a mers  la un Congres  în Argentina  doar  pentru a dansa o seară la una din sălile speciale  deschise  iubitorilor de tangou.  Nu am fost în stare de un asemenea gest.

Păstrez însă o frumoasă amintire de la  concursurile de dans  unde  am fost de câteva ori în juriu. Mă documentam despre stilurile de dans, apoi, trăiam bucuria spectacolului  împreună cu participanții. Mai am și o frază  minunata pe  care  o port în memorie, soțul meu, mi-a spus   de la început, ”Vero, tu trebuie să mergi prin viață dansând. Grijile, o să le preiau eu”. Această promisiune absolut specială, încurajatoare, m-a călăuzit ca sens și adesea am avut sentimentul că viața e un dans plăcut. Până ce… a dispărut ritmul acela al vieții de dinaintea clipei când a trecut hoașca de moarte  printre noi.

Melodii preferate?  Pot fi muulte, în legătura cu etapele, cu anii noștri… Îmi place înca Joe Dassin, poate și pentru că știu că avea un doctorat în științele naturii. Adică era un  interpret  cult. Spun  chiar cu îndrăzneală  un <nu>, muzicii  actuale,  de scenă care se asociază mai mult cu scălâmbăiala și eschibiționismul decât cu armoniile muzicale și când, puștani fără o pregătire adecvată, devin peste noapte vedete. Muzica aspiră spre perfecțiune, nu e o invenție oarecare. Am în casă un pian care tace, mai mult tace, dar îmi face bine să cred că există undeva în memoria timpului nostru familial, păstrate  măcar exercițiile, repetițiile pieselor cântate de fiica mea Cristina încă din clasa întâia primară…

B.T.: De ce? Ea nu le mai cântă azi?

V.B.: Acum, ea fiind plecată, nu mai cântă  la pianina din camera de la Ottawa, aceste  melodii care… , oricum… , nu vor suna nicăieri la fel ca atunci, și ca aici, acasă…

B.T.: De ce credeți că urzica e atât de populară în meniul bănățean? Care-i mâncarea dumneavoastră preferată?

V.B.: Oh, ce balans  al  subiectelor, foarte  atractiv, ca într-un carusel  trebuie să fiu… Păi, urzicile… sunt cum să spun ,,un subiect care  nu m-a preocupat niciodată. Nu cred că am mâncat  decât de vreo două ori urzici gătite ca și spanacul cred. Nu știu exact momentul. Bănățenii dacă le preferă, atunci este clar că totul ține de o intuiție  ancestrală, când, la venirea primăverii, oamenii  simțeau că  e bine să schimbe, să  împrospăteze meniul. Se știa desigur că urzicile au fier și alte săruri benefice  organismului. Nu noi, modernii am inventat totul. Și îmi iau ca argument  al acestei explicații, faptul că în alte zone ale țării, este folosită ștevia… spre pildă. Din aceleași rațiuni tradiționale.

Mâncarea preferată? Răspund la plural… lactate, dulciuri, fructe. Și carne.

B.T.: Care a fost experiența dumneavoastră la revoluția din 1989? Ați văzut vreun strigoi de atunci?

V.B.: Momentul revoluției din 1989, face subiectul unei cărți, ”Jurnal de Timișoara”, pe care am scris-o după ce  veneam acasă  din Piața Operei în  zilele acelea  de  singurătate  a orașului în fața agresiunii și  notam tot ce văzusem. M-a  impresionat  și expresia figurilor, glasurile, vocile umane unite sunt  ceva  de nedescris… temerile… La intrarea în  locuința mea, pe bulevard era amplasat un tanc.   Câtă frică?…

Cel mai mult m-a impresionat însă, că pe scările Catedralei S-A MURIT. Cineva  a tras  gloanțe  spre  tinerii aflați acolo  în dorința de a se adăposti. Și, în aceeași  notă a emoțiilor negative, de neuitat, este moartea fostului meu coleg de birou, de la Centrul de Îndrumare a Creației Populare, eu fiind acolo mutată după ce, Studioul de Radio a fost închis pentru a nu fi un pericol de vorbire la microfon a eventualelor  nemulțumiri, asta e altă poveste…  Colegul meu, Ladislau Czismarik, azi, declarat erou pe bună dreptate a fost unul dintre primii împușcați în ‘89.

Era dirijor de coruri. Vineri seara, când a început totul, el a împărțit foi cu textul cântecului “Treceți batalioane române Carpații”, a fost vizat și apoi, omorât.

Coincidența joacă rol împrevizibil chiar și în istorie. Purta asupra sa aceste hârtii, întrucât venea de la tipografie unde urma să apară o broșură cu cântecele vechi patriotice ”așa era ordin de la partid”, la Cântarea României să fie auzite și aceste cântece. Altfel, poate nu le avea la el și… nu murea.

Ar fi multe de spus la acest capitol…, dar las cartea să fie mărturie personală. Alții au văzut din alte unghiuri, s-au implicat, eu doar am notat ce am văzut și atâta tot.

B.T.: Iubirea e un câmp cu flori sau un câmp de luptă? Ați ”împerecheat” vreodată pe careva? Dar o scrisoare de dragoste ați scris?

V.B.: Hm… iubirea??  Începe prin a fi câmp cu flori. Și apoi, constați că e de fapt un fel de luptă necesară. Fermecătoare. Sau distructivă. Luptă să nu pierzi, luptă să fii la fel ca în primele clipe… Luptă să ai supremația, adică să fii iubit, adesea e posibil, nu să vrei să iubești ci, mai mult să fii iubit. Depinde, sigur depinde…  Suntem structurați  diferit și conjuncturile vieții pot determina schimbări nebănuite. Și marele Dumnezeu, vrea iubire. Vrem și noi muritorii. Sunt atâtea feluri de iubire, câte suflete există.

Dacă am scris vreo scrisoare de dragoste? Muulte, foarte multe. Le păstrez și pe cele scrise de mine și pe cele primite de la soțul meu pe vremea când îmi făcea curte cum se spune. Azi este internetul, totul se rezolvă simplu fără așteptări… mers la poștă, timbre etc… de aceea scrisorile își au încă farmecul lor.

“De  împerecherat“ pe cineva cu altcineva , nu am avut ocazia și nici nu cred că mi-ar fi plăcut să fiu intremediar în acest gen de treburi. Subtile, de finețe, dacă e să se placă  unii cu alții, vine totul de la sine, nu e nevoie de intremediar. Cel puțin așa cred eu.  Dacă întâmplător sunt invitații mei și se cunosc în casa mea, la  același eveniment, sigur că nu e nicio problemă dar nici meritul meu nu ar fi. 

B.T.: Uitați și iertați? Credeți în revanșă?

V.B.: Da iert, nu pentru că îmi propun, așa îmi este firea. Mai întâi sufăr cumplit  pentru ceva apoi, mă vindec și trec în uitare. Cred că așa e iertarea în ce mă privește.  Uit. Nu-mi plac oamenii ranchiunoși.

Cât  despre revanșă… cred că există un echilibru undeva în univers. Păcat că adesea acesta se restabilește privitor la persoana noastră, după alte reguli nu când vrem noi.

Nu  am avut curajul să văd cum este dacă mă răzbun.

Iarăși ajung în același  punct: uitarea.

Adică pun totul într-un  modul închis și… nu mai despic firul.

Cred că nu e nici adevărată iertare nici revanșă, e doar ignorarea unor lucruri care mi-au pricinuit tristețe să zicem…

B.T.: Dacă ar rebui  să  schimbați  vreuna din  cele zece porunci pe care ați schimba-o?

V.B.: Mama mia, să schimb  eu  una din cele zece porunci? Nici să le comentez nu cred că se cuvine. Sunt  tabu. Ceva sfânt. Nu aș schimba nimic. Aș adăuga dacă s-ar putea prin absurd.

Unele porunci sunt foarte restrictive iar o parte dintre oamenii moderni nici nu le cunosc dar-mi-te să le bage în seamă… Mă refer la porunca despre partenera altuia, un fel de lege a fidelității.

Știm cu toții că în contemporaneitate este așa un libertinaj, așa o decădere morală, atâta lipsă de respect pentru principiile morale încât, aș fi ridicolă să cred că ceva se poate schimba.

Măcar de s-ar păstra cele zece porunci așa cum sunt moștenite.

Să rămână un reper moral chiar dacă nu se  pot respecta întocmai pentru că, tentațiile  vieții sunt mari.

Numai să nu ucizi, în rest poate se iartă dacă se întamplă să greșești și apoi să revii la  reguli, numai uciderea este distructivă.

Nu cred că este prea ușor să nu faci o atingere  a unei alte  porunci (atingere cu vorba, cu gesturile noastre necugetate, impulsive, disprețuitoare de reguli).

Numai să nu ucizi.

B.T.: Pe cine admirați ce-l mai mult? Vă place să fiți fotografiată? Cum și unde?

V.B.: O să fii dezolat. Acum nu mai admir pe nimeni, Sunt foarte selectivă în orce sentiment… iarăși nu e meritul sau vina mea, așa sunt construită. Am admirat totdeauna frumosul  dacă e  să spun la modul general. În particular, individualizând adică ,,nu mai e cazul să admir… decât vreo mare operă artistică… dar nu cred că la  asta te referi.

 L-am admirat și l-am  iubit imens pe bunicul din partea mamei. Omul care pierduse averi, fusese nedreptățit și totuși, nu l-am auzit să se plângă vreodată… cu cât trecea vremea… mă  miram și  mai mult cum de nu l-am auzit plângându-se, detalii știam de la mătușa mea nu de la el.

Atâta demnitate avea!

Acum, fie sunt egală cu cineva, fie îl prețuiesc pe acel care realizează lucruri spectaculoase dar admirația ar însemna și să vreau cât de cât să fiu ca acel cineva. Nu se mai potrivește

La întrebarea cu fotografierea, răspunsul este afirmativ din plin.

Îmi place să mă fotografiez, care femeie nu are asemenea tentație? Fie și măcar  pentru a păstra, a imortaliza un moment drag.

În ce situații îmi place să mă fotografiez? Când este ceva memorabil, familial sau de conjunctură, excursii, locuri noi,…  Ai traversat  vreodată Bosforul să zicem la vreme de seară sau, Dardanelele ? Îți garantez că nicio fotografie nu poate surprinde emoția și extazul pe care îl încerci acolo… dar te fotografiezi sau, de ce nu filmezi, tot imagine se cheamă, imagine statornicită. Iată am dat și un exemplu particular.

B.T.: Ați mers vreodată singură la restaurant? Vă aduceți aminte prima dată, și din ce motiv?

V.B.: Nu, nu am avut ocazia să intru singură într-un restaurant. Mă refer la localuri selecte nu la vreo pizzerie sau ceva de genul acesta. La New York, am fost la renumitul restaurant care se rotește și în 45 de minute vezi Manhattan-ul, ei bine, acolo am văzut femei singure venite să petreacă o seară și mi s-a părut excelent. Bravo lor! Eu nu am niciodată timp de așa ceva, trebuie să intrevină un evenimnet să fiu invitată și atunci, merg.

B.T.: Este vreo clădire în Timișoara care a dispărut și ați dori să mai existe? Dacă ar trebui să vă mutați în alt oraș după care din cele de azi ați tânji?

V.B.: Întrebarea asta îmi place atât de mult de parcă eu v-am sugerat-o. Chiar acum câteva zile am trecut pe lângă fosta locație a Cafenelei Spielhour, era locul unde în perioada interbelică se întâlneau scriitorii de vază, Virgil Birau și sculptorul Romul Ladea se zice că aveau masa lor… locul lor exact. Nu se așeza nimeni pe  scaunele lor. Cât respect!

Ei bine, clădirea, cam mică și mâncată de vremi, a fost dărâmată ca multe altele care au însemnat ceva pentru istoria orașului. Eu persoanal, am citit și mi s-a povestit de către scriitorul Mircea Șerbănescu, acum în vârstă de peste 90 de ani, cum era pe atunci.

Alte vremi, sigur azi nu ar mai fi fost așa de spectaculoasă această locație, sunt unele  spectaculoase, moderne, renovate, la Bastionul Cetătii, dar avea și ea farmecul ei, nu trebuia oare salvată?

Dacă ar trebui să mă mut în alt oraș sau dacă măcar aș vrea, unde aș pleca?

La Roma. La Roma fără eziatre. Este minunată. Are o clima plăcută, limba este cantabilă, italienii sunt volubili, prietenoși, este atâta cultură, atâta istorie, ce să mai adaug?

Mai am desigur și alte  motive, orce preferință sau slăbiciune pentru ceva anume are desigur și motivații adiacente… La mine ar fi de genul spectaculosului și de rangul neuitării… Uite, vă și spun decodificat despre ce este vorba: am luat la Roma în 2005, pentru romanul Baltazara, tradus în italiana și lansat acolo, am luat o distincție dar mai ales, am trăit momente pe care nici nu le-am visat vreodată… De pildă, faptul că prezentarea a fost făcută de soția Consulului Italiei la Timișoara, distinsa profesoară, Claudia Menichelli, secondată de traducătoarea Marcella Marone, fiica fostului dirijor al Filarmonicii din Roma, m-au onorat cu prezența prim judecătorul de la Vatican, fratele  traducătoarei, am dat un intreviu pentru Radio Vatican, secția română, asta cred că m-a impresionat cel mai mult și mai mult. Tot la Roma, în 2009, și culmea în aceeași dată, 20 iunie, diferă doar anul, am luat  Premiul Internațional de Poezie, Don Luigi di Liegro.

A fost un regal poetic la Palazzo Valentini. Cred că chiar schematic argumentând, am lăsat să se înțeleagă de ce aș prefera Roma. Sigur ca să merge acolo măcar de două ori pe an, dar să mă mut acolo, nu am eu norocul ăsta să mai schimb ceva atât de  substanțial în viața mea.

B.T.: Care e cel mai mare spectacol văzut pe viu din viața dumneavoastră?

V.B.: Dacă poate fi numit  spectacol, (în termenii cei mai  gravi însă), atunci, vorbesc de zilele revoluției de la Timișoara din ‘89. O desfășurare de stări, sentimente, speranțe, răbufniri, revoltă, ură chiar, hotărâre, acțiune intensă. Alt spectacol  PE VIU, CUM SPUNEȚI DUMNEAVOASTRĂ, nu aș putea  aminti.

Era dramă, emoție și  teamă. Auzeam că cineva cunoscut a murit, trăiam spaima, ca să vă imaginați cum trăiau timișorenii în acele momente istoria, hai să evoc doar un mic fragment de stări încercate nu doar de mine și de ai mei. Vis-a-vis de geamul sufrageriei mele era Direcția de Radio, antenele instituției erau un punct ochit, acolo se trăgea intens și de teamă, ne ascundeam în baie mai ales după ce, un tânăr angajat  de la Direcția respectivă, a fost împușcat în cap ziua în amiaza mare, prin fereastră. Acum acolo e un ștrand… nu mai sunt antene, puțini mai știu dintre cei veniți la plajă, că acolo s-a murit pentru libertate.

B.T.: Ce doriți să-și amintească lumea despre Veronica Balaj?

V.B.: Lumea… lumea… lumea uită repede, suntem  ușor scoși din circuit… dar hai să   zicem că, își vor aduce aminte de comunicarea  mea cu  oamenii pe calea undelor, de vreo lansare de carte… de exuberanța și căldura cu care i-am întâmpinat pe oameni. Sau poate, să-și amintească de bucuria pe care am împărțit-o cu ei în anii când am  conlucrat pentru emisiunile în direct care sunt un fel de spectacol rotund, emoționant, profesionist, în echipă. E foarte frumoasă meseria noastră și dacă rămân câteva  fragmente din cele trăite pe direct, e bine.

Să sper că își va mai aduce aminte careva cum vocea mea se auzea în tot centrul orașului unde erau instalate niște megafoane, conexiuni cu radioul, desigur și pe undele medii pentru cei care ascultau atunci, în acel moment radioul, când, pe neașteptate s-a produs cutremurul din zona Patra, Jebel. Eu eram în direct, am simțit cum se clătina microfonul, și am spus, “cred că traversăm împreună un cutremur”. După care le-am transmis ascultătorilor primele informații luate prin telefon de la Observatorul Astronomic. Este ceva de neuitat pentru  mine și pentru actorul care îmi era invitat ca interlocutor.

 E stranui să fii într-o cabină de emisie izolată fonic, fără ferestre și să nu poți pleca chiar dacă simți cum se clatină totul în jurul tău, poate sunt persoane care au auzit  atunci cum făceam legătura cu ei, și poate unii nu au uitat… și câte altele s-ar putea să fi rămas în memoria ascultătorilor.

Să amintesc despre spectacolele transmise de la Teatrul Național din Timișoara, cu  invitați de marcă, actori, poeți, ultimul de acest gen l-a avut invitat pe Adrian Păunescu, eu asigurând legătura cu cabina de emisie și transmițând din sala teatrului   întreg spectacolul. Era lume multă, erau iubitori de poezie, i-am făcut spectatori și chiar dacă nu erau acolo, puteau să se simtă prezenți la sala teatrului fie că erau la Jimbolia, la Deva, la Herculane, în Serbia sau în Ungaria. Totul era doar să fie pe recepție. Dintre atâtea mii de ascultători poate cineva își va mai aminti cândva. Mi-ar plăcea să fie așa cum m-ați provocat, acum să sper…

B.T.: Ce imagine vă vine în minte când pronunțați: ROMÂNIA?

V.B.: Când mă gândesc la România, chiar dacă locuiesc aici, nu sunt în diaspora, primul lucru care îmi vine în minte, așa cum s-a întâmplat când am citit întrebarea și am căutat răspunsul, a fost steagul țării. Tricolorul. Cred că am accesat în minte   repede, simbolul. Apoi, marea. Un vârf de munte… un  sunet de tulnic…

B.T.: SUPERB! Vă mulțumesc pentru călătoria oferită! A fost un adevărat traseu plin de stații încântătoare și promit să nu vă uit niciodată.

(Material primit de la Ben Todică)

“Născut la 26 octombrie 1889, în satul Buneşti, comuna Zărneşti, judeţul Argeş, Nicolae Măndiţă, fecior de plugar, a fost de timpuriu interesat de lectură, cea pioasă cu osebire, singura accesibilă în mediul rural de provenienţă. În căutarea ei, crescând în ani, copilandrul venea până în Bucureşti să cumpere cărţi. Este reţinut de stareţul Simeon al Schitului Darvari din capitală ca oprindu-se aici să citească până şi presa, întruna luând note din cele parcurse.

La încheierea stagiului militar, se reangajă, participă la războiul cu Bulgaria şi la Primul Război Mondial, după care, cu pieptul plin de decoraţii, se retrase sub numele: Nicodim, să-şi caute de mântuire în schitul Măgura, din Moldova, alături de care se ridicase un monument închinat eroilor căzuţi în lupte, fraţii săi de arme, pentru a nu-i părăsi în singurătatea somnului de pe urmă.

Darul ales cu prilejul hirotonirii a fost să readucă oamenii la Dumnezeu. Hotărârii de a nu accepta plată pentru slujbele sale i se opunea evlavia populară care tocmai invers înţelegea ‘jertfa’ necesară primirii rugăciunilor. Renunţă la această primă decizie şi, în schimb, luă hotărârea ca orice ban acceptat pentru servicii să-l folosească exclusiv pentru cumpărarea de cărţi de învăţătură creştină menite a fi dăruite credincioşilor. Curând, simţi nevoia să-şi întărească prin mijloace noi, originale, puterea de a converti. Trecu la conceperea de broşuri şi cărţi; pentru tipărirea lor fură folosiţi aceiaşi arginţi adunaţi cu migală prin munca sa de preot.

Tot ce a scris în cursul vieţii a strâns în colecţia: “Biblioteca Ortodoxiei” – nume ales de un credincios analfabet (şi preluat de subsemnatul, cu adăugirea: “Serie Nouă”, pentru publicarea, iniţial, a unor volume de istorisiri privitoare la viaţa ucenicilor săi ţărani, din care să reiasă portretul Duhovnicului tuturora: Nicodim Măndiţă, o epopee a nicodimismului, şcoala Protosinghelului Nicodim Măndiţă realizată cu ajutorul cărţilor redactate de acesta şi răspândite de ucenicii săi).

Cum a izbutit el să convingă inşi cu o cultură redusă la cunoştinţele dobândite în patru, cel mult şapte clase primare, să citească un număr de la început mare de cărţi, pentru ca, ulterior, să treacă la o lectură asiduă, neîntreruptă până la capătul vieţii? Sau, şi mai neaşteptat, această lucrare să fie aplicată asupra unor analfabeţi de vârstă înaintată chiar?

Canonul la care îşi supunea credincioşii, pentru atingerea acestui scop, canonul urmând spovedaniei lor fu, în principal, parcurgerea unui număr impresionant de cărţi, până la şaptezeci şi două, pentru obişnuire, fiecare de câte aproximativ trei sute pagini. Desigur că numărul cărţilor depindea de păcatele mărturisite, ca şi de vârsta aceluia care solicita iertarea. Lista lor o deţinea un număr de ucenici mai înaintaţi; ei o păstrau la dispoziţia noilor veniţi, cărora, eventual, le şi împrumutau tomurile. În cazul când nu s-ar fi găsit cărţile pe nicăieri, se puteau citi şi altele, numai ziditoare să fi fost şi de aceeaşi dimensiune – vreo trei sute pagini de titlu.

În cazul neştiutorilor de carte, canonul presupunea să …”citească folosindu-se de urechi”! Adică să pună pe alţii să le facă lectura, plătindu-i taman cu banii păstraţi de ei pentru slujbe oferite în vederea iertării păcatelor. Legat de aceasta, insistenţele sale duc la minunata preţuire a cărţilor astfel încât până şi analfabeţii se obişnuiesc a le face dar, dăruirea de cărţi fiind socotită cea mai bine primită jertfă, ca una ce-ţi pune la dispoziţie învăţătorul permanent şi neobosit. Pomana cu mâncare o mistui, cea în obiecte sau veşminte se uzează şi piere; cartea ţi se comunică fără să piardă nimic din prospeţimea învăţăturii.

Cunosc o femeie care, la doisprezece ani, a primit canonul de a citi de patru ori “Noul Testament”. De ce de patru ori? Deoarece copila se presupunea că nu era obişnuită a urmări odată cu parcurgerea rândurilor şi înţelesul celor tipărite. Astfel încât i se oferi metoda pătrunderii sensului prin insistenţa asupra revenirii la text. Înţeleptul ieromonah dorea ca lectura să nu rămână nerodnică, datorită unei cufundări numai parţiale în adâncul textului; el nădăjduia să o sprijine cât mai mult cu ajutorul revenirii iară şi iară asupra cărţii fundamentale, până la o cât mai profundă luminare a cititorului.

Noul pedagog avea de întâmpinat diverse vicii ale lecturii de care nu fusese conştient nici măcar el înainte de a-şi pune în practică tehnica. De pildă, ieromonahul este categoric în recomandarea lecturii corecte, începută de la un capăt şi dusă pănă la celălalt capăt al cărţii şi nu pe apucate după cum o săvârşesc unii adesea.

Acest canon al lecturii permanente nu are numai rostul învăţăturii, căci dacă voim a nu mai păcătui, trebuie să cunoaştem nu numai păcatul, ci şi căile de a-l evita şi înfrânge. El mai are şi ţelul de a te împiedica să păcătuieşti prin aceea că-ţi umple viaţa cu bucurii ce te reţin în casă, la masa la care citeşti. Părintele spunea cuiva: ”Eu, frate, nu ţi-am dat canon să nu-l poţi îndeplini. Ţi-am dat să ai de lucru pentru viitor, ca să te sustrag de la unele păcate mari, cum ar veni de la jocuri, de la petrecerile astea anticreştineşti, dacă mergem la dânsele. Să avem de lucru. Să luăm cartea, să citim, să ne vedem de credinţa noastră”. Mai limpede nici că se poate afla despre acest rost al canonului lecturii: să ne înveţe şi să ne ajute a ne petrece timpul liber în curăţenie şi îmbunătăţire.

“Când poţi, atunci citeşti; cât citeşti, atâta te luminezi”, precizează Maica Mitrodora; adaugă: “Eu umblam cu cartea la buzunar, când mă duşeam la lemne, la pădure, altundeva, mai şitém şi eu pe acolea, câteodată”.

Un alt canon, legat indisolubil de precedentul, era recomandarea menţionată de a se face daruri de cărţi cumpărate anume pentru aceasta. În cazul oamenilor prea săraci ca să îşi îngăduiască a recurge la atari cumpărături, duhovnicul recomanda copierea de cărţi şi dăruirea lor pentru răspândirea învăţăturii. Copierea avea şi un scop personal: ea însoţea lectura, întărind-o pe altă cale, ca un instrument suplimentar de obişnuire cu ea. Copierea mai avea şi un scop obştesc: să răspândească învăţătura din manuscrisele încă netipărite sau a cărţilor epuizate.

Părintele nu dădea lecţii de caligrafie, ortografie şi punctuaţie. Ce nu a învăţat la timp săteanul folosit de el în calitate de copist, neînvăţat rămânea. Totuşi, duhovnicul se sprijinea pe o armie de copişti. Odată hotărât a-l stimula pe unul sau altul la copierea unui manuscris, pentru răspândirea textelor religioase, ieromonahul îi acorda libertate totală în privinţa aplicării regulilor scrierii, bizuindu-se pe cunoştinţele lui mai vechi.

De unde îşi dobândiseră cunoştintele de limba română, temeinice şi fără ezitare, toate aceste ajutoare ale Părintelui Nicodim Mandiţă? Dar de unde avea propriile sale cunoştinţe, în acelaşi domeniu, conducătorul acestui imens secretariat al literaturii pioase? L-am numit pe duhovnic. Nici el nu avusese norocul vreunei şcoli superioare claselor săteşti, când a pornit în odiseea lui cărturărească. Toţi, scriitorul şi ucenicii săi, erau îndatoraţi minunatei şcoli româneşti săteşti de altcândva.

Intrând sub influenţa personalităţii Părintelui duhovnic Nicodim Mandiţă, personalitate cuceritoare şi convingătoare până la reducerea la tăcere a oricăror rezerve, aceşti oameni, ucenicii săi, îşi găsesc portul în rada căruia se simt …acasă. şi acasă au ajuns cu adevărat! Părintele Nicodim le-a deschis apetitul lecturii şi dragostea pentru carte, cu care luaseră contact în cursul puţinelor clase şcolare urmate. Fascinaţi de puterea lui de creaţie, de închinarea vieţii lui în vederea răspândirii cunoştinţelor ortodoxe, cu mijloace atât de puţin …ortodoxe (să-mi fie iertat jocul de cuvinte!), de credincioşia ucenicilor lui, rod al aceleiaşi forţe de caracter vădită de călugăr, se afundă la rândul lor în valul binefăcător al influenţei lui. Deodată se simt utili cum nici o altă preocupare nu i-a făcut să se simtă. Se angajează pe Calea Regală a Cărţii. Pentru aceasta îşi jertfesc ceasurile de somn, timpul liber, smuls cu dibăcie numărului zgârcit de ore al zilei, al nopţii, forţa fizică şi întreaga tărie a nădejii în mântuire.

De acum înainte vor deveni copiştii scrierilor Părintelui Nicodim şi difuzorii săi de carte, alături de atâţia şi atâtea alţii şi altele.
Îndemnul la dragostea de cărţi devine talantul încredinţat slugilor; acesta trebuia înmulţit prin răspândirea nobilei pasiuni, ca şi a dorinţei de copiere a cărţilor valoroase, în vederea dăruirii lor pentru ca învăţătura să nu zăbovească niciodată la un singur om.

Dacă se ajungea la o înţelegere cu privire la copiat, acesta nu se făcea pe spezele ucenicului. El primea caiete sau bani să le cumpere, creioane, tocuri, cerneală, peniţe, gumă ş.a.m.d.. Verificarea (sau predarea textelor obţinute prin copiat) avea loc la două-trei săptămâni. Atunci când un ucenic era trimis cu cărţi sau vrun manuscris în altă localitate distantă, duhovnicul său avea totdeauna grijă să-i dea bani de drum în avans.

O ucenică, Anica Ţupu, întrebată ce părere avea dânsa cu privire la rostul şi folosul copierii, mi-a răspuns fără ezitare: “Pentru mântuirea sufletului”! Atitudinea ei lăuntrică faţă de această îndeletnicire nu este aceea cu care s-ar întâmpina un canon. Ea exclamă cu patos că ceea ce făcea îi plăcea; o repetă de mai multe ori din convingere: copia din dragoste, după cum spune. Şi a rămas cunoscută ca una dintre ucenicile care au copiat cel mai mult. Dumneaei a instituit în satul său – după cum au făcut-o toţi ceilalţi ucenici – un sistem de împrumut de carte religioasă ce continuă să funcţioneze şi astăzi, la un sfert de veac după repauzarea scriitorului bisericesc. La fel era activ şi un sistem lărgit de copiere de cărţi pioase, realizată de numeroase persoane, manuscrisele terminate ajungând, la rândul lor, la doritori, sub formă de împrumut.

Iniţial, difuzarea de carte s-a realizat cu raniţa, la spinare. Când banii bine chibzuiţi au început să se adune, s-a cumpărat o căruţă cu un cal; acest vehicol a fost înlocuit de o autodubă. În plus, s-au achiziţionat un aparat de proiecţie cinematografică şi câteva filme cu subiect pios. Intrarea în sala de cinematograf creată ad-hoc în localurile şcolilor săteşti era gratuită. În schimb, acela care dorea să pătrundă în ea cumpăra una sau mai multe broşuri ori cărţi, act ce ţinea locul dobândirii unui bilet.

Părintele Nicodim a fost ajutat de la bun început de Vasile Poeţelea şi de fraţii Ion şi Constantin Măgirescu care au renunţat la orice crâmpei de viaţă personală (căsătorie, slujbă, proprietate proprie ş.a.m.d.) pentru a se dedica răspândirii de carte. Când a sosit momentul, s-au mutat în Bucureşti, în calitate de corectori de carte. Li s-a ataşat Gheorge Palade ca dactilograf şi tehnician în general. Ei făceau comenzi în tipografii şi le urmăreau realizarea, cu simţ critic, cu severitate, cu răspundere, cu acribie, în procesul de producţie a cărţii, tipărită după dactilogramele realizate de cel în urmă numit.

Imaginea scriitorului Nicodim Măndiţă cercetând o carte “cât uşa de mare” – “Pidalionul” – pentru susţinerea cu citate a ideilor puse pe hârtie (“El culegea florile, mierea din flori, când scria la cărţi”), îndeamnă şi pe ucenici la o neastâmpărată curiozitate de a cunoaşte operele fundamentale lăsate de Sfinţii Părinţi, ca şi tipăriturile în limbi străine cu o grafică ieşită din comun sau chiar bibliofilice, ori la cercetarea dicţionarelor de limbă română, a gramaticilor etc., dintr-o smerită dorinţă de a imita viaţa monahului închinată literaturii şi de a-l ajuta. Dealtfel, această curiozitate este scoasă şi ea în evidenţă de o persoană dintre dânşii cu care am schimbat câteva impresii. O face atunci când pomeneşte copierea “Vămilor văzduhului”, scriere de vreo 30.000 pagini, pierdută cu prilejul arestării grupului, în anul 1964: “de-abia aşteptam să mai scriu o foaie, să văd despre şe mai spunea!…”. Osârdia muncii intelectuale – pentru a reveni la ea – îl făcea pe Părintele să sară deseori peste ora mesei, adâncit cum era în meditaţie pe marginea lecturii şi scrierii sale.

Deoarece am pomenit şi pata aruncată asupra vieţilor acestor mari şi neobişnuiţi iubitori de cultură – aducerea lor în faţa tribunalului militar atunci când toţi deţinuţii politici din România fuseseră eliberaţi în temeiul unui decret, trebuie aflat că asta a condus la confiscarea a zeci tone de cărţi şi dactilograme, manuscrise şi copii (cel puţin 3.000 caiete), toate topite după încheierea judecăţii. Atunci au pierit cele 39 volume dactilo, însumând aproximativ 16.000 pagini, din scrierea: “Privelişti apocaliptice”.

Bolnav, în ultima perioadă a vieţii sale, după eliberare, Duhovnicul nu pregeta a-şi împlini datoria faţă de ucenici, deşi “abia se ţinea pe picioare”; dar nu mai ”era bucuros să aibă musafiri”, din pricina ochilor răuvoitori ce-l pândeau cu cine se întâlnea. Securitatea izbutise să frângă stejarul: “Nu mai lucra, nu mai scria. Ce lucra el singur – lucra, da’ nu mai era ce-o fost înainte. Era urmărit.”

Eliberarea din temniţă nu a marcat vreo schimbare de viaţă şi disciplină creştină pentru ucenici. Doar că nu se mai tipăreau sau difuzau cărţi. Ei trăiau în continuare, după cum fuseseră învăţaţi, citind în zori, în cursul zilei, la nămiezi, după-amiaza, serile şi nopţile.

Revoluţia din ‘89 îi mobiliză pe dată pe cei câţiva din Bucureşti. Deschiseră o editură, Agapis, şi reveniră la reeditarea cărţilor Părintelui Nicodim. Cu ajutorul a două autodube, le transportă în vârfurile munţilor, unde difuzorii lor voluntari îi aşteaptă cu nerăbdare. Am însoţit una dintre acestea şi am rămas uluit de dragostea cu care ţăranii români se desfată cumpărând cărţi. Cum şi le împrumută unul altuia, cum le comentează calităţile de fond, realizarea sau nerealizarea tipografică.

Sunt scriitor şi m-am întrebat cu amărăciune de ce editurile de carte laică românească, încurajatoarele culturii viitorimii, nu izbutesc a se mobiliza în vederea răspândirii acolo unde este nevoie de tipărituri a scrierilor aparţinând clasicilor noştri măcar. Elevii din mediul rural nu au cărţi de nici un fel şi nici cine să-i înveţe frumuseţea şi utilitatea lecturii. Slavă Domnului că, datorită editurii Agapis, cartea pentru care a trudit şi suferit părintele Nicodim nu putrezeşte prin depozite, ci îşi face drum tot mai larg în lumea satelor româneşti. Cultura naţională, datorită acestor cititori, nu moare! Astăzi când mai nimeni din mediul orăşenesc nu mai citeşte, încă mai avem o nădejde de a nu pieri ca naţie: există ţărani care voiesc să înveţe cum să trăiască şi cum să se mântuiască!

Şi cât respect pentru munca intelectuală am găsit în rândurile lor! Am participat, doi ani la rând, în cimitirul mănăstirii Agapia la parastasul scriitorului bisericesc Nicodim Mandiţă, alături de mii de iubitori ai memoriei sale. Editura care-mi publicase o culegere de aforisme din opera sa, a dăruit acolo 2.000 de exemplare, pomană pentru sufletul lui. Voi adăuga că, am fost condus pe la majoritatea ucenicilor în viaţă, pentru a sta de vorbă cu dumnealor, pentru a le cunoaşte amintirile, părerile, regretele, iubirea, pentru a imprima pe bandă magnetică convorbirile purtate cu dânşii, în vederea redactării unor cărţi ce să culmineze cu o biografie a părintelui Mandiţă, extrasă din precedentele. Căldurile mari ale verilor bucureştene nu sunt propice muncii laborioase la computer. Editura mi-a prilejuit să lucrez într-un târg de munte, în apartamentul nefolosit al unui truditor al ei. M-a părăsit imprimanta, atât de necesară pregătirii textelor pentru tipar, editura mi-a răsplătit munca prin cumpărarea uneia noi. Pentru prima oară în viaţă simt utilitatea muncii mele de scriitor, simt că ea bucură pe cineva, simt că îi pasă cuiva de eforturile mele intelectuale şi de risipa puterilor mele fizice – de ce nu? Mă simt important pentru cineva. Mă simt egalul în trăire al cititorilor ţărani. Nu aşa trebuie să se simtă un creator? Mai ales când colaborarea cu editura pleacă de la următoarele principii:

“Să nu vă siliţi să creaţi sau să înfrumuseţaţi o aură Părintelui;

“Să primeze obiectivitatea şi raţiunea faţă de sentiment;

“Să nu uităm că Părintele a fost privit de contemporanii săi şi este privit de unii dintre ai noştri cu superioritate şi de aceea, pentru a nu cădea în ridicol, orice susţinere favorabilă dânsului trebuie să fie foarte echilibrată şi bine fondată;

“Cât priveşte activitatea celor care încearcă să continue opera, trebuie tratată foarte discret şi numai la mare nevoie pomenită.”

Mulţumesc Proniei că mai există …ţărani şi că aceştia sunt nişte cărturari iubitori de cărturărie! Atâta timp cât ei participă la propăşirea culturii române, nu vom muri, deşi vremurile nu par deloc propice scrisului, învăţăturii, cititului, supravieţuirii…

Portretul întocmit de Anica Ţupu Duhovnicului este complet, concis şi spiritualizat peste măsură: “După chip, după purtare, după glas, mi s-a părut aşa, că-i un înger al lui Dumnezeu.” Scurt pe doi! Ea a tăiat nodul gordian al unei descrieri imposibile, recurgând la o trimitere în ceruri, pentru o mai bună înţelegere a omului… Există un adaos ce-l readuce, însă, pe pământ pe cel portretizat: “mi s-o părut foarte blând şi foarte răbdător şi foarte apropiat de sufletele noastre.”

Atât de blând, răbdător şi înţelegător încât gândea mai întâi la ţinerea în viaţă a păcătosului şi la mulţumirea lui decât la mânia împotriva păcatelor sale. Iar pentru ameliorarea relaţiilor cu el – care a ieşit, prin păcat, din societatea creştină –, părintele se folosea de înseşi cărţile sale pentru obţinerea banilor necesari ajutorării celui cu pricina. O încălcare gravă a moralei e săvârşită de o soră de sânge, mai mică, a Anicăi Ţupu. Atât de mânioasă a fost cea din urmă încât i-a venit fie s-o alunge, fie să părăsească ea însăşi căminul familiei. Dar Duhovnicul, în loc să încurajeze acestea, a hotărât ca Anica s-o iubească pe făptuitoarea încălcării, să aibă grijă de dânsa, să o păzească. Atâta a fost destul ca sora să devină din nou bucuria vieţii povestitoarei. Iar ca duhovnicul să fie sigur că sarcina întreţinerii ei nu-i depăşea ucenicei sale puterea economică, “mi-o dat să vând din cărţi, de două mii de lei”, cum îşi aminteşte ea.

Rolul prezenţei nevăzute a Marelui Duhovnic este acela al magnetului, ca şi al liantului tuturor sufletelor care l-au iubit şi îl iubesc, nu prin meritul lor, ci pe de-a-ntregul datorită chemării lui şi a personalităţii sale fără pereche. Cele ce a izbutit personalitatea părintelui Nicodim, în materie de pedagogie rurală şi creştină este unic. Cred că în toată istoria pedagogică a omenirii nu s-a mers atât de departe cât a făcut-o el, nici măcar de către modelul său dese ori citat în scrierile lui: Pestalozzi. Să zăbovim o ultimă clipă în preajma unui ucenic al său, pentru a asculta o ultimă dată lecţia.

Gheorghe Gavriliu este acela care, neplăcându-i cartea la timpul său, ajunge – după ‘şcoala’ impusă de duhovnicul lui – să afirme răspicat: “La etatea mea de om bătrân, de moşneag, eu atâta pot să vă spun: ŞINE NU ŞITEŞTE GREŞEŞTE”. Şi mai adaugă privitor la duhovnicii toţi: “ŞINE NU DĂ DE ŞITIT GREŞEŞTE”.

Nădăjduiesc ca membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să audă acest strigăt din urmă şi să sprijine ideea că duhovnicul trebuie să facă educaţia creştinilor, îndemnându-i, învăţându-i, impunându-le să citescă, să-şi cumpere cărţi, să le facă dar, să le copieze, atunci când banii lipsesc. Dacă învăţământul laic a demis de la cinstea de a lupta cu analfabetismul naţional, Biserica, cea dintâi învăţătoare a românilor, e datoare să preia făclia formării concetăţenilor noştri.”

(Mihai Rădulescu – Procesul Comunismului)

„Slujirea poeziei este durere”

          Nimeni, de la Eminescu încoace, admirat sau pizmuit, n-a fost cercetat cu atâta osârdie, învolburând peisajul exegetic (aglomerat) şi omologând, consensual, imaginea serafică a Poetului oracular-sibilinic (devenit model popular), plutind extatic, zeificat şi gelozit, ori căzând în derapaj şi diluţie (fără a-şi diminua gloria) – precum Nichita Stănescu. Abstractizând emoţia, stănescianismul (original, inegal, prolix, iniţiatic, ermetizant, imponderabil, efeminat, fascinant, volatil etc., de răsfăţ stilistic) a devenit un fenomen socio-cultural. Şi a impus, cu superbie, o nouă poetică. Care, să recunoaştem, interesată de spectacol, n-a putut evita nici autopastişa (clişeizare, serializare, relaxare), nici droaia de imitatori, exploatând industrios reţeta. Desfăşurând un patos abstract-vizionar, întreţinând senzaţia de libertate (în pofida circumstanţelor apăsătoare), expansivul lirism nichitian a produs, în timp, şi un impresionant doar critic; „suprainterpretată” (cum observa Daniel Cristea-Enache), poezia lui Stănescu, transpersonală, rebusistică, deseori, nu este / nu poate fi definitiv clasată. Mai cu seamă că „un rest inexplicabil”, nota acelaşi critic, ne va însoţi mereu, cum se întâmplă, de regulă, cu toate creaţiile care durează, neistovite de armata iscodelnicilor exegeţi.

*

 Contextul în care s-a ivit generaţia lui Nichita era ventilat de iluziile liberalizării. Iar poetul, străin – totuşi – de tentaţiile oportunismului a fost propulsat de instanţa critică, redescoperind esteticul. S-a bucurat, negreşit, de recunoaştere oficială, dar mecanismele succesuale („valabile” în sens funcţional, veritabile pârghii propagandistice impunând în plin proletcultism lideri literari) nu ar putea explica îndestulător idolatrizarea. Dincolo de orice dirijism sau intervenţionism partinic, cu adevărat eficientă a fost politica de generaţie. Poate chiar ca reacţie compensativă, „concurând” – pe alt plan – aberantul cult al personalităţii, însoţind perechea dictatorială. Încât, alături de V. Spiridon, putem zice că „inserţia” s-a produs pe fundalul unei formidabile solidarizări generaţioniste, liantul fiind promovarea valorilor promoţionale; altfel spus, platforma emulativă a intereselor comune, beneficiind de „cenzura şaizeciştilor înşişi”. Pasul spre mitizare n-a întârziat. Nonconformist, oracular, imprevizibil, Nichita a fost considerat chiar de confraţi Poetul prin excelenţă. Cohorta de admiratori, printre atâtea libaţii şi dedicaţii a produs şi propus accente cultice. Hagiografii, „anturajul zelator”, criticii anexaţi au întreţinut cu sârg hipnoza stănesciană. În consecinţă, nici reacţiile potrivnice nu puteau întârzia, acuzele – cu o previzibilă inflamare postdecembristă – vizând fie posibila înregimentare, fie lirismul filosofard-apos ori chiar diformitatea în sens fizic (angelicul poet de altădată devenind un „înger obez”). Să recunoaştem, Nichita n-a fost un model etic. „Moliciunile” omului, aparenţa lenei, temperamentul labil, iluzia improvizaţiei, teama de singurătate, declaraţiile „ideologice” (câte au fost, de ecou însă) şi dezinteresul pentru universul domestic oferă mai degrabă argumentele unei ambiguităţi comportamentale. Nichita, sedus de mirajul poeziei a fost, deopotrivă, idol şi victimă (cf. Ioana Bot). Aşa-zisul carierism nu poate fi argumentat convingător câtă vreme poetul nu era atras de funcţiile administrative. Iar acolo unde a fost „plombat”, mai degrabă prin strădaniile amicilor şi pentru scurtă vreme, a dovedit „osteneli infime” (cf. Marian Popa). Nici poetica sa, interdisciplinară şi exhibiţionistă (cum s-a spus), dereglând semantica în numele unui imagism extravagant, de „baroc conceptual” nu poate fi suspectată de rigoare. Dimpotrivă, sibilinic, disponibil pentru filosofare, poetul-galanton iubea o combinatorie „pulsatorie”, liberă, străină de orice obedienţă, refuzând prozodia (înţeleasă ca fard). Poezia a fost însă, indiscutabil, miza sa existenţială.

Nimeni nu ar putea susţine că Nichita Stănescu a fost ireproşabil, penetrând zelos topul oficios. Sau că, fixaţi în captivitatea stadiului tribal,  l-am aureolat convocând memoria tandră. Certamente, „nu Puterea a instituit mitul stănescian” (cf. Vasile Spiridon) după cum poetul ploieştean, idolatrizat de contemporani, nu poate fi taxat drept „scriitor de o generaţie”. Să observăm însă, în timp, o polarizare a reacţiilor. Tonul admirativ, atins – uneori – de fanatism, urcând spre acordurile unui imn exegetic nu oferă contribuţii valabile, ignorând nonşalant scăderile , incontinenţa lirică. Am zice mai degrabă că această indignare, vehementă câteodată, capătă febrile accente publicitare, semnatarii dorind – presupunem – a se bucura (ei, în primul rând) de vizibilitate. Pe de altă parte putem fi (parţial) de acord cu C. Stănescu care sesiza că nici contestarea radicală (acel atac furibund lansat de Cristian Tudor Popescu) n-a primit, deocamdată, „un răspuns plauzibil”. În pofida acestor declaraţii, fie ele cultice ori incendiar-demolatoare (sau, poate, tocmai din pricina lor), Nichita rămâne un poet viu. O spune, răspicat, Gabriela Melinescu, contemplând nu doar piaţa postumă ci rememorând existenţa acestui mare risipitor, producând un fenomen „de contaminare”. Şi care, cu „instinct infailibil”, s-a vrut poet fără efort, dezvoltând o imensă energie poetică. Nichita Stănescu a fost, neîndoielnic, o existenţă poetică.

E important că Stănescu interesează şi că, recitit acum, îşi dezvăluie inteligibilitatea, aventura semnificării, aproximarea sensului etc., dinamitând, se ştie, logica lineară. S-a risipit, ne întrebăm, ceaţa mitului? Poate fi „citit” Nichita doar textual, uitând folclorul scriitoricesc, abandonând percepţia contextuală? În fine, noile valuri de cititori, cu „gusturi” de ultimă oră, îl coboară de pe soclu (cum îndeamnă, cu tenacitate, „revizioniştii”) sau e văzut, în continuare, cu accente imnice şi rezonanţă empatică, drept cel mai important poet postbelic de la noi, revoluţionând limbajul? Iată, aşadar, câteva motive (temeinice, credem) de a repune în discuţie cazul Nichita, dincolo de gloria oralităţii şi „rumoarea” canonică. Apărată cu cerbicie ori vehement contestată, icoana lui Nichita Stănescu, un clasic în timpul vieţii, seducător şi prin „risipirile” lui, cu un teribil succes la public (succes cumva paradoxal dacă ne gândim că lirica sa abstractă, transpersonală, chiar ermetică nu se oferea unor lecturi lesnicioase) obligă şi la o altă constatare. Poetul, un „timpan armonios”, genial şi prolix (cum s-a tot zis) n-a beneficiat, credem, de o selecţie „la sânge”. Fiindcă Nichita Stănescu, observa cu îndreptăţire Daniel Cristea-Enache, a fost editat necritic, „strivit” de amatorismul atâtor încropiri, aducându-i, de fapt, uriaşe deservicii, adunând cu hărnicie texte diluate poeticeşte ori inedite (în proliferare haotică); sau chiar volume onorabile dar operând o selecţie discutabilă. Evident că după dispariţia omului, întreţinând o prelungită hipnoză, recitirea operei ar fi o firească obligaţie. Iar recitirea poate fi şi o lectură de redescoperire, dincolo de statornicie admirativă (împinsă în sanctificare) ori furii iconoclaste.

Provocând, sub flamura revizuirilor, o inflamată discuţie publică, binevenită într-o cultură matură, vegheată de necesarul spirit critic (uneori, e drept, eşuând, cu aplomb nihilist, într-un criticism generalizat), cazul Nichita Stănescu a stârnit reacţii extreme, dovedind că nu avem de-a face cu o valoare muzeală, definitiv clasată. Supraevaluat, zic unii, ploieşteanul trebuie coborât de pe soclu; sau, cum „propunea” Cristian Tudor Popescu, volumele lui ar trebui „arse”. Demontând cu minuţie „argumentele”, Theodor Codreanu dezaproba, firesc, această tentativă de „mutilare vandalică” a operei. Vom observa că, devenit „bun public”, poetul, violentând limbajul şi clasicizându-se, şi-a estompat în timp forţa de şoc dar şi-a păstrat impactul şi prospeţimea lirismului, trăind, într-un dulce abandon, mirajul poeziei. Libertăţile pe care şi le-a oferit au impus un stil; filosofard, elegiac, inflaţionar, cultivând un vizionarism care, fixat în starea de mirare, conserva cu tandreţe imperfecţiunea (virtualitatea). Cosmoidul stănescian invoca salvator „dreptul la timp”. Magician, inventiv şi cogitativ, poetul „stănescizează” fără răgaz, oferind cu generozitate, torenţial, gratuităţi stilistice, excentricităţi (asimilate grabnic de urmaşi, îmbogăţindu-şi recuzita), exerciţii de silogistică ş.a., realizând şi impunând, de fapt, o poetică a rupturii. „Vorbit” de limbaj, Nichita Stănescu a promovat un modernism radical şi a provocat un mit pe care, dealtfel, l-a încurajat. Sub aparenţa improvizaţiei, poetul – un hiperlucid – a oferit dezinvolt, parcă în joacă, game, edificând o poezie „de cunoaştere”, implicit o meditaţie asupra poeziei. Experimentările lingvistice, căzând deseori – să recunoaştem – în incontinenţă lirică dezvăluiau, de fapt, „o imensă energie poetică” (cf. Gabriela Melinescu). Trăirea sentimentului, starea de mirare îi stârneau o febrilitate cu inflexiuni feminine; vocaţia prieteniei, cordialitatea flatantă, generozitatea risipită în gratuităţi, dăruind versuri, cărţi, monede, icoane ş.a, tabieturile boiereşti întreţineau un pelerinaj obositor, amplificat, desigur, de farmecul omului. Amicii roiau; condiţia de poet asaltat, împresurat de ceţuri mitologice, dăruit cu un uriaş talent i-a asigurat şi duşmani statornici, muşcaţi de invidie. Lângă elogiile hipertrofice vieţuiesc, aşadar, şi opiniile drastice, cu aplomb nihilist. Dar o discuţie „rece” încă întârzie. Iar observatorii oneşti ai câmpului literar au sesizat, dincolo de efectul contaminant prin nichitizare, că astfel de reacţii au un vădit scop publicitar. „Monopolizat” au ba, adulat ori contestat, Nichita Stănescu rămâne – ne asigură Gabriela Melinescu – „un poet viu”. Dar şi un mit „îndărătnic”, fabricat printr-o retorică extatică şi anunţându-se „o prejudecată durabilă” (zic unii critici). Dacă Gh. Grigurcu, de pildă, e convins că putem vorbi despre un „postament oficial al nichitismului” (faima poetului fiind „opera” regimului), cu totul altfel stau lucrurile în fosta Iugoslavie. Carismaticul Nichita, un „înfiat sârbesc” a trezit în Logoslavia (Puposlavia) un ecou greu de imaginat, truditorul acestei relaţii speciale fiind Adam Puslojić, dublura sa belgrădeană. Adam, acest mare fantast, a durat din legătura cu poetul ploieştean o mitologie. Mereu agitat, navetând între rugi şi plâns, bolnav de magnanimitate, acum un „matur furios” (cf. Mircea Dinescu), legenda Adam îşi defineşte ziua de muncă drept „ceasul sângelui golgotean”. Între ludism şi tragism, cel care se consideră Clopotul Nichita („clopotul tău nebun sunt eu!”) veghează apărând memoria marelui prieten. O carte mai veche (Versuri din mers, Ed. Libra, 2003) vine să confirme această nestare (cf. Eugen Simion) şi această cumplită prietenie, atât de rodnică prin valul de traduceri pentru poezia noastră. Nici nu se putea un titlu mai potrivit pentru cel care, dorindu-se „soldatul poeziei româneşti” ne anunţa fugitiv: „Scriu, doar / atât mai ştiu / despre mine” (v. Scrisoare vie), gata să moară „pe drum”. Volumul defineşte exact febrilitatea acestui ins doldora de proiecte, iubind – precum puţini – literatura noastră.

*

Nichita, aşadar, ar fi ajuns în zilele noastre un „mit exorbitant”, întreţinând o idolatrie nejustificată. Judecând sociologic, pare curios că un astfel de mit (şi încă din „lumea” scriitorilor!) supravieţuieşte într-o epocă a demitizărilor frenetice, a consumerismului feroce (inventând nevoi artificiale), a tranzienţei galopante. Încât, o primă întrebare ne încearcă firesc; înainte de a afla dacă Nichita Stănescu este „un idol fals” (cum susţine, neobosit, Gh. Grigurcu) s-ar cuveni să cercetăm dacă el (mai) este un idol. Nevoia de idoli ţine, s-ar zice, de primitivismul tribal. Dar în epoca neoanalfabetismului TV, ea – ca ofertă mediatică – se manifestă virulent, ciclul de viaţă fiind scurt, starurile fiind ritmic devorate de industria spectacolului. Aşadar: este, oare, Nichita, azi, un idol? Sau, măcar, un scriitor „inoxidabil”?

Scriind, autorul încerca „popularea realului”. Dar cuvântul, ispitind colocvialitatea, rămâne un „organ fioros”, dovedindu-se un „instrument neîncăpător al poetizării”. Încât, ştiind prea bine că poezia se naşte din fiinţa sentimentului, Nichita realizează că poezia scrisă e doar o formă a poeziei. Conştientizând impasul, el va rămâne obsedat de imperfecţiune. Nu-l atrage cizelarea artizanală. Dar, indiscutabil, a creat un stil, purtând în lume o „originalitate misterioasă” (N. Manolescu). Cine îi urmăreşte devenirea va observa, fără efort, că avem de-a face cu un poet dificil, contradictoriu, dezvoltând, de fapt, un nebulos program gnoseologic. El va decupa, preferenţial, tema cosmogonică.

Dacă mitul este „o întâmplare exaltată” (obişnuia să spună cel care  s-a bucurat de o rapidă clasicizare), Nichita – confiscat de mirajul poeziei, trăindu-l exaltat, aerian, „ireal” chiar – era un medium propice pentru o modă comportamentală şi poetică. O figură mitică, deci. O precizare se impune imediat: nu Puterea – scrie apăsat Vasile Spiridon – a instituit mitul Nichita Stănescu. Evident, mecanismele vieţii literare, solidarizarea şaizeciştilor au impus, până la urmă, acele clasamente, încă valabile. Mitul Nichita este, în fond, un discurs publicitar. Dar nu fără suport axiologic. Iar dacă mitul ca atare are o valoare – atrăgea atenţia Roger Caillois – „ea nu nicidecum de ordin estetic”. El aparţine colectivităţii, răspunde celor mai diverse solicitări dar nu ne poate procura, penetrând „o plasă de determinări”, o explicaţie suficientă. Imaginaţia afectivă intră negreşit în joc şi rolul ei nu e de ignorat. Cu atât mai mult astăzi, în plină revoluţie iconică. Explozia mediatică la care asistăm convoacă, sub stindardul „ideologiei consumului” (H. Lefebvre), un repertoriu mitic şi arhetipal, purtând ecourile unui imaginar colectiv. Cultura însăşi este un context simbolic, producând relaţii de semnificare, atentând la receptivitatea subliminală. Iar simbolul e înţeles şi funcţionează ca „pact social” (E. Ortigues), legitimizator. Mai adăugăm, fără a insista aici asupra mecanismelor psiho-sociologice, că fenomenul publicitar (ca fenomen comunicaţional) are o certă finalitate persuasivă. Publicitatea, nota Vasile Sebastian Dâncu, orientează percepţia socială, vehiculând imagini-ghid. Or, o astfel de propunere (precum poezia lui Nichita şi, mai ales, Poetul) s-a impus cu uşurinţă, mizând tocmai pe seducţie. Asta comparativ cu presiunea aparatului de propagandă, cerând în anii totalitarismului docilitate şi dresaj ideologic. Persuadarea, în cazul Nichita, n-a avut nevoie de coerciţie. Socializarea mitului nichitian s-a produs pe cale naturală, putem zice, satisfăcând un şir de nevoi compensative în contextul mecanismului opresiv. E drept, şi personajul din spatele operei s-a îngrijit de această omologare, livrând – la cerere – câteva declaraţii „pe linie”. În rest, posteritatea critică, radicalizându-şi poziţiile în tentativa de a zdruncina ierarhiile osificate sau de a le îngheţa, „lucrează” chiar în sensul mitului nichitian. E limpede că această publicitate negativă (pe care s-a marşat în ultima vreme) l-a readus în atenţie pe autorul Necuvintelor, supunându-l tirului critic şi asigurându-i, şi pe această cale, longevitatea.

*

Trecut printr-o invidie pasageră (faţă de Labiş), mărturisită tardiv, mult după întâlnirea cu acel „talent uriaş şi feroce” din amfiteatrul Odobescu, maturizându-se brusc (odată cu spendida sa generaţie) şi devenind iute un nume glorios, răsfăţat, cunoscând, totuşi, ezitări în faţa poeziei (şi, în consecinţă, lungi, chinuitoare, tăceri editoriale), Nichita Stănescu a devenit o instituţie publică. În casa-club, deschisă oricui, s-au perindat mulţi, inventând febricitant amintiri. Victimă a propriei generozităţi, poetul a împărţit / risipit indulgenţe şi s-a bucurat de o imensă popularitate. Şi nu s-a referit niciodată denigrator la adresa vreunui scriitor. Bineînţeles, asta nu-l scuteşte de firescul tratament critic şi de ofensiva reevaluărilor. Doar că aceşti contestatari, trecându-l prin sita revizuirilor, atenţi cu denivelările operei, mută discuţia în plan moral contabilizând laşităţile, erorile, complicităţile. Nichita nu a fost străin de astfel de abdicări. Atins de sedentarism (în sensul: „de stat locului şi în lucrare”), dezinteresat de conjuncturi, oricum fără vocaţie politică, un om „moale”, fără complexul genialităţii (cf. Eugen Simion), „ocrotit” de regim, Nichita e trecut acum prin malaxoarele noii corectitudini politico-culturale.

Spulberând vechi canoane şi criterii, noua ideologie literară s-a înverşunat, sub flamura postmodernismului, contra „bătrânilor şaizecişti”. Vituperând chiar proletcultic (scria Magda Ursache), fără a se sinchisi de propria lor autoritate morală, inchizitorii de modă nouă excelează în rescrierea biografiilor. Bineînţeles, rediscutarea tablei valorilor e un proces igienic, necesar pentru un sănătos metabolism cultural. În consecinţă, nici Nichita Stănescu nu e intangibil, nu poate fi un caz definitiv clasat. Dar cel care a produs în lirica noastră „o revoluţie comparabilă cu cea eminesciană” (cf. Geo Vasile) ar putea fi detronat fiindcă nu satisface pretenţiile de model civic, cum cer zgomotoşii contestatari (unii, scriitori de fundal)? Să ignorăm apoi că poetica stănesciană – demonstra temeinic Marin Mincu – a impus o nouă viziune? E puţin oare? Şi, în ultimă instanţă, contestaţia îi sporeşte chiar faima: „Şi cuvântul / spintecat / e roşu pe din lăuntru! / Tăiaţi-mă ca să sângerez. / Sângeraţi-mă ca să mor ! / Amin!” (v. Mişcarea prin naştere e a doua mea moarte).

*

Curios, nimeni dintre cei care s-au aplecat asupra operei stănesciene, cercetând fenomenul receptării şi „denunţând” (vehement sau voalat) declinul ultimilor ani n-a recunoscut că „vizibila încercare de marginalizare” (cum scria, apăsat, C. Pricop într-un riguros eseu despre Literatura română postbelică, un prim volum ivit în 2005 la editura Universităţii „Al. I. Cuza”) s-ar datora unei opţiuni (partizanat de grup), „omul fiind îmbrăţişat de tabăra adversă”. Criticul ieşean elimina orice echivoc şi, interogând contextul, explică aceste fluctuaţii de recepţie observând că abundentele controverse nu priveau, de fapt, valoarea operei. Nici contextul estetic nu se schimbase dealtminteri iar polarizarea vieţii literare favoriza tocmai astfel de reacţii. E limpede că Stănescu nu mai putea fi negat după ce fusese întâmpinat superlativistic la debut; iar revistele „de opoziţie” încercau să ridice „zidul tăcerii” prin strategii consensuale. Politica şi rivalităţile de grup (literar) n-au influenţat opera în sens valoric, dar, neîndoielnic, au bruscat receptarea ei. Fenomenul s-a prelungit după dispariţia poetului şi s-a acutizat în ultimii ani, fiind aruncate pe tarabă argumente etico-ideologice. Încât posteritatea stănesciană se anunţă dificilă, nescutită de seisme.

Obiect de adoraţie, „confiscat” în numele unui snobism fără frontiere, Nichita şi-a trăit destinul de mare poet. Aura poetului a remodelat biografia (Corin Braga) iar omul, seducător, un caracter „moale” (zic cei care l-au cunoscut) s-a lăsat trăit, la modul sublim, de către poezia sa. Instalat în această formulă sufletească, Nichita a dovedit la tot pasul generozitate, laşitate, histrionism şi atâtea altele; şi, nu în ultimul rând, frivolitate şi vulnerabilitate. Dubios moraliceşte (zic inclemenţii procurori) el devine o ţintă preferată pe latura labilităţii etice. Dar alintatul Nichita, să recunoaştem, a trăit — în plină epocă represivă — ca un om liber, s-a bucurat, jucându-se, dăruit vocaţiei sale, atingând starea de poezie. S-a desprins de conjunctură, ispitit de metafizic, trăind o formă de libertate, căzând în dicteu ori decepţionând. Surprinzător, pentru Alex Ştefănescu, el pare „neatins de ideologia comunistă”, aspirând spre o viziune universalistă. Gh. Grigurcu, dimpotrivă, descoperea la poetul teatral şi limbut un diletantism înduioşător, melodramatic, fără dor de vreo idee, cumplite inegalităţi, presărate în toate volumele, afectând gândirea profundă şi, desigur, nemăsura în toate (inclusiv din unghiul recepţiei, incapabilă de o priză „critică”).

Vom reaminti că revoluţia stănesciană a marcat o mutaţie a viziunii poetice. Nichita ne-a apropiat, alături de congenerii săi, de lirismul autentic, redescoperind modernismul interbelic, refăcând punţile de legătură cu o tradiţie fracturată. Poet până „în străfunduri” (cum l-a văzut Ana Blandiana) „revoluţionarul” Nichita a fost un inovator. Dar radicalismul său a fost unul pur estetic, propunând alte instrumente expresive. Trebuie să avem în vedere natura sacerdotală a poeziei sale („tăcând” lumea), modelul „fremătător” al lui Pârvan, angelismul insinuat în toţi porii acestui lirism care a descoperit „necuvintele” (ascunse în atâta moloz liric), încercând să dialogheze cu zeii; şi să nu-i cerem, aşadar, ceea ce nu a fost, reproşându-i absenţa militantismului. S-a trădat Nichita pe sine? Evident, vom descoperi cu uşurinţă eclipse ale inspiraţiei după cum, pensând nereuşitele, putem biciui acest „registru meditabund” (ca să-l cităm, din nou, pe Gh. Grigurcu), nărăvit la diletantism. Dar ar trebui atunci să nu observăm că Nichita a impus un limbaj, nu un număr de texte; a impus, printr-o poezie filosofico-metafizică un sistem simbolic. Şi-apoi, orice autor înfruntă timpul prin câteva titluri. Nici revoluţia nichitiană nu trebuie „citită” prin declaraţiile cohortelor de admiratori, semănând — prin adulaţie nestrunită — o păguboasă confuzie şi nivelând, fără filtru critic, peisajul literar. Oricum, nu e cazul să recădem în biografic. Dar după atâţia ani de la dispariţia sa, omul Nichita, magnanim, culant, imatur (Şerban Foarţă), iubind curtea perpetuă, amiciţia tuturor şi gestul gratuit încă trăieşte şi fascinează. Şi, probabil, abia după ce vor pleca şi cei care l-au cunoscut o discuţie critică, pe text, poate începe. Dar până atunci să acceptăm cu lejeritate ideea că Nichita ar fi „un idol fals”, o iluzie a criticii postbelice, o personalitate gonflabilă? Suntem convinşi că lirica sa, inegală valoric (cum altfel?), trecând testul primenirii generaţiilor va străluci şi în zarea transmodernismului ce va să vină. Dacă, fireşte, zăbava lecturii va mai ispiti valul internauţilor…

*

Iarăşi curios, într-o carte „inevitabilă”, menită a isca doar scandal (credea Andrei Terian), Eugen Negrici, luptând cu Iluziile literaturii române (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008) ocoleşte graţios subiectul Nichita. Autorul, încercând a se lepăda de vinovata „atitudine fals-ocrotitoare”, denunţând zgomotos „falsurile patriotice” pune sub lupă activitatea mitogenetică. Altfel spus, efervescenţa mitică de care, noi, românii, ne-am face vinovaţi. Oare doar noi? Precaut, autorul parează; mitul „laic” ar fi, înţelegem, un fenomen natural de vreme ce „mitizarea este o tendinţă antropologică universală”. Încât, în pofida agresivelor demitizări, atitudinile de sorginte mitică vor exista mereu, ne asigură dl. Negrici. Iar mentalul românesc, de certă potenţialitate emoţională a fost modelat de miturile literaturii (în sensul unei „mistificări luminoase” a memoriei colective), ajungându-se chiar la un „eroism al mistificării”. Dar, aflăm, „marii scriitori – întreţinând o pioşenie globală – continuă să fie larii noştri”. Care ar fi soarta lui Nichita? Adevărat, mitizarea „înceţoşează percepţia” iar Stănescu (alături de Labiş şi Călinescu) „şi-a pierdut pe moment strălucirea” (strecoară observaţia dl. Negrici). Demonstraţia însă lipseşte. Acea „explorare rece şi precisă” se amână. Devenit „piesă de patrimoniu cultural” (cf. Ş. Foarţă), Stănescu ar fi fost menajat de o critică deseori complezentă, oarbă la declin, chiar „necritică”. Ne întrebăm: judecând opera trebuie să invocăm, obsesiv, labilitatea omului, anturajul, culanţa, discursul oracular plonjând într-un „justiţialism feroce”? Trebuie însă, credem, să ieşim din narcoză, abandonând registrul imnic sau cel blasfemic. Apărarea valorilor nu înseamnă, neapărat, salvarea idolilor. Zelatorii ca şi delatorii fac rău, deopotrivă.

*

Eugen Simion vedea în volumul În dulcele stil clasic o „carte de trecere”, autorul sfidând acolo „puritatea genurilor literare” şi deschizând pârtie postmodernismului. Jeana Morărescu va observa, e drept, la oarecare distanţă în timp şi într-o carte, regretabil, puţin comentată, că „în poezia lui Nichita Stănescu se află premisele curentului spiritual ce va urma postmodernismului”. Or, curentul spiritual chemat la rampă e tocmai transmodernismul. Generaţia lui Nichita se emancipase descoperind un aer proaspăt, despărţindu-se brutal de literatura clişeistic-convenţională. Îndrăznelile şi revirimentul labişian, exuberanţa noilor veniţi, tinereţea lor frenetică obligau la reformularea lirismului. Ruptura de poezia ideologic-triumfalistă cerea imperativ regândirea poeticităţii, un suflu novator şi, desigur, adâncirea individuaţiei. Or, Nichita nu apare doar ca o voce distinctă în peisaj, impunând o altă formulă; implicit, o altă estetică sfidând convenţiile. El, asigurându-şi „viitorizarea” (vorba lui Jung), propune o nouă viziune artistică; propune un sistem liric, şocant şi fascinant, deopotrivă. Dereglarea „coerenţei semantice” (observaţie veche, valabilă la nivelul poeziilor) eclipsează o altă constatare, vizibilă doar la nivelul operei: viziunea sistemică, construcţia ordonată, atentând – s-ar zice – la trainica (pre)judecată a răsfăţului boem, doritor – insaţiabil – de spectacol şi adoraţie.

Mai mult, cel mai personal creator de limbaj în poezia noastră (din segmentul postbelic, evident) aspiră – constatase Edgar Papu – spre „o zonă superioară a realităţii”. El vrea să transgreseze canonicul (cf. C. Ciopraga), ştie că poezia e „doar tendinţa către ea”, vrea un discurs total, trăit. Eul, aşadar, iese din sine, fiinţa îşi află prelungirile în alte fiinţe şi lucruri hrănind, prin autopercepere, mari viziuni, desfăşurări grandios-cosmice. Acea „tensiune semantică spre un cuvânt din viitor” presupune tocmai transcendere, nu doar metapoezie. Cuvântul, aflăm, reproduce „structura materiei”. Încât, cercetând „noua frontieră a sufletului”, el descoperă poezia în centrul umanului. Şi fiind o sinteză artistică a sensibilităţilor epocii, poetul absoarbe informaţii, le metabolizează, devine o bibliotecă umblătoare. Ochiul este un sensor universal, starea poetică se înstăpâneşte. Totuşi, Nichita, spun foştii săi amici fără a fi, neapărat, prin asemenea depoziţii, răutăcioşi, n-a fost un studios, un devorator de cărţi;   n-a fost, aşadar, ceea ce am putea numi un cititor insaţiabil. Curtat şi răsfăţat, trăind şi chefuind în tovărăşia unor oameni de spirit, nu doar din mediul scriitoricesc, el a dovedit „o mare capacitate de asimilare” (cf. Petre Stoica). Altfel spus, cu antene mobile, în prelungitele libaţii a preluat, probabil, prin contagiune, diverse idei şi sugestii, iscate în interminabilele dispute bahice, prelucrându-le apoi febril, grijuliu, totuşi, cu opera şi destinul său literar, gospodărindu-şi posteritatea, în pofida aparentului dezinteres şi a boemei afişate (reală, negreşit). Gata de a accepta, spun aceeaşi amici, o concesie dacă, astfel, putea „strecura”, păcălind cenzura (şi ea capricioasă), o metaforă „dichisită”. Dar nu colecţia de amintiri împărtăşite de apropiaţii poetului ne interesează aici. Înecate în aburul legendei, deformate sau inventate, astfel de mărturii, prin unele voci, par a zdruncina chiar „mitul prieteniei” coborându-l pe poet în primitivism şi suspectându-l de o răutate egocentrică, geloasă pe succesele confraţilor. Adevărul în privinţa unor pactizări adaptative şi zelul ficţionar coabitează, presupunem, în astfel de „reconstituiri”. Şi nici nu ne preocupă prioritar. Cu adevărat importantă e angajarea sa poietică, Ştefania Mincu cercetând, într-o carte de referinţă, întoarcerea poetului asupra posibilităţilor sale de exprimare. Acea poezie care, prin vitalitate pulsatorie, se face pe sine atrage atenţia nu doar asupra producerii ci şi a receptării. Iar concluzia cade implacabil: poíein-ul lui Nichita Stănescu aparţine etapei postmoderne. Dar, atenţie, cum rostirea e o mărturie, depoziţia existenţială nichitiană nu exprimă un postmodernism dezabuzat. Proiectul său de transpoetizare doar îl anunţă, depăşindu-l de fapt. Iată (încă) un splendid paradox stănescian!

Trebuie amintit că Ion Pop, în 1980, intuise acea „coerenţă fundamentală” a universului nichitian, în pofida „agitaţiei alunecoase a suprafeţelor”, întărind părelnic ideea des-centrării. Dincolo de poză, de balansul între frivolitate şi gravitate, Stănescu nădăjduia să-şi ofere o vedere „din afară”. Altfel spus, să pătrundă ontologia firii, să palpeze „semnele vii”, să reconstituie – ca participant la „singura viaţă mare” – memoria devenirii. Asta ar fi Epica Magna, cochetând cu proiectul arhetipal: „toate numerele dorm / în cifra unu.” Sentimentele, ne avertiza poetul, nu trebuie înţelese, ci trăite. Poezia-organ („ochiul care plânge”, adevărat, „un ochi neinventat”) ar îngădui întoarcerea la sursă, acea râvnită „literalitate orfică”. Aşadar, dincolo de Poet, aspirând – prin extensia Eului – la „neatinsele de mine lumini” pot fi dibuite acele „pricini îndepărtate”, cum explica însuşi Stănescu geneza Elegiilor. Fluidul misterios sondând imponderabilul, deversarea unei „memorii subconştiente”, ruptura tragică a sinelui, încarnarea atavică (Îngerul) şi revelaţia sentimentului trecerii îl împing spre trăirea limitei. Aici este tragismul artei nichitiene (cf. Paul Georgescu). Aici se cuibăresc spaimele metafizice şi intervine sciziunea, alimentând drama cunoaşterii. Şi tot aici, sub armura unui ermetism şocant (derutând exegeţii, să recunoaştem), poetul îşi impersonalizează durerea. Emanciparea auctorială, vizibilă, naşte tulburare. Absolutul comunicării („nu lăsam nici o umbră nedestăinuită”), uimirea (deloc inocentă), misterul celor ce sunt provoacă o serie de sfâşieri şi suferinţe, developate în Noduri şi semne, de pildă.

Nu ne-am propus o etapizare a liricii nichitiene, operaţiunea cerând chiar talent detectivistic, cum avertiza regretatul Al. Condeescu. Criticul a purces, se ştie, la o ediţie integrală, Opera Magna (ca „proiect de suflet”), aşezând, în ordine cronologică, textele stănesciene (unele nedatate, altele urmând a fi recuperate ca texte-surpriză ori variante ale aceluiaşi modul poetic). Proiectul nu poate ignora vechea constatare că avem de-a face cu o „poezie de viziune”. Chiar dacă devotatul exeget Al. Condeescu contabiliza „trei braţe lirice”, e limpede că gnoseologia, metapoezia şi ontologia nichitiană comunică şi privesc „întâmplările fiinţei” în totalitatea existenţei, la nivelul conştiinţei ontologice. Orfismul şi luciditatea coabitează în sensul vizualizării poemului. Eul îmbogăţeşte lumea, transformând-o în poezie. Iar percepţia „anatomică” a sensului (cf. N. Manolescu, Marin Mincu) potenţează un erotism astral. Mâinile sunt „absurde”, piciorul pare „un câine care latră”, îmbrăţişarea se vrea o contopire intensă: „şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut”. Îmbătat de hieratism, vizionarismul nichitian invocă înzeirea, accesul la acea fiinţă transparentă, adumbrită „cu umbra vorbei ce eram”. Sau, aspiraţional, tânjind spre puritate sferică: „totul ar fi trebuit să fie sfere”. Contemplând criza existenţială, Nichita îşi retrăieşte „făptura ce-am avut-o”. Atins de „boala vieţii”, de adierile thanaticului, se vrea – coborând în timp – un martor al „adolescenţei ruginind”. Şi chiar constată oprirea timpului („timpul încremenise / bătut în palma ta Iisuse”), cere, faustic, „un timp oprit al conştiinţei”, râvneşte, spuneam, comuniunea.

Acest „modelator revoluţionar al limbajului poetic”, mereu curios, fabulant şi teribilist, ins pentru care poezia e o „tensiune semantică” iar matematica „o poezie dură” întreţine, grijuliu, fluxul colocvial. Dilematic, lamentatoriu, cu interludii ironice ori pusee ludice, păşind dincolo de convenţii, căzând lejer în diluţie sau autopastişă, Nichita, mânat de un irepresibil imbold cognitiv, e tentat de o epicizare misterică. Şi visează la fiinţa orfică. Desfăşoară, spuneam, viziuni în lumea meta-senzorialului, doreşte un „laser lingvistic” şi conştientizează, dureros, limitaţia simţurilor. Vizionarismul său antinomic, înţelegând lumea ca Logos, manevrează intuitiv postulate ştiinţifice de avangardă. De la drama ptolemeică, suferind pentru „ceea ce nu se poate vedea”, pentru aura lucrurilor şi până la Logica ideilor vagi (v. Respirări), poetul se vede confirmat de ultimele descoperiri. Evident, nu forţăm acum un precursoriat cu ifose protocronice. Ar fi hilar! Dar acest sistem de idei, vieţuind pulsatoriu într-o ontologie genuină naşte o „feerie fizico-matematică” (cf. Paul Georgescu) deşi vitalitatea senin- jubilativă de altădată cunoaşte accente coşmareşti în montură bizar-mitologică. Baza ştiinţifică a lirismului stănescian poate fi probată. Ceea ce nu înseamnă că poetul, evadând din lumea văzutului, amestecând idei culese din toate direcţiile nu poate fi suspectat de o mixtură delirantă. Cristian Tudor Popescu vorbea chiar, în serialul de tristă faimă din Adevărul literar şi artistic, de lecturi prost asimilate, regurgitând „o versificaţie ştiinţificoidă”. Relaţia, totuşi, vagă, cu ştiinţa, admirabilă în poezia cosmogonică, nu atenuează drama auctorială; dimpotrivă. Şi atunci, cel care nu avea „atâta timp pentru mirare” descoperă, prin re-amintire, soluţia imperfecţiunii. Cuvintele, vai, „se desfăşoară mereu în urmă”; a fi poet, citim în Antimetafizica, înseamnă „a avea dor”. Or, dorul stănescian, tangent „nebuniei” înseamnă ieşirea din sine, suferinţa cosmică, impersonalizarea. E limpede că poetul, prin moliciune şi laxism, nu avea vocaţie de disident. Dar schiţata „antimetafizică”, în pofida asigurărilor că ar urma linia doctrinară a defunctului regim, dovedea altceva. Desigur, la modul incoerent-amatoristic. Poetul „simţea” în aerul epocii zvâcnetul unor idei care „tulburau liniştea”. Să ne amintim că anii ’70-’85 au marcat bătălia pentru introducerea vagului, pregătind înţelegerea incertitudinii. În 1975, Constantin Virgil Negoiţă şi Dan Ralescu publicau, în limba engleză, primul tratat de logica vagului, o teorie fundamentată de L.A. Zadeh, cel care era şi creatorul conceptului de mulţime fuzzy. C.V. Negoiţă, acum la Hunter College unde predă matematicile superioare, pleda pentru logica fuzzy, ceea ce însemna o negare a logicii aristotelice. Altfel spus, pleda pentru fuziunea ideilor. Propunând termenul de mulţimi vagi (Fuzzy sets), C.V. Negoiţă recomanda trecerea de la opoziţia ori-ori (dualitatea) la multiplicitatea cerută de relaţia şi-şi, semnând – se spera –  actul de deces la logicii cu două valori, idealizată, decretând astfel falimentul iluminismului. Nichita, glosând în Luceafărul despre Logica ideilor vagi (1969), suspectat că se dedă la „trucuri filosofante” amintea, digresiv-poematic, despre o contradicţie în mişcare. Logica bivalentă este valabilă în lumea finitului. „Certându-l” pe Euclid, poetul se desparte de orgoliosul spirit cartezian, geometrizant, afirmând că „tendinţa este o sferă”. Până la urmă, întrebarea reală ar fi cum se poate trăi cultura într-o vreme a hiperspecializărilor, multiplicând, incontrolabil aproape, culoarele paralele (vezi, de pildă, C.P. Snow, The Two Cultures). Or, deplângând aurorala cultură unică, cei de azi, navetând între derapaje utopice şi umori criticiste, n-au pierdut speranţa unei viziuni totalizante. Ca „poet de răscruce”, Nichita Stănescu exprimă tocmai un transmodernism avant la lettre. El, prin poetica rupturii, vesteşte un alt eon spiritual şi reprezintă, afirma răspicat Theodor Codreanu, „o punte de trecere dintre două paradigme literare”.

Se ştie, posteritatea lui Nichita Stănescu nu e scutită de convulsii. Să credem oare că generaţionişti frustraţi, contaminaţi de febra revizuirilor, travestiţi azi în viteji şi inclemenţi procurori, voind alte clasamente, alungă un nume-emblemă? Gloria lui Nichita a supărat pe mulţi. Până şi inevitabilul epigonism a deranjat. Irepetabilul poet manifesta o graţie ingenuă, un freamăt angelic şi căuta neostoit poezia pulsatorie; vroia, prin modulaţii antinomice, să „prindă” tensiunea sinelui, pornit în căutarea necuvintelor. Să fixeze, orgolios, chiar tensiunea semantică. Acest Midas ploieştean a stănescizat universul nostru liric. Lumea, după Nichita, ni se dezvăluie altcumva. Chiar otrăvită de răutatea care nu oboseşte, ea cheamă — prin ochiul stănescian — frăgezimea aurorală. Şi, mai cu seamă, liantul prieteniei. Fiindcă „poetul îngerilor” a fost Prietenul tuturor poeţilor. Iar aici clasamentele nu contau. Importantă era legitimaţia de poet; erai (sau nu) poet pur-şi-simplu.

Adrian Dinu Rachieru

Sursa: Adrian Dinu Rachieru