Cuvânt și iubire

,,Adrian Păunescu are, de sâmbătă (26 mai 2012), un bust în Parcul Grădina Icoanei. La eveniment au fost prezenți zeci de admiratori sau prieteni ai poetului, printre care academicianul Eugen Simion şi Gelu Voican Voiculescu, evenimentul fiind marcat şi de protestul unui locuitor al Sectorului 2.

La eveniment a fost prezent şi Preasfinţitul Varlaam Ploieşteanu, episcop vicar patriarhal, care a vorbit despre personalitatea lui Adrian Păunescu şi, împreună cu Eugen Simion, a dezvelit bustul poetului.

Neculai Onţanu a declarat că acest eveniment dedicat lui Păunescu face parte dintr-o serie de comemorări, trecute sau viitoare, ale unor nume mari ale literaturii române, precum Mircea Eliade, Pentru Ţuţea şi Mircea Vulcănescu…”

Vă mulțumim!

*

“Observ, plin de furie, că de la o vreme, ori de câte ori dispare în noaptea veşniciei un scriitor ro­mân de prestigiu, imediat, din deşertul gândirii se ridică doi, trei sau patru vulturi hoitari ca­re se reped să-i smulgă celui dis­pă­rut orice urmă de virtute sau talent.

Am în minte două cazuri care m-au cutremurat: va­lul de insulte azvârlit din prăpastia urii asupra cri­ti­cului Mihai Ungheanu, avându-l ca autor pe Vla­di­mir Tismăneanu, precum şi vârtejul de isterie barbară dezlănţuit la TVR 1 de Andrei Cornea împotriva lui Adrian Păunescu. Ţin să precizez că n-am schimbat în viaţa mea o vorbă cu domnii mai sus pomeniţi. Nu-i duşmănesc, nu-i preţuiesc, iar până acum mi-erau total indiferenţi.

I-am privit uluit cum împroşcau cu bale de turbare pe aceşti colegi ai mei pe care i-am iubit o viaţă întreagă şi mă opresc astăzi o clipă să-i întreb pe cei doi ticăloşi: Cum de îndrăzniţi să ne înjuraţi morţii chiar în ziua când îi ducem la groapă? De unde această pornire imbecilă de a ne spurca izvoarele? Poftei voastre scelerate de a ne însângera zilele când ne e sufletul cernit mă simt dator să îi răspund cu aceeaşi vehemenţă. Sunteţi doi provocatori de duzină, două jerpelituri. Să ne înţelegem, aveţi tot dreptul să nu vă placă ce au scris Mihai Ungheanu sau Adrian Păunescu – gusturile nu se discută, nu se amendează –, dar sunteţi de-a dreptul ticăloşi când voi, fiii unor torţionari comunişti, veniţi şi îi acuzaţi pe prietenii noştri dispăruţi că fac parte din şirul marilor vinovaţi care au întronat şi slujit dictatura stalinistă în România.

Să tragem răbojul din grindă şi să socotim: tatăl dumitale, domnule Vladimir Tismăneanu, cunoscut sub nu­me­le de Leon Tismineţchi, zis Ciungul, a fost agent KGB de când a dat în pământ şi până a murit. Stabilit în România după 23 august 1944, el raporta periodic Ambasadei sovie­ti­ce tot ceea ce se întâmpla în cadrul CC al PCR. La cererea expresă a lui Gheorghiu-Dej, Hruşciov a aprobat să fie eli­mi­nat din cadrele activului de conducere. A fost trecut lu­crător la Editura Politică, sub conducerea lui Walter Roman, unde a tradus, sunt dator s-o spun, în chip excelent ope­re­le lui Vladimir Ilici Lenin. Ani lungi m-am delectat cu scă­pă­rătoarele lui întorsături de fraze. Reproduc din memorie o misivă a lui Lenin către un secretar PCUS de gubernie: “Sti­mate tovarăşe N, pentru victoria revoluţiei împuşcă-i imediat pe toţi culacii din gubernie, pe toţi ţăranii mijlocaşi şi şi pe şovăielnici”. Acest şi adverbial îi dă şi astăzi emo­ţii calofilului care sunt. Pe când tatăl tău se străduia să ne pună sub ochi asemenea “opere”, tatăl lui Mihai Un­gheanu ara pământul în arida câmpie a Bărăganului. N-a fost membru al PCR, dar, se înţelege de la sine, el a impus comunismul în România.

Şi acum între noi, domnule Andrei Cornea. Vreau să te învăţ o rugăciune musulmană. Iat-o: Dă-mi, Doamne, să ştiu multe, dar să nu trec prin toate. Dar nu! Tu, balaure filo­zof (cu s sau cu z, nu ştiu cum îţi convine?), vrei să treci de-a curmezişul prin toate şanţurile.

Adrian Păunescu este, după părerea mea, un poet ex­cep­­ţional. Uneori cu aspre scăderi. Dar nu asta mi s-a părut că te interesează pe dumneata, ci faptul că, în timpul co­mu­nismului (adică în timpul vieţii noastre!), a scris când n-a avut încotro şi versuri închinate regimului pe care atât de mult îl urăşti, încât îmi vine să cred că eu, şi nu dum­nea­ta, sunt fiul lui Paul Cornea, fost secretar al CC al UTC între 1948 şi 1954. Domnul Paul Cornea, pentru cultura că­ruia nutresc un deosebit respect, era în acei ani legătura directă a tuturor organizaţiilor de tineret cu următorii tovarăşi din conducerea superioară: Ioşka Chişinevski, Leonte Răutu şi Ofelia Manole.

Chişinevski a fost poate cel mai mare ticălos dintre toţi comuniştii care au pus pingeaua pe grumazul ţării ăsteia. Răutu nu lăsa să mişte nici frunza, nici ramul şi nici un vers din Eminescu. Iar Ofelia Manole… ei, tovarăşa Ofelia Manole, secretară de partid a comitetului regional Bucu­reşti, a fost cea mai sumbră ticăloasă care a trecut pe Bulevardul Magheru. Bătrânii scriitori pe care i-am cunoscut şi care mi-au rămas în inimă ca mari maeştri preferau să ajun­gă în Piaţa Unirii ocolind pe la Giurgiu decât să dea ochii cu tovarăşa Manole. Cred că nici Elena Ceauşescu n-a reuşit decât arareori s-o egaleze pe tovarăşa Manole. Cu toţii au răsuflat uşuraţi în ziua când un soldat, îndrăgostit de nepoata tovarăşei, a introdus două rafale de gloanţe în inima ei iubitoare de literatură, pe motiv că i-a refuzat mâna nepoatei sale. Dacă ai şti ce jale a fost în Bucureşti, şi acum sunt oameni care lăcrimează!

În anul 1948, când tatăl dumitale ţinea o strânsă legă­tu­ră cu corifeii comunismului românesc, învăţătorul Constantin Păunescu, din comuna Bârca, judeţul Dolj, intra în închisoare pentru ani lungi şi grei fiindcă fusese membru al Partidului Liberal. Nu ştiu dacă veniseşi pe lume, dar tocmai în anul acela (ca să vezi brodeală!) marele George Că­li­nescu era dat afară de la catedra pe care o deţinea la Universitate şi în locul lui era numit un dentist, un tinichigiu (bi­ne-a zis psalmistul mai anul trecut că şi azi avem nevoie de tinichigii şi chelneri), răspunzând la numele de Ion Vitner şi care-l avea asistent – ţin’te bine, neică! – pe tovarăşul Paul Cor­nea. Buldozere, progres şi luptă pentru ridicarea Româ­niei pe noi culmi. Călinescu nu s-a mai întors niciodată la ca­tedră. Nea Costică Păunescu s-a întors acasă ca să moară. Iar Adrian, fiul său, trebuie să plătească în eternitate pentru fap­tul că nea Costică a ales greşit: în loc să se ţină de pulpa­na roşie a lui Papaşa, credea în Brătieni şi în I.G. Duca. Când mor scriitori ca Ungheanu şi Păunescu, neamul ro­mâ­nesc simte că i se rup un braţ, un râu sau un codru. No­rocul aces­tui pământ este că în aceeaşi noapte, undeva în­tr-un sat sau într-un oraş, la apus de lună sau la răsărit de soare, se naşte un alt soldat care să acopere tranşeea rămasă goală.”

Fănuş Neagu

Fănuş Neagu, către jurnalişti: Urât mai trăiţi, domnilor! Hienele care sfîşie dreptul la viaţă

15 septembrie 2008

“În numele amicitiei ce ne leaga,te rog sa inserezi în Jurnalul National aceste rînduri adresate multor ziaristi sau reporteri din mass-media centrala, tineri sau mai putin tineri, dar toti de o seama cu barbaria. O fac atît în numele meu, cît si al unor prieteni ca Radu Beligan, Sergiu Nicolaescu si Stefan Iordache, hartuiti, ca si mine, cu nerusinare tenace, de niste condeie butucanoase.

Va e foame de moarte de ne cautati prin toate spitalele? Asteptati-o cu încredere în pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit la nici o întîlnire. Cei care nu ma credeti, puneti mîna pe o lama si ascutiti-o pe venele de la o mîna. Straniu e faptul ca majoritatea dintre voi vor muri fara sa se fi nascut. Un scriitor german, Hans Fallada, a scris un roman intitulat “Fiecare moare singur”. Macar pentru simpatia pe care o purtati scriitorilor straini – cei români de mult nu mai intra în discutie –, încordati-va sa gasiti o explicatie pentru lipsa umbrei voastre pe copertele istoriei contemporane si lasati-ne pe noi în pace. Cred însa ca exemplul Fallada, pe care l-am ales, nu e fericit, întrucît, daca va mai spun ca tot el a scris si romanul “Banii nu fac doi bani”, aleluia!, voi, care stiti ca banii fac totul.

Da, sînt bolnav – cancer de prostata cu diseminari –, ma tratez la Spitalul Elias (ma opresc , sa fac o plecaciune în fata medicilor, asistentelor, infirmierelor si tuturor slujitorilor acestui spital pentru imensa lor dragoste de oameni) si nu doresc altceva decît sa ma lasati în pace cu nenorocul, suferinta, spaimele si sperantele mele. Eu stiu sa îndur, vîrsta m-a învatat multe, dar am o familie, rude, prieteni pe care-i îngroziti cînd ma îngropati a doua oara în decurs de sase luni. Va întreb: o faceti din pustiu sufletesc sau din cea mai elementara lipsa de constiinta profesionala? Apoi, ce bucurie va trezeste suferinta altora? Si, mai ales, pentru ce ne vreti dincolo de dincolo? Literatura nu cititi, prin urmare nici cartile mele, la film nu mergeti, la teatru nici atît. Îmi închipui cu toata sinceritatea ca nici de urît nu ne urîti. Atunci nu încape decît o singura explicatie: sînteti mînati cu biciul de patronii vostri sa aduceti stiri ce sa sature asteptarile unui public, de voi însiva format metodic, de-a lungul timpului, ca amator de telenovele imbecile, senzationalism ieftin, erotism vulgar etc.

As mai avea destule sa va spun, dar ma opresc aici, încheind cu fraza unui mare scriitor rus (voi, se întelege, ati fi vrut sa fie unul american, dar n-am ce face): “Urît mai traiti, domnilor!”.

Fănuş Neagu

Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/

Revistele ARP

http://www.youtube.com/watch?v=8yCAwiTyCiQ&feature=related

Oamenii au datorii si drepturi egale intr-o societate civilizata. Cu toate acestea, intre ei exista deosebiri de inzestrare. Majoritatea au o inteligenta medie, altii sunt dotati cu insusiri intelectuale deosebite, iar altii sunt deficitari pe acest plan. Fiecare ar trebui sa-si gaseasca locul potrivit si sa i se incredinteze de societate sarcini corespunzatoare dotarii sale. Din pacate, cam nu se intâmpla asa, deoarece intervin si alti factori, unii firesti, dar altii nefiresti, rezultati din jocuri de interese, cam prea des politice, din rudenii si prietenii. Oricum, cei inzestrati in mod deosebit, elitele, ocupa – sau ar fi firesc sa ocupe – pozitii insemnate pe scara ierarhica a oricarei societati.

Elitele merita respect si pretuire, dar, totodata, calificarea respectiva trebuie acordata doar pe criteriul valorii si a comportamentului. Faptul ca cineva si-a efectuat studii peste hotare nu-i confera automat calitatea de elita, ci doar rezultatul concret al efectuarii lor. Sunt si cazuri, când doar starea materiala prospera a unor parinti sta in spatele unei pseudoformari. Nivelul de pregatire atins si mai ales finalizarea acestor studii reprezinta cartea de vizita reala a celui in cauza si certificarea insusirilor si straduintelor sale, care-l fac demn de a fi cuprins in categoria sociala amintita, atât de insemnata si de necesara oricarui stat.

Fara indoiala, plecarea elitelor dintr-o tara nu poate fi decât spre paguba acesteia si a comunitatii umane careia ele ii apartin. Orice stat trebuie sa se straduiasca sa creeze conditii pentru ca acest fenomen sa nu aiba loc si mai ales in proportii de masa. Materia cenusie pierduta reprezinta o paguba grava, paralizanta, in dezvoltarea oricarei tari, fara a mai vorbi de irosirea unor resurse in pregatirea carora se investeste un timp indelungat, in diverse forme de invatamânt a unor tineri valorosi, nu pentru folosul comunitatii nationale ci pentru altii !

Dar, totodata, este vorba si de comportamente individuale si de prevenirea de catre societate a unei atari stari de lucruri. Daca oamenii sunt crescuti fara radacini, ei nu vor fi insufletiti decât de dorinta de prosperitate si de un egoism individualist dus dincolo de limite. O cârmuire inteleapta trebuie sa tina seama de acest lucru si sa se ingrijeasca ca sistemul de invatamânt sa formeze pe copii si pe tineri ca cetateni ai lumii, ai Europei, dar inainte de toate ca fii ai acestei tari. In egala masura, ii revine si familiei sa educe pe cei mici si cei tineri in spiritul dragostei fata de  patrie, ceea ce cam nu se mai intâmpla. In ultimele decenii, a fost propagata cu o adevarata fervoare, demna de o cauza mai buna, o contraeducatie nationala, iar noua lege a invatamântului nu face decât sa se incadreze pe aceasta directie de o deosebita gravitate in procesul atât de important si de delicat al formarii unor viitori cetateni.

In realitate, suntem confruntati cu o situatie care ar trebui sa ne ingrijoreze in cea mai mare masura. Economia infeudata strainatatii – dincolo de proportiile firesti ale incadrarii noastre in economia europeana si mondiala, bogatiile subsolului riscând o grabnica instrainare din jocuri politicianiste si interesate si totodata milioane de români destarati, unii dintre ei probabil pe un drum fara intoarcere, iata un tablou real si ingrijorator. Recensamântul ne-a dezvaluit, de altfel, o situatie demografica de o deosebita gravitate.

Dar grava este si starea de lucruri privind constientizarea nationala. Multi din locuitorii acestei tari n-au fost pregatiti si nu se comporta ca cetateni ai ei, ca fii ai acestui pamânt. Putini sunt cei preocupati de a fi de folos si de a-si sluji comunitatea; buna stare personala reprezinta obiectivul fundamental, ba uneori si unic si al unor oameni inzestrati si de calitate, cuprinsi prin insusirile lor printre elite. Ei manifesta indiferenta fata de tara si fata de mersul afacerilor publice sau un interes doar in masura unui folos personal. Un semnal de ingrijorare, semnificativ si alarmant, il reprezinta neexercitarea de foarte multi a dreptului de vot, indiferenta electorala, inclusiv a celor cuprinsi intre elite.

Cezura intre aceasta categorie si restul populatiei este o alta problema. Acolo unde ar trebui sa existe o solidaritate si elitele sa exercite un real rol de indrumare lucrul acesta nu are loc. Dimpotriva, de ambele parti suntem confruntati cu o atitudine necorespunzatoare, ceea ce lasa loc unor factori perturbatori demagogici sa turbure apele si asa cu mult prea involburate! Este timpul sa revenim o natiune, chiar si in acest mileniu dominat de lumea virtuala, de progrese tehnice neasteptate, la care suntem realmente dotati sa participam, creator si eficient, in primul rând prin elitele noastre, dar si prin efortul unit al tuturor. România trebuie reasezata la locul ei cuvenit, dar pentru aceasta trebuie sa dorim acest lucru cu totii si sa actionam in aceasta directie cu insusirile si vointa noastra, asa cum inaintasii nostri au stiut s-o faca cu un secol si jumatate in urma!

autor: acad. Dan Berindei

sursa: Foaie Natională

Perigeul Super Lunii din mai ar fi trebuit să ne trezească, potrivit exagerărilor mass-media, pe unii mai inteligenţi, mai bogaţi, pe alţii, cu mai mult bun simţ, însă apropierea satelitului natural de Pămînt l-a debarcat pe Sarkozy de la Elysée. Dreapta a fost învinsă, stilul brutal, haotic, mereu pus pe harţă, al liderului francez, a pierdut în faţa unui suflu, aparent, echilibrat. Adică se poate merge la echilibru şi prin stînga. Mulţi analişti îi împrumută batista sau îi şterg lacrimile lui Sarkozy. E cert, Franţa avea nevoie de un Francois Hollande, de o schimbare, de un preşedinte pentru popor şi de un nou început acasă şi în Europa. Politica de austeritate, sursa de îmbuibare a clasei de vîrf, a fost învinsă prin victoria lui Hollande, care, sigur, îşi va ţine promisiunea de a „rupe pactul fiscal” european. „El Pais” din Spania scrie că „stânga europeană renaşte pe acest 6 mai în Franţa”, că victoria socialistului „deschide o nouă etapă politică în Franţa şi în Europa”, odată cu sfîrşitul directoratului cunoscut sub numele „Merkozy”, cu „tot accentul pus pe austeritate”. După circa 15 ani, stîngii i se redeschide şansa redresării Franţei. Într-o Europă dominată de partide centru-dreapta, Victoria lui Hollande dă fiori. Nici bine nu se închiseseră secţiile de votare, că au început bombardamentele cu felicitări şi invitaţii. „Aveţi puţintică răbdare”! Deocamdată vin felicitările. Pe urmă, îl vor pune la microscop şi-l vor strînge în menghină cu ticăloşia specifică rechinilor. Deşi nu iubeau stînga, oficialii americani şi germani, convinşi de importanţa lui Hollande în geopolitică şi dorind să-i captureze atenţia, l-au sunat imediat, cerîndu-i vizita.

Mă îndoiesc că noi, românii, vom avea curînd parte de un preşedinte pentru care poporul să fie mai presus de orice. Am sărit dintr-un guvern în altul. În patru ani am avut parte de opt formule de guvernare şi de şapte premieri. În 22 de ani n-am făcut altceva decît să schimbăm şi să rotim prin vot, hoţii sătui cu hoţii flămînzi. „Şi cu asta ce-am făcut?” – vorba lui Constantin Tănase. Dacă noul guvern va eşua în încercarea de a conduce ţara spre bunăstare, trebuie să înţeleagă faptul că vremea lor v-a apune definitiv. Românii s-au săturat de circ, de sărăcie, şi au aşteptări enorme, cu toate că Ilie, analistul, care a cobit nefundamentat de-a lungul capitalismului democrat, o ţine într-una că românii vor dispărea peste 20 de ani. Din care mînecă a scos porumbelul? De ce neapărat 20? Putea fi mai creativ dacă se pronunţa cu 21, 19, 22. 20 e prea brucanian. Numai Dumnezeu ştie ce va fi în ţara noastră peste 20 de ani. Că România a fost tîrîtă într-o situaţie extreme de grea, că a fost devalizată, că are mulţi duşmani, chiar printre români, poate observa orice cetăţean cu inteligenţă medie. Veniţi cu soluţii domnule analist, chiar dacă veţi atrage ura celor care au pus la cale neantizarea românilor. De discursuri ne-am săturat. Lumea toată e un „discurs suprareal despre cădere”. Doar cel al lui Hollande mi s-a părut plin de însufleţire şi speranţă pentru mulţime.

Cine, din garda valeţilor şi neoliberalilor proamericani, va urma după Berlusconi şi Sarkozy? Lesne de ghicit. Încet, dar sigur, în Europa vor veni schimbările mult aşteptate. A treia încoronare a „Ţarului” Putin (preşedintele care a redat demnitatea Rusiei), ţinută în Marele Palat de la Kremlin, în fosta sală a tronului din vremea Rusiei ţariste, dă fiori marilor puteri, sugerînd că va fi cel mai „longeviv” conducător de la Stalin încoace, spre disperarea Occidentului, pus pe schimbări serioase, cu implicaţii în Europa şi în lume. În Grecia, după ce a obţinut un scor de 6,84%, potrivit rezultatelor oficiale, a intrat pentru prima dată în Parlament aşa-zisa formaţiune neonazistă Chrysi Avgi (Zori de aur), care doreşte scuturarea ţării de sclavia organismelor financiare mondiale. Chiar şi ministrul bulgar de finanţe, Simeon Djankov, declară public că „FMI dă sfaturi proaste şi nu insistă pe aplicarea unor bune politici în ţările aflate în criză financiară, ci este parte a problemei, adîncind-o, nu parte a soluţiei. Prin urmare – a concluzionat el – Bulgaria nu are nevoie nici de asistenţă financiară şi nici de bani de la Fond”. Are dreptate, ţările de sub tutela F.M.I. au devenit colonii insalubre, unde cămătarii mondiali se distrează cu banii şi cu viaţa oamenilor.

Maria Diana Popescu

Sursa: REVISTA ART EMIS

Aducător de apă vie,

Dorind a lumii măreţie

Răstălmăceşti prin versuri şi cântare

Iubirile născute şi înălţătoare.

Aşa eşti tu , un iubitor de neam !

Nutrind un bine nerecunoscut,

Pătrunzi în lume şi-n durere,

Amurgul însă-i de temut…

Uimirea frazei simple şi întortochetate

Năpădeşte în gândurile însufleţite.

E greu să taci, e greu să faci dreptate

Săracă-i  lumea fără demnitate…

Cuvânul tău însă rămâne

Udând grădina lumii azi şi mâine…

1983

Mariana Gurza

(Din vol.Paradox sentimental, Editura Augusta, 1998, Timişoara)

 *

V-aţi întrebat vreodată de ce plâng poeţii? Pentru că aşa le-a fost dat. Poate un strop de nebunie sau o sensiblitate exagerată. O altă lume în care indiferenţa le este străină.

Oamenii din jurul lor ocupă un loc aparte. De cele mai multe ori uită de ei, de suferinţa lor şi o trăiesc pe a altora.

Se contopesc cu cel sărman, cu cei răpuşi de boală, cu cei singuri, lăcrimând, simţind durerea, durerea lumii.

Au o singură dorinţă…. să găsească în toate armonia, liniştea şi pacea sufletească.

Îşi urmează drumul…. un drum greu presărat uneori cu umilinţă dar nu ezită să-şi urmeze crezul. Aşa înţeleg ei drumul spre mântuire. Să prindă un surâs, să ţină flacăra dragostei vie.

Sunt stigmatizaţi poate profetic de a fi mereu aproape de ceilalţi, chiar dacă, însăşi singurătatea lor complicată de politică şi mizerie le tulbură gândurile.

Este ceva de neînţeles în acest univers creat parcă din ceruri.

Ne plângem părinţii, prietenii care ne-au marcat existenţa.

Nu ne oprim niciodată. Mergem pe acest drum în ciuda prafului ce se ridică ucigător.

Mariana Gurza

2010

http://www.youtube.com/watch?v=8yCAwiTyCiQ&feature=related

“Povod” reprezintă romanul (auto)biografic de debut al dlui Boris David (Bucureşti, Editura Semne, 2004). Pseudonimul ales pentru semnarea scrierii este Daris Basarab. Acesta i-a fost necesar pentru a distinge autorul de literatură beletristică de cel al mai multor lucrări ştiinţifice din domeniul cercetării metalelor rare şi radioactive, publicate în cursul unei vieţi în întregime închinată ei.

Născut în anul 1929, în Ismail, a vieţuit dincolo de Prut până în 1944, când familia lui s-a refugiat în România. Va să zică, “Povod” va apare atunci când scriitorul are vârsta de 75 de ani. Iar aceasta nu s-a putut săvârşi cu mijloace proprii, ci datorită unui gest minunat al unui fost coleg de şcoală şi facultate, în momentul dezvăluirii preocupărilor secrete ale prietenului său. Atâta încredere avea în seriozitatea preocupărilor celui sponsorizat încât i-a dus manuscrisul la tipărit dar de citit nu l-a citit decât după ce a fost transformat în carte. Slavă lui Dumnezeu că spicuim şi astfel de exemple într-o lume haină ca cea contemporană.

            “Povod” constituie o admirabilă frescă a evenimentelor traumatizante desfăşurate în Basarabia odată cu năvălirea sovieticilor şi instaurarea unui regim de teroare şi crimă, de nebănuit de către aceia care nu au vieţuit acolo în acea perioadă. Istorisirea este condusă până la reocuparea provinciei româneşti de către armata naţională. Victoria ei peste Prut a deschis drumul unei pături birocratice autosituându-se nu departe de conceptul modern al mafiei, ceea ce repeta situaţia locală din anii succedând alipirii de odinioară la patria-mumă.

            Accentul naraţiunii este pus pe întâmplările împovărând Biserica şi pe apropiaţii ei. Cunoaşterea cu preponderenţă a acestei zone sociale se datorează faptului că părintele viitorului scriitor a lucrat, angajat laic, la Consistoriul ismailitean.

            Invazia roşie a transformat întreaga Basarabie într-o imensă temniţă ale cărei ziduri coincideau cu limitele ei geografice. Această constatare susţine comentarea volumului în rubrica de faţă.

            Ne aflăm la biserica Soborului, cu hramul Sfinţii Nicolae şi Dumitru. Este plină până la refuz, ca la o mare sărbătoare. Dar praznic nu este, ci adunarea tuturora aici e motivată de căutarea unui răspuns la rechiziţionarea de către N.K.V.D., peste noapte, a clădirii Consistoriului. Nimeni, cleric sau credincios, nu mai are îngăduinţa să-i calce pragul. Tocmai pentru a comunica obştii aceasta glăsuieşte Episcopul adorat de mulţimea ce se înghesuie să afle veştile şi să dobândească o mângâiere mult nădăjduită. Ba şi mai cutremurătoare lucruri încredinţează el urechilor atente de parcă ar glăsui Domnul însuşi. De acum înainte, noii stăpâni interzic tot ce poate fi interpretat drept propagandă creştină, cum ar fi, de pildă, predicile la încheierea liturghiilor. Arhiereul însuşi a fost dator să-şi părăsească reşedinţa şi să se mute la mănăstirea din preajma oraşului. Orice încălcare a noii discipline creştine orăşeneşti va conduce de azi înainte la închiderea locaşelor de cult.

            Ascultând spusele conducătorului duhovnicesc, oamenii îşi cad unii-n braţele altora, cu sângele fugit din obraji. Izbucnesc în hohote de plâns.

            Ca un făcut, fără să fi dat nimeni poruncă, izbucneşte mugetul clopotului cel mare. Clopotarul, ins de vreo 50 ani, a luat singur iniţiativa de a chema întreaga aşezare la rugăciune. Episcopul pricepe pe dată pericolul ce-l aruncă asupra tuturora gestul aceluia, dar nici nu se hotărăşte să mustre elanul angajatului său evlavios. Îşi pleacă Prea Sfinţita-i frunte Chemării. În urma unui semn, toţi preoţii se adună îndărătul său, înaintea Uşilor Împărăteşti, şi rostesc într-un glas şi un cuget Tatăl nostru. Smerenia e curând înlocuită de revoltă. “Tatăl nostru nu mai suna a rugă, era o cerere aproape ultimativă faţă de Dumnezeu! Dumnezeu era chemat să repare nedreptatea la care fără îndoială că şi El contribuise, chiar dacă o făcuse pentru a pedepsi, pentru a trezi la credinţă.”

            Nu trece mult şi apar puştile automate. Un ordin scurt le expediază pe trepte-n sus, în căutarea pricinii umane a dezordinii de neiertat. “Clopotul a tăcut. Făcând cale întoarsă, cei doi soldaţi au revenit cu clopotarul, ţinut la respect de ţevile automatelor. Lumea a amuţit. Forfota s-a oprit. Spaima se citea pe feţele încinse de tensiunea ce-i apăsa pe toţi. Un gest de binecuvântare schiţat de episcop în direcţia clopotarului, apoi un pas hotărât în aceeaşi direcţie şi, spre consternarea micului comandant, cu o mână blândă, dar fermă, Prea Sfinţia Sa i-a împins pe cei doi soldaţi, luându-l la braţ pe clopotar şi alăturându-se grupului de clerici din faţa altarului, a strigat: “În casa Domnului, eu sunt stăpânul! Vă rog să părăsiţi Sfântul lăcaş!”” (p.17-18). Până acum, episcopul slujea noii orânduiri, adică expunea credincioşilor regulile de vieţuire dictate de N.K.V.D. Abia pricepând el Chemarea făcută de Dumnezeu prin clopot, îşi aminteşte că îl reprezintă pe Dumnezeu însuşi. Parcă i-ar fi fost luat un văl de pe ochi: “În casa Domnului, eu sunt stăpânul! Vă rog să părăsiţi Sfântul lăcaş!” Şi îl ia sub ocrotirea sa pe clopotarul care, fiind slujitorul bisericii, este slujitorul Domnului şi se cade ocrotit ca atare.  

            Că nu a fost numai o chemare de clopot, ci însăşi Chemarea lui Dumnezeu o dovedesc cele petrecute după ieşirea furibundă a uniformelor străine. “Strigăte de bucurie, îmbrăţişări, îngenuncheri, cruci, multe cruci, ca la ortodocşii de rit oriental, ca la pravoslavnici. De obicei, în biserică, populaţia enoriaşă participantă la slujbe era eterogenă, ruşii ocupând un loc important. Şi totuşi, ca la comandă, toată lumea vorbea numai româneşte! Nu mai era un amestec etnic, era un popor, un popor care simţea româneşte, care vorbea româneşte” (p.18). Răspunsul la Chemarea lui Dumnezeu era evident o resurecţie a dragostei dintre creştini, indiferent de neamul de origine.

            Chemarea dă roade tot mai adânc evanghelice. Preotul Ilaşcu este arestat; soţia sa, urmărită pretutindeni. Este al doilea slujitor al altarului care dispare. Prezvitera e chinuită de spaime. Într-o bună zi, sună careva la uşă. Îşi învinge temerea; întreabă cine o căuta. “Suntem noi, de la biserică, v-am adus ceva de mâncare. Am aflat că aţi rămas singură. (…) În oraş nu găsiţi aproape nimic. (…) V-am adus ceva de mâncare şi o pâine de casă”, îi spun nişte femei (p.82). A trecut clipa jelaniilor pentru soarta Consistoriului. A venit clipa împlinirii poruncii lui Hristos de a ne iubi aproapele. Nu peste mult timp, ba chiar ziua următoare, altcineva o caută: tatăl naratorului. “Stai liniştită, am venit să-ţi aduc ceva de la protopopul Popescu. Ştii că după dispariţia episcopului, el face interimatul. Aşa au hotărât preoţii. Uite, ai aici nişte bani, nu mulţi, dar o să-ţi prindă bine. Banii provin de fapt de la enoriaşii Soborului. În măsura posibilităţilor, ai să mai primeşti. Astea sunt singurele surse de venit ale vechiului Consistoriu, care continuă să mai funcţioneze în umbră” (p.83).

            Reacţia poporenilor la năvala barbariei este una în duhul aceleia preconizată de Domnul Iisus şi ea se săvârşeşte ca o urmare firească a Chemării de Sus.

            Multe prilejuri de a se manifesta conform Chemării au avut şi în România preoţii şi credincioşii. Nu-l pot uita pe părintele Gheorghe Chiriac, cunoscut de mine prin lagărele de muncă din Baltă. Era condamnat pentru ceea ce justiţia falsificatoare a adevărului a numit: ‘ajutor legionar’. Anume a trimis nişte bani unui legionar ieşit de curând din închisoare, pentru că acesta nu avea din ce trăi, după cum i se povestise; însă preotul cu studii filosofice în Germania nu făcuse nicicând altă politică decât aceea a dragostei creştine dintre oameni. Şi, dealtfel, nici măcar nu-l cunoştea pe respectivul înfometat.

            Cât îi priveşte pe acei preoţi care au fost chemaţi şi nu am aflat despre jertfa lor, îşi cunosc prea bine ascultarea de Dumnezeu şi se odihnesc întru binecuvântarea ei.

 Mihai Rădulescu 

“Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste”, vol. II

Consiliul Judeţean Timiş, Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Timiş, Fundaţia pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” Timişoara, Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor” din România – Filiala Timiş, Universitatea „Ioan Slavici” Timişoara, Mitropolia Banatului, Arhiepiscopia Timişoarei, Protopopiatul Ortodox Român Timişoara I, Garnizoana Timişoara, Centrul Militar Zonal Timiş, Despărţământul „Ioachim Miloia” Timişoara al Astrei, Societatea Culturală „Patrimoniu” Timişoara, SIIP Timiş – Federaţia „Spiru Haret”,  au organizat, în data de 24 mai 2012, Timişooara  „Simpozionul Internaţional “COLUMNA 2000 ” ediţia a XXIII dedicată ZILEI EROILOR NEAMULUI ROMÂNESC ŞI MEMORIEI MARELUI OM DE CULTURĂ AUREL TURCUŞ. Manifestarea a debutat la ora 15, la CERCUL MILITAR Timişoara cu un ceremonial de deschidere, specific unor astfel de împrejurări, urmat de Binecuvântarea simpozionului şi a participanţilor la acesta, de către Prea Onoratul părinte drd. Zaharia Pereş, consilier cultural al Mitropoliei Banatului.

A urmat un cuvânt de salut din partea organizatorilor, ocazie cu care au luat cuvântul domnul dipl.ing. Răzvan Hrenoschi, director executiv al Direcţiei de Cooperare şi Informatică din cadrul Consiliului Judeţean Timiş, prof. Ciprian Cipu, manager al Centrului de Cultură şi Artă al Judeţului Timiş, General de brigadă Gheorghe Simina, comandant al Garnizoanei Timişoara şi al Brigăzii 18 Infanterie Banat, Col.Mircea Cosor, comandant al Centrului Militar Zonal Timiş, Lt. Col. (r.) jr. Nicolae Drăgan, şef al Cercului Militar Timişoara, Prea Onoratul Părinte drd. Zaharia Pereş, consilier cultural al Mitropoliei Banatulu, prof. univ. dr. Titus Slavici, preşedinte al Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” Timişoara, prof. Virgil Popescu, preşedinte SIIP Timiş – Federaţia „Spiru Haret”, conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu, preşedinte al Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor” din România – Filiala Timiş, director al Liceului „Ioan Slavici” Timişoara şi prof. univ. dr. Dumitru Mnerie, rector al Universităţii „Ioan Slavici” Timişoara.

În continuare au fost prezentaţi oaspeţii şi invitaţii de onoare ai manifestării, după care au susţinut comunicări ştiinţifice în plen: Prof. Univ. Dr. Doina Benea (Despre o posibilă abandonare a Daciei Romane în timpul împăratului Galienus); Prea Onoratul Părinte drd. Zaharia Pereş (Biserica Ortodoxă Română şi eroii săi) ; Vasile Barbu [Uzdin, Voivodina-serbia] (Aurel Turcuş, marele prieten al românilor din Serbia); cercet.şt. I dr. Ioan Hategan (In memoriam Aurel Turcuş) ; prof. univ. dr. Radu Păiuşan (Necesitatea cinstirii eroilor); prof.univ.dr.Dumitru Mnerie (Despre demnitatea la Aurel Turcuş); Prof. Virgil Popescu (Eroismul ţăranului român manifestat de-a lunul istoriei în lupta pentru libertatea şi neatârnarea poporului nostru) ; Prof. Dr. Cornel Petroman (Patriotismul şi eroismul la români); Col.(r.) Constantin C. Gomboş (Prietenul meu, istoricul Aurel Turcuş) ; Prof.dr. Sorin Ionescu (Fortificaţii medievale bănăţene); Prof. Otilia Breban (Aurel Turcuş cel nemuritor) ; Prof.Diana Sarca (Fapte de eroism ale dascălilor români de-a lungul istorei ) ; conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu ( Victorii celebre ale oştilor române – Atacul de noapte ( 16/17 iunie 1462).

În finalul simpozionului a fost lansată Revista de cultură „Columna 2000”, nr. 49-50/2012, prezentată cu multă căldură de  cercet.şt. I dr. Ioan Hategan  membru al Academiei Române – Filiala Timişoara.

Într-o formă grafică de excepţie, cu articole şi noutăţi culturale semnate de nume reprezentative ale Banatului şi nu numai.  

„Simpozionul Internaţional “COLUMNA 2000 ” ediţia a XXIII-a, dedicată ZILEI EROILOR NEAMULUI ROMÂNESC ŞI MEMORIEI MARELUI OM DE CULTURĂ AUREL TURCUŞ s-a bucurat de o largă participare şi o intensă mediatizare în presa scrisă şi audio-vizuală timişoreană.

Responsabil de proiect,

conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu

Sursa imagine : “Lucrări de artă ale sculptorului Aurel Gheorghe Ardeleanu”

Aurel Turcuş, scriitor, poet şi ziarist, membru al Uniunii Scriitorilor şi autor a numeroase volume de poezie, proză, critică literară sau etnografie, ne-a surprins plecând spre lumea veşniciei, la câteva zile după ce îşi lansase ultima carte, Muzeografie timişoreană, ediţia a II-a, Editura Eurostampa, Timişoara, 2012, la Biserica Parohială Ortodoxă Română Dacia.

A animat, mai ales de-a lungul ultimelor două decenii, sute de manifestări, de la medalioane aniversare şi simpozioane istorice, la festivaluri de creaţie religioasă, concursuri de debut şi schimburi culturale cu comunităţile româneşti de peste hotare. Mai multe distincţii de prestigiu, precum Premiul Uniunii Scriitorilor din România (2003), Premiul festivalului internaţional „Mihai Eminescu” (2007) şi premiul Societăţii „Tibiscus” din Uzdin, Serbia (2003) i-au răsplătit dăruirea pe tărâmul artei.

Anul trecut, fusesem onorată în acelaşi lăcaş de cult, îmi fusese  conferită diploma ”Marele Premiu ‘Dosoftei” de către Societatea Culturală ‘Patrimoniu” Timişoara, Lumină Lină – Festival Internaţional de Creaţie Literară Religioasă, editia a VIII. Iată de ce am îndrăznit de a-mi aşterne gândurile pentru cel care m-a selectat şi m-a onorat cu acest premiu unic din toată activitatea mea umilă scriitoricească.

Mărturisesc că nu l-am cunoscut personal, i-am cunoscut însă activitatea, opera. Sunt oameni ziditori, mareţi în ale cuvântului, pe care îi poţi aprecia şi preţui în tăcere, cu  teama să nu fii copleşit de personalitatea lor… Un demers de a scrie despre Aurel Turcaş,  mi-l asum,  pornind de la “un cuvânt care poate fi arbore”, citându-l pe Constantin Noica : “Ca s-a născut pe pământul tău ori că a căzut ca o sămânţă din lumea altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică.”

În Timişoara , din păcate, există o anumită “castă” în care greu poţi fii admis sau tolerat…

Scriitorul AUREL TURCUŞ era ALTFEL!

Cu smerenie şi demnitate se apleca asupra celor care nu erau vizibili pe scena culturală bănăţeană, străduindu-se ani în şir de a-i aduce în lumină…”în lumina lină”.

Un model de viaţă, de corectitudine şi spiritualitate. Îi simţim lipsa, deşi, prezenţa sa o să domine conştiintele curate. Aurel Turcuş a văzut literatura română trimiţând la  B.P.Haşdeu,  ca “o câmpie poetică, unde fiecare creator de artă e ca un ram ce creşte în individualitatea sa”.

Fiecare an a fost important pentru scriitorul Aurel Turcuş, “pentru că firul vieţii se scurtează; în privinţa unei longevităţi nu sunt prea optimist, aşa că mă bucur de fiecare an împlinit; doresc sa fiu mulţumit de trecerea unui an prin realizarile din cursul lui…”

Trecerea timpului “de fapt ritmarea trecerii timpului o vad prin prisma activitatii; fac abstracţie de trecerea lui…În viaţa mea n-am cunoscut ce este plictiseala. Sentimentul trecerii timpului îl am numai când fac anumite retrospecţii…; în rest, timpul pentru mine înseamnă activitate, forţă spirituală, tinereţe… (Aurel Turcus)

Niciodata nu a avut sentimentul batrâneţii, dar “a simtit o anumita tristeţe că anii s-au adunat…”

A plecat, poate, cu acel sentiment de nemulţumire că multe lucruri nu le-a putut încă înfăptui, dar spera că o să le poată face pe toate cu ajutor divin.

 “Viaţa pământească îi este dată omului să-şi pregătească veşnicia  (…) Viaţa de aici este doar o şcoală în pregatirea noastră pentru viaţa veşnică”. (Nicodim Patriarhul României).

Scriitorul Aurel Turcuş a ştiut prin fapte şi simţire românească,  să-şi netezească drumul spre o altă viaţă…

Şi-a dorit sănătate, putere de muncă , aşa cum menţiona într-un interviu; două lucruri esenţiale pentru a-mi îndeplini condiţia de intelectual şi scriitor aşa cum doresc, făcând abstracţie sau luptând împotriva împrejurărilor destul de vitrege care sunt în societatea noastră pentru punerea în lumină a rezultatelor muncii unui om de cultură. Sunt o fire optimistă şi interesant este că nu simt, deocamdată, trecerea timpului astfel încât să mă marcheze negativ şi mă pot bucura foarte bine de viaţă. Nu mă pot defini ca persoană decât prin prisma preocupărilor mele scriitoriceşti, intelectuale, nu îmi văd existenţa fără a le trăi.

Cred ca sunt o persoană cu o leacă de har scriitoricesc şi de cercetator literar, cu o leacă de cultură şi, zic eu, un harnic muncitor pe ogorul ăsta al spiritualităţii. Mă bucur că vârsta vine o dată cu înţelepciunea… “.(Aurel Turcuş)

O mărturisire a scriitorului desprinsă parcă din file de Pateric…

Era mai mult decât atat, un om împlinit,  plin de HAR, având credinţă, demnitate şi  iubire faţa de semeni. Cărturarii bănăţeni erau mereu prezenţi în activităţile şi scrierile sale.Aş putea spune că, acum, Aurel Turcuş se numară şi el alături de Ioachim Miloia, ca un „harnic muncitor cultural”. Timpul va decide, nu noi, cei ce suntem vremelnicii timpului….

„Între fruntaşii noii generaţii bănăţene, caut în zadar unul care să fi unit mai multe cunoştinţe, cu mai multă dorinţă de a lucra şi cu mai mare spor în opera pe care, din fuga unei scurte vieţi, a putut-o întruchipa, decât harnicul muncitor cultural care a fost – cât mă doare s-o spun ! – Ioachim Miloia (Nicolae Iorga – În Neamul Românesc din 3 aprilie 1940)

După o istorisire a poetului-folclorist Aurel Turcuş din Timişoara, la noi ar exista încă în memoria bătrânilor legenda “Maiul Sfânt”. Conform acesteia, uciderea bătrânilor era obligatorie şi se făcea după un anumit ceremonial în vatra satului. Însă, unui fecior i s-a făcut mila de tatăl său şi în loc să-l omoare, l-a ascuns şi l-a hrănit cum a putut, pe ascuns. Dar s-a abătut asupra ţinutului o secetă mare, încât oamenii cădeau jos şi mureau de foame. S-a dus el în grota unde l-a ascuns pe tatăl său: ”Tată, a zis el, o să murim de foame toţi. O secetă groaznică a secat apele şi nu avem bob de grâu.” Tatăl i-a dat atunci povaţa: “Lasă, nu te teme de moarte, du-te unde-şi fac şoarecii şi guzganii muşuroaie şi adună pleava; du-te unde a fost aria şi adună pleava, apoi seamănă tot ce ai adunat şi vei avea grâu.” Feciorul l-a ascultat şi aşa a şi făcut, încât anul următor a fost singurul din ţara aceea care a avut grâu. S-au sesizat autorităţile şi au început să-i pună întrebari, să-l tortureze pentru a spune de unde a avut grâul. Până la urma a recunoscut că nu şi-a omorât tatăl din milă. De atunci împăratul a poruncit să nu se mai ucidă bătrânii şi a rămas proverbul românesc:”Dacă n-ai bătrâni să-i cumperi”!

M-am oprit asupra acestei legende, nu pentru a a-mi aminti vârsta scriitorului, pe care nici nu o cunosc…Spiritul său viu, tineresc, prezent printre noi, lasă o moştenire generaţiilor viitoare. Cuvinte pline de înţelepciune, reflecţii ce-ar putea da de gândit multora…

Îmi este uşor de a scrie despre Omul Aurel Turcuş. Este ca şi cum aş scrie o scrisoare dincolo de timp, el fiind  plecat într-o călătorie lungă şi din când în când, prin pagini alese, voi găsi ganduri şi poveţe, în aceeaşi lumină lină.

Lumină lină lini lumini
Instrăinându-i pe străini
Lumină lină,nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi sărăcit
Cel plâns şi cel nedreptătit
Si pelerinul însetat
In vatra ta au înoptat
Lumină lină leac divin
Incununându-l pe străin
Deasupra stiinsului pământ
Lumină lină Logos sfânt.

(Ioan Alexandru)

‘Iisus ne-a asigurat, zicând: “Amin, amin zic vouă: Cel ce ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis pe Mine, are viaţă veşnică şi la judecată nu vine, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan 4, 24). Iar în alt loc ne spune: “Iar viaţa veşnică aceasta este, ca să Te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (Ioan 17,3).” (Părintele Arsenie Boca, Viaţă şi Viaţă veşnică).

Până la învierea cea de acum tânjea şi Apostolul Pavel.

“Aceasta e biruinţa vieţii asupra morţii: învierea sufletului, biruinţă la care lucrăm şi pe care o aşteptăm.” (Părintele Arsenie Boca, Viaţă şi Viaţă veşnică).

Prin plecarea sa, cărturarul Aurel Turcuş a biruit! Hristos a Inviat !

Mariana Gurza

(Articol apărut în Revista de cultură “Columna 2000“, editată de Asociaţia Naţională Cultul Eroilor din România – Filiala Timiş, Despărţământul Ioachim Miloia Timişoara al Astrei, Societatea Culturală Patrimoniu Timişoara, anul XIII, nr. 49-50, 2012, Timişoara – Ediţie specială dedicată omului de cultură AUREL TURCUŞ şi ZILEI EROILOR NEAMULUI ROMÂNESC)

HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT !

 Notă:  Material scris în Săptămâna Luminată