9 Jun
2012

FURNICI ALBE (XII.1-12.) de George Anca

George Anca

XII

1

 

– Fastul mi-l închipuiam şi eu, ca tot bagabontu’, o farfurie, trebuia să mi-o închipui, pentru că era acoperită de capul meu, trebuia să mi-l închipui, pentru că era acoperit de o furnică mare.

– Şi iar scandal că furnica nu mai era acoperită, iar crabul calfakir, şi ce e scris pe banyan, tu ia capul, tu farfuria, luaţi vinovatul, ce facem cu nebuna dacă începe să cânte din altă lume?

– Se întunecă de prânz, ridicatu-v-aţi, foarte greşit, c-o să vă cureţe, toarnă, frânghii de cenuşă putrede, tăiaţi-le pe creştet, daţi-vă de pomană, plouaţi-vă a răcori-vă-ţi, pe uitate, de voi, că tunelul se botează şi va lepăda, lepădaţi-vă sănătoşi, să ne fie.

– Pentru azi ca niciodată şi ca totdeauna mi-e frig, în schimb, tot ce curge e rece, îmi îngheaţă cenuşa până mai încolo, peste forma corpului, ia mai râdeţi de tot omul în ragapsalmodiomede, ce te-mpingi, nu sta de vorbă, n-ai niciun haz, nicio scăpare.

– Nu nimeresc jocul, de-aia ispăşesc, nu v-aţi lăsat de prostii prea vechi, prea noi şi voi, eu mă ofer şi reînregistrat de visul bătăuş al uşilor bătute, nu-mi pot inventaria ştirbiturile, cartea, diferenţele dintre ambiţie, cât mai costă din plată.

– Nu eşti de aici, afară ori înăuntru, frumos îţi mai stă, mi se moaie inima de clipa ta, n-ai voie să mai vezi filmul, te cunoşti cât ţi-ar fi plăcut, ca-ntr-o oglindă fără lumină, uitându-te, spintecându-te boala stelelor din măruntaie, te-am cumpărat cu târnă.

– Păi sigur, niciun bocet, să vă mai descărcaţi şi nervii, v-aţi modernizat şi ce mai lăsaţi în muşuroi, la oase, ce ritualuri să ne-mprumutaţi, că şi vai de capul vostru, ne cunoaştem de undeva, după pantof, mintea noastră nu e de pe urmă, ca noi cu voi.

– Iar n-o nimerii, am chiar încurcat-o, n-am habar de joc, probabil am băut, mi-oi fi ieşind în cale şi după, n-ai decât, mi-e de lumea asta de mă aţineam s-o pomenesc şi poate să mă cerşesc prin deşert, ba nu, prin ploaie, nici prin tunelul intenţionat, auzi, ca o greşeală moştenită.

– Hereditate, păi cum, dictate, da’ mai terminda, termiditate, crabiditate, le-am adulmecat prin praful din norii de praf, încă mai tuşesc să-mi scuip zece ani şi mai mulţi nu, ca de atunci în urmă şi m-aş crede, ce mai, suntem ocupaţi.

– Nu trăncăni-n fronton prin apa de la rădăcină, te fluieră vântul şi nu la moară, nici în tunelul din locul gâtului, cât te mânca un crab din gol şi te-ai recăpătat din plin de la furnică, inimă de aur, ce te făceai de nu ploua şi n-o lua şi ea nu te cărăuşa.

– V-am bănuit prefăcuţi de pe pat, de le ziceţi paturi, din hrănitoarea-mi piatră, stana de sub umbrele de bambus, de tot potopite, cum va pica, vreodată să nu vă pară rău, dar că nu v-aş fi bănuit.

– Aşteptarea ta e-n lingură, a mea m-a dat gata şi s-a ales praful de noi, înghite-n sec, te blagoslovisem cu pantoful, n-a mers, te-ai dus pe copcă la primele mărunte libertăţi, închipuite şi mai bolnav, şi mai sănătos decât călare şi pe jos.

– Ai şchiopătat târându-te imaginar, acum cere-ţi scuze la masca zvântându-se cât n-o pălmuise frunza bananierului, te laşi pe-o parte, cum te-ai fi întors din somn pe deşteptare, ţi-e frică de ce n-ai fost la film, că adică, ai trăit degeaba, nu te-ai turnat.

– Chestiile astea sunt de mic interes şi n-aveţi decât să şi bociţi raderea dumneavoastră, priviţi în toată lumea, ce vedeţi dacă tot nu mai aveţi ochi să vedeţi, nu vă mai căuta nimeni, că n-are şi poate nici de unde, v-am smuls cumva spre a vă forţa să renaşteţi şi să ne vedem cu bine tălpile.

2

– Încep să vină peste o oră, i-am invitat acum zece ani, n-aveam să ne spunem din ce avusesem atunci pe buze, eram certaţi de-o viaţă, cu mănuşi, cu gheaţă, las un semn între ce nu a fost şi încă nu este, ne-ncercuim şi niciun cerc nu ne mai învârtească, nicio talangă nu ne mai deştepte, am înghiţit, aştept şi efectul, o copie, tot un drac, mă impresionează uşa deschisă, mi se-ntâmplă cam cum se luminează după ploaie prin uşă, dar eu sunt înăuntru, zac în mine, dau să mă târăsc, s-or pune în mişcare caii verzi, renunţ, iar renunţând am tot impresia aia şi mai trec, poate şi tu îţi mai aduci aminte de invitaţie, n-am comunicat-o din sfiiciune, nu te uita că m-am schimbat violent încât sunt în stare să aştept să deschizi uşa, e deschisă, neinvitată, ori tocmai de-aia, am renunţat şi la gânduri, la gândul tău chiar, până nu de mult îmi făcea plăcere să te acuz că m-ai omorât, nu ucis, omorât, nici omorât, din sfiiciune, ţi-ai întors ochii, ţi i-ai păstrat la vederea drumului înainte, vreau să zic vederea de drum, mă luasei la cozile ochilor, totuşi, te construiesc să mă aştepţi în avâtarea bocetului, cum era să nu regretăm singurul dor de a vedea filmul, ne-a costa cel puţin despărţirea, nomadizarea, se discută, cred şi eu, se exploatează, puisem mai mult de-o groază, taie, ce nervi anevoie, m-ai spart, şi mai încolo că asta e, piatră de piatră, îţi spun drept că m-am îndoit şi de tine, mă rupsesem, zăceam de sus în jos, după relief, dansam în cap, nori fără fulger, dacă eşti de acord, peste o oră şi jumătate ne-am duce într-o vizită la doamna Nandini, suferă, nu bine că nu suferă cum suferă, că suferă cum nu suferă, n-am idee de nesuferinţă, o să iasă circ şi cu întâlnirea-n cerc, de-ar fi iluzie şi nu e nici de-aia, când băteau ideile din palme, la stadion, ai zis, ba prin uşă, nu, că prin ferestre, nicio scară, în sus ori jos, depindem, cum se râmă, cum se dărâmă, nu mă mai pisa, intrăm la apă, ai vrea, apă dulce, eşti limpede şi te-a mai apucat şi-o tuse, ţi-ar plăcea caracatiţa, confuzia dintre furnici, n-aveam nicio prejudecată, nicio judecată, poate te aşteptam să vii când or începe să vină, cum nu te-am invitat decât acum zece ani şi numai pe tine, numai aceia vor veni neinvitaţi, iar tu vei fi uitat şi de ei, mă faci gelos de le închid uşa în nas, tu ce te faci, poate e duminică, anii călătoriei negre, scuză-mă, iar, mă recunoşti, abuzez şi-aşa, în genul sfiiciunii, masculin poţi zice nu zici, bine, numai tu eşti sfiicioasă şi nu mă bagi nici în pizda mamii, cenuşă, mi-am înghiţit calamburul, mai liberează-mă dacă poţi, e o gură de belie, cobori în gura beliei, ce faci în momentul de faţă, ce tot faci aici şi-mi rupi de la gură colacul, nu te întreb, ţi-aduci aminte că nu te întreb nimic, pentru că nu-mi răspunzi, nici nu ştiu ce faci cu întrebările de-ţi închipui că ar trebui să te întreb, de exemplu, niciun exemplu, chiar, unde eşti în clipa asta, unde te afli, dacă ştii să-ţi înghiţi sfiiciunea răspunde-mi unde mă aflu, m-aş afla şi-atunci am sta noi de vorbă, nu-n singurătate, nici în libertate, în uşă, dacă, iar dacă, nu ţi-e cu supărare, cum ţi-a fost când în loc să-mi răspunzi mi-ai dat de înţeles că încep să vină peste o oră.

3

Nu te las să vorbeşti, ai avut vreme, vremea ta a trecut, nu te mai lega la cap degeaba, erai odată când nu erai, nu-ţi mai aduci aminte, nimeni, nu tu, şi tu, ţi-am desluşit unele zbuciume, fireşti, domnule, le decapitaţi, spânzuraţi de teapa singuraticilor matale, spânzuraţi de teapă, ţi-aş zice iar vreo două, dacă nu te-am fi rupt zece anii ăia, da’ aşa, că nu puteai întoarce şi nu te întorceai, te întorceai şi nu puteai întoarce, dinadins, mai aveai şi un sfert, măcar atunci te debarasai de caraghioslâcul de concepţie despre caraghioslâcul corporal, ce suflet ai pus pe cale, o nimica toată, te concentrai asupra fluturelui şi-ncă isprăveai un porumbel, o iau şi eu ca tine şi nu razna, te prefaci, o să-ţi pară rău, o să regreţi, o să-ţi dai seama, într-una, şi minte tot n-o să te-nveţi, vei termina şi cu tine tot caraghios, o ţin pe-asta, m-ai molipsit o sumă, îţi calc pe coadă, dacă ai lăsat vreo urmă, căram crabul când eu, când furnica mică, ne-au scos pe nas că te-aşteptau ei pe tine de zece ani, nu tu pe ei, şi nici ca tine, nici ca ei, ce dracu’, de-au năvălit, dragă, frumos, în absenţa-ţi, ta-ta, şi-astă vară la Crăciun, să mă pricepi, că eu nu bat câmpii, ne-au luat la bătaie, aici am pus cod, c-aia furnică era la veveriţa dintr-o coadă, n-am plâns nicio filosofie, nu mă plâng, î, ce mi-a pocnit, un căcat, nu-ţi descriu situaţia, am tăria asta de caracter, faţă-verso îţi regăseşti iubirile, bă, alea te-au lăbit până-n gât, de n-ai mai ajuns la film, că te duci, că faci mobilizare că te plouă furnici şi păienjeni în acoperiş, c-alegi piatra de-o tărie, că sare-n aer tot şi viaţa voastră-ntreagă, într-o conştiinţă, asta o pui de la tine, că te visezi ori te gândeşti pe un mal, pe cine să ajuţi când se dărâmă, dacă mai zboară fluturii, mai de Doamne-ajută câte-un tantric, în spâmzurătoarea tămâiată, dar e Paşte, gunoieşti candid har şi-l pustieşti, îl pungeşti să-l faci de dus, de-ntors, umflând guşa cu amintiri imaginare ori păcătoase şi-n singurătate, ce te mai târăşti spre coadă, muţi simetric de-a-ndoaselea spre început, ca şi cum vrei să te mai naşti o dată murind a doua oară, ce te-ntristează-atunci, de te-ai opri, de încă te rupi, firimituri, şi te-mpingi, fum, şi bananierul ăla, bine, erau şi acum de zece ori zece, de, erau şi banyani, mulţumeşte doamnei, că linişte, pruncie, asta ai iertat-o post-scriptum, cum ţi-e norocu’, crabule, tot răul spre furnică, nu-ţi înţeleg nefiinţa, îţi cam rumegi mama şi surorile şi pe mine, poate că bine faci, să ai dare feciorelnică, urată, da’ nici singur nu ţi-ai ajuns, cât mai rămăsesei şi pe unde, că nu reiese nici geometric, de-am schiţat nimica toată şi abia mental, cum te zdrobeşti şi personal ca-n halucinaţia firimiturii caste şi pace, un crab pentru fiecare, ca să nu zici că nu am habar de micile-ţi cumpliţenii, ţi-aş zice câteva, da’ şi-aşa mă ţii minte, nu că aşa ţi-am cobit, vorbeam, că tot nu mă lăsai, n-aveam loc nici să mă târăsc, prea intimi iar şi mizeria-mi jignea trecute avataruri, te cam fandaxeai şi cârâiai din crustă, câteodată m-am amuzat şi te-am luat, nu-ţi face griji sentimentale nici cu foaia bananierului, doarme-o cum îţi vine, dacă chiar te ţin curelele.

4

– Nici acoperiş, nici temelii licitate, între, îţi pică măseaua şi intri, Nandini ţi-a aruncat o privire, umbră de piatră nezidită, tăiată în urcuş, la dus, vă tot duceţi, de ce nu vă întoarceţi niciodată, sunt zece ani, aţi sclerozat catacombe nemaivinovate, treziţi-vă, ia-i privirea-n serios, cât că e târziu bine, ţine-o pentru trezire întru crab, nu râde ca proasta-n bazar, n-ai fason de furnică, ţi se deosebesc ouăle, s-ar putea să fi fost crab, te-a-mpins privirea ăleia spre crăpătura carapacei, te-ai amestecat cu duhul şi limbile soacrei, şi-n tunelurile goale de măduvă dinăuntrul bambuşilor te mai înţepi, ţeapă străjuia uşa de-o băteai, chiar adineauri, în întunericul liniştii ţi s-a năzărit, dinspre stană, un ecou ipocrit de libertate, nu prea merită să fii crab, scrie o furnică, ţi-ai dat foc în privirea brunei şi-ţi mai rodeai şi măseaua, un fel de revedere, i-ai înghiţit din văz, se rezolvă aşa problema foamei, din ochi, şi să nu te vezi cu anii, să nu te mai vezi, clar, niciodată, uită-te-aici, pene şi nene, pradă din veac nemişcătoare, era dimineaţă, plecaţi la film, în fine, nici n-aţi apucat să intraţi, să ieşiţi din tunel, lucrează şi peşterile, desenează, vrei să fitileşti că de îndată ce am pătruns ne-am găsit un pluton de autoexecuţie şi redegradare, pedeapsă orgiilor voastre, nu ploua, nu se mira nimeni că nu fusesem în stare să murim, din moment ce amintirile se prohibiseră de la sine, ba curve, ba puradele, cum ai bate câmpii de zece săptămâni târâş cu zece anii de la tulpină la rădăcină cam printre cracii miresii, când măcar te mai şi rostogoleai în speranţa colţilor, crabilor, să-i furnici ca la mama lor, cârpă cârnă şi botoasă ca maimuţa, orişicâtuşi de cât, te-ai întins şi ăilalţi tot să-ţi caute stana topită, de-ngheţase, prin coclaurele parcă fără apă, după potop pierdurăm şi firul înnămolit al duratei, că te-a bătut un deget de sus, te-au învăţat corbii, balaurii, veveriţele, nu s-ar mai mişca, ar trece, iar capătul dimpotrivă tot nu s-ar mişca, te-ai întoarce pe unde te-ai târât, niciun semn, care va să zică mai încet, tot mai încet, te-ai păstrat pe din afară, la vederea rupturilor, taie cărţile perechi cu sabia de la carte, ţi-ai sprijinit libelule de nori şi le faci teoria că nu eşti libelulă, ba le jigneşti şi că nu zbori, că nu halucinezi trecuta furtună, zâmbeşti, faci ochi, n-ai natură, şi vrei să-ţi faci rost, că e compromisă, că o isprăveşti, i-ai da-n scris, că de-ai trăi s-o întâlneşti pe undeva prin tunel, de când s-a spart, aşa am auzit, m-ai spart, era pe limba ta în singurătatea scheletului, de-l speculai la talcioc drept schelet al singurătăţii, nu prea te-ai prins la mişcare, nici că nu te mişcai, întoarce-te, nimic, nu şade frumos, nici ţipenie şi-ţi pare bine şi-aşa, puţin obraz, unde ţi-e grijajena, ca să-ţi placă, după ce mai ieşi din al câtelea ou, ştiu ele furnicile ce ştiu, linişteşte-te, grâul se va muia firesc, zâmbeşte, nu tu, ca să vezi şi să fii atât de bun, nu te uita, să te dai mai încolo.

5

Te-ai şucărit şi-ai trage de-o parte, ca chestie, că de.

Ţi iar m-ai invitat să mă-ntorc şi m-ai împinge, mă gâdil.

Semn bun, apucă-te de pictură, ia-te de cap, cap.

Principii şi principi, palmieri s-apropie, împietriţi la coajă, sus.

Eşti la mijloc, traseul te înconjoară pe-afară, de nerecunoscut.

– Şi negrilă ăsta nestorcoşit da’ târând lanţ şi limbă roşie de-a doua.

– Limba-l târăşte pe el, el târăşte lanţul, e liber, lib.

– Parcă nu-l fugăresc cu crab şi furnică să-i pocnesc lanţul.

– Schimbi stilul la spartul bazarului în amurg murg.

– Şi pe mama, fi-va-i pe limbă între apă şi mal moale.

– Taci atunci că se potriveşte de trei ori timpul cu bâta.

– Tocmai că nu prindeau nici vacile să-mpungă-mpinse.

– Şi-ai scos limba de cât le blestemasei fără ruşine.

– Ce ruşine când mai ne înecasem şi se târau peste noi?

– Că nu lucra, din motive de viaţă, dar să vă fi luat seama.

– După aia mi-am calculat luatul când ce să mai blestem.

– Şi societatea voastră înfundându-se în mal s-a pregătit.

– Nu vrei să spui asta, pădurea se îndepărtase ca palmierii.

– Aproape-aproape, cu burta la gură, ne pierde ocazia.

– M-aş sfii da’ nu acuma, am ghinionul fugitului negrilă.

– Abia te-aştepţi, te calci, te vizitezi, nimeni, pe căutate.

– Mai devreme, că pe urmă am căutat la nori, nimic, tot o apă.

– Şi, da, yaksha se revoltase împotriva bătrânilor, nu-ţi mai venea la socoteală.

– Între cer şi între pământ, nici tunel, nici şarpe să ne-ncapă.

– Făcusei frăţie de centru, de cu noapte, nu ţi-era pe la mas.

– Să-mi cadă şi mie acoperişul martirilor în ceafă, tot nu contez.

– Aşa te poţi săruta şi ajunge, şi întinde şi întoarce, toarce.

– M-ar feri crabul, mânca-l-aş, din scoică-n ţestoasă.

– Ai ratat şi avataruri animale, dacă nu te-aş fi animalizat.

– De-aia mai trag nădejde şi nu numai de-o viaţă, că e gata.

– Exagerezi şi cu deosebirea dintre sfârşit şi început.

– Veacul n-o să mai înceapă, noi dacă l-om sfârşi.

– N-o lua aşa, că e păcat de isterie, cât că-n singurătate.

– Mie nu mi-aş mai zgâria obrazul cu o pudoare depăşită.

– Obscur, ghicesc de-o sastiseală premeditată cras.

– Din miloagă simetrie, mi-ai reproşa, e o pasă.

– Tot pase şi niciun pas mic, cât m-am spetit.

– Gologanul de symbolon nu face-un ban dincoace.

– Golanul de bibiluri nici atât şi cuminte şi gol.

– Nu ţi-a ieşit nici ţie, n-ai luat-o, mai guliai înăuntru.

– Se lasă greu şi pantoful, chiar aşa îngăurit de miroase.

– Cum s-a nimerit de-a greşit tunelul, că picior, nici talpă.

– Nici urmă, corectează-te-n harul bleg de te bălăceşte.

– Aş mai da-ndărăt ca racul şi tot mi-e frică de furnică.

– Să crezi că vei repeta, în arcul grinzii, încântul.

– Măcar amintirile să nu te fi ratat şi mai singure.

– Trece şi-asta, măcar ţie să-ţi datorezi nicio brânză.

– Cu bananierul eram serios, dar cum să mă apropii?

– Încet, dezrostindu-te, te adunai din filmaşii roşii.

– Mai târziu peste două trei ţeste, multe nemuriri curând.

– Baliverne, zău, cât mi-am mai răcit şi urechile.

– A pocnit un drac de era să zic era să zici viaţă.

– Pune data, ora, crabul, cât după furtună.

– Şi pe urmă-mi scoţi pe nas că aia nu e, nu era viaţă.

– Fac şi eu ce pot, te recunosc uneori şi vin, fii pe pace.

– De-aia şi ţopăi pe dinăuntru, postesc şi de vise.

– Harţiul te-ar aranja ca-n obscenităţile de miere.

– Şi serenade de dulce impotenţă, nu, harţi horaţian, cara.

– Caraba crabului, nu te mai fasoli de jumătăţi.

– Tot nu s-ar fi ales nimic de prafu-mi în ochi mai orbi.

– Te mândrea vreo mafie şi ne cinsteam trinacru.

– E pe masă, în schiţă, banyanul pârâit, mă hlizeam.

– Nu mişca de te-ascultă cu patima libernecazului.

– Numai de intenţii nu mă cauţi, nici de parise.

– Să nu mai poţi fi nici măcar amărât, aia labăbălăbarie.

– Mă uit la lumen iar, rar, noptaticei blândeţi.

– De-un conac, pân’ faci rost de sunete caraghioase.

– În locul ăla de unde-mi vine sufletul, îmi imaginez un corp.

6

– N-o să mă las, chiar dacă se dă filmul, de data asta, de-am târât însuşi tunelul, tunându-l din muntele mare-n cel dulce, de-o poftă de deşert, ne udasem zăceam o zoaie cu firimituri de capete de cenuşă, nu sar în aer, cu umeri, cu vreun dulap de sprijin, cu gesturi mateine, îmi dau cu părerea, ca ultimul, ce-o fi fost în capul meu să-mi ţin clanul în eternitatea aia găunoasă, c-o amprentă pe niciun linţoliu, m-am certat cu furnicile, nu cu crabii, nu-mi pasă, nu-ncep nimic iar, tot la film, trecem la o altă castă, dacă mai e nevoie de trecut, economie de ghemuit, târâş cu carapacea, adăpostul la adăpost, pe unde-om lua-o, n-om lua, că nu ne-or înţepa ţânţarii dengue, poate nu filmăm, ne dăm premii, deschidem rana să ni se nască un fiu, îl lăsăm pe el de pază şi odihnă în tunel, cât i-ar părea de nesfârşit, creşte, creşte-n scade şi-n cascade, dă-ne Doamne, ce să nu ne târâm că ne şi compune barbă albă ăla de-a luat-o şi el de la capăt, două bărbi albe, cerşim tot ce ne trebuie, filmul ni-l oferim, am auzit străinătate, potcă mare, că vise, că iluzii, că halucinaţii, chiar tunel, ia să vedem măcar aşa, pe zid, nu la zid, nu în zid, îmi închipui ce mă văd, m-aleg, în orice chip, când toarnă una apa chiar de pişă pe mine, salamandră, mă sacrific pentru bandă, că n-ai ajunge singur faţă-n faţă cu filmul, dacă e pe-aşa, să mă strige furnica, o cale să mă strige, nu e nicio furnică, e mare, marea furnicii, dansăm, ne-a luat minţile imaginea noastră neînchipuită, vibrată, zidită, totuşi, ce să-i faci, tot prin doruri de oglinzi, hai şi tu, haidem toţi, falimet filmaşilor, ne şucărim, greva cerşetorilor, cine mai joacă, ne jucăm numai în de noi, scene bunele, de-am sărăcit de răi, în cur cu slava şi felia, vindem ce nu cerşim, din lepră ne facem pingele la gaura pantofului de filmare şi care n-a crăpat şi se mai târăşte poate să iasă, să intre, se naşte, moare, ne-am aranjat şi cu curvele, căci ele au pe vino-ncoace la film, de cai verzi pe pereţi ne cremaţiona pe voi, că de iepe nu ne ardea, ba a mamii, nu mai avea poporul încredere, râdere, păi cum, de-aici încep eu, toţi după mine, pe film, pe dalbă flămânzire, că ne-am vorbit şi ne-am tăcut şi celelalte, alea contează, păi dacă furnicile-şi aduc aminte că au fost crabi şi crabii că au fost furnici, asta ce-nseamnă, ştiu eu, la liber, la film, mai aşa, până când, să treacă şi veţi măsura, întâi de lat suntem rotunzi, din acest unghi subiectiv, un fel de voci chemate de la oase, instrumente la mine, aşa lumea, ochi mari, şi orbii, roi şi roi, robi şi corobi, pe cer, pe cerb, mă-ntreb ce-aş spune în consecinţă şi în recompensă, unii absentează din viaţă, din mizeria noastră cea de toate filmele şi trebuie să întrerupem filmarea, vizionarea şi celelalte, care ele contează, să nu renaştem din greşeală, din pipi, uitaţi-vă, nu aşa, peste ochi, de-al treilea, că de-aia de ne dărâmăm, ne dăm foc şi ne trimitem cenuşa la filmare, că s-ar putea să pierdem culoare.

7

Când avem timp şi ne avem bine, nu ne-avem nicicum.

Ne despărţim şi noi ca oricare, la ce-am fi stat împreună?

La ce ne-am şi rărit de nu ne venea la îndemână să ieşim.

Să intrăm, singur, n-ai decât să-ţi declari simpatie.

Exact cu închipuirea ta, singură-n singur, nimic.

Te interesează puteai rămâne cu mine, ori să nu te laşi fără mine.

– Te-ai gândit altfel şi m-am gândit şi eu tot altfel.

– De ce-aşteptai şi mai singur erai, n-am nicio idee.

– Te-ai împinge o idee mai încoace în tot patul apatic.

– Asta da, creştineşte, poţi să simţi şi-o ciupitură.

– Mai mult de când eram împreună, decât o furnică.

– Pe-acolo, a fost un gest din senin, nepus la masă.

– Mi-am scos şi eu dedesubturile, am fason de muson.

– Şi vezi că se lungi între normal şi moral.

– Normoral, mda, şi-o zăpadă demult pictată.

– Mâna aia ninge altfel, zăpada iar de-o simpatie.

– Simbadă, zindabadă, zimdinţată, sărutmânată.

– Cum s-a inspirat la iuţeală, de-o singurătate vacantă.

– S-o ning personal cum îmi ţine companie, mi-e frig.

– Te afli în starea de agregare a pomelnicului viitor.

– Singurilor, gură mare, nu al singurilor vii, ăilalţi.

– Fiecare e singur şi dacă mai e şi viu moare singur.

– Şi singur şi viu şi singur şi mort, neretoric, neoteric.

– Ai mai pomenit, experimentai pure abstracţii în crustă.

– Ocoleam singurătatea cenuşii cu scrumul singurătăţii mele.

– Pe urmă mi-a fost dor, din foc în mormânt, de sinele dor.

– Întors eram fără sine, şi doar mă dusesem eu.

– Părticica asta, din nerăbdarea oboselii de a nu sfârşi.

– Nu-mi dau seama, sunt prea singur să mai am impresia sfârşitului.

– Măcar aum zece ani, zece săptămâni n-aveai nevoie.

– N-aveam interes să privesc nici înainte nici înapoi.

– În golul de singurătate aproape te-ai dat peste cap.

-Aşa să fi fost, unde puteam să ajung târâş-grăbiş?

– Nu la început, că era îndepărtat prin tehnică inconştientă.

– Inconştienţă cât de tehnică, mă autoflagelam separat.

– Separat şi de rupturile singurătăţii, de mă rupsesei.

– Ne rupsesem în parte, ce te-aş mai rupe acum de cracă.

– Tărie, pic-pic, şi-ai pica în nord, rece, să-ţi citesc.

– Ce-aş auzi aş istorisi crabilor ascultători de furnici.

– Am înghiţit, ceva resturi de plasticitate, mă temeam de cocoloşi.

– Cocoloşindu-mă azi şi mâine am cocoloşit chipuri calde.

– Închipuindu-ţi că le face vreo plăcere le-ai masturbat.

– Asta ar fi o nobleţe, pe plată, cu blazon şi dobândă.

– Ţi-era-n obicei să iei la goană pe cine rechemai.

– Cu deosebire între palmier şi bananier, fă-i castel.

– Jos palmierul, sus bananierul, tot palmierul.

– Palmier cu două capete unul de bananier, plus.

– Banyanul jos, sus palmierul, sus bananierul ca mai sus.

– Un banyan cu două, trei capete, de rădăcini, de palmier, de bananier.

– M-am pierdut, aş putea fi tu, banyanul, palmierul, bananierul.

– Le-ai ţinut lor minte ordinea şi ţie nicio lumânare.

– Se frânsese la jumătate, lemnul fumega, aia stinsă.

– Avea un haz ceara aia albă fără niciun rost, absolut.

– Numai în ea mi se topeau şi mie ochii până-am ajuns la banyan.

– Ba ori bu, te bubabumbăcesc când te prind înapoi.

– Ce şi aştept, ca să n-o mai dau după ordine herdine.

– Chestia e de context abstras, contras, stroflocit.

– Dalba liotă s-a supărat pe lăsaţii de viaţă morţi.

– Câţi pe zi, câte zile pe câţi, numai de când eşti singur, un cimitir.

– Chiparoşi şi singuri, unde-i punem, zic între palmibanbun.

– Nu se zice bunanier, de ţi-a mâncat din floarea mov.

– Mi-am mâncat-o din perfecţiunea viciului de-a fi fost singur.

– A fi fost, ia, dacă-ţi mai convine, în schimbul cărţii.

– Nedecartate, că n-am ochi de uşă, de târâşul pe sub ea.

– Te-o fi liberat, da’ niciun neliber să nu fie amnistiat la ecou.

– Ego probabil se aude eco, da’ ecoul, săracu’, şi eu…

8

– Mă târăsc să mă întorc şi tunelul s-a ferit, a dat în feerie, te-apropii de la zece metri, prin singurătatea somptuoasă, c-un zâmbet pe faţa luminoasă, părul strâns în conci, rochie lungă, paşi aristocratici, ochii-n acelaşi surâs, faţă-n faţă, parcă mă-ntorceam şi o taină.

– Ce să ne mai tăinim că ne vedem din calculul durerii despreunate, în vis şi ăla, despăgubitor cât să ne mute aceeaşi boală, ţie-n târâş, mie-n muşuroaie, îmi luasem o faţă cât să ţi se pară schimbat şi tunelul de la fort ori dinspre mare ori altul.

– Bomba din acoperişult tunelului martirilor îşi păstrează încă niscai reci ecouri prin ceaţa avionului împuşcat, coborâsei dintr-un zbor altfel, numai tu, şi-n vis s-ar fi cuvenit o amitire a vămilor, singura realitate din ochii tăi de-o lume se înduioşa.

– Ia şi te desentimentalizează, apucă-te, de exemplu, să urli, şi sfâşie-mi rochia, alert la doliu-i din modă, poate am pulpele calde, poate sunt în călduri, ţi-oi sparge capul când mi-ai face felul, dar nu te uita, cine s-o uita tot cu ochii mei va miji vreo scuză.

– Cum că mă târăsc şi descopăr un pantof şi mă înfrigur, îl deschid să plutesc spre gheaţa tălpii, să ne întreţinem prin ea, ca-ntr-un premiu, că ne călcăm iar şi floarea mov nu te-a tăiat, n-ai sculptat-o ca pe rod, cum s-or fi pipăind evoluţiile funerare şi roditoare ale florii mov nu e nicio culoare în clipa astei revelaţii, nici vorbă la talpă, o mântuire de prisos, ceva să-ţi inspire o iluzie de dar, neprimit, imposibil de pomănit, şi încerc să-ţi dau de înţeles că, bine, n-ai decât să-mi dărui mie zgârietura mărăcinilor de bouganvillea.

– Pentru că nu te-am iertat, dintru început, nu mi-o iert, ce cauţi singură în singurătatea ireală a tunelului văzându-şi de ajunare şi puja hâţânându-se de aerul din vecie vizitat de scena mamei cu demonul fărâmat la picioare tuns scurt.

– Mi-ai şi pus capul de idoliţă ce i l-ai zgâriat pe zid şi-ai jurat să mi-l arăţi că-mi seamăna, observă că nu numai culori dar şi zgârieturi s-au dus în plata Domnului, demonului, şi doar geometrii supradimensionate ne păgânizează decorul.

– Tu inspiri o victimă târându-se să-ţi inspire o recunoaştere tristă, îţi înţeleg stinghereala surâsului, paloarea-ţi mă furase cât să mă întorc, perpelindu-mă după o etichetă a întâmpinării molcomului zbor.

– Nici nu zburasem, înţelegerea o rumegasei până s-au retezat, ajutat de fiinţe decorative, conforturi agonice, renunţări la lumini colorate, la veşti din nori şi de pe pământ, te înghesuisei în coclauri vizi pentru a-mi face loc numai mie.

– Că numai tu încapi mignonă, în picioare, peste părerea de mine, cum, atunci, faţă la faţă, mi-ar plăcea să fie adevărat şi visul de ajungere, din stop, ăla nemairegretat, şi el de-o neculoare, pe vremuri, talpă la talpă, ne sfinţeam la cracii miresii.

– Pare-mi-se tot singur, după încrucişări de paşi în aer liber, la o alegere tot mai împătimită, de-ai tăcut zece ani şi-o torni la gogoşi în incertul prezent de m-ai convocat să joc finalul melodramei, lasă-mă, dar, să-ţi dau din lumea asta spaţiul vast.

– Şi nu e cald, nici gheaţă, sexul ţi l-aş vrea dilatat, foarea mov, necoloră a bananierului, autofecundându-se prin rod, nu mă pot târî pe prea albele-ţi pulpe şi sanscrite, am încheietori de nimic, îmi depăşeşti visul şi fără groază mă onorezi.

– Timpul se va mai schimba, se va înroşi, şi tu îmi vei dilata sexul creştineşte, târâş-grăbiş, de la deal la vale, întâi voi avea aerul că-ţi voi plesni o palmă şi te drăcui, pe urmă ce să mai zic, floare de bananier te-o rodi plângând.

9

– Sosirea ei a prevenit ce se minţise din gargara zodiacului, da’ cine să te liniştească, nici crabul, când ţi-a anunţat, pe tipar, să se producă dovadă şi geometrie, că te-a ajuns te-a rezolvat, te însoţeşte, aşa, lucrurile s-au aranjat în încă un infinit de iluzorie bunătate şi aşteptare învrednicită, chiar o masturbantă neverosimilitate a vieţilor de rând, decolorate şi de bună voie, nu numai de muşuroiul pornit de la film, de unde se întinseseră mai dihai, atât că era luni, cât şi să gâdile antiadministraţia, c-aveam şi noi, nu scăpam, ne târam tot timpul în de noi, altfel contam în anume rapoarte, foarte sus, de n-am auzit cât ne scuipam vânt, e şi ruşinea de ruşine, darmite consumul tunelului, reminiscenţa eternei neputinţe de a te întoarce ori de a face un pas, amăgirea organizată cu ipocrizie, că bananierii erau de furnici albe, i-am retzat să-i suim în palmierii suiţi în banyanii fluturând rădăcini de crabi, tot cu un zbor al ei, de s-a prezentat, pe acelaşi loc, eloxat, ba încă, de s-au lipit la zid într-o roată de simetrie bananieri de furnici albe mai drepţi, o neoclarvizionare, la film, le-om smulge, ne stricăm natura virală, dezinformată, nouăsprezece în loc de douăzeci, mai nimic din o sută şaizeci şi nouă, cine numără nu trăieşte, cine nu trăieşte et caetera, da’ bine-a făcut, aşa-mi trebuia, că m-am făcut fericit o clipă, de-o aşteptasem cât îmi fusese veacul, bârfele că ne simţeam altfel imaginaţia, mai terre-a-tere, că fondurile cosmice ne costă duminicile, că ăla n-a fost în tunel şi ne încântă pantofăreasa, se vor reprograma şi-alea, ne încheiem acum tărăşenia, nici chiar aldămaşul, că ne râde amltashul, prin foile lui am văzut bananierul cum prin cercul mutelor ne-am împotmolit târâşul să jucăm şi noi cărţi, de ne-am pus la cale să ajungem o dată şi o dată la film, ideea e tâmpită, n-are nici în clin nici în mânecă, de niciodată, cu hălăduirea-ne întru o nimcnicie aparent schiloadă, lepra nu ne decora mai prejos ostoirea de amor, n-aveam voie să ieşim, e drept, cât că ne vindecasem, un pic şi prin amor, ne crescuseră aripi, dragă, în locul cărnii mâncate de boala carnivoră, nu de furnici, alea nici n-ar mai avea ce ciupi, târna există, şi capul, şi cenuşa, zău că nu era mai minciună ca o poezie cum ne târâm noi şi să ne pişăm pe aproapele dispărut, orbul se pişa şi tu ejaculai la miezul nopţii că n-ai văzut niciodată orb pişându-se iar toată femeia a balansat postul nostru în ecologie, de zisesem de poantă crabi la masculin şi furnici la feminin, că nici atât nu ne distingeam, măcar ăia şi alea n-aveau, pentru că n-aveau ambiţia să meargă la film, n-aveau de ce să nu joace giurgina cât o lopăiam din ţeastă-n ţeapă, să nu zic din epopee-n epopee, secretul nostru este că învăţasem cum e de bine fără cap fiind numai cap, fără corp, de suflet n-am putut scăpa şi ne-a mai şi vizitat madama asta Nandini pe rând şi în masă, c-o fi, c-o păţi, că de-a sărutat o gagică şi-atât, că ea nu ne-a sărutat, că era lege marţială şi că, zicea nenea, ea însăşi era moartea, baliverne, ce-a mai plâns că n-am implicat-o în obscenităţile alea luate la ochi de tăietori, nu numai de filme, profesam ştreangul, n-aveam acces, nu iese, iar dacă aţi avut ocazia să vă spânzuraţi într-un bananier, v-aţi trezit bine-merci.

10

– Curbura traseului, să strâmbi din nas, vădeşte adevărul că numai în tunel te poţi târî, absolutiza, nesfânt, până una alta, ne-am fript sufletul, vechea ortoboeirie ne trage clopotul, nu c-am avea acelaşi dumnezeu, pe ce, nu c-am mai da iluzia slăvitei turme prin păstoraşu-i, ia-o pe-aici, dacă nici tunelul, nici piatra nu ţi s-au vădit, târăşte-te-n gol, gol de sine, umbra se va geometriza, la o clipă, o să-ţi apară surâzând dracul ăla de muiere, îngera din carte, după viteji, lasă străcodoşul, dă-i bice, nu-ţi permiteai dreptul iluziei respective, te vindeai de ambalaj, ca o influenţă, nu, trebuie s-o prinzi şi s-o arăţi, s-o pedepseşti, n-o s-o doară, nu există decât în realizarea ta, faci zarvă, nu era fecioară, nevastă-ta, la reîncarnare, moi cronicile-n venin de viperă şi, pe cont propriu, original, performezi fecundarea-i cu fierul roşu ca un crab fiert, nenicule, n-abuza de limbaj, rece, ţepeşte, nu există, îndulceşte negaţiunea, ajungi prea înapoi, rupe-ţi de la gură doctrina singurătăţii răzbunătoare, vampiric anacronism, a surcelelor aprinzându-se unul de la altul, una de la alta, labă, târâş, pune-i poalele-n cap, pădurile şi n-au o rochie atât de adâncă, foile de bananier şi nu le dormeai pe burtă, te întinsesei pe spate, ca bunicul caprei, doi cu disimetrii, târâşul te scoate borât din statul plastic, din plasticităţile statice, aici te puteai repezi-într-o scenă de dubiu nou, mai inutil ca boala, că te îmblânzea, la ce bun ori, dacă-ai auzit, politica-muzica, nu-ţi place, n-ai priceput ce-ai iubit, adică de unde până unde şi cum, te ia dracu’ şi de păcat în sus, vino şi dovedeşte-te cu demnitate de crab, întins cât tropicul şi astralizat fără credit, mai morânceşte-ţi pleoapele, de le mai porţi, prin scama norilor, de se mai lasă, tot e ceva, şi dacă dă Dumnezeu, e altceva, mereu altceva, de-o distracţie, foarte just a-i fi refuzat spaţiul, tot prostii prin tot spaţiul, când vremea a trecut şi nu te lasă nici pe iele nici sub ele, că puţin a rămas şi puţinul te răstoarnă tot, ce să mai întorci personal, pe ce brânci să joace filmul cu uşile închise pe din afară de lacătele realizatorilor tăi, slăveşte-i cu o băşină şi ţi-ai făcut planul, iar ei te vor lua la întrebări de amănunt, pe aceeaşi limbă, abţine-te să mai adaugi zile, bagă-ţi viaţa minţilor în cap, să te doară e de buton, parcă te duci la femei migrenoase şi asta, cum cu paşi nici ţi se apropie, iar tu, tămâie, studiază mai sus, c-o păzeşti boier de sărăcia premiată aşa, c-o priveşti cât cuprinzi, de unde apare, din hala geometriei, până dispare atingându-te, acupresându-se, să n-o, nu te mai doară, păi ce, că fii serios, că ne vede, şi e aranjamentul durerii ei de cap, asta nu-ţi place şi sari la floarea mov, vă cunoaşteţi de undeva, vedenie, prinde-o şi vezi-o, că nu te mai jucasei, din vremea cealaltă, tot o clipită, să-ţi baţi părinţii, pe ce umăr, sora, stricatule-claritate experimentală numai în tunel, până la os, o specie părelnică, de-aia efemer sublimă, rămân cu fluturele-n aer, măr de libelule, ce-mi trebuie mie să mă întâlnesc cu tine şi să nu-ţi simt nici şoldul lunecând în sensul opus, că ne spulberăm la atingere, ne-am nuclearizat într-un hal fără ah, n-am jenă, şi nu mi-l permiţi pentru nimic.

11

– Mai bine nimic decât amara reculegere întru sfârâiala jertfei, fanfară, lacrimă, ordinul nu e al mortului înviat, ordine de ne târâm în ea nu avea habar de pantomima-conştiinţă, cum visezi şi-odată te-mpingi prin abur, de-o poveste pe pipăite, te caţări pe talpă să faci semne disperate că eşti perfect pregătit, contrazis şi sufocat din gene, îţi place, murind, genetica, nu strică viitorului, ca să nu-l uiţi, să fie de sufletul cui n-o să fie, de-aia nu veni scrisoare, să nu se işte ceva, careva, să-ţi lege brâncile-n scris, dezlegându-te la suflet printre rotogoale fumate nemaisanscrit, cum am anunţat divorţul şi c-o tacla talaka, nu te explica, e-acelaşi mit de nevoie, chiar fii pe pace, ajunge-ţi, că n-o să te ajungi, înmulţind exemple foarte urâte, c-atunci de ce te-ai mai târât o viaţă, dacă nu de şmecher şi cerşetor şi îndrăgostit, sictir zise căpitanul între gheţuri, un fel de cazzo, aici ai aruncat cu mucii-n fasole, te fasoleşti din spiritul unităţii unui matrapazlâc bătător de ochelari, ochelari de cur, bine ţi-a şi civilizat zis, nu iese, nici în izmene, nici altminteri, că tu eşti optimist şi tesmăcuieşti la talpa luciferică, hai noroc, mă jigneşti, şi nu-ţi spun, nu-ţi fac onoarea, nu-ţi fac nimic, nici n-aş avea încotro, aici n-au loc de neadevărurile-ţi despre adevărurile-mi, care-or fi alea, păi or fi de zece ani, să zicem, la mână, dacă-mi tai mâna, cu ce să iau plata, că mâna ailaltă mi-a trecut la o veselie, ştii, s-a spulberat ca nimic între cracii miresei, voisem să mă asigur că sunt moral în intenţiile bestialităţii subsemnatului, am şi povestit că ăla cu târna mă teroriza şi am lăsat-o baltă pe soru-sa, îndrăgostindu-mă de curva din şedinţă, de-am ridicat-o la tăiere şi tocmai curgea apa respectivă pe chelia ţestoasei, de-am făcut legătura cu coperişul, gaura din talpă, situaţia se simplifică pe zi ce trece, aproape nu mai există regulă de trei, niciun triunghi nu mai are haz, mă refer la leac, îmi dai ce-ţi dai, da, da, periferia refuzului meu ţi-e propriul prinos, te văd uneori în locul meu, nu te invidiez nici atunci, mi-ai compromis natura, dar nu mai am nevoie nici de credinţă, nu te cred, nu mă cred, mă târăsc spre crăpătura carapacei, să-nvăţ, să mă-nvăţ râs, îmi sperii discursul mental, îţi dau cuvântul meu de tăcere, formularistica am prezentat-o printre regnuri de te-am îndrăgit mai ceva decât discuţia asta fără iertăciuni, se făcuse târziu de mai ‘nainte, primii bananieri de furnici albe tresăltau laborios, ca orice început, nici ecou, de-acu’ îmi tai generaţia în silă pe-o ruină carnală, pe-o reîmbătrânire ştirbă, dă-te mai aşa, un timp îmi voi repeta veacul de veac şi apoi, dacă te târăşti cum mi-am târât, nu sufletul, te-njur, că de, mi-am tot petrecut cu curvele şi te-am neglijat ca prin cer, şi iar îmi pierd şirul în confuzia asta becisnică de se închipuie la infinit când vreau să povestesc contrariul, fie o natură aşa cum e, fie un sentiment, fie nemintea dintre dumnealor, nu mi-o fi nici mie uşor în cărare, ţanţoş peregrinându-mi nesăltăreaţă mandakranta, cât m-a ţinut şi cu aia, o aventură solitară, neînregistrabilă, tocmai pierdusem gustul filmului şi mi-am trişat o vie împărăţia ta, ca să perseverez în confuzie, să mă reîncăpăţânez pe-o revizie capitală-n creierii verzi ai munceilor cât pe-aici să mi se-aştearnă bananieri.

12

– Voiam să vin chiar azi, ori când terminam de venit să-ţi spun că am venit, că am sfârşit, ştii, am tot planurile alea, da’ unu’ parcă nu-l mai am, nu că s-a plinit, poate vremea, precis c-o să mă inviţi, ca pentru a-i da o idee, trebuie s-o traduc în causerie, ceea ce tot nu se poartă, voi dechide uşa dintâi şi mă târăsc până la poartă, m-am uitat pe sub uşă şi-n lumina dimineţii tropicale, filmând de jos în sus, am zăbovit pe luciul roşietic al frunţii umbrind culoarea târnei, repede tot nervos, de-o faţă ritmată optimismului contrasemnat, ca să nu ieşim la pepeni, noi, avocaţii himalaieni de divorţuri, dacă n-ai recunoaşte scrisul, e-n altă limbă, ştiu că vremea ne-a păscut, c-un cerc aproape, ne-a ţipat strugurarul de-a surzit visata, nu insist, ce mai, mi-ai arăta că cine e sus, adică a fost şi-n vremea noastră, de-a mea îmi caut alte cuvinte, gata, de exemplu, şi ce urmează îţi vei traduce singur, ca şi cum chiar urmează, hai, domnu’, de-aseară zâmbeam la două veacuri că sporovăiai la două războaie şi, lasă, lume păcătuiam şi-n tunel, ţi-am spus că nu-ţi spun, ai râs la pomană, te-ai strâmbat, s-o mărturisim pe-a dreaptă, şi nicio iertare, cred că nici nu vin, ca să cred ceva, aş da de altă întâmpinătoare, a, m-am refugiat iar la furnici, mă trag în sus, ca şi cum m-aş târî cu puterea tinereţii, avem scandal, ne mâncăm fiindcă nici nu ne cunoaştem ca lumea, iubirea e tot un ou, l-am servit la mutare, n-am parte, consideră vegetalul, pe-acolo reuşeau metamorfozele, martorele-mi sunt de altă părere, le bârfim şi separat, însingurarea emoţiilor ne-o ajuta nu-n muncă, nu de suflet, ci şi, la-ncântec iar, până mâine poimâine, de-acum zece ani până acum zece săptămâni, trecutul se suge, mi-a crescut oul de l-am înghiţit şi mă înghite în acest moment de onoare problematică, de nerecomandat, câtă vreme nu-nţelegem bum-ul de deasupra tunelului, vine prin creştet, se mănâncă pe gură, sunt vinovat interior, totuşi, cu dialog, totuşi, vinovat, totuşi, dialog şi nu-mi vei spune decât ce-ţi voi spune şi la despărţire vei arăta în sus, gura, mestecă şi vinul bun, cu simetrii în orice naivitate, dacă nu te-ai supăra aşa te-aş decreta, mă supăr de nesupărare, că nesimţit mă târăsc şi nu mai ajung nici la cercul mutelor, c-am luat-o-n marş, cu liota, s-atacăm filmul, tu-l vezi serile şi asta ar atrage importanta dumitale povestire, m-aş ruşina fără ruşine, am face şi puţină politică, am mormăi-o închipuindu-ne ţipând, pe urmă socialul şi, hop, că mai ce, ce zice, cine zice, mă-nţelegi, nu e niciun roman, p-acolo, un timp, v-aş fi putut descrie împărăţia cu documente, tu şi eu, nu, nu vin, ori îmi imaginez că n-am venit, chiar dacă vin, la ce să vin şi la ce să-mi imaginez că vin ori că n-am venit, ehe, veneam acum zece ani încoace, nu-mi cunoşteam destinaţia, de destin, nu-mi păsa, şi destinatara venea, cum am spus, dinspre un izvor şi eu dinspre palmieri, că din coaja unuia tunelul m-a înconjurat şi cum m-a înconjurat în anumite gânduri de nedeclarat, cât că abia de-i ziceam, de unde vii şi tu femeie, că eu mă duc într-acolo, şi te-am mai văzut şi, doamne, de te-oi mai vedea, mereu amuţeam, orbeam, de-o nostalgie tâmpită că n-o s-o mai văd de bine ce n-o vedeam, o revedeam.

 George Anca

Delhi, 15 august – 11 octombrie 1983

Academia Internaţională „Mihai Eminescu”, Bucureşti, 2001, ISBN 973-99497-1-1

8 Jun
2012

Despre căsătorie, datoriile soților și copiilor. Convorbirea a cincea cu Părintele CLEOPA

123. Cum se cuvine sa se pregateasca tinerii pentru casatorie ?

Cea mai buna pregatire a tinerilor pentru viata si casatorie este cresterea lor ” in frica si certarea Domnului ” , precum ne invata pe noi vasul alegerii si gura lui Hristos, marele Apostol Pavel. Mai intai se cere tinerilor sa cunoasca pe scurt invatatura de credinta ortodoxa. Sa stie Crezul pe de rost si alte rugaciuni de nevoie, sa aiba duhovnici buni, sa citeasca Sfanta Scriptura si mai ales Noul Testament, Catehismul Ortodox si alte carti de folos sufletesc. De asemenea, sunt datori sa traiasca in feciorie pana la cununia religioasa si sa se sileasca a lucra dupa putere toate faptele bune, mai ales rugaciunea, mergerea regulata la Biserica, postul, milostenia, viata curata, ascultarea de parinti si spovedania in cele patru posturi.

Iata cum se cuvine sa se pregateasca orice tanar pentru a pasi in viata si pentru casatorie. Sa ne gandim ca nunta este cea mai veche Taina a Bisericii, intemeiata de Dumnezeu inca din rai. Ea sta la temelia familiei, a lumii intregi. Taria familiei depinde si de respectarea principiilor morale ale Bisericii noastre. Tinerii trebuie pregatiti pentru viata de familie inca din copilarie. Preotul, nasul de botez si parintii au in viata tinerilor cel mai mare rol si raspundere.

124. Care sunt regulile canonice ale nuntii crestine ?

Regulile canonice pe care sunt datori a le implini tinerii la nunta crestina ortodoxa sunt unsprezece la numar si anume :

1. Cei doi tineri care vor sa se cunune unul cu altul, sa nu fie intre ei nici un fel de rudenie trupeasca sau duhovniceasca, adica din Sfantul Botez. Cununia intre rude este oprita cu desavarsire de Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe.
2. Parintii celor doi tineri trebuie sa se invoiasca si sa se uneasca la casatoria copiilor lor. Nuntile facute fara voia parintilor nu aduc bucurie copiilor si sunt canonisite de Sfantul Vasile cel Mare in canoanele 38, 40 si 42 ca si desfranarea, cu trei ani oprire de la Sfanta Impartasanie pana la impacarea celor doi tineri cu parintii lor.
3. Cei doi tineri trebuie sa se iubeasca si sa se invoiasca a se casatori unul cu altul; caci de se casatoresc fara voia lor, la indemnul parintilor sau pentru castiguri materiale, aceasta nunta nu poate dainui.
4. Logodirea celor doi tineri sa se faca cu preot, dupa randuiala Bisericii, cu cercetarea canonica cuvenita.
5. Tinerii logoditi sunt datori sa traiasca la parintii lor pana la cununia religioasa si sa-si pazeasca cu sfintenie fecioria, ca de vor gresi mai inainte sunt canonisiti de Biserica ca niste desfranati si opriti sapte ani de la Sfanta Impartasanie.
6. Mai inainte cu o saptamana sau doua de cununia religioasa cei doi tineri sunt datori sa se spovedeasca la duhovnicul lor din copilarie sau la preotul satului, cu post si rugaciuni si, daca au voie, sa se pregateasca pastru Sfanta Impartasanie.
7. Cununia religioasa se cuvine, dupa traditie, a se face dimineata, de obicei Duminica, mai inainte de inceperea Sfintei Liturghii, iar nasii mirilor sa fie crestini buni, capabili sa invete si sa povatuiasca pe calea cea buna pe finii lor.
8. Dupa slujba cununiei, cei doi tineri stau cu cununiile pe cap in mijlocul bisericii, inconjurati de credinciosi pana la sfarsitul slujbei, iar preotul da binecuvantare de Sfanta Liturghie si se roaga impreuna cu toti cei de fata pentru ajutorul celor incununati. Crezul si Tatal nostru este dator sa le zica mirele.
9. Cand preotul zice : ” Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati ” , atunci cei doi miri se apropie de Sfantul Potir si se impartasesc cu Trupul si Sangele lui Hristos, daca au voie de la duhovnicul lor.
10. Dupa terminarea Sfintei Liturghii cei doi miri sunt condusi la casa mirelui de nuntasi dupa vechea traditie ortodoxa, unde se aseaza la masa, mananca si se veselesc cu cucernicie si buna randuiala, intru slava lui Dumnezeu, precum se cuvine crestinilor.
11. Daca cei doi tineri s-au impartasit, se cuvine sa fie in curatenie pana in seara zilei urmatoare, pentru cinstea Sfintelor Taine.

Aceasta este regula canonica a celor ce se casatoresc, randuita de Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe, pe care cei mai multi crestini o calca in zilele noastre, spre a lor osanda ( Dupa Hristoitia, Bunul Moral al crestinilor, cap. 26; pag. 67-69, de Sfantul Nicodim Aghioritul ) . Cei ce implinesc aceste reguli crestine la casatorie, primesc binecuvantare de la Dumnezeu si duc viata linistita in familie si cu buna sporire in toate. Iar cei ce calca randuiala Bisericii la casatorie, duc viata cu multe ispite. Dupa randuiala Bisericii nu se fac cununii sambata seara, spre ziua Sfintei Duminici. Unii fac nunta cu scop de castig, spre a dobandi daruri si sume mari de bani, schimband Taina Nuntii randuita de Dumnezeu in rai, in prilej de desfranare, de sminteala si de castig pierzator de suflete spre a lor osanda. Un alt mare pacat fac tinerii care se cununa numai de ochii lumii, nu pentru nastere de copii, ci spre placere trupeasca si fac cununie si petrecere in sfintele posturi, cand nuntile sunt oprite.

125. Care sunt gradele de rudenie opritoare de casatorie ?

Gradele de rudenie sau rudeniile sunt de patru feluri :

A.1. Rudeniile de sange ( consangenitate ) in linie dreapta, care se opresc de la casatorie la infinit. Consangenitatea in linie dreapta se imparte in doua :

a. In linie dreapta suitoare, adica, tata- bunic – strabunic etc.
b. In linie dreapta coboratoare, adica tata -fecior – nepot -stranepot etc.

2. Rudenii de sange in linie colaterala, care se opresc de la casatorie pane la al saptelea grad inclusiv. Fratii de o mama sunt de gradul II de rudenie; verii primari sunt de gradul IV de rudenie; verii al doilea sunt in gradul VI de rudenie si nu se pot casatori unii cu altii; verii al treilea sunt in gradul VIII de rudenie si acestia au voie sa se casatoreasca intre ei. Fratii si verii de tata vitreg sau mama vitrega, nu se pot casatori intre ei tot pana la gradul VIII inclusiv. In cazuri de nedumerire se cere sfatul si dezlegarea episcopului locului.

B. Rudenii prin incuscrire. Membrii a doua familii incuscrite nu se pot casatori pana la al cincilea grad, inclusiv. Membrii a trei familii incuscrite nu se pot casatori pana la al treilea grad, inclusiv, dupa sinodul patriarhal din Constantinopol, din anul 997.

C. Inrudire spirituala, din botez si cununie, intre nasi, fini si rudele lor. Casatoria cu rude spirituale este oprita pana la gradul al treilea inclusiv. Nu se pot casatori nasul cu fina, cu mama sau cu fiica finei. Nu se pot casatori finul cu fiica nasului si fiul nasului cu fiica finei.

D. Inrudirea prin adoptiune ( infiere ) se opreste de la casatorie pana la gradul al treilea, inclusiv. In toate cazurile cei doi tineri, dimpreuna cu parintii lor, sunt datori sa consulte pe preot si sa asculte intru totul de randuiala Bisericii fixata de Sfintii Parinti si pastrata cu atata sfintenie de inaintasii nostri.

126. In cazuri cu totul speciale, preotul poate singur sa ia hotarare si sa dea dezlegare de cununie celor inruditi ?

Pentru cazuri cu totul speciale, exceptionale, logodnicii trebuie indrumati sa consulte pe episcopul locului, care poate anula logodna, sau da cuvenita dezlegare de cununie si randuieste un anumit canon de pocaina. Cand cei doi tineri sunt rude apropiate, veri primari, frati primari, frati vitregi, cumnati, etc., nici episcopul nu are voie sa dezlege o asemenea nunta faradelege, pe care au oprit-o si au legat-o Sfintii Parinti. Iar ” daca vreun preot savarseste o asemenea nunta; fara stirea episcopului, sa se cateriseasca ” . De obicei, gradele de rudenie in casnicie, mai ales cele din incuscrire, cele spirituale si din infiere, nasc multe probleme preotilor si Bisericii si nu putini tineri se casatoresc fiind rude, fie din nestiinta, fie din lacomia de avere, fie din neascultare si necredinta, din care pricina au mult de suferit in viata.

127. Ce trebuie sa faca cei casatoriti anticanonic cu rude apropiate ?

Orice nunta ce se face cu rude trupesti sau sufletesti apropiate, Biserica lui Hristos n-o recunoste, ci o desparte si o canoniseste, dupa caz, cu oprire de la Sfanta Impartasanie si pocainta, de la 3 pana la 10 si uneori 15 ani, pentru ca se face amestecare de sange, se calca legea dumnezeiasca si se face sminteala in popor.

128. Cate casatorii ingaduie Biserica ?

Biserica Ortodoxa ingaduie cu pogoramant trei casatorii, insa in anumite conditii. Sfantul Vasile cel Mare, in canonul 87, spune despre a doua nunta : ” Casatoria a doua este ingaduita de Biserica, numai celor ce au ramas vaduvi de tineri prin deces si n-au copii ” . Iar Sfantul Apostol Pavel, sfatuieste la vaduvie in castitate, dar cine nu poate ” mai poate sa se casatoreasca, decat sa arda ” ( I Corinteni 7, 39 ) . ” Casatoria a doua nu se binecuvanteaza cu cununie, ci se canoniseste doi ani sa a nu se impartasi, iar a treia casatorie trei ani ” , zice Sfantul Nichifor in canonul 2. Daca cei ce se casatoresc a doua oara sunt batrani, ” unii ca aceia manie pe Dumnezeu, sa aiba pocanie trei ani si metanii cate 24 pe zi ” ‘, zice Pravila Bisericeasca de la Govara, cap. 109. ” Cel casatorit a doua oara nu mai poate fi hirotonit ” ( Apostolic 17; VI Ecumenic, 3; Sfantul Vasile, 12 ) . Slujba cununiei a doua se face simpla si fara fast, iar preotul nu are voie sa ia parte la masa lor ( Neocezareea, 7 ) . Preotul, daca ramane vaduv, nu are voie sa se casatoreasca a doua oara. Daca totusi indrazneste la a doua casatorie, pierde preotia si nu mai are voie sa savarseasca nimic din cele ale preotiei ( Sfantul Vasile, 6 ) .

Casatoria a treia se ingaduie de Biserica ” numai de mare nevoie, acelora care nu au copii, pana ls varsta de 40 de ani ” . Sfantul Vasile zice ca ” la trigami sa se aplice afiurisire ( oprim de la Sfanta Impartasanie ) cinci ani, fara a-i opri cu totul de la Biserica. ” ( Canon 4 ) . ” Nunta cea dintai este lege, a doua iertare, iar cea de-a treia este calcare de lege ” , zice Indreptarea Legii de la Targoviste, cap. 205. Casatoria a patra este oprita cu desavarsire de Biserica. Cel vinovat este ” afurisit si lipsit de toata slujba Bisericii ” pana se desparte de acea persoana si se pocaieste opt ani.

” Daca o femeie sau barbat moare si sotul ramas se casatoreste, nu pacatuieste … dar daca ramane vaduv ( pana la moarte ) isi agoniseste mai multa slava la Dumnezeu ” ( Pastorul lui Herma ) . Iar Sfantul Iustin Martirul si Filosoful, in cartea sa Apologia, spune despre a doua casatorie : ” Dupa Dascalul nostru, cei ce s-au casatorit a doua oara dupa legea omeneasca sunt pacatosi, precum si cei ce cauta la femeie spre a o pofti. Ca nu numai cel ce preacurveste cu fapta este preacurvar, ci si cel ce voieste a preacurvi, fiindca nu numai faptele ci si gandurile sunt vazute la Dumnezeu… ” . Iar pe cei ce fac mai multe casatorii, Sfintii Parinti ii numesc poligami. Deci, dupa a doua nunta nu mai este nunta, ci poligamie. De aceea a zis Domnul samarinencei care pacatuise cu cinci barbati : ” Pe care il ai, nu-ti este tie barbat ” ( Ioan 4, 18 ) . ” Cei ce au trecut peste a doua nunta, nu merita sa fie numiti barbati si soti ” , zice Sfantul Vasile cel Mare, in canonul 4. Tot el spune pentru a treia nunta : ” Sfinti Parinti au trecut sub tacere nunta a treia ( poligamia ) si au socotit-o ca pe o pofta dobitoceasca si straina de vrednicia omului crestin. Noua ni se pare ca acest pacat este mai mare decat curvia… ” ( Canonul 80 ) .

129. Care este scopul evanghelic al nuntii crestine ?

Scopul principal al nuntii crestine, dupa porunca lui Dumnezeu ( Facere 1, 28; 2, 18-24 ) si dupa invatatura Bisericii Ortodoxe, este unirea prin iubire a celor doi soti in numele Domnului pentru nasterea de copii, spre inmultirea neamului omenesc. Apoi, ajutorarea sotilor intre ei, pentru usurarea vietii; infranarea trupeasca si evitarea desfraului si a imoralitatii in lume. Toate aceste scopuri sa fie spre preamarirea lui Dumnezeu ( Ivatatura de Credinta Crestina Ortodoxa, pag. 487; Dictionarul Teologic, Pr. I. Bria, 1981, pag. 95-96 ) .

130. Ce pacat savarsesc cei ce traiesc fara cununie religioasa si au copii ? Ce trebuie sa faca ei spre a se mantui ?

In afara de cerintele fizice, omul are in plus necesitati si datorii superioare, sufletesti, si deci are nevoie in casnicie si de binecuvantarea lui Dumnezeu, adica de cununia religioasa. Cei ce traiesc fara aceasta cununie nu li se pot primi darurile si pomelnicele la Sfantul Altar si nu pot fi nasi, nici la cununie, nici la botez. Ei nu se pot mantui decat daca se cununa la biserica facand si un canon de cativa ani oprire de la Sfintele Taine ( Dupa pravila bisericeasca de Arhim. Nicodim Sachelarie ) .

Sinodul I Ecumenic, in canonul 3 si VI Ecumenic, in canonul 5, opresc cu desavarsire pe clericii de orice grad sa aiba vreo femeie ingrijitoare la casele lor, ” afara de mama, sora sau matusa, sau pe alte persoane care nu pot fi banuite de legatuua de concubinaj ” … ” Iar daca cineva ar calca cele hotarate de noi sa se cateriseasca. Aceasta sa respecte si cei casatoriti, avand grija de curatenia lor morala ” . Vezi, deci, ce grija au avut Sfintii Parinti sa pastreze viata morala in Biserica lui Hristos si cu cata tarie au luptat impotriva smintelii si a cumplitului pacat al desfranarii !

131. Cum se cuvine sa se aleaga nasii la botez si la cununie si ce datorii au nasii fata de finii lor ?

Nasii trebuie sa se aleaga dintre cei mai buni si mai evlaviosi crestini, indiferent de starea lor sociala, pentru ca nasii sunt povatuitori duhovnicesti ai finilor lor si au mai mari indatoriri decat parintii cei trupesti. Nasii trebuie sa fie oameni cumpatati, morali, blanzi, de model in societate. Sa cunoasca bine credinta ortodoxa, Crezul, Catehismul ortodox, Sfanta Scriptura si sa mearga regulat la biserica. De aceea nu pot fi nasi la botez si la cununie crestinii de alta religie ( catolici, protestanti, sectari etcˇ ) , cei ce traiesc in concubinaj ( necununati ) , in desfranare, cei ce nu vor sa aiba si sa creasca copii, cei betivi, divortati si cu nume rau in societate. Nasii trebuie sa fie alesi cu multa grija si numai cu voia preotului paroh, in fata caruia sa se oblige ca vor purta grija sa invete pe finii lor frica lui Dumnezeu, sa-i supravegheze, sa-i cheme la biserica, la spovedanie, la savarsirea faptelor bune, sa-i cerceteze regulat la casele lor, sa-i mustre la nevoie, sa le dea carti crestinesti de citit, pentru ca nasii au mare raspundere, fiind garantii finilor lor inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor.

Nasul se leaga cu finul si cu parintii lui ” printr-o rudenie spirituala, care este mai mare decat cea dupa trup, deoarece el se numeste parinte duhovnicesc ” dupa Canonul 53 al Sinodului VI Ecumenic. ” Parintii trupesti, spune Dionisie Areopagitul, incredinteaza copilul unui crestin botezat care este un bun educator in cele dumnezeiesti, incat copilul va ramane pentru toata viata sub povatuirea lui, ca la un tata duhovnicesc si garant al vietii lui dupa Dumnezeu… ” Nasul trebuie sa locuiasca cat mai aproape de finul sau pentru a-l supraveghea si ajuta la invatatura poruncilor lui Dumnezeu. Iata pe scurt, cum se aleg nasii de la botez, de la cununie si calugarie. Ei trebuie sa fie cei mai buni din cei mai buni, ca cei ce trebuie sa dea socoteala in fata lui Dumnezeu pentru fiii lor sufletesti. Putem spune ca multi nasi credinciosi isi mantuiesc sufletele prin finii lor, daca ii cresc in frica Domnului; dar mai multi se osandesc pentru lenevirea si nepasarea fata de fiii lor sufletesti. La randul lor si finii au datoria sa asculte pe nasii si garantii lor sufletesti, sa-i consulte in toate, sa primeasca sfaturile lor cele bune, sa se roage zilnic pentru nasii lor, pentru preotii care i-au botezat, cununat sau calugarit si sa le fie de model duhovnicesc in toata viata.

Nasii de calugarie se aleg de catre staret, dintre cei mai buni calugari sau duhovnici ai manastirii. Calugarii trebuie sa aiba nasi numai dintre calugari, iar mirenii numai dintre mireni. ” Nu se cuvine, nici este lucru cinstit, nici primit ca un calugar sau o calugarita sa primeasca copii dupa Sfantul Botez ( adica, sa fie nasi la botez ) , sau sa tina cununii la nunta. Iar de va indrazni sa faca acest lucru fara de cale, de rusine si faradelege, sa se canoniseasca cum va parea arhiereului. Iar de va face aceasta a doua oara, sa se izgoneasca din Biserica lui Hristos, ca un calcator al dumnezeiestilor pravile ( Pravila lui Matei Basarab, cap. 135 ) .

132. In ce conditii Biserica Ortodoxa aproba divortul ?

Dupa invatatura data noua de Dumnezeu, casatoria este indisolubila, adica una singura pe toata viata : ” Ceea ce Dumnezeu a unit, omul sa nu desparta ” ( Matei 19, 6 ) . Numai moartea desparte in chip firesc pe cei doi soti. Totusi, sunt cateva exceptii ingaduite de Biserica, care duc la despartirea sotilor intre ei prin divort. Iar divortul este desfacerea casatoriei pe care o provoaca sotii intre ei, pentru care Biserica nu le poate da nici o binecuvantare sau hotarare juridica oficiala. De aceea, nici nu se prevede vreo slujba bisericeasca la divort. Adevarata legiuitate a nuntii consta numai in casatoria intaia. Desfacerea ei legala o face numai moartea unuia dintre soti, sau pe plan mai inalt, moartea ambilor soti, caci dupa moarte ” sunt ca ingerii, necasatoriti ” ( Matei 22, 30 ) .

Cu toate acestea, conducerea bisericeasca, tinand seama de scopul moral al casatoriei, inca din vremea apostolilor a dat ingaduinta vaduvei ramasa prin deces de a se recasatori. Deci ca o iconomisire dintre cele doua altemative : a vaduvei prea superioare, in deplina stapanire de sine ( Luca 2, 36-37 ) si a desfraului prea pacatos, i s-a indicat calea de mijloc a casatoriei celei de a doua ( I Corinteni 7, 8-9; I Timotei 5, 3, 6, 14 ) , cum spune asa de clar Arhimandritul Nicodim Sachelarie, in lucrarea sa monumentala Prsvila Bisericeasca.

133. Care sunt cauzele canonice ale divortului ?

Motivele canonice de divort sunt :

I.a. Adulterul ( preacurvia ) , adica violarea credintei conjugale de catre sot sau sotie. Acest motiv de divort se bazeaza pe Sfanta Evanghelie, adica pe dreptul divin ( Matei 19, 9 ) .
b. Pe langa adulter, sotul poate sa divorteze cand i se pun curse care pericliteaza viata, indreptate contra existentei casatoriei, de catre un sot impotriva celuilalt, cum ar fi refuzul sotului sau sotiei de a naste copii. In acest caz partea nevinovata are drept sa solicite divortul.
c. Iarasi, sotul poate divorta cand sotia se face vinovata de avort intentionat si prin aceasta impiedica scopul casatoriei.
d. Cand femeia sau barbatul participa fara voia celuilalt la ospete si petreceri necuviincioase.
e. Pentru sotie exista motiv de a cere divort cand barbatul sau o acuza public pe nedrept de adulter cand sotul ei greseste in public sau in ascuns, in casa sau in alta parte cu o alta femeie.

II. Al doilea motiv principal de divort, dupa adulter, este caderea unui sot din dreapta credinta – apostazie, necredinta, secta etc. ( I Corinteni 7, 15 ) .

III. Cand unul din soti sau amandoi intra in monahism, ” ca o moarte superioara, fata de lumea pusa in slujba pacatului ” ( Sinodul VI Ecumcnic, canonul 12 si 48 ) . Insa ” cel ce-si lasa ( prin divort neingaduit ) sotia sa legitima si ia pe alta, trebuie sa fie canonisit ca un preacurvar, dupa porunca Domnului ( Matei 19, 9 ) , adica sa fie oprit pana la 15 ani de la Sfanta Impartasanie ” , dupa Sfantul Vasile cel Mare.

134. Cand se considera incheiat divortul canonic ? Adica in ce moment cei doi soti sunt liberi sa se casatoreasca, din punct de vedere canonic ?

Divortul canonic se considera incheiat cand intre soti au urmat motivele de divort aratate mai sus ( adica : adulterul, lepadarea de credinta, intrarea in monahism etc ) . Trebuie, insa, pe langa motivele canonice aratate mai sus, sa se tina seama si de motivele de divort hotarate de legislatia civila.

135. Care sunt efectele divortului canonic ?

Efectele de drept ale divortului canonic se refera pe de o parte la sotii divortati, iar pe de alta parte la copiii nascuti din casatorie. Divortul canonic desface in orice privinta legatura conjugala si pune pe soti in acel raport in care se gaseau inainte de casatorie ( dupa Dreptul bisericesc oriental de episcopul Nicodim Milas, cap. 202 ) .

136. Ce ne invata Sfintii Parinti despre nasterea de copii ?

Sfanta si dumnezeiasca Scriptura, precum si Sfintii Parinti, arata ca copiii sunt un dar al lui Dumnezeu ( Geneza 20, 17-18; 25, 21; 29, 33; 30, 6, 17, 22; 33, 5; 48, 8-9; Luca 1, 7 ) . Iar nasterea de copii este o binecuvantare si randuiala dumnezeiasca data de Dumnezeu omului inca din rai, prin porunca : ” cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul… ” ( Facere 1, 28 ) . Prin nasterea de copii se innoieste neamul omenesc si se mentine viata pe pamant. Asadar, nasterea de copii este cea mai mare datorie a celor doi soti care se unesc prin casatorie. Nasterea de copii formeaza cea mai mare bucurie si adevarata temelie a familiei; ea consolideaza si desavarseste casnicia si este izvor de sanatate. Fara implinirea acestei datorii Taina Nuntii se desfiinteaza. Pentru, aceea Dumnezeu binecuvanteaza pe primul om, Adam si ii face femeie, pe Eva, ca sa nasca copii.

Dupa izgonirea lui Adam din rai, nasterea de copii devine, pe langa binecuvantare, si canon de ispasire a pacatelor parintilor. Nasterea de copii ajuta mult la mantuirea parintilor, cum spune Sfantul Pavel, ca femeia ” se va mantui prin nastere de fii ” ( I Timotei 2, 15 ) . In Vechiul Testament, cei ce nu aveau copii erau socotiti lepadati de la fata lui Dumnezeu. De aceea se rugau ziua si noaptea sa le daruiasca Domnul copii. La fel glasuiesc si toti Sfintii Parinti. Ei se rugau pentru cei ce nu aveauu copii sau nu puteau naste, sa le dea Dumnezeu copii buni si sanatosi, iar pe cei bolnavi ii vindecau cu rugaciunile lor. Pe cei care nu voiau sa aibacopii ii sfatuiau, cum spune si Sfantul Pavel, ca mai bine sa nu se casatoreasca sau sa traiasca in infranare ( curatenie ) , cu invoirea ambilor soti, decat sa-si ucida copiii.

Mantuitorul aseamana pe cei ce se casatoresc numai pentru pacat, sau de ochii lumii, sau pentru avere, cu smochinul blestemat care nu voia sa aduca nici o roada pe pamant. Pentru ca nasterea de copii nu este numai o datorie sociala, fireasca, ci este mai intai o porunca dumnezeiasca, care contribuie foarte mult la mantuirea parintilor. Sotii care nu vor sa nasca copii, care avorteaza sau practica pacatul pazei, sunt certati de Dumnezeu cu boli de tot felul, cu necazuri in viata, cu grea mustrare de constiinta, iar dincolo cu osanda vesnica.

137. Ce trebuie sa faca ( sotii ) ca sa aiba copii buni si sanatosi ?

Parintii, daca doresc sa aiba copii buni, intelepti si sanatosi, trebuie ca ei sa fie mai intai buni, credinciosi, ascultatori de Biserica si plini de frica lui Dumnezeu. Caci copiii sunt de fapt ” copii ” ale parintilor lor. Ce vad si ce aud in casa de la parinti aceea fac. Educatia copiilor incepe chiar din ziua nuntii parintilor, adica din clipa zamislirii. Pentru a avea copii intelepti si credinciosi, parintii trebuie sa se roage mult, sa mearga regulat la biserica, sa posteasca sfintele posturi, sa se spovedeasca adesea, sa tina curatenie in zilele randuite, sa faca milostenie, sa fie blanzi, smeriti si plini de dumnezeiasca dragoste pentru toti. Sotii sunt datori sa se infraneze in sarbatori si in posturi si sa nu faca nici un fel de mestesug diavolesc spre a nu avea copii. Cel mai greu pacat al celor casatoriti este avortul, adica uciderea de copii. Copiii zamisliti in zile de sarbatori, si in posturi si in stare de betie sau dupa avorturi, de obicei, se nasc bolnavi, sunt debili si uneori chiar infirmi. La fel si cei ceß practica paza, nu se pot impartasi doi ani cu Sfintele Taine si uneori se imbolnavesc de nervi, ca o pedeapsa a dreptului Judecator. Dupa nastere, parintii sunt datori sa se ocupe mai mult decat orice de educarea si buna crestere a copiilor. Mai intai sa caute nasi credinciosi copiilor lor. Apoi sa-si duca regulat copiii la biserica, sa-i impartaseasca cu Sfintele Taine in fiecare luna, sa-i invete de mici rugaciuni si lucruri bune, sa nu-i smineasca cu cuvintele si faptele lor, caci sminteala pe care o fac parintii copiilor lor este un pacat greu in fata lui Dumnezeu, cu urmari cumplite in viata copiilor. Cei mai multi copii ajung rai in viata, datorita pacatelor pe care le-au deprins de la parintii lor din copilarie. De asemenea, copiii trebuie sa fie invatati, atat de parinti si nasi, cat mai ales de preotul satului, frica de Dumnezeu, dreapta credinta, omenia, mila, smerenia, ascultarea si cunostinta Sfintei Scripturi. Trebuie sa fie deprinsi de mici cu postul, cu rugaciunea regulata, cu spovedania, cu mila fata de cei lipsti si respect fata de cei lipsiti si respect fata de toti oamenii. Rugaciunea, citirea cartilor bune, ascultarea si respectul fata de parinti, frica de Dumnezeu si exemplul personal dat de tata si de mama sunt cele mai sigure cai si mijloace de educare si crestere crestineasca a copiilor.

138. Care sunt principalele datorii ale parintilor fata de copii, dupa Sfanta Scriptura ?

Prima datorie a parintilor fata de copii este aceea de a-i iubi ( Tit 2, 4 ) . Copiii trebuie sa fie nascuti din dragoste si din dorinta ambilor soti, iar nu din placere, din pacat sau din intamplare. A doua datorie a parintilor fata de copii este de a-i invata legea dumnezeiasca ( Deuteronom 4, 9-10; 6, 7; 20, 25; Psalm 77, 5-7; Pilde 22, 6; Efeseni 6, 4 etc. ) . Parintii au datoria de a-i invata pe copii dreapta credinta si frica de Dumnezeu ( Facere 18, 19; Psalm 33, 11; Pilde 1, 7 ) . Au datoria de a le povesti copiilor lucrurile cele minunate ale lui Dumnezeu din sfintele carti  ( Iesire 13, 14-15; Isus Navi 4, 6; Psalm 43, 1 ) . Parintii mai au datoria de a-i invata pe copii ascultarea si supunerea ( Pilde 4, 3-4; I Timotei 3, 4 ) ; au datoria de a-i binecuvanta ( Facere 48, 15-16; Evrei 11, 20 ) ; de a compatimi pe copiii lor ( Psalm 102, 11-13 ) ; de a-i indemna si mangaia ( I Tesaloniceni 2, 11 ) ; de a-i conduce bine ( I Timotei 3, 4, 12 ) ; de a-i mustra pe copii ( I Regi 2, 23-24 ) ; de a-i indrepta si pedepsi la nevoie ( Deuteronom 8, 5; Pilde 3, 12; 13, 24; 19, 18; 22, 15; 23,13-14; Evrei 12, 7, 9-10 ) ; de a nu-i intarata si mania ( Efeseni 6, 4; Coloseni 3, 21 ) ; de a le indeplini trebuintele cele de nevoie ( Pilde 13, 22; Matei 7, 9-11; Luca 11, 11-13; II Corinteni 12, 14; I Timotei 5, 8 ) . Parintii au datoria de a se ruga pentru copiii lor, pentru intelepciunea, pentru cresterea lor duhovniceasca si pentru mantuirea lor ( Facere 17, 18; 4 Regi 29, 19 ) . Au datoria sa-i ajute in vreme de ispite ( Iov 1, 5 ) si in caz de boala ( II Regi 12, 16 ) ; sa fie pilda buna fiilor lor ( IV Regi 14, 13;15, 3 ) si sa-i invete pe copii din tinerete ( Pilde 22, 6 ) toate faptele bune si dragostea crestina dupa Sfanta Evanghelie. Apoi sa-i incredinteze unor duhovnici buni.

139. Care sunt datoriile copiilor fata de parintii lor, dupa invatatura Sfintei Scripturi ?

Principalele datorii ale copiilor sunt : Sa pazeasca legea lui Dumnezeu ( Deuteronom 30, 2; Pilde 28, 7 ) ; sa se teama de Dumnezeu ( Deuteronom 31, 12-13; Psalm 33, 11 ) ; sa se teama de parinti si sa-i cinsteasca ( Exod 20, 12; Levitic 19, 3; Deuteronom 5, 16; Matei 15, 4; 19, 19; Marcu 7, 10; 10, 19; Luca 18, 20; Efeseni 6, 2 etc. ) ; sa se supuna parintilor ( Psalm 6, 20-21; 7, 1-3; Efeseni 6, 1; Coloseni 3, 20 ) ; sa asculte invatatura parintilor ( Proverbe 1, 8; 3, 4; 4, 1; 20, 21; 5, 1-2; 6, 20-21 etc ) ; sa ingrijeasca pe parintii lor ( Facere 45, 9-12; 47, 11-13; I Regi 22, 3-4; I Timotei 5, 4, etc. ) ; sa cinsteasca pe batrani ( Levitic 19, 32; Pilde 23, 22; I Petru 5, 5 ) . ” Copiii ascultatori veselesc inima parintilor ( Pilde 10, 1-15, 20; 23, 15, 24-25; 27; 11 etc. ) ; copiii ascultatori vor fi binecuvantati ( Exod 20, 12; Deuteronom 5, 16; Ieremia 35, 18-19; Pilde 3, 1-4; Efeseni 6, 1-2 etc. ) .

Copiii rai, dimpotriva, nu asculta de parintii lor ( Romani 1, 30; 2 Timotei 3, 2 ) ; dispretuiesc pe parintii lor ( Pilde 15, 5, 20; Iezechiel 2, 27 ) ; injura pe parintii lor ( Pilde 30, 11 ) ; sunt pedepsiti de Dumnezeu pentru parintii lor ( Pilde 19, 13 ) ; pricinuiesc intristare parintilor lor ( Pilde 10, 1; 17, 21-25 ) ; prada pe tata, alunga pe mama ( Pilde 19, 26 ) ; nu cinstesc pe batrani ( Isaia 3, 5 ) . Sfanta Scriptura vorbeste de amenintari, anateme si pedepse date de Dumnezeu copiilor care dispreltuiesc pe parintii lor ( Deuteronom 27, 16; Iezechiel 22, 7, 15 ) . Aceleasi pedepse vin si asupra copiilor care nu se supun parintilor ( Deuteronom 21, 18-21 ) ; asupra copiilor care rad de parintii lor ( Pilde 30, 17 ) ; asupra copiilor care blestema pe parinti ( Iesire 21, 17; Levitic 20, 9; Pilde 20, 20; Matei 15, 4; Marcu 7, 10 ) ; asupra copiilor care bat pe parinti lor ( Iesire 21, 15 ) ; asupra copiilor care rad si dispretuiesc pe batrani ( IV Regi 2, 23-24 ) si asupra copiilor betivi si iubitori de placeri ( Deuteronom 21, 20-21 ) . Despre toate acestea se vorbeste pe larg in Pravila Biesericeasca a Arhim. Nicodim Sachelarie, deja citata.

140. Ce ne invata Sfintii Parinti despre Suflet ? Care este originea sufletului si cand se uneste cu trupul ?

Iata ce ne invata Biserica Ortodoxa : ” Plantele si animalele au duh de viata biologica ” , necesara viietii lor firesti, care nu depaseste trebuintele corpului lor, fiind una cu el, caci la creatie Domnul numai ” a zis si s-au facut ” , asa cum sunt ele astazi. Omul, insa, a fost creat trupeste cu o pregatire speciala ( Facere 1, 26-30 ) si i s-a creat un suflet viu ( Facere 2, 7 ) , adica nemuritor, avand insusiri speciale, dupa chipul lui Dumnezeu, nu dupa infatisare, ci dupa nemurire, ca cel ce avea sa se perfectioneze prin exercitiul vietii morale libere, care lucreaza intru asemanarea cu Dumnezeu, prin respectarea legilor Domnului, intru stapanirea de sine si conducerea fapturii supuse Lui, ca un reprezentant al lui Dumnezeu fata de cele pamantesti si ca un delegat al lumii materiale fata de Facatorul prin viata sa pamanteasca si trupeasca, in care sintetizeaza cele materiale ale pamantului. Deci el era si este un microcosmos adica o lume mica ( Dupa Dogmatica Sfantului Ioan Damaschin ) .

Exista trei teorii despre suflet :

1. preexistentialismului, condamnat de Biserica.
2. traducianismului animal, adica teoria prin care se arata ca sufletul se transmite in clipa zamislirii de la parinti la fii, ca si la animale, dupa regulile puse odata de Creator. Nici aceasta teorie nu este aprobata de Biserica.
3. creationismului, pe care o invata Biserica Adica sufletul fiecarui om este creat de Dumnezeu in clipa zamislirii. Alte explicatii de amanunt nu s-au dat. Se pare ca aceasta invatatura, in care sa intre si aspectele vietii de ereditare trupeasca si sufleteasca, ar putea fi expusa astfel : sufletul fiecarui om este creat de Dumnezeu, nu din nimicul absolut, ca sufletul lui Adam, ci din realitatea parintilor nascatori, asemenea cu Eva si Adam. Asa se explica mai bine paternitatea dumnezeiasca a proprietatii ei creationale, precum si a colaborarii parintilor pamantesti binecuvantati in viata si in urmasii lor ( Dupa Pravila Bisericeasca de Arhim. Nicodim Sachelarie, ms ) .

” Cand stapaneste in noi ratiunea ( sufletul ) , aceasta chinuieste in mod necesar trupul care slujeste ca instrument in vederea virtutii ” , spune Sfantul Maxim Marturisitorul ( Filocalia, vol. III, pag. 309 ) .

” Trupul este al sufletului, iar nu sufletul al trupului, caci cel mai mic este al celui mai mare, iar nu cel mai mare al celui mai mic. Deci, fiindca pentru greselile cele dintai a rasarit legea pacatului, care este placerea simturilor, pentru aceasta s-a hotarat moartea trupului prin osteneli si dureri, randuita spre desfiintarea legii pacatului. Cel ce stie ca moartea s-a ivit din pricina pacatului, spre desfiintare lui, se bucura pururea in sufletul sau cand vede cum este desfiintata legea pacatului din trupul sau, prin felurite osteneli si dureri ca sa primeasca fericita viata viitoare in duh; caci stim ca nu poate ajunge la aceea daca nu este golita mai inainte din trup ca dintr-un vas, inca in aceasta viata, legea pacatului, sustinuta prin afectiunea vointei fata de el ” ( Filocalia, vol. III, pag. 309 ) .

Biserica invata ca omul este alcatuit din trup si din suflet ( dihotomism ) , iar nu din trup, duh si suflet ( trihonomism ) , cum s-ar crede in aparenta ( I Tesaloniceni 5, 23; I Corinteni 15, 45; Evrei 4, 12 ) . ” In constitutia sa trupeasca, spune arhimandritul Nicodim si duh de viata biologica, suflet senzitiv, dar acestea nu sunt decat o cantitate materiala identificata cu trupul omenesc, unde locuieste sufletul, care este a doua cantitate de sine statatoare ( Matei 10, 28; Luca 12, 4-6; Marcu 14, 34 ) . Armonia dintre suflet si Dumnezeu o garanteaza armonia dintre trup si suflet si, pe temeiul acestei armonii, se desfasoara armonia dintre om si animale, plante si intreaga natura. In conditiile de azi ale pacatului proportia de armonie fiind faramitata, ea se realizeaza partial pe intreaga stare a existentei de la nesimtitoarea piatra si pana la varful scarii Iacov-Dumnezeu ” ( Facere 28, 10-22; Romani 3, 20-24; Romani 5, 12-21 ) .

141. In ce consta chipul si asemanarea lui Dumnezeu din om si in ce parte anume sunt asezate ?

Sufletul este chipul lui Dumnezeu in om, intrucat are intreita putere, dar o singura fire. Puterile sufletului omenesc sunt acestea trei : simtirea, ratiunea si vointa. Cu simtirea omul se aseamana lui Dumnezeu-Tatal; cu ratiunea se aseamana Fiului, iar cu vointa se aseamana Duhului Sfant. Si precum in Sfanta Treime, macar ca trei sunt fetele, insa nu sunt trei, ci un singur Dumnezeu, asa si sufletul omenesc, macar ca trei sunt puterile lui sufletesti, insa nu sunt trei suflete, ci un suflet. Deosebirea intre chipul si asemanarea lui Dumnezeu din sufletul omenesc, dupa Sfintii Vasile cel Mare ( Exaimeron, Cuvantul 10 ) , Ioan Gura de Aur, Fericitul Ieronim si altii consta in aceasta, ca chipul lui Dumnezeu se primeste de catre suflet in vremea zidirii sale, iar asemanarea lui Dumnezeu din suflet se savarseste la Botez.

Deci, chipul lui Dumnezeu este ratiune, in vointa si simtire, iar asemanarea lui Dumnezeu este in silinta omului spre desavarsire prin lucrarea faptelor bune si impreuna lucrarea harului dumnezeiesc. Despre aceasta iata ce spune Sfantul Vasile cel Mare : ” Sa facem om, zice Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Noastra. Pe una, adica chipul, prin zidirea lui Dumnezeu o avem; iar pe alta, asemanarea, prin bunavointa noastra o indreptam ” . Iar Sfantul Dimitrie al Rostovului zice : ” Mie mi-a lasat Dumnezeu ca sa fiu dupa asemanarea dumnezeiasca. Astfel, dupa chip sunt cuvantator, iar dupa asemanare sunt crestin… Deci sa stim cum ca chipul lui Dumnezeu este si in sufletul omului necredincios, iar asemanarea numai in crestinul cel imbunatatit. Si cand ar gresi de moarte crestinul, atunci numai de asemanarea lui Dumnezeu se lipseste, iar nu si de chip. Si macar si in munca vesnica de s-ar osandi omul, chipul lui Dumnezeu este acelasi intr-insul in veci, iar asemanarea a fi nu poate ” ( Cuvant al Sfantului Dimitrie al Rostovolui, in Hronograf, ed. Manastirea Neamt, 1987 ) .

142. De ce avortul este considerat ucidere si este combatut cu atata tarie de Sfanta Biserica ?

Prin avort se intelege uciderea pruncilor in pantece prin tot felul de mijloace. Deoarece fatul are suflet viu, creat de Dumnezeu chiar din clipa zamislirii, pentru aceea avortul este combatut de Biserica si de Sfintii Parinti cu atata tarie, pentru ca se ucide viata, se pierde sufletul, atat al celui ucis, cat si al celui care savarseste uciderea si calca porunca lui Dumnezeu, care zice : ” Cresteti si va inmultiti ” ( Facere 1, 28 ) . Se calca si porunca a V-a din Decalog, care zice : ” Sa nu ucizi ” ( Iesire 20, 13 ) . Prin avort se ameninta viata de pe pamant, se calca porunca creatiei data de Dumnezeu in rai, se atenteaza la viata celor mai nevinovate fiinte omenesti, care sunt copiii; se destrama familia, se imbolnaveste societatea intrega si se aduc peste cei vinovati cumplite pedepse dumnezeiesti, atat in viata, cat si dupa moarte. Apoi, sufletele copiilor avortati, nefiind botezate, nu pot intra in imparatia lui Dumnezeu, ci asteapta ziua cea infricosatoare a judecatii, cand singuri vor acuza pe parintii care i-au ucis in fata Dreptului Judecator Iisus Hristos.

Iata pentru ce avortul este crima, adica ucidere de om si trebuie combatut cu toata taria de Biserica si de pastorii ei.

143. Ce canon randuiesc Sfintii Parinti pentru femeile care fac avort sau indeamna si ajuta pe altele sa faca acest cumplit pacat ?

Femeile care isi avorteaza copiii, indiferent prin ce mijloace, se numesc ucigase de copii, iar nu mame, si primesc pedepse grele inca din viata aceasta. Iata ce spun si canoanele Sfintilor Parinti in legatura cu pacatul uciderii de prunci : ” Despre femeile care pacatuiesc si-si omoara fatul in pantece, fortandu-se sa faca ucideri, sa se opreasca, dupa hotararea data mai inainte, ca sa se impartaseasca la iesirea din viata. Dar procedand cu iubire de oameni, dupa cum am aflat, hotaram ca sa fie oprite vreme de zece ani dupa treptele canonisirilor hotarate ” ( Ancira, 21 ) . ” Femeile care dau buruieni otravitoare si pierzatoare, precum si cele ce primesc otravurile omoratoare de prunci, sa se supuna canonului de 20 de ani al ucigasului ” ( VI Ecumenic, 91; Sfantul Vasile cel Mare, 56 ) . ” Femeia care bea ierburi ca sa-si piarda rodul trupului si sa nu nasca coconi, aceea sa aiba pocanie cinci ani matanii cate trei sute pe zi. Iar de va face si barbatul asa, mai rau este. Nici Biserica sa nu-i primeasca prescura lui, nici prinosul lui de nu se va pocai ” ( Pravila Bisericeasca, Govora, 20 ) . ” Femeia de va zamisli si va bea ceva ca sa se lepede inceperea dintr-insa sa se pocaiasca opt ani si matanii 367 zilnic; iar de i se va intampla ei a muri sa nu se ingroape in cimitir ” ( Ibidem, 115; indreptarea Legii cap. 364 ) . ” Femeia care a pierdut pruncul fara voie, un an se canoniseste ” ( Sfantul Ioan Postnicul, cap. 22 ) . ” Femeia care a nascut pe cale si nu a purtat grija de prunc, sa fie supusa vinovatiei ucigasului ” ( Sfantul Vasile, 33 ) .

144. Unde se afla sufletele copiilor avortati si care va fi soarta lor la judecata de apoi ?

Copiii care mor nebotezati, din motive independente de vointa parintilor sau a preotilor, se pot considera partasi la botezul dorintei, ca si dreptii Vechiului Testament, sau prin analogie cu vindecarile facute de Iisus Hristos la rugaciunile parintilor sau ale prietenilor. Caci Dumnezeu nu pedepseste pe cel nevinovat, ci dimpotriva, caci El a creat pe om spre fericire. Totusi, parintii copiilor se vor spovedi si li se va randui canon potrivit cu grija sau nepasarea lor. Adica sa boteze sau sa creasca un copil sarac, sa viziteze un loc sfant, sa faca milostenie, sa fara metanii, sa tina post etc. Iata ce spune Sfantul Chiril al Ierusalimului in Cateheza a III-a, cap. 10 : ” Daca cineva nu primeste botezul, nu se mantuieste, afara numai de mucenici care primesc imparata si fara de apa ( botez ) . Mantuitorul, cand a mantuit lumea prin Cruce si cand I s-a impuns coasta, a slobozit sange si apa, ca sa se boteze cu sangele Lui cei care se boteaza in timpul persecutiilor. Mantuitorul numeste mucenicia botez, caci zice : ” Puteti sa beti paharul pe care il beau Eu si sa va botezati cu botezul cu care Eu ma botez ? ” ( Marcu 10, 38 ) . ” Mucenicii si-au facut marturisirea de credinta, facandu-se priveliste lumii, ingerilor si oamenilor ” ( I Corinteni 4, 14 ) . Sinodul VI Ecumenic in canonul 83, spune : ” Cei morti nu pot fi botezati, dupa cum nu pot fi nici impartasiti ” . Deci copiii avortati, nascuti fara de vreme, pierduti fara voie, sau care mor indata dupa nastere, fara a primi botezul, nu pot fi botezati nicidecum dupa moarte, pentru ca nu mai sunt vii. Nu pot fi pomeniti nici la biserica, pentru ca nu sunt botezati si nu au nume. Ei nu sunt membrii Bisericii lui Hristos. Pentru cei ucisi de parinti cu voia lor, intreaga raspundere ramane asupra parintilor. In Pravila Bisericeasca a Arhimandritului Nicodim Sachelarie, cap. 178, citim urmatoarele despre acest lucru : ” Pentru copiii avortati si care mor nebotezati nu se afla nicaieri invatatura, nici in Sfanta Scriptura, nici la Sfintii Parinti, fiindca viata oamenilor, atat a celor maturi, cat si a celor necrestini, este in mana Facatorului lor, care nu poate fi obligat sa descopere toata iconomia providentei Sale muritorilor, nici sa cunoasca ceea ce nu le este de folos. Chemarea glasului Sau rasuna mereu in lume si cei ce aud au datoria sa raspunda, numai in masura de ei inteleasa si pentru ei data. De buna seama ca Dumnezeu nu pedepseste pe cei ce nu cunosc legile si mai ales pe copiii nebotezati. Ba, dimpotriva. El a creat pe om spre fericire si, deci, copiii care n-au putut folosi libera lor vointa si putere in virtutea scopului pentru care omul a fost creat, El ii fericeste pentru existenta lor, asa cum si ei Il lauda pentru aceeasi existenta nevinovatasi frumoasa creatiune naturala. Astfel, ei sunt randuiti la fericirea naturala a existentei, dar nu la cea a rasplatirii dupa merite, intrucat nu au fapte virtuoase ” .

” Fericirea naturala o da Dumnezeu direct si necesar, fara a mai fi nevoie de efortul omului, nici nu mai este nevoie de a se vorbi de ea intre oameni. Ci, revelata divina ne arata numai pe acea fericirie la care si omul contribuie ” ( II Corinteni 12, 4; Apocalipsa 21, 22 ) . Pravila lui Matei Basarab, in capitolul 153, spune despre copiii nebotezati : ” Iar cati coconi ai crestinilor mor nebotezati, asijderea si ai paganilor, aceia nu merg nici in imparatia cerurilor, nici in munca, ci numai la un loc luminos. Iar cand se boteaza se deschid cerurile pe care le incuiase Adam pentru neascultare si au fost tot inchise pana cand a venit Domnul nostru Iisus Hristos si a dat darul Sfantului Botez in lume ” ( Ibidem, 154 ) .

145. Cum se poate combate acest cumplit pacat al uciderii de fii, care bantuie astazi in toata lumea ?

Cred ca aceasta datorie de a invata pe oameni sa nu-si ucida copiii este mai mult a preotilor si a pastorilor de suflete. Ei trebuie sa arate credinciosilor, cu dovezi din Sfanta Scriptura, din invataturile Sfintilor Parinti si din dumnezeiestile Canoane, cat de greu este pacatul uciderii si cat de mare pedeapsa primeste ucigasul de la Dumnezeu. Adam si Eva, dupa ce au fost scosi din raiul pamantesc pentru pacatul neascultarii de Dumnezeu, s-au insotit si nascand Eva pe primul copil, anume Cain, a zis Adam : ” Am dobandit om prin ajutorul lui Dumnezeu ” ( Facere 4, 1 ) . Deci, nasterea de prunci, de orice sex, se face ” prin ajutorul lui Dumnezeu ” , fie ca este bun crestin, fie ca este pagan, si fiecare nou nascut are in sine, afara de trupul pamantesc si scanteia dumnezeirii, adica sufletul nemuritor. Caci spune Sfanta Scriptura ” Domnul Dumnezeu a facut pe om din tarana pamantului si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul suflet viu ” ( Facere 2, 7 ) . Suflet viu, adica nemuritor. Astfel, la zamislirea fiecarui prunc in pantecele maicii sale, Dumnezeu pune inca de la inceput suflet nemuritor in fiecare om. De aceea si proorocul David, insuflat de Duhul Sfant, zice : ” Ca Tu ai zidit rarunchii mei, sprijinitu-m-ai din pantecele maicii mele… Minunate-s lucrurile Tale, Doamne si sufletul meu le cunoaste foarte… ” ( Psalm 138, 13-16 ) . Sufletul pruncului se zamisleste in pantecele maicii sale numai prin lucrarea Domnului si chiar si zilele lui ii sunt socotite de Dumnezeu cat sa traiasca pe pamant, inca inainte de a se zamisli.

Deci, sa inteleaga femeile care isi ucid copiii ca sunt ucigase ale zidirii lui Dumnezeu si vinovate de gheena focului. Caci daca numai a uri pe cineva se socoteste ucidere de oameni, dupa cuvantul lui Hristos care zice : ” cel ce uraste pe fratele sau, ucigas de oameni este ” ( I Ioan 3, 15 ) – si ” orice ucigas de oameni nu are viata vesnica ” – oare ce urgie a lui Dumnezeu va ajunge pe acea mama care-si ucide propriul sau copil, chiar de ar fi zamislit prin puterea lui Dumnezeu, numai de o clipa ? Deci, sa stie orice femeie care si-a ucis copiii, ori in ce chip, ca nu va scapa de pedeapsa lui Dumnezeu. Sa nu spuna ca era zamislit numai de o zi sau de un ceas, ca Dumnezeu nu cauta la timp ci la intentia gandului. Daca cineva ar semana in tarina sa grau, porumb sau altceva si altul venind i-ar distruge semanatura sa, apoi nu l-ar da in judecata si nu i-ar cere despagubire ? Dar Dumnezeu va lasa nepedepsiti pe cei ce distrug samanta si tarina unde se zamislesc prunci ? Sa-si aduca aminte femeile cele ucigase de copii, de Cain care a facut o singura ucidere si s-a pedepsit inca din viata cu sapte feluri de pedepse. Intai a fost blestemat de Dumnezeu pe pamant. A doua pedeapsa sa lucreze pamantul. A treia ca nu-i dadea lui pamantul taria si roadele sale. A patra pedeapsa i-a fost suspinarea. A cincea, tremurarea. A sasea, sa fie el departat de la fata lui Dumnezeu. A saptea pedeapsa a lui Cain, era semnul ce i L-a pus Dumnezeu ca sa nu-l ucida nimeni din cei ce il vor afla pe el ( Facere 4, 9-14 ) .

Deci, cum vor scapa de pedepsele vremelnice si vesnice acele mame care-si ucid copiii lor ? Care dintre fiarele pamantului si-au ucis candva puii lor ? Si cum se va arata femeia ucigasa de prunci inaintea lui Dumnnezeu, fiiind mai rea decat toate fiarele pamantului ? Aceleasi pedepse vor primi si acei soti care se pazesc prin diferite mijloace de a nu naste copii, deoarece intentia lor este aceeasi, de a omori pruncii si de a opri zamislirea zidirii lui Dumnezeu.

146. Sfanta Bierica ar putea accepta o reglementare a nasterilor din motive sociale ca : foamete, boli, lipsa etc. ?

Biserica lui Hristos nu poate niciodata aproba uciderea de prunci ( avortul, paza etc. ) , pentru orice motive. Mantuitorul ne-a spus ca sufletul omului este mai scump decat orice pe lume ( Matei 16, 26; Marcu 8, 36-37 ) . Apoi, cum sa aprobe Biserica in vreun fel pierzarea sufletelor omenesti ? Cine ar putea rascumpara atatea suflete care se pierd prin ucidere, necrestinat si neluminati prin Sfantul Botez, singurul care poate ierta pacatul stramosesc si cele personale ? Cum ar aproba vreo Biserica crestina sa se omoare sufletele copiilor, mai ales neavand Sfantul Botez ? Caci stim ca tot omul ” este zamislit in pacate ” si numai prin Botez se uneste cu Hristos si devine fiu al Bisericii ( Psalm 50, 5; 57, 3; Iov 15, 14; 25, 4; Isaia 4, 8; Ioan 3, 6 ) . Deci, cine va avea indrazneala din cei ce conduc Biserica lui Hristos, sa aprobe oarecare pogoramant femeilor crestine pentru uciderea copiilor ? Cine ar ingadui aceasta faradelege, sa aprobe uciderea pruncilor, fiind sub pacatul stramosesc si fara lumina Sfantului Botez ? Eu cred ca aceasta faradelege nu va aproba-o Biserica lui Hristos niciodata, aducandu-si aminte de cuvintele Domnului care zice : ” Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau ” ( Matei 16, 26 ) .

Dumnezeu este Tatal sufletelor noastre ( Numeri 27, 16; Evrei 12, 9; Matei 6, 9 ) . Apoi, cine va indrazni sa dea voie a se pierde un suflet care este creat de Tatal nostru cel din ceruri ? El a creat sufletul nostru si l-a inzestrat cu nemurire. Deci, cum ar fi posibil sa aprobe Biserica lui Dumnezeu sa se omoare sufletele cele inzestrate cu nemurire de Creatorul lor neavand dumnezeiescul Botez, care este semnul curatirii pacatelor si al renasterii prin apa si Duh ? ( Ioan 3, 3-5; Romani 6, 3; Efeseni 5, 26; Tit 3, 5 ) . Sau care din fetele bisericesti va indrazni sa aprobe in vreun fel uciderea pruncilor din motive sociale ? Oare nu ne spune noua Mantuitorul : ” Nu va ingrijiti pentru viata voastra ce veti manca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti imbraca. Au nu este viata mai mare decat hrana si trupul decat imbracamintea ? Priviti la pasarile cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in hambare si Tatal vostru ceresc le hraneste pe ele. Oare nu sunteti voi mai de pret decat ele ? Si cine din voi grijindu-se poate sa adauge staturii sale un cot ? Luati seama la crinii campului cum cresc; nu se ostenesc, nici nu torc; si va spun voua ca nici Solomon in toata marirea lui nu s-a imbracat ca unul din acestia. Iar daca pe iarba campului, care astazi este si maine se arunca in cuptor, Dumnezeu asa o imbraca, oare nu cu mult mai mult pe voi, putin credinciosilor ? Deci nu purtati de grija zicand : ce vom manca, ce vom bea sau cu ce ne vom imbraca ? ” ( Matei 6, 25-31 ) ca toate acestea paganii le cauta. Iar daca si de boli se tem femeile care nasc, spre a nu se imbolnavi, atunci sa duca viata de infranare, de curatie si de post, caci dupa marturia Sfantului Vasile cel Mare, cele mai multe boli vin asupra omului din cauza neinfranarii si a necumpatarii de la cele vatamatoareˇ Auzi ce zice el : ” Nu pricinui trupului boala si slabiciune, ca nu-mi spui mie pricinile, ci Celui ce le stie. Spune-mi, a posti nu poti ? Dar, a te satura in toata viata si a-ti sfarama trupul cu greutatea bucatelor, poti ? Au nu stii ca postul este maica sanatatii ? ” ( Exaimeron, Cuvantul I ) . Si iarasi, adauga Sfantul Vasile : ” N-a fost in rai vin, nici junghieri de dobitoace ” . Dupa potop insa a zis Dumnezeu omului : ” mancati toate ca pe niste verdeturi de iarba ” ( Facere 9, 3 ) .

Apoi, aratand vechimea postului, zice Sfantul Vasile : ” Vino, calatoreste prin istorie si cearca inceputul postului, ca este de o varsta cu omenirea. Tot lucrul care intrece cu vechimea este vrednic de cinstit. Cucerniceste-te dar, omule, de caruntetele postului, ca postul in rai s-a legiuit ” . Cea dintai porunca pe care a luat-o Adam a fost aceea, ca ” din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mancati ” ( Facerea 2, 17 ) . Si iarasi zice : ” Fiindca nu am postit, am cazut din rai ” . Sa postim dar, ca la el sa ne intoarcem. Si iarasi : ” Carora le-au cazut oasele in pustie ? Au nu acelor ce cautau mancare de carne ? ” Si in alt loc zice : ” Bucatele cele grase si bucatele cele multe, neputand a le mistui stomacul, multe boli au adus in lume; iar postului si infranarii pururea ii urmeaza sanatatea ” . Si iarasi : ” Evreii, pana cand se indestulau cu mana si cu apa cea din piatra, pe egipteni ii biruiau, prin mare calaroreau si nu era intru semintiile lor bolnav ” ( Iesire 16, 3; Psalm 104, 36 ) . Iar dupa ce si-au adus aminte de caldarile cele cu carnuri si s-au intors cu poftele la Egipt au cazut din pamantul fagaduintei ( Exaimeron, Cuvantul 1, Despre Post ) .

Am adus aici putine marturii pentru cei ce pricinuiesc motive de boli si pentru aceasta li se pare ca avea dreptul sa ingaduiasca cuiva sa piarda si sa omoare pruncii, punand pricina de boala. Boala, insa, o trimite Dumnezeu ca pedeapsa pentru pacate ( Numeri 11, 33; Levitic 26, 16; Deuteronom 28, 15; 22, 59; II Regi 7, 14; Iov 33, 19-23; Psalm 105, 17-18; I Corinteni 11, 30 etc. ) .

Deci, daca vreo femeie este bolnava, nu la ucidere de prunci sa-si gaseasca scapare de pedeapsa lui Dumnezeu. Ci, sa se roage lui Dumnezeu cu umilinta, cu post si cu durere in inima, caci la El este puterea si indurarea de vindecare a celor bolnavi. Postul, rugaciunea si infranarea intru curatenie a celor casatoriti si bolnavi, acestea sunt leacul lor, iar nu uciderea de prunci nevinovati.

147. Care sunt urmarile cele mai mari ale avortului asupra trupului si sufletului ?

Femeile care fac avort se imbolnavesc deseori de boli grele, nevindecabile, imbatranesc inainte de vreme, sufera mai ales de nervi, nasc copii bolnavi si infirmi, nu se inteleg cu barbatii lor, au mustrare de constiinta pana la moarte, sau cel putin timp de zece ani, daca se pocaiesc si primesc canonul randuit de duhovnicii lor. Iar daca nu, le asteapta canonul cel vesnic in muncile iadului, de care sa ne fereasca pe toti Bunul nostru Mantuitor.

148. Ce trebuie sa faca o mama insarcinata daca sotul o sileste la avort ? Dar daca este greu bolnava si are multi copii ?

Sfantul Apostol Pavel zice asa : ” Femei, supuneti-va barbatilor vostri, precum se cuvine, intru Domnul ” ( Coloseni 3, 18 ) . Aici trebuie sa intelegem ca nu intru toate se cuvine femeii sa se supuna barbatului, ci numai la cele ce se cuvin in Domnul. Poate barbatul sa o indemne si la lucruri de faradelege, la furat, la betie, la ura, la cearta, la desfranare, la ucidere, la secte, la necredinta etc. La acestea nu se cuvine a se supune barbatului, macar si moarte de ar rabda de la el. Ca nu se cade a iubi si asculta pe barbat mai mult decat legea lui Dumnezeu.

Iata ce zice Sfantul Nicodim Aghioritul la cuvintele de mai sus ale marelui Apostol Pavel : ” O, cititorule, cum a zis Pavel sa se supuna femeile barbatilor lor ? Cum se cuvine, intru Domnul ! ” Adica, la cele ce se cuvine si sunt legiuite si la cele dupa Dumnezeu. Caci de ar cere barbatii sa-i asculte femeile lor la ce!e necuvioase si nelegiuite, la lucruri afara de fire si la necredinta sau la calcarea poruncilor lui Dumnezeu, intru acestea zic, nicidecum sa nu se supuna femeile si sa faca voia lor cea rea. Pentru ca atunci, impreuna cu barbatii lor, ” se vor osandi in munca iadului ” ( Subinsemnare la Talcuirea Epistolei catre Coloseni de Fericitul Teofilact al Bulgariei, Bucuresti 1904 ) .

Deci ramane clar ca femeia nu trebuie in nici un caz sa se supuna barbatului ei, cand acela o indeamna, sau o sileste la avort, adica ucidere de prunci. Iar daca femeia este bolnava si din acest motiv vrea sa-si piarda copiii, niciodata o pricina ca aceasta nu o va scapa pe ea de osanda cea vesnica, de-si va ucide pruncii ei.a, femeia crestina si credincioasa, mai inainte de nastere este datoare sa se spovedeasca la duhovnicul ei, sa se impartaseasca cu Trupul si Sangele lui Hristos, chiar daca are vreun canon de facut si, astfel, sa se pregateasca de moarte. Tocmai de aceea Sfanta Biserica da voie femeilor inainte de nastere sa se impartaseasca, chiar de ar fi oprite pe multi ani, caci Biserica lui Hristos are in vedere durerile nasterii si primejdia mortii pentru mamele care nasc.

O adevarata mama crestina trebuie sa fie gata intotdeauna de jertfa totala la nastere, adica de moarte. Prin durerile nasterii, femeia castiga mantuirea sufletului ei, dupa cuvantul Sfantului Pavel, care zice : ” Dar se va mantui ( femeia ) prin nastere de fii, daca staruie cu deplina intelepciune, in credinta, in iubire si in sfintenie ” ( I Timotei 2, 15 ) . Durerile nasterii s-au dat de Dumnezeu femeii, ca un canon pentru greseala ei cea dintai, dupa cuvantul Domnului care zice : ” Inmultind voi inmulti necazurile tale si suspinul tau, in dureri vei naste fii si spre barbatul tau va fi intoarcerea ta si el te va stapani ” ( Facere 3, 16 ) .

Asadar, sa intleaga femeile cele intelepte si credincioase si sa primeasca canonul cel dat lor de prea Bunul Dumnezeu cu toata bucuria si multumirea, ca este spre iertarea pacatelor si mantuirea sufletelor lor. Iar daca vreuna din ele va muri in chinurile nasterii, pe altarul jertfei si va avea dreapta credinta, aceea se va mantui, cum spune Sfanitul Pavel, si cu mucenicii se va socoti. Caci Biserica lui Hristos nu accepta nici un motiv pentru uciderea de copii, adica avort, boala, saracie, primejdie, copii multi, barbati rai etc. Toti crestinii sunt datori sa se jertfeasca pana la moarte, acolo unde i-a randuit Dumnezeu sa traiasca.

149. Ce ne spuneti despre infranare, in general ?

Infranarea statornica este temelia moralei crestine; dar nu orice infranare, ci numai aceea inchinata Domnului si implinita cu intelepciune, dupa dreptatea legii lui Dumnezeu. Toata faptura este buna si vrednica sa fie folosita de om. Dar nu toti oamenii sunt facuti pentru toate lucrurile din lume. ” Toate imi sunt slobode, dar nu toate imi sunt de folos ” ( I Corinteni 10, 23 ) . De aceea, crestinul care se foloseste de lumea aceasta trebuie sa fie ca si cum nu s-ar folosi de ea, ” Ca chipul lumii acesteia trece ” ( I Corinteni 7, 31; I Timotei 4, 4; Tit 1, 15 ) . Indeosebi clericii, ca si apostolii de odinioara, trebuie sa fie tuturor pilda de infranare ( VI Ecumenic 12,13,18, 30 ) , spre slava lui Dumnezeu, spre folosul aproapelui si spre mantuirea lor ( Fapte 20, 34-35; I Corinteni 9, 12 si 27; Tit 1, 7; 2, 6; I Petru 1, 6 si 13 ) .

Batranii si bolnavii care si-au istovit trupul cu infranarea in tinerete, pot sa-si usureze intretinerea cu hrana mai buna, fiindca infranarea recomandata de Biserica nu omoara oameni, ci pacate. Deci, acolo unde pacatul a slabit si infranarea se indulceste, ca hrana buna se socoteste ca doctorie folosita in numele Domnului ( Romani 16, 3-6 ) . Cei scrupulosi si neintelegatori in iconomia infranarii, trebuie sa se supuna sfaturilor duhovnicilor. Cei hraniti cu duhul slavei desarte care nu asculta si astfel se istovesc cu postul spre a lor paguba trupeasca si sufleteasca trebuie sa stie ca singuri se omoara pe ei insisi si vor da seama inaintea Domnului ca nu au mers pe calea cea imparateasca a Sfintei Biserici, fiind neascultatori ( Tit 1, 16; Romani 14, 14 ) . Infranarea trebuie respectata, atat de clerici si monahi, cat si de mireni, respectandu-se invataturile Sfintilor Parinti, traditia Bisericii si sfaturile duhovnicului.

150. Care este randaiala de infranare ( curatie ) si traire conjugala a sotilor ?

Biserica nu a fixat sotilor un program de convietuire, caci nu poate intra in amanuntele zilnice. Ci a lasat totul la stiinta lor si la posibilitatea de a se iconomisi unul pe altul, potrivit cu natura, cu mijloacele si cu idealul fiecaruia. In general, sotii au datoria de a se ajuta unul pe altul, atat la bine cat si la necaz, si mai ales la boala si in greutatile vietii in general. Credinciosia unuia fata de altul trebuie sa fie sfanta; copiii sa fie bine crescuti, gospodaria bine chibzuita si demnitatea morala si sociala cu grija pastrata, cum zice si Sfantul Apostol Pavel : ” Casatoria sa fie cinstita intru toate si patul nespurcat; iar pe desfranati si pe preadesfranati ii va judeca Dumnezeu ” ( Evrei 1, 4 ) . Un Parinte bisericesc zice : ” Cei ce sunt legati prin casatorie trebuie sa-si fie lor judecatori, fiindca au auzit pe Pavel care scrie ca este lucru cuviincios a se departa unul de altul pentru un timp, prin consimtamant, pentru ca sa traiasca in rugaciune si apoi iar sa se apropie ” ( I Corinteni 7, 4; Sfantul Dionisie 3 ) .

Celor casatoriti legal le zice acelasi Sfant Apostol : ” Sa nu va lipsiti unul de altul decat numai prin intelegere, pe un anumit timp, ca sa va indeletniciti cu rugaciunea si apoi iar sa va impreunati ca sa nu va ispiteasca pe voi satana pentru neinfranarea voastra. Si aceasta o zic dupa sfat, iar nu din porunca ” ( I Corinteni 7, 5-6 ) .

” Insa este de trebuinta a se feri de impreunane sambata si Duminica, pentru ca in aceste zile se aduce Domnului jertfa cea duhovniceasca ” ( Timotei, canonul 13 ) . ” Nu s-a oprit barbatul si femeia de la impreunare trupeasca, decat numai cand vor a se pregati pentru rugaciune si Sfanta Impartasanie ” ( Pravila Mare, 170 ) . Sfantul Simeon al Tesalonicului invata pe cei casatoriti : ” Trebuie sa stim ca cei ce se insotesc prin nunta s-au legat de Dumnezeu si sunt curati cu chemarea Celui curat. Deci, trebuie sa pazeasca unul fata de altul nunta neintinata si sa vietuiasca in pace si evlavie. Cei ce s-au unit de la Dumnezeu cu cinste, curatie si dragoste, sa pazeasca insotirea intr-un cuget, cu pace, ca un mare dar, pentru ca vor raspunde inaintea Domnului, alaturi de celelalte indatoriri dumnezeiesti, ingrijindu-se nu numai de trup, ci si de sufletul lor. Caci numai asa Dumnezeu va fi cu ei. Sa-si creasca copiii cu frica de Dumnezeu ( Efeseni 6, 4 ) , sa faca milostenie si sa se mantuiasca ” ( Sf. Simeon Tesaloniceanul, op. cit., cap. 262 ) .

Pravila Marie a lui Matei Basarab, cap. 170, spune urmatoarele despre curatenia trupeasca a celor doi soti : ” Barbatul si femeia sa nu se afle in pofta trupului, nici sambata, nici Duminica, ca in aceste zile mai mult se face dumnezeiasca Liturghie. Insa sambata pentru sufletele celor morti, iar Duminica pentru Invierea Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Insa aceasta sa fie cu intelegerea amandurora, adica sa fie cu voia barbatului si a femeii ” . Iar in Molitfelnical mare, numit Trebnic, pagina 519, spune despre infranarea trupeasca a sotilor : ” In cele patru posturi, precum si miercurea si vinerea este bine ca sotii sa se infraneze de la impreunarea trupeasca, ca semn ca iubim pe Dumnezeu ” .

Asadar, zilele de infranare trupeasca a sotilor sunt cele patru posturi, miercurea, vinerea, sambata, duminica si toate zilele de post si sarbatorile de peste an. Sotii trebuie sa aiba doua zile de curatenie inainte de a merge sarbatoarea la biserica, iar cand vor sa se impartaseasca, in afara de cele patru posturi, sa tina cel putin o saptamana de curatenie, inainte de a primi Prea Curatele Taine si trei zile dupa Sfanta Impartasanie.

151. Cum trebuie combatut pacatul cel urat al desfranarii din randul credinciosilor nostri ?

Pentru combaterea desfraului, de orice fel ar fi el, care stapaneste atat de mult lumea de astazi, preotii, pastorii de suflete si Biserica in general trebuie sa faca permanent efort de a ingradi, micsora si starpi acest prea urat si blestemat pacat care macina sanatatea trupului, dezbina familia, imbolnaveste copii, sminteste pe cei din jur, manie atat de mult pe Dumnezeu, desparte pe crestini de Prea Curatele Taine si arunca cele mai multe suflete ale credinciosilor in focul gheenei.

Preotii sa spuna adesea in predicile lor si in scaunul de spovedanie, celor vinovati, cat de cumplit a pedepsit Dumnezeu pe desfranati si preadesfranati ( adulteri ) , pe sodomiteni, pe gomoreni si pe cei ce urmeaza pacatul lui Onan. Sa le aminteasca credinciosilor ca insusi Dumnezeu a oprit preacurvia in cele zece porunci, zicand : ” Sa nu preacurvesti ” ( Deuteronom 20, 14 ) . Si iarasi zice : ” Cu femeia aproapelui tau sa nu te culci, ca sa-ti versi samanta si ca sa te spurci cu ea ” ( Levitic 18, 20 ) . Iar despre pacatul cel prea urat al sodomititor, spune Dumnezeu : ” Cu nici un dobitoc sa nu te culci, ca sa-ti versi samanta si sa te spurci cu el; nici femeia sa nu stea la dobitoc, ca sa se intineze cu el; aceasta-i uraciune. Sa nu te culci cu barbat, ca cu femeie, ca aceasta spurcaciune este… Sa nu va intinati cu nimic din acestea, ca cu toate acestea s-au intinat paganii, pe care Eu ii izgonesc dinaintea fetei voastre. Ca s-au intinat si am privit la nelegiuirile lor si a lepadat pamantul pe cei ce traiau pe el. Iar voi sa paziti poruncile Mele si toate legile Mele si sa nu faceti toate ticalosiile acestea… Ca nu cumva sa va lepede si pe voi pamantul, cand il veti intina, cum a aruncat el de la sine pe popoarele care au fost inainte de voi. Ca tot cel ce va face ticalosiile acestea, sufletul care va face acestea se va starpi din poporul sau… ” ( Levitic 18, 22-30 ) .

Sa le aduca aminte preotul celor vinovati si cuvintele Sfantului Apostol Pavel, care zice : ” Pe desfranati si pe preadesfranati ( adulteri ) ii va judeca Dumnezeu ” ( Coloseni 3, 5-6 ) . Si iarasi : ” Nu va inselati, nici curvarii, nici slujitorii de idoli, nici preacurvarii, nici malachienii, nici sodomitii, nici furii, nici lacomii, nici betivii, nici batjocoritorii, nici rapitorii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu ” ( I Corinteni 6, 9-10 ) . ” Fugiti de curvie, ca tot pacatul pe care il face omul, afara de trup este, iar cel ce curveste in trupul sau pacatuieste. Au nu stiti ca trupul vostru este lacas al Duhului Sfant care locuieste in voi ?… ” ( Ibidem 6, 18-19 ) . Pe langa acestea sa le aminteasca preotul si invataturile Sfintilor Parinti, precum si asprimea Sfintelor Canoane care pedepsesc asa de aspru pe vinovati si-i opresc vreme indelungata de la Sfanta Impartasanie.

Astfel, Sfantul Grigore de Nyssa opreste pe cel desfranat 9 ani de la Sfanta Impartasanie ( canonul 4 ) , iar Sfantul Vasile cel Mare, 7 ani ( canonul 59 ) . Pe preacurvar ( adulter ) il opreste Sfantul Grigore de Nyssa 18 ani de la cele sfinte, iar Sfantul Vasile 15 ani. Toate acestea de le va arata preotul credinciosilor sai, atat in viata aceasta, cat si in viata vesnica, cred ca pe multi ii va izbavi de o patima infricosatoare ca aceasta.

152. Cum trebuie combatuta patima betiei din randul credinciosilor si care sunt urmarile cele mai grave ale acestui pacat ?

Cred ca cele mai bune masuri de combatere a betiei din sanul credinciosilor, ar fi sa li se arate ce ne invata Dumnezeu in Sfanta Scriptura despre pacatul betiei si urmarile ei. Sa li se spuna ce ne invata Sfintii Parinti si dumnezeiestile Canoane despre aceasta dobitoceasca patima si care sunt pedepsele cele vremelnice si vesnice care asteapta pe cei betivi. De exemplu, sa li se spuna cuvantul Sfantului Pavel, ca ” betivii nu vor mostenii imparatia lui Dumnezeu ” ( I Corinteni 6, 10; Galateni 5, 21 ) . Sa li se arate ca atat Legea Veche opreste pe om de la betie ( Levitic 10, 9 ) , cat si cea Noua ( I Timotei 5, 3-8; Tit 1, 7 ) . Sa le spuna ca betia este oprita ( Luca 21, 34; Romani 13, 13; Efeseni 5, 5, 18; I Tesaloniceni 5, 4 ) ; ca betia este pacat de moarte sufleteasca pentru orice om, ca il duce la desfranare, la distrugerea familiei, la sminteala publica, la tot felul de boli, la saracie, la ucidere si la osanda vesnica.

Betia este mama desfranarii, din care se nasc toate urgiile, cum spune Sfantul Apostol Pavel : ” Nu va imbatati de vin, intru care este desfranarea… ” ( Efeseni 5, 18 ) . Betia duce pe om la cearta ( Pilde 20, 1; 23, 29-30 ) si la saracie ( Pilde 21, 17; 23, 31 ) . Betia duce pe om la stricaciune ( Pilde 23, 31-33 ) ; la nedreptate ( Pilde 31, 5; Rom.13, 13 ) si la cruzime ( Isaia 28, 7; Osea 4, 11 ) . Betia este cu atat mai mult oprita slujitorilor lui Dumnezeu, adica clericilor ( I Timotei 3, 2-3; Tit 1, 7 ) . De aceea, mare pedeapsa asteapta pe cei betivi care nu se pocaiesc ( Isaia 5, 12, 22; 28, 1-3; Deuteronom 21, 20; Ioil 1, 5; Naum 1, 10; Matei 24, 49-51; Luca 12, 45-46 ) .

Iata ce pedepse grele hotarasc si Sfintele Canoane : ” Episcopul, preotul sau diaconul, obisnuindu-se cu table si cu betia, ori sa inceteze, ori sa se cateriseasca ” ( Apostolic 42 ) . ” Ipodiaconul, citetul sau cantaretul, asemenea facand, ori sa inceteze, ori sa se afuriseasca; asemenea si mireanul ” ( Apostolic 43 ) . Iar Pravila Mica de la Govora, zice : ” Preotul care va bea in carciuma, sau va juca, sau va canta mireneste, sa se izgoneasca din preotie ” ( cap. 35 ) .

In alt loc zice : ” Clericilor nu li se cuvine a manca in carciumi si a bea, afara numai daca sunt impinsi de nevoia strainatatii ” ( Cartagina, 40 ) . Despre femeia betiva zice Pravila Mica : ” Femeia betiva sa nu se impartaseasca, pana nu se va lasa sa nu mai bea ” ( cap. 88 ) . ” Omul mirean de se va imbata si va varsa sa se pocaiasca 60 de zile; iar de va fi fost impartasit cu Sfintele Taine si dupa aceea va varsa, sa nu se pricestuiasca cu Sfintele Taine nici in Postul Mare si nici la Sfantul Petru si peste toate sfintele posturi sa se pocaiasca. Iar de ar fi facut aceasta intru acele ( patru ) sfinte posturi, sa nu se mai pricestuiasca ( impartaseasca ) peste tot anul, pana la 200 de zile si metanii cate 12 pe zi ” ( cap. 88 ) . Aceeasi pravila mai adauga : ” Cade-se preotului sa sada la masa cu frica lui Dumnezeu, sa manance si sa bea cate putin si sa se socoteasca a fi sluga. Caci Scriptura graieste : Preotul care se imbata, cum va judeca drept acest pacat la altii ? Nu zic Scripturile sa nu bei vin, ci sa bei dar sa nu te imbeti; caci tot betivul saraceste si isi pierde mintea, si mult rau face, si pe sine se sugruma, si sufletul sau il da diavolului ” ( cap. 140 ) .

Pentru a combate mai cu tarie patima betiei, cred ca preotul trebuie sa fie cu totul nebetiv si tuturor pilda de urmat. Apoi sa se roage pentru cei patimasi ca Dumnezeu sa-i intoarca mai curand la pocainta. Apoi sa cunoasca bine invataturile Sfintei Scripturi, ale Sfintilor Parinti si hotararile Sfintelor Canoane si sa-i invete cu timp si fara timp pe credinciosi a se infrana si pazi de aceasta blestemata patima, care, cum spune Sfantul Vasile cel Mare, ” face pe om mai rau decat toate dobitoacele si fiarele ” .

Parintele Cleopa

8 Jun
2012

Părintele Arsenie Papacioc – Despre Căsătorie

Exista o problema foarte importanta pentru tineri, de care sunt si eu preocupat, ca duhovnic: relatia cu fetele, prietenia cu fetele. Ce loc ii acordati? Ii sfatuiti sa investeasca foarte mult in aceasta problema, sau nu? Sa fie preocupati de aceasta problema, sau s-o tina putin mai la distanta?

Si sa te implici, e de discutat, si sa te tii la distanta, iarasi e de discutat. Intai de toate, o data cu varsta cresc si sentimentele. Exista un obicei – mai mult, a devenit traditie – sa ai un iubit. Acum nu-i mai spune iubit, ii spune prieten. E un paravan acesta; nu exista prietenie intre baiat si fata, decat iubire. Se merge cu mintea foarte adanc, pe intimitati, iar prietenia e cu totul altceva; fara nici cel mai mic interes. Deci nu e bine spus prietenie.

Fata are un instinct de conservare mai dezvoltat si o crestere a puterii rationale mai din vreme decat baiatul. Ea poate sa fie mama si la 13 ani – citeam acum intr-un ziar ca o fata a nascut la 11 ani chiar, pe cand un baiat nu poate sa fie tata la varsta asta. Dar si puterea ei de a acumula rational e mai scurta – pana la 20-25 de ani, pe cand a barbatului pana la 30 de ani. Incepe sa se mearga pe linia unor interese de viitor.

Avand un mai mare instinct de conservare, vrea sa puna mana chiar pe Alexandru Macedon, adica pe un mare erou. Si daca tu esti erou intr-un fel, te-a ochit.

Cunosc un baiat foarte destept, student. Era si baiat serios, nu-si pierdea vremea – toate la vremea lor. Si o fata, mediocra din punct de vedere intelectual, nu s-a lasat cu nici un chip – ii scria scrisori, statea in calea lui. Si a intrebat-o o colega: “Tie nu ti-e rusine?” Ea ia raspuns: “Vreau sa vad cum reactioneaza un om destept la astfel de propuneri”.

Daca acel baiat era mai putin stapan pe el, punea mana pe el, asa ca ei ii convenea aceasta lupta si intr-un sens si in altul. Daca este destept, este destept peste tot, si atunci lasa lucrurile la vremea lor. Zice Solomon: “Este vreme pentru toate, dar fiecare la vremea lor”.

Mai este si altceva, o problema mai intima: sunt convins ca cei mai multi tineri se gandesc la o casatorie pentru placeri, mai intai, ceea ce este o mare greseala. Aceste lucruri ti le-a dat Dumnezeu gratuit, nu trebuie sa te mai preocupe.

Nu nasterea de copii e un scop suprem al casatoriei, ci stimularea reciproca pentru mantuire. Nasterea de copii e o consecinta. Sigur ca ai sa te bucuri si de aceste lucruri, dar sa nu fie o luna de miere si o viata de amar.

O casnicie trebuie sa fie dintru inceput solida. Cum se zice, daca traiesti prezentul, repari trecutul si castigi si viitorul. Asadar, este o greseala sa construiesti o relatie pe niste motive imediate. Trebuie gandit daca ea rezista la toate greutatile binecuvantate ale casniciei.

Va mai spun ceva: mama naste, mama renaste; ea se ocupa de copii. Si, desigur, foloseste cea mai frumoasa metoda, din instinct, din iubire: il ingaduie pe copil orice ar face acesta. Daca baiatul e navalnic, viteaz, i-a intrat in cap sa cucereasca lumea, de ce sa nu? Dar in intalnirea cu prietenii, el incepe sa se vada inferior, pentru ca la primul contact cu lumea n-a biruit, si se intoarce plangand la mama sa. Aceasta ii spune: “Nu puiul mamei, tu esti imparat, tu ai sa cuceresti lumea!” Astfel, mama ii da continuu sentimentul de erou. Ea nu face lucrul acesta pentru ca a invatat undeva, ci pentru ca il iubeste si pentru ca nu vrea sa-l vada un prost.

Nu stiu daca voi ati intalnit, dar eu sunt foarte bucuros ca Dumnezeu mi-a dat ocazia in copilarie sa intalnesc o carte scrisa de regina Elisabeta – Carmen-Silva, sotia regelui Carol I. Acolo am gasit urmatoarea poezie:

“De veti auzi de un erou care a cucerit razboaie si in urma lui a facut dreptate, sa stiti ca a avut o mama buna; De veti auzi de un erou care a viersuit si versul lui a schimbat sensuri de viata si frumuseti si inflacarari de inima, sa stiti ca a avut o mama buna” – si tot asa, cam vreo sapte eroi de felul acesta. Ei, mi-a placut enorm! Aceasta este fata pe care trebuie sa o avem, sa o pregatim!

Daca este inevitabila o intalnire intre un baiat si o fata, acesta trebuie sa o cultive, sa ii semene calitatea de a fi productiva din punct de vedere sufletesc – pentru ca, trupeste, cum am spus, nu e o problema.

Trebuie sa fie pregatita sa duca toate aceste lucruri, iar tu trebuie sa o intretii cu orice chip problemele ei, sa o stimulezi continuu. Ea nu se baga in problemele tale, nici nu are cum, daca esti o personalitate; daca incearca, da gres. Ea ramane pe pozitia ei de mama si de sotie.

Am cununat odata pe cineva, si cand am ajuns la rugaciunea aceea unde preotul spune: “Iar femeia sa asculte de barbat”, toata lumea s-a uitat la mireasa si mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment care a stapanit ceremonia, pentru ca fetita aceea a fost injosita in cel mai mare moment din viata ei. Dar am tacut pana mi-a venit vremea la cuvant, si i-am spus:

“Am constatat ca lumea n-a fost atenta la cuvintele de mai inainte, care spuneau ca barbatul este dator sa-si iubeasca nevasta. Draga mireasa, daca nu te iubeste, sa nu-l asculti!”

Sa nu ne jucam cu cuvintele! Fata nu e numai o jucarie de pat sau o jucarie de bucatarie; suntem plini de obligatii, suntem plini de datorii. Prin urmare, trebuie sa vezi intr-o iubita de la inceput, cand poti sa judeci – pentru ca daca te-ai indragostit, nu mai judeci – niste lucruri pentru viitor, pana la sfarsitul vietii.

Deci este dezavantajul celui care se indragosteste prost, care s-a indragostit pentru ca a vazut ceva superficial; el nu mai simte frumusetea aceea grozava a iubirii.

Credeti dumneavoastra ca acest mare mester, Dumnezeu, cand a creat omul, si pe femeie deci, a creat-o fara sa toarne acolo sentimente si posibilitati extraordinare?!

Femeia, tineti seama, dragii mei, care e rea, nimic nu-i mai rau, dar care e buna, nimic nu-i mai bun! Deci trebuie cu orice chip s-o faci buna, dar cel mai bine este sa nu te grabesti la inceputul inceputurilor.

Cum cunoastem daca e rau ceea ce facem?

Exista un instinct in noi. Odata, ma gaseam la Timisoara. Nu eram calugar, nici la manastire nu eram, dar ma gandeam la asta. Un student la politehnica se indragostise de o studenta foarte urata. M-am trezit cu el la mine sa-mi ceara sfaturi, ca era innebunit dupa ea. N-o cunosteam, ca nu putea sa patrunda oricine pana la mine, dar el o iubea.

Am cunoscut-o apoi. Ea, saraca, n-avea cum sa speculeze iubirea, pentru ca nu avea nimic, era urata. Dar nu exista femeie urata. Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare in felul ei. Barbatul trebuie sa se plece sa o ia – adica sa-i arate eleganta, pretuire. Atunci floarea isi arata si mirosul, si calitatile ascunse, pentru ca tu ai stiut sa rascolesti adancurile si ai facut din ea ceea ce nu stia ea ca este.

Femeia trebuie pretuita, sa stiti, pentru ca mai intai ne reprezinta o femeie in Imparatia cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ti-e si frica sa vorbesti comparand-o pe ea cu oamenii.

Cum vi se pare, preacuvioase, dupa experienta aceasta foarte lunga: atitudinea fata de femeie, in general, sau in relatia dintre barbat si femeie, a evoluat inspre pozitiv sau inspre negativ ?

In general, a evoluat spre inflorire, spre pozitiv. Dar spre indurerarea momentului istoric in care ne aflam, exista si foarte multe cazuri cand femeile abia isi mai sufera barbatii: sunt betivi, chiar necredinciosi. Au ramas in ateismul anilor trecuti si femeile se lupta din rasputeri sa-i aduca si pe ei la credinta, dar e foarte greu.

Cu unii se poate, dar altii spun: “Iar te rogi, iar te inchini? Ce, te-ai pocait? ” Sunt si cazuri din acestea, dar sunt si foarte multe familii in care exista intelegere duhovniceasca. Insa te fura si treburile.

De aceea noi, ca duhovnici si preoti, in general, ii sfatuim pe cei care nu au timp pentru rugaciunea de tipic, pentru ca se scoala de noapte cu treburi, sa aiba o stare de rugaciune acolo unde se gasesc.

Daca tu te duci cu inima deschisa la treburile tale gospodaresti, pe care tot pentru Dumnezeu le faci, cine te opreste sa ai in gand: “Doamne miluieste?” Sa poti sa intri apoi in casa cu sentimentul acesta de om al lui Dumnezeu.

Credeti ca fiecare om are o jumatate a lui?

Asta este o expresie care mie nu mi-a placut. Nu e o jumatate a ta, ci un tot al tau; tu esti tot, ea e tot. Nu exista grad de rudenie intre sot si sotie, pentru ca ei sunt una.

Dumneavoastra ati vazut steaua lui David, evreiasca: sunt doua triunghiuri echilaterale suprapuse. Ea e facuta de David, care era omul lui Dumnezeu, si ea reprezinta fiinta omeneasca, care are calitatea calitatilor in creatia lui Dumnezeu: chip si asemanare cu El. Si de aceea l-a facut pe om intai ca un triunghi echilateral, cu baza in sus, pentru ca omul e tare in putere, apoi un triunghi echilateral cu baza in jos, care simbolizeaza femeia.

Nu exista “jumatatea mea”. E o expresie spusa la un pahar de vin; la o sticla de vin, pardon! ca sa nu zic la un butoi chiar.

El se intreba daca exista o anume fata pentru el, randuita de Dumnezeu.

Se intampla in asa fel o intalnire, ca nu te mai opreste nimic. Dar e prematur sa aveti de acum astfel de preocupari, pentru ca inca sunteti studenti si aveti alte treburi. Insa dragii mei, pentru preotia de maine, cu orice chip trebuie sa gasiti o femeie care sa va ajute mai mult decat oricine.

Trebuie sa fie si instruita, pentru ca foarte multe fete o intreaba pe preoteasa anumite intimitati femeiesti, mai repede decat pe preot.

Floarea sta in glastra; baiatul trebuie sa umble sa si-o aleaga. Fata nu trebuie sa bata cararile baiatului, ci baiatul sa dea peste ea. Si apoi, voi trebuie mai intai de toate sa stiti sa pretuiti femeia foarte mult. Ea este o creatie a lui Dumnezeu extraordinara.

Va dati seama ce putere are o femeie sa te scoata dintr-o stare amarata. Faptul ca un barbat stie ca acasa are parte de o iubire desavarsita il face sa munceasca, sa castige razboaiele, sa-si rezolve problemele.

Sa stiti ca femeia nu gandeste simplu. Chiar daca nu e invatata, ea are o putere de patrundere deosebita si e mult mai realista decat un barbat. Ea are inca de astazi un sentiment pentru ziua de maine. Insa noi discutam, rationalizam niste lucruri, dar in iubire nu este nimic rational.

Acum, va pun si eu o intrebare: v-au folosit cele ce v-am spus?

Tinerii vor sa fie liberi, pun foarte mare pret pe libertate si au initiativa. As vrea sa va intreb: in relatia noastra cu gradele bisericesti? cu episcopii, de exemplu, limbajul nostru trebuie sa fie personal, sau trebuie sa vorbim de la institutie la institutie?

Vorbiti in numele institutiei pe care o reprezentati, dar vorbiti de la om la om. Cel cu care vorbiti reprezinta Biserica, asa ca adoptati o atitudine smerita nu pentru a obtine un raspuns, ci ca sa-l inspire pe el Dumnezeu sa va dea un raspuns.

Aceasta depinde si de pozitia celui care cere lucrul acesta? de la un profesor, de la un parinte, etc. Pozitia ta trebuie sa fie smerita, cinstita sub orice chip. Nu exista libertate fara o inima cinstita, ci doar un fel de a te juca cu ziua de astazi asa cum te-ai jucat si ieri.

Cand va adresati trebuie sa cunoasteti si formulele de rigoare: “Inalt Prea Sfintite Parinte”, asa se vorbeste de la episcop in sus; dar asta se invata usor. De pilda: “Inalt Prea Sfintite Stapane, venim cu inima smerita sa va intrebam unele lucruri. Daca se poate, iertati-ne ca v-am deranjat”.

Trebuie sa stiti sa faceti introducerea, ca sa prinda omul curaj, sa-i dai putere de cuvant. Cuvantul nu este al lui; in parte, este si al tau, pentru ca l-ai cerut cu smerenie si sincer.

Doi insi s-au dus la un parinte sa-i ceara sfat mantuitor, fiindca aveau fiecare cate o neputinta. Dupa ce au vorbit cu parintele, unul a zis:
“I-am spus si m-am eliberat de acea neputinta”.
Celalalt a zis: “Eu i-am spus, mi-a spus ce sa fac, si nu m-am eliberat”.
“Dar cum i-ai spus?”
“Parinte, am nevoie de lucru cutare”.
“Mai, uite cum am facut eu: am cazut la picioarele lui, cu fata la pamant, si l-am rugat: “Parinte, fa rugaciuni ca sa ma izbaveasca Dumnezeu de neputinta mea”.

Prin urmare, puterea nu e a lui, ci a lui Dumnezeu, si felul tau de a o cere conteaza. Parintele n-avea nevoie sa-ti dea tie sfaturi, ci tu aveai nevoie sa le iei. Intotdeauna, daca te duci sa ceri un sfat, nu e o flatare pentru cel la care te duci.

Apoi, trebuie sa stiti ca metanie se face numai la episcopi, nu si la preoti. Si sa nu va inchinati; nu se fac inchinaciuni decat la icoane. Trebuie sa se vada ca sunteti totusi cunoscatori.

Asadar, purtati-va smerit. Daca cel la care mergeti va respinge, voi sa fiti la fel ca un caine pe care il gonesti si apoi, daca il chemi, vine la loc. Asta ca sa-l puteti castiga. Bineinteles, depinde si pentru ce va duceti.

Eu de multe ori i-am spus episcopului nostru (I.P.S. Lucian al Tomisului n.r.), pentru ca i-am fost duhovnic pe vremea cand era elev la seminar, sa nu tina cont de lingusiri; acestea sunt cele mai scarboase inaintea lui Dumnezeu. Dom’le, prezinta-te cu ce ai tu; nu-ti strica libertatea ca sa castigi bunavointa cuiva pentru un scop material sau orice alt scop.

Problema divina e o problema de mare cinste interioara. Au fost sfinti traitori nestiutori! nici “Tatal nostru” nu stiau! care stapaneau natura fiindca erau cinstiti. Si o exemplificare si mai plastica: intr-o manastire, staretul a vazut un calugar mergand pe sus si si-a zis: “asta are o lucrare”. Dupa ceva timp, l-a vazut mergand pe pamant. Si-a zis: “Sa stii ca asta si-a pierdut lucrarea”. L-a chemat si l-a intrebat: “Cum te rugai tu inainte?” “Doamne, nu ma milui pe mine, pacatosul, Doamne, nu ma milui pe mine pacatosul. Si m-am scapat si am zis in biserica, tare, si m-a auzit un parinte si mi-a zis: “Ma, sa nu mai zici asa! Zi Doamne miluieste-ma!”, si de-atunci zic asa”. Si staretul i-a zis: “Sa zici tot ca inainte”.

Adica nu este vorba de stiinta aici. Acela era sincer, ii placea lui Dumnezeu aceasta sfanta simplitate. Oricine ai fi, orice diplome ai tine in buzunarele tale sau in capul tau, daca inima nu este cinstita nu acumulezi, si sigur nici libertate nu ai.

Credeti voi ca dracul e liber? Nu! E cel mai muncit, pentru ca nu e in Hristos. Mai mult, e declarat dusmanul lui Hristos. Asa ca nu va temeti de el; e tolerat, nu e o putere. Asadar, nu exista libertate decat in adevar, si adevarul este Hristos, Calea si Viata.

Intai de toate, in nenorocitul asta de moment istoric suntem aglomerati toti. Odata, un episcop care se dusese intr-o vizita canonica i-a intrebat pe cei de-acolo: “Ei, cum merge pe-aici?” “Prost, Prea Sfintite, prost. Acum ati mai venit si Sfintia Voastra.”

Deci, toata lumea e aglomerata. In viata trebuie sa cunosti si o tactica de lupta sa-ti determini cu precizie pozitia ta, a dusmanului cu care lupti, a distantelor.

Fiind intrebat care pacate sunt cele mai primejdioase, Sfantul Antonie spune: “Mandria, lacomia, curvia! toate acestea sunt”. “Dar care este cel mai primejdios dintre ele?” “Pacatul care este cel mai aproape de tine, acela este cel mai primejdios”.

Prin urmare, avem nevoie sa stim distanta, sa stiu unde sa-l lovesc. Daca cineva vrea sa ma omoare, nu ma lupt cu cel care i-a poruncit sa ma omoare, ci opresc mai intai mana care ma loveste, si apoi ma judec cu celalalt.

In cazul in care eu merg si cer sfat episcopului, dar neputinta mea ma face sa-l clevetesc, pentru ca sunt tulburat de cele ce mi-a spus, ce sa fac?

Daca te-ai dus sa ceri un sfat la un episcop al lui Dumnezeu, raspunsul vine de la Dumnezeu prin acel episcop. Daca nu ti-a convenit, atunci sa stii ca pe Dumnezeu l-ai clevetit. Deci duceti-va ca la omul pe care Dumnezeu il tine acolo.

Nu ne intereseaza faptele lui; nu ne intereseaza ca bem vin dintr-un pahar de pamant sau de cristal, vinul e tot vin. Harul e har, si nu pentru vrednicie sta el acolo, ci pentru harul pe care i l-a dat Dumnezeu, iar noi la harul acela trebuie sa apelam.

Dumneata te duci sa ceri un cuvant de folos, sa te salvezi, si mai rau te complici judecandu-l. A judeca pe cineva, cu atat mai mult un cleric si cu atat mai mult un arhiereu, este foarte grav, pentru ca acest arhiereu cate lucruri binecuvanteaza si salveaza!? Imi pare rau ca sunteti stapaniti de aceasta temere fata de mai-mari.

Cel care a pus intrebarea e student la Arte Plastice, vine de la Bucuresti; este iconar si pictor de fresca bisericeasca. In plus, relativ proaspat casatorit cu o doctorita. Eu as intreba, in locul lui, ce i-ati spune unui iconar casatorit cu o doctorita?

Cine a castigat, doctorita sau matale? Depinde de educatia fiecaruia. As vrea sa va propuneti sa faceti din doctorita aceasta si o doctorita de suflet, pentru ca dintre toate meseriile, problema duhovniceasca se aseamana foarte mult cu misiunea unui medic, pentru ca si acesta merge pe o psihologie dincolo de cuvinte.

Sa va spun un caz. Ati auzit si dumneavoastra de Clemenceau; a fost un om de stiinta francez care a creat o epoca in vremea lui, dar care era ateu. Pe acest Clemenceau l-a calcat o masina si, desigur, a aparut o editie speciala: “Marele Clemenceau lovit”, “Marele Clemenceau internat la spitalul cutare, ingrijit de doctorul cutare”, care informa lumea in acesti termeni la superlativ.

A scapat din accident acest Clemenceau si a spus asa: “Domnule, pe mine nu doctorii acestia m-au facut sanatos, ci o asistenta care s-a ocupat de mine, dar de care n-a vorbit nimeni, nici un ziar”.

In acest timp, un alt mare om de stat si scriitor a fost si el calcat de o masina, si a vrut sa fie dus la un spital unde erau calugarite. “Dar cum, dumneavoastra, care erati … ?!” “Treaba voastra ce credeti, eu vreau sa ma fac sanatos”.

Vedeti, mana aceasta catifelata a doctorului, plecata de la porunca inimii. Stiti dumneavoastra cata nevoie are omul bolnav sa fie intarit? Pentru ca foarte-foarte mult depinde de el vindecarea, nu numai de altii.

Ce sa-ti faca doctorii, daca tu nu crezi deloc? Si nu numai un simplu doctor, ci si Stapanul nostru, Dumnezeu. Nu poate sa te mantuiasca, domnule, fara participarea ta. Ti-a dat atat de multe lucruri dumnezeiesti in tine ca sa-L ajuti pe El sa te mantuiasca. Pentru ca El ne-a creat si pentru ca ne iubeste foarte mult, doreste sa ne mantuiasca. Si atunci, iubindu-ne, Il ajutam sa ne mantuiasca nestand pe loc.

arhimandritul Arsenie Papacioc

8 Jun
2012

Un filosof despre albumul Cristinei Nichitus Roncea, ”PRECUM ÎN CER, AŞA ŞI PE PĂMÂNT”: Invăţătură dintr-o carte cu imagini

Am în faţă o carte cu imagini: Precum în cer, aşa şi pe pământ, întocmită de Cristina Nichituş Roncea. Titlul este, după cum se vede, un citat din Rugăciunea Domnească, adică Tatăl nostru, poate cea mai cunoscută rugăciune, spusă zilnic de milioane şi milioane de creştini, indiferent de confesiune (După câte îmi amintesc, un mare filosof din secolul XX, de confesiune catolic – e vorba de Martin Heidegger -, ceruse ca la înmormântarea sa să fie o slujba simplă, cea mai simplă cu putinţă, să se spună, adică, numai Tatăl nostru).

Dar să ne întoarcem la cartea întocmită de Dna. Cristina Nichituş Roncea! În ea vedem nu numai imagini din mănăstiri, cu viaţa de obşte, de la rugăciune până la muncă – cum se descompune analitic lucrarea celor care au depus jurământul de castitate, sărăcie şi ascultare: rugăciune şi muncă (ora et labora, spuneau bededictinii) -, ci şi imagini din afara mănăstirii, întâlnirea celor rugători cu mirenii, în diverse situaţii, care ţin de munca acestora, de viaţa de familie, de creşterea copiilor, de îngrijirea bătrânilor. Şi, dacă am amintit de vechea tripartiţie indo-europeană a claselor sociale: oratoes, bellatores, laboratores (care, într-un fel s-a păstrat până la Revoluţia franceză, în cele trei stări, care „acopereau” corpul social), dacă am amintit deci, să observăm că, în mănăstirile ortodoxe, pe „drumul” istoriei, pare să se fi pierdut cea de-a treia expresie socială a unei/unui stihii/element din noi (cum frumos traduce Părintele D. Stăniloae în Cap. IV din Despre rugăciunea domnească, a lui Grigore de Nyssa), anume bellum, lupta, şi, odată cu ea clasa luptătorilor, bellatores. Deşi în  viaţa socială, în politică există, adică stihia se exprimă, funcţionează, în ordinea Bisericii, şi, în special în Ortodoxie, lupta/bellum  s-a „mutat” în cei care se roagă, s-a interiorizat. Rezultatul acestei lupte se vede în munca întemeiată în rugăciune, unde  lupta interioară se petrece sub supra-veghere: Facă-se voia Ta!, ce instituie o altă ordine decât cea a lumii. E o asimetrie fiinţială, de care e pătruns cel ce se roagă, când primeşte în inimă Logosul Întrupat. Dealtminteri, sintagma extrasă din Rugăciunea domnească – şi pusă drept orientare în cartea cu imagini, titlul, adică – e „încadrată” între altele două, care nu numai că o explică, dar arată o trecere, de la Facă-se voia Ta!- precum în cer aşa şi pe pământ-, la ceea ce urmează: Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi. Locul de întâl(c)nire al celor două sintagme este chiar: precum în cer, aşa şi pe pământ, potrivit voii Lui şi ne-voinţelor noastre. Am despărţit cuvântul: ne-voinţă, ca să marchez nu numai faptul trudei, muncii, luptei cu noi înşine, dar şi faptul că acestea se petrec sub ascultare, tocmai pentru a învinge voinţa proprie: …pornirea spre rău ivită în noi nu are nevoie de ajutor, răutatea împlinindu-se de la sine, prin voia noastră. Dar când se iveşte o înclinare spre bine, avem nevoie de Dumnezeu care duce dorinţa noastră la faptă (Grigore de Nyssa, Despre rugăciunea domnea- scă, IV).

Vedem în imaginile surprinse şi propuse de Dna. Cristina Nichituş Roncea  o desfăşurare comunitară a lucrării celor sub jurământ: călugări, călugăriţe, către lucrarea dezorientată, până la un punct, a mirenilor, o diseminare a rugăciunii lor în fapta celor din urmă.

Nu cred că mă îndepărtez de această carte dacă încerc  să o înţeleg cu gândirea Părinţilor Bisericii sau, cum va fi mai jos, cu cea a ultimului mare teolog bizantin, Nicolae Cabasila. Nici nu o pun într-o vecinătate care să o strivească şi nici nu fac o încercare de înobilare a efortului autoarei, ci, simplu, încerc să văd  structura pe care se întemeiază imaginile selectate, cu credinţă şi spontaneitate de către Dna. Cristina Nichituş Roncea. Aceste imagini spun ceva, ele sunt faţa văzută a unei antropo-teologii care, deşi se pare că am uitat-o, ni se impune mereu, de la sine, mai ales atunci când trecem prin perioade grele, încurcaţi în idolatrii, cu toate că în noi mai pâlpâie încă urma libertăţii dată nouă.

Numai că acestă încurcătură în care ne aflăm vine din lipsa bună-voinţei noastre, care nu se adaugă lucrării pornite de la Dumnezeu. Spune Cabasila, în Despre viaţa în Hristos: Lucrarea porneşte de la Dumnezeu; din partea noastră s-adaugă bunăvoinţa. A lui e propriu-zis săvârşirea, a noastră e numai dorinţa de împreună lucrare. Şi, undeva mai jos, tot în capitolul Viaţa adevărată se câştigă prin dar de sus şi prin strădania noastră, observă că …noi trăim în această lume văzută, cu gândul la lumea cea nevăzută, schimbând nu atât locul, ci felul de trăire şi de vieţuire. Această schimbare o realizăm prin rugăciune, luptă cu noi înşine şi faptă, deci cu lucrare a toată fiinţa noastră, care se desfăşoară din asimetria antropo-teologică, prin luptă interioară şi rugăciune, în faptă. Când mă gândesc la interioritatea acestei lupte, am în vedere nu numai individul, ci chiar interioritatea speciei, fapt pentru care lupta se complică şi se sedimentează în istoria ei. Mântuirea nu este individuală, ci colectivă, pentru că suntem siliţi să ne asumăm păcatele celorlalţi, ca iubirea de aproapele să se realizeze măcar în negativ, dacă în pozitiv nu putem determina lucrarea, din iubirea noastră! Nu ne mântuim în istorie, ci din istorie.

Încercând să ne explice forma darurilor noastre închinate lui Dumnezeu, ca o pârgă a vieţii omeneşti, în Capitolul III, din Tâlcuirea dumnezeieştii liturghii, Cabasila face o comparaţie între darurile aduse spre jerfă de cei vechi zeilor păgâni, şi cele aduse de creştini lui Dumnezeu: cei vechi aduceau ca jertfă pârga roadelor şi a turmelor lor, sau din alte lucruri. Noi însă aducem lui Dumnezeu ca daruri pâine şi vin, ca pe o pârgă a vieţii noastre înşine. Primele, cele ale păgânilor, nu erau prinoase ale vieţii omeneşti, pentru că nimic din toate acelea nu era o hrană proprie omului, ci erau comune şi celorlalte vieţuitoare…. Chiar carnea de animale este hrana carnivorelor, continuă el, pentru ca, în final, să ne spună că prin (viaţă) omenească înţelegem ceea ce aparţine numai omului; ori nevoia de a pregăti pâinea pentru mâncare, vinul pentru băut, este ceva propriu numai omului. Aceasta este explicaţia formei darurilor noastre (s. m. ). Pregătirea pentru pâinea noastră cea spre fiinţă… se realizează făcându-se voia Lui, ca ne-voinţă a noastră, într-o lume în care cerul şi pământul se întâl(c)nesc pe măsura strădaniilor noastre. În raport cu natura, pâinea, vinul, figurile geometrice, numerele au aceeaşi idealitate fenomenologică, nu pot fi derivate din natură, ci numai din ne-voinţa noastră întru ascultare voii Lui. Din acest motiv, ele sunt pârga vieţii noastre, cu specificarea că, pâinea şi vinul, în măsura în care sunt hrană nouă, perpetuând viaţa şi posibilitatea adăugării celorlalte, amintite, sunt, în acelaşi timp, trupul şi sângele lui Hristos, au concreteţea Vieţii. În ele vedem natura şi supranaturalul Logosului Întrupat, adăugat ei prin lucrarea omenească îndumnezeită.

Structura albumului, selecţia şi succesiunea imaginilor, surprinse, deci alese, de Dna. Cristina Nichituş Roncea, ne arată/duce către locul acesta al întâl(c)nirii între cer şi pământ. E o teleoghisire, cu ajutorul imaginilor, cum ar fi şi pictura bisericească, realizată însă cu multă artă, sensibilitate şi talent, cum, din păcate, nu prea mai întâlnim la pictura bisericească contemporană.

Se impune însă o întrebare: în ce măsură, în lucrarea noastră cea de toate zilele, reuşim să interiorizăm acel bellum/lupta, în aşa fel încât să nu întoarcem, să nu cădem, cu produsele date nouă şi prin noi, altele decât pâinea şi vinul – care sunt, cumva, matricea celorlalte -, în naturalitatea din care suntem chemaţi să ne ridicăm/înălţăm!? Iată, trăim într-o lume a noastră pe care o ocultăm numind-o „complexă”, dominată de economic şi de interes, de dorinţa de putere, în care, dacă ne adâncim, vom pieri ca Narcis ce se admiră în luciul apei, în care încă nu s-a botezat.

Aceste cuvinte sunt şi o provocare pentru Dna. Cristina Nichituş Roncea, în sensul investigării realităţilor din sectorul Bisericii – pentru că Biserica suntem noi -, care nu aparţine lumii satului şi, mai mult, cercetarea continuităţii sau discontinuităţii- aşa cum apar în lumea de azi- dintre împărtăşania cu pârga vieţii noastre (care, repet, e ce se adaugă grâului şi strugurelui, pentru a ajunge pâine şi vin) şi celelalte, în care lucrarea noastră s-a întrupat.

Adrian Boeru

Sursa:Ziaristi Online

8 Jun
2012

Academician Dan Berindei: “Să ieșim de pe calea greșită!”

“Am mers pe un drum nepotrivit, deşi aveam perspectivele unei redresări. Am pornit atunci, în decembrie 1989, pe o nouă cale, în euforia libertăţii, fără datorii, cu un însemnat fond de rezervă. Este adevărat, trebuia să schimbăm direcţiile fundamentale ale existenţei noastre, felul nostru de a acţiona, felul nostru de a fi. Dar ce am făcut? Am îngăduit cu toţii fără a protesta şi a ne împotrivi un uriaş jaf!

Bogăţia ţării, a noastră, a tuturor, s-a irosit, până şi pământul roditor a luat în unele locuri calea străinătăţii. Am distrus o economie, care ar fi putut fi repusă în funcţiune pe noi parametri, cum s-au petrecut lucrurile în Germania răsăriteană fără a se irosi un cui şi am pierdut oportunităţile edificării unei noi economii prospere şi proprii. Pe plan spiritual, am urmat tot o cale greşită. N-ar fi trebuit să renunţăm la noi înşine, să încercăm să ieşim din hainele noastre milenare pentru ne îmbrăca în alte haine, care nu ni se potriveau, nu că am fi fost lipsiţi de însuşirile necesare, dar deoarece nu  rezultau din propria noastră devenire.

Naţiunea noastră a intrat într-o stare de criză din care nu s-a mai redresat. Ea  şi-a pierdut coeziunea, treptat s-a desprins din starea ei ancestrală, solidaritatea  comunitară i-a fost grav afectată. Din zi în zi, o populaţie nedefinită a luat locul naţiunii! Desţărarea  a devenit un fenomen  de masă şi zi de zi am ajuns să ne întrebăm unde sunt românii? Mai grav este că această evoluţie nu a fost doar încurajată, ci chiar a fost forţată.

Dragostea de ţară  a ajuns  să fie văzută  ca un  delict, fără a se ţine seama că modelul american,  în alte privinţe îndrituit invocat, n-a fost urmat şi în această direcţie. Cu uşurinţă se ironizează patriotismul, iar în şcoală el nu mai este amintit. Noroc de filmele americane pentru a ne aminti cum trebuie onoraţi cei care se jertfesc pentru ţara lor, respectul pe care-l datorăm steagului  şi locul pe care trebuie să-l ocupe cântecul patriotic în  inima fiecăruia!

Am ajuns să ne creştem copiii şi tinerii ca pe neromâni şi nici măcar ca pe nişte viitori cetăţeni. Avem în preajma noastră  pe concetăţenii maghiari, care ne dau zilnic măsura în care ei acordă însemnătate identităţii lor, afirmării şi apărării ei. Este o lecţie de comportament! Când oare ne vom trezi? Când vom reînvăţa că o ţară nu este un hotel trecător, ci o parte din sufletul fiecăruia, din fiinţa sa, o patrie faţă de care avem  datorii, iar îndreptarea stărilor nepotrivite de lucruri ne revine nouă, cetăţenilor, a o face şi nu doar a pretinde satisfacerea de drepturi şi să aşteptăm ca alţii din afară să îndrepte lucrurile în propria noastră ţară!”

Acad. Dan Berindei

Sursa :  Ziaristi Online

 

8 Jun
2012

FURNICI ALBE (XI.12) de George Anca

– Greşită invitaţia, inteligibil conflictul, achitat.

– Insistă pe vreo perversiune ceva, dezonoare decât achitare.

– E o intreprindere nu numai pe cont propriu şi nu numai contra tuturor.

– Contra contului propriu, în apărarea frumuseţii târâşilor.

– Frumos îi şedea, din faeton, aplecându-se morbid să se vadă.

– Chiar se vedea, el însuşi n-are habar de sine altfel.

– Nu reiese din tunelul reprezentat nicio coerenţă scurtă.

– Ciococostârc, îşi crăune-nghesuiala-n nerieşire, ce să.

– Să tacă fără înţeles, tot aşa, oricum va lua o condamnare de nimic.

– Poate trece la mâna cealaltă, nebătătorită, mastrubată.

– Nu e nici prostia, măcar, transfigurată ca o prostime.

– Nu face pe prostul nici pe prostimea, a experimentat.

– Pare o gălăgie de potârmiche, nu-i mai reţin nici fabulele.

– Dacă află, dacă rescrie piatra şi ţi-o aruncă-n cap?

– Mi-l sparge şi-aşa şi-aşa, şi-aşa-mi trebuie, că mă târăsc.

– Te târăşti surd, asurzit, te-ai dărâmat să te achiţi benevol.

– Într-un colţ al inimii, pe vremuri invitam şi eu masacre.

– P-aici s-a părăsit mai tot de genul crimei pasionale.

– Nandini provine dintr-o societate, dacă e pe-aşa.

– Aşa şi tunelul e la o aruncătură de piatră.

– Mai sunt vulgarizări ale unor realităţi, minor.

– Lipsa hărţii îl absolvă de a nu fi urmărit spaţii.

– Face şi exces, ca să nu mai vorbim de treburile tunelului.

– Nu se amestecă nici în ele, nu i-a dus la film.

– Vrei să spui la un film tăiat, că s-au tăiat ei.

– Asta e floare la ureche, imaginează-ţi publicul.

– N-are cum, opera e scrisă moartă, publicul nu se bagă.

– Ai creat un precedent de imaginaţie negativă.

– S-ajute la uitarea intenţiilor de dinainte de boală.

– Şi boala s-a reconsiderat ca o mană cerească.

– Una e după boală, alta e după moarte, vrei să insinuezi.

– Una e înaintea alteia, dar crabii lui nu fac discriminări.

– Crabii n-au funcţionalitate nici măcar morbidă.

– Mişcarea lor e stopată deliberat, ca a întregii viziuni.

– Preferam o isterie naturalistă get-beget, vandabilă.

– Aţi putea să vă exprimaţi în consecinţă în vreun comitet.

– M-aş comite în plus şi n-am idee decât de Nandini.

– Întoarceţi contextul spre senzaţionalism, chiar politică.

– Ar suferi pe nevinovate, cum dumnezeu, chiar aşa.

– Încă-l găsiţi cuminte în refuzul de a pedepsi.

– Adevărul e că nu înţeleg nimic şi m-aş pedepsi şi pe mine.

– Şi nu pentru că n-aţi înţeles, ci, neînţelegând aţi dat la cap.

– Asta e-n stil, ce porcărie să te apuci să faci stil în ziua de azi.

– Câtuşi de puţin, morala e asumată, sexul extirpat.

– Măcar şi din acest punct de vedere e-n urma colorului.

– Îl înregistraţi la fapte diverse nesenzaţionale, ţigăneşte.

– Ăla era chiar tâmpit, normal că l-a tăiat la gât.

– Chiar condamnarea l-a aruncat împotrivă-şi, ca gen.

– Genul încă nu clar, depinde de norocul din groapă.

– Groapa e perechi-perechi şi-ar provoca umbra.

– S-ar putea sinucide, s-a mai întâmplat, nu-l pot omorî.

– Nandini e încă suspectă, s-ar putea verifica vina ei.

– Într-un caz s-ar dubla, omorându-l şi pe ăsta.

– Neomorându-l, nu l-a omorât nici pe celălalt.

– Nandini mi-e mai indiferentă ca el viu sau mort.

– Nandini este singura care există pe bănuiala crimei.

– Nandini nu există pentru că a omorât în lac.

– Nandini chiar nu există dacă-l omoară şi pe el.

– Nandini nu există şi tot nu pot comuta acuzaţia ei să fie a lui.

– Cam împleteicit, oricum voiaţi să fiţi coautor cândva.

– Dintr-o greşită invitaţie, aproape conflict, ne achitasem.

– Pantoful vă aparţine, supravegheaţi absolut tunelul.

– Chestia n-a rămas la persoana pantofului, dimpotrivă.

– De formă, în varianta singuratică, singura existentă.

– De-am deschis o dată anume s-o dau crabilor.

– De reconstituit nu e nimic, nici tunelul sufocat.

– Ne vedem de treburi mai serios reproduse, la obiect.

– Subiectul îşi poate rezerva dreptul nedreptăţitului.

 

George Anca
(Delhi 1983)

 

8 Jun
2012

Programul filosofiei ca sistem metafizic și știință a logicii

Hegel a impus in cultura filosofica europeana ideea ca filosofia trebuie sa fie un sistem coerent si unitar de gandire pentru toate domeniile de exercitiu intelectual. El trebuie sa explice functiile diverse ale spiritului, unitar in esenta sa, si sa coreleze intr-un sistem cele trei mari valori  cardinale. Adevarul, Binele si Fumosul. “Cunoasterea nu este reala si nu poate fi infatisata decat ca stiinta, sau ca sistem” (Fenomemologia…p. 20).  Pentru a intelege modelul hegelian de filosofare si tipul de metafizica pe care il propune, trebuie sa facem o scurta retrospectiva in istoria speculatiei filosofice. Chiar Hegel o intreprinde in celebrele sale prelegeri de istoria filosofiei.

Inca de la greci, filosofia si-a propus sa determine natura fiintei. Fiinta este tot una cu principiul lumii pe care filosofii l-au identificat cu diverse elemente cosmologice ale lumii (apa, aer, foc, atomi, vid, homeomerii etc), in obiecte ideale (numarul sau armonia la Pitagora), Ideea la Platon, materia si forma la Aristotel, s.a. Grecii propun, asadar, o metafizica a obiectului. Pe urmele lor, nici metafizica crestina nu  a procedat altfel. Ea l-a ontologizat pe Dumnezeu si l-a vazut tot ca pe un principiu al lumii, numai ca l-a conceput in calitate de principiu creator. Cu totii, filosofii greci si crestini, plecau de la o certitudine. Principiul exista in exteriorul nostru. Important este ca noi, prin proceduri metodice, rationale sau dogmatice, sa-l cunoastem. Prin urmare pentru aceasta perioada  avem o metafizica a obiectului, a exterioritatii.

Dimpotriva, epoca moderna, odata cu Descartes, pune problema radical diferit. Singura certitudine este ceea ce exista in interiorul nostru, cum am remarcat, gandirea noastra. Nu exista o alta certitudine. Existenta, exteriorul, lumea externa este “dedusa” din gandire. Prin urmare, acum avem de-a face cu o metafizica a subiectului, a interioritatii. Programul lui Descartes este radicalizat de catre Kant in cele trei Critici. In Critica Ratiune Pure, Kant sustine ca metafizica este posibila doar ca filosofie trancedentala, ca metafizica a subiectului, a interioritatii. Nu putem spune nimic despre lucru in sine, despre exterioritate. Or, cum mai spuneam, Hegel este omul sintezelor. El a propus o metafizica a unitatii intre subiect si obiect, intre subiectiv si obiectiv, intre interioritate si exterioritate, intre nemijlocit si mijlocit. Unitatea aceasta a subiectivului cu obiectivului este numita de el Absolut sau Idee Absoluta. Metafizica sa este asadar, una a Ideii. Daca aplicam acum metoda dialectica, vom intelege ca metafizica sa este una a Ideii care devine prin ea insasi. “In conceptia mea, care se va justifica numai prin expunerea sistemului insusi, totul revine la a intelege si exprima adevarul nu ca  s u b s t a n t a  dar tot atat ca  s u b I e c t”. (Hegel, Fenomenologia spiritului, Editura Academiei, 1965, p. 17) “Adevarul este intregul. Intregul este insa numai esenta care se implineste prin dezvoltarea sa. Trebuie spus despre Absolut ca este in esenta  r e z u l t a t, ca el este numai la  u r m a   ceea ce el este cu adevarat; si in aceasta tocmai sta natura sa de a fi ceva real, subiect, adica devenirea lui insusi”( Ibidem p. 18). Dialectica permite permanente treceri de la obiectiv la subiectiv, de la natura, la istorie si spirit. De aceea Hegel critica filosofia kantiana pentru ca a considerat ca metafizica nu este posibila ca stiinta despre lucrul in sine, despre suprasensibil. Ea nu poate ramane la ceea ce prescria Kant: la cercetarea critica, la ideea de filosofie transcendentala care investigheaza conditiile apriori ale cunoasterii. Restrangerea obiectului de studiu al metafizicii la  cercetarea subiectivitatii umane si la lumea fenomenelor a fost criticata de Hegel in lucrarea Credinta si Stiinta aparuta in 1802. “Prin faptul ca esenta ei este aceea de a fi idealism critic, filosofia kantiana marturiseste direct ca principiul sau este principiu al subiectivitatii si a gandirii formale…”(G.W.Fr. Hegel, Studii filosofice, A se vedea, Credinta si Stiinta sau Filosofia Reflexiva a Subiectivitatii in formele ei complete ca Filosofie Kantiana, Jacobiana si Fichteana, pp. 19-124).

Or, cunoasterea – in viziunea lui Hegel – trebuie sa fie centrata pe ceea ce noi numim astazi obiect real.  A cunoaste – sustine Hegel – inseamna a cunoaste in mod absolut si nu limitat. Nu exista argumente pentru a limita cunoasterea. Kant greseste pentru ca elimina filosofia din regimul ei de cunoastere a Absolutului, decretand ca noi putem cunoaste doar fenomenul, ceea ce este lucru pentru noi, si nu noumenul, adica lucrul in sine, obiectul real. Hegel isi propune sa-l continue pe Kant care a ramas blocat in regimul opozitiilor dintre lucru in sine-lucru pentru noi, spirit-lume, suflet-corp etc. “Filosofia kantiana se opreste, simplu, la opozitie si face din identitatea acesteia sfarsit absolut al filosofiei, adica pura limita care este o negatie a filosofiei: dimpotriva ca sarcina a adevaratei filosofii…este depasirea absoluta a opozitiilor” (Ibidem, p. 20).

In conceptia lui Hegel, filosofia este o stiinta a Absolutului. Ea incearca sa-l cuprinda, sa-l cunoasca. Marea problema a filosofiei consta in incercarea de raspuns la intrebarea: Cum gandim Fiinta in sine? Fiinta ca principiu al lumii a fost gandita numai ca ceva obiectiv, ceva care exista in afara mintii noastre: ca apa, ca foc, ca substanta etc. Dar noi trebuie sa privim lucrurile si din perspectiva noastra, a felului in care ne pozitionam noi mintea pentru a cunoaste. Altfel spus, trebuie sa ne intrebam ce tipuri de structuri de gandire comune tuturor (de facultati cum se spunea in limbajul vremii) mobilizam atunci cand cunoastem. Astfel, lectia kantiana este integrata (creator) si dusa mai departe din punctul in care ea a ramas. Asadar, cum gandim noi Fiinta in sine, Absolutul, si. mai ales, cum o explicam? Hegel sustine ca Fiinta in sine nu poate fi cuprinsa dar poate fi descrisa, iar metodele acestei descrieri este dialectica. Ea consta in a descrie miscarea reala a gandirii, numita de el “fenomenologia spiritului”, care incearca sa surprinda mecanismele logice de trecere de la abstract la concret, de la principiul abstract al lumii, Absolutul, la ceea ce reprezinta rezultatul final al devenirii lui, Spiritul Absolut.

In acest inteles, al descrierii fenomenologice a gandirii omenesti in raportarea ei la Absolut, metafizica este vazuta ca o logica. Asa se explica de Hegel isi intituleaza tratatul sau de ontologie cu expresia Stiinta logicii.

Conf. univ. dr. Constantin Aslam

Crestin ortodox

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii