Odata cu Legea Big Brother, România a mai facut un pas pentru a intra in rândul lumii bune. In sfârsit avem si noi, precum americanii, o lege cu nume curat anglo-saxon, care limiteaza libertatea utilizatorilor de internet si incalca, in plus, in mod flagrant drepturile omului.

Cel mai frumos lucru la aceasta lege este chiar numele ei. Ce poate sa fie mai transparent si mai lipsit de echivoc decât un act legislativ care sa se cheme Big Brother? In Romanul lui George Orwell, Big Brother – Fratele cel Mare – era un personaj eminamente malefic, care trebuia perceput, insa, de locuitorii Oceaniei drept un tip bun. In filmul facut de Michael Redford dupa romanul lui Orwell, in 1984, Big Brother-ul de pe ecranele uriase aduce foarte bine cu Hitler. Dar Big Brother poate fi orice dictator modern din secolul XX, iar numele sau a devenit sinonim cu violarea de catre orice putere totalitara a vietii private a individului. Pentru a controla insul de rând, dictatura trebuie sa-i cunoasca cele mai intime gânduri, si nici un coltisor din mintea omului nu poate sa ramâna nescormonit de ochiul rece al Fratelui celui Mare.

Când adopti o lege care se cheama, pe fata, Big Brother, nu te mai straduiesti sa te ascunzi dupa deget. Iata un lucru admirabil la legiuitorul român democrat din 2012: in loc sa impinga cetateanul spre dubla gândire perversa a lui Orwell – sa imbratitezi ceva ca fiind bun, când stii foarte bine ca-i rau –, el ii spune verde-n fata: dragi cetateni ai României, astazi va oferim o bucatica de dictatura. Asa cum foarte limpede puteti deduce din chiar titlul ales cu multa inspiratie de noi, de astazi inainte, prin aceasta lege, statul va va viola vietile private. Nu va mai faceti griji in ceea ce priveste intimitatea voastra: Big Brother va priveste. Dar ce va pasa, atâta timp cât, cu lege sau fara lege, voi veti putea sa va uitati in continuare la hazlia emisiune Big Brother, la televizor?

Povestea legii face deja parte din manualele de istorie. Dupa lupte seculare, care au inceput in 2008, legiuitorii nostri, care lupta acum de partea opozitiei democratice, au reusit, in sfârsit, sa treaca legea prin Parlament. Prima data frumoasa lege, care obliga operatorii de telefonie mobila si providerii de internet sa stocheze, timp de un an, toate apelurile si mailurile, a trecut de parlament in 2008. S-a opus, cu dusmanie, Curtea Constitutionala, care in 2009 bloca legea, acuzând-o ca afecteaza drepturile si libertatile fundamentale. De fapt, ce mai, judecatorii se cantonau in detalii, legându-se de flecustete precum dreptul la viata intima, privata si de familie, dreptul la secretul corespondentei, si altele de acest fel.

In 2011, bravii nostri parlamentari au incercat din nou. In decembrie, senatul s-a dovedit dusmanos si nedemocratic, respingând legea. Insa iata ca acum opozitia, care pe vremea când facea opozitie critica vehement legea, a inteles importanta momentului. Cu o majoritate covârsitoare, de 197 de voturi pentru, fostii critici ai progresului si-au inteles, in sfârsit, misia in slujba tarii si i-au dat României un act legislativ democratic, modern, cu fata intr-adevar occidentala. Gestul lor e cu atât mai laudabil cu cât, asa cum ne avertiza vechiul si noul ministru al Afacerilor Europene, Leonard Orban, tara noastra ar fi riscat o amenda de peste 30 000 de euro pe zi catre Uniunea Europeana, daca nu adopta legea pâna la sfârsitul lui mai.

Sigur, mai exista si posibilitatea ca parlamentarul român sa nu fi avut habar de romanul „1984“, al lui Orwell. In fond, e o carte pe care o mai citesc doar profesorii batrâni, care se trezesc, lac de apa, la trei dimineata, bântuiti de amintirea grotesca a dictaturii comuniste. E foarte probabil ca parlamentarul sa-si fi amintit, când a ales numele legii, doar de reality show-ul cu tipul ala, Ernest, care acum tine discursuri moralizatoare, ignorate sistematic pâna si de victimele sale, la „Tradati in dragoste”. Big Brotherul de la televizor e o treaba nostima. E cu tineri, e cu distractie, si are tot ce au filmele bune de la Hollywood – sex, sirop si violenta. De ce sa nu alegi, asadar, pentru o lege un nume atât de popular? Sa coboare in casele tuturor românilor câte un strop de reality show.

autor: Catalin Sturza (Revista Cultura)

Sursa:Foaie Natională – Revistă liberă de luptă culturală şi spirituală

“Despre postul public de televiziune care ne recomandă să “trecem din modul full în modul squeeze sau size” mi se pare o bătaie de joc ! Un procedeu tehnic optic, în care imaginile din filmele făcute pe ecran lat, semilat sau panoramic apar alungite, ca nişte picturi de El Greco. Pictor care,  avea insa un defect de vedere. Asta nu-nseamnă că dacă unii, cu posibilităţi, au aparate performante cu tastă de nu-ştiu-care, trebuie să-l avem şi noi. HD-ul poate avea loc doar pe televizoarele cu cristale lichide, cu ecrane imense; dacă stai într-o casă mică, n-ai unde să le bagi. Ce să facă lumea care are aparate care nu-s, totuşi, de 100 de ani? Să le arunce pe geam, doar pentru că n-are bani de aparate performante, pe care ei ne obligă să le cumpărăm, deşi n-avem bani de ele? E incorect ! La noi în bloc  n-are nimeni aşa ceva. Iarăşi, foarte enervant este că în timp ce rulează un film, apare o bandă care anunţă ce va urma. Probabil că cineva face o afacere pe banii noştri,  din care-şi ia şi comision. “Vrei, nu vrei, bea Grigore aghiazmă!” ! Acestea sînt încălcări flagrante ale drepturilor internaţionale ale audio-vizualului. Altă problemă: de ce nu mai prindem, din ţară, TVR Internaţional? E un post care emite de pe teritoriul meu şi am dreptul să mă uit la el. Reprezintă alt tip de abuz la care sîntem supuşi de televiziunea publică!

Alt subiect. Despre cât de rău sîntem percepuţi noi românii, în afară. A cui e vina? “Vina este a noastră. Avem nişte trimişi diplomatici trimişi în afară care nu-şi fac datoria. Nu fac nici un fel de propagandă pentru poporul român, pentru ca se şti că româna e o limbă de origine latină . Eu am întîlnit o profesoară de franceză, care absolvise la Sorbona şi care nu ştia că româna e o limbă romanică! M-am oferit să-i spun eu care sînt cele 10 limbi romanice, dacă la Sorbona tot nu învăţase. S-a mirat: “Da, dar e atît de înrudită cu slava!” – “Ştiţi cît e de înrudită cu slava? Tot atît cît o să fie şi franceza cu chineza, cînd vă vor ocupa chinezii!”.

Alt caz: o fostă colegă, eminentă cunoscătoare a limbilor clasice, Lia Lupaş, lucra la o bibliotecă din New York . Trebuia să fie avansată şi a completat un formular, în care spunea ce limbi cunoaşte: printre altele, franceza, engleza, rusa. D-na care o examina a întrebat-o de ce a trecut şi rusa, doar limba ei maternă nu e slava? Ea a zis că nu, că româna e o limbă romanică. Motiv pentru care n-a mai fost avansată. Alt om cu multă carte, Dan Grigorescu, aflat la New York într-un post oficial, se duce la Biblioteca Municipală şi găseşte o singură carte în română, care era trecută la sectorul de limbi slave. I-a explicat directorului că româna e, o limbă romanică, s-o mute unde-i e locul. A doua zi, a găsit cartea tot la sectia “Slave”. Deci, vina nu e numai a noastră, ci şi a încăpăţînării lor cretine, chiar dacă-s filologi.

O întâmplare văzută de mine la televizor: un ambasador al Germaniei la Bucureşti povestea cum vin gazetari din Germania , cu articole gata făcute despre România, de obicei denigratoare la adresa poporului român. I le dădeau să le citească şi el le spunea: “Nu e adevărat ce spuneţi! Eu trăiesc aici şi ştiu că nu e aşa!”. Iar ei se duceau în Germania şi publicau articolele exact aşa cum le scriseseră.

Deducem că e o rea voinţă internaţională manifestă faţă de această ţară , cu sprijin şi din România.  Înţeleptul chinez Sun Tzu a spus, cu mult înainte de Hristos, “Nici o ţară nu poate fi cucerită fără o complicitate din interior”. Or, la noi, complicitatea e mai mult decît binevoitoare faţă de tot ce se-ntîmplă din exterior. Nu ne pune nimeni în capul mesei şi nici alături de marile puteri, chiar dacă ne-am zbătut să intrăm în NATO, în Shengen. Probabil că nu sîntem decît o ţară consumatoare, aşa cum spunea primul trimis al FMI la noi, domnul Paul Thomson. Mă-ntreb cu ce? Producătoare nu mai sîntem, e limpede.

Cu ce să ne mai lăudăm noi, românii? Cu copiii care iau Olimpiade prin străinătate, cu oameni care fac o carieră strălucită tot în afară, pentru că dacă ar face-o aici, ar fi şanse f. puţine să se ştie despre ei. Avem foarte buni specialişti în toate domeniile, dar la televizor apar doar ştiri că românii au furat, au omorît, au escrocat. Oare numai românii fac asta? Vuiesc agenţiile de presă cînd un român face o nelegiuire, dar nelegiuiri se-ntâmplă în toată lumea, făcute de oricine. Sînt scoase în evidenţă insa cele făcute de ţiganii plecaţi din România, ca şi cînd n-ai putea să deosebeşti un ţigan de un român. Cine le-a dat voie să treacă în ţările lor? Îmi spunea cineva avizat, că din satelit îţi vede şi culoarea şireturilor de la pantofi. De ce li s-a dat voie să treacă graniţa? Ca apoi să-i poată expulza, spunînd: “Uite ce-au făcut ticăloşii de români!”. E o demagogie de mult pornită.  Aşa cum demagogia internaţională se practică şi în alte domenii, în funcţie de interes. Exită campanie anti-drog, dar nu există una similară anti-tutun, în nici o ţară . Pentru că de pe urma comerţului cu tutun se scot averi imense. Ipocrizia e că pe pachetele de ţigări ţi se spune ca tutunul e dăunător sănătăţii, dar nu e scos în afara legii! Eu sînt absolut convinsă că şi comerţul ilicit cu drogurile e dirijat de foarte sus. De ce nu se poate stopa comerţul cu drogurile? N-au nici un interes, pentru că aduce beneficii uriaşe. Doar China face excepţie. Acolo, dacă eşti prins cu droguri, te împuşcă şi familia mai plăteşte şi glonţul! Eu consider că omenirea e condusă cu o ipocrizie fără margini şi fără leac. De cînd cu această notiune noua de “corectitudine politică”, s-au găsit unii în SUA care să scoată din Mark Twain cuvintele “negru, negrotei, cioroi”, pentru că nu mai e “politic corect”.

Omul ăla a trăit într-o epocă. Cum să iei un clasic al literaturii mondiale şi să intervii în textul lui? 

Tîmpenia din America , cu “cioroii” lui Mark Twain, transportată în România, ar deveni. “Romiada”, în loc de “Ţiganiada”? “Cînticele ţigăneşti” ale lui Miron Radu Paraschivescu sînt “Cîntice rome ?” Ce-o zice şi săracu’ Garcia Lorca, cu ale sale “Cîntece ţigăneşti” ? Ce are insultător cuvîntul “ţigan”? E numele unei naţii. Care e deosebirea între rom şi ţigan? Gitan, bohemian, tzigan, tsigan.”

Degradarea morală e direct proporţională cu cea lingvistică? Mai deunăzi, la televizor, am auzit o cititoare de prompter spunînd “În liceu se aflau doisprezece fete”.

“Se învaţă foarte prost româna-n şcoli, dacă nu reuşeşti să-i înveţi pe copii că “doi” şi doisprezece au feminin. E singura limbă romanică în care se-ntîmplă acest lucru. Doisprezece femei, doisprezece ceasuri.  E o epidemie, o avalanşă de incultură. Nimeni nu mai zice azi “loc”, zice “locaţie”, fără să-i treacă prin cap să se uite într-un dicţionar francez sau englez să vadă ce înseamnă. Am citit într-un ziar acum cîteva luni ceva referitor la Camilla Parker Bowles, care la a nu ştiu cîta aniversare a căsătoriei cu Prinţul Charles, şi-a fracturat “perineul” de la piciorul stîng. Altcineva, la televizor, spunea, dorind să se refere la perigeu, tot perineu! Dacă nu ştii, nu vorbeşti! Am mari dubii în privinţa absolvirii unor şcoli. După părerea mea, îmi pare rău c-o spun, dar nu eşti neapărat intelectual dacă ai o diplomă universitară. Profesor, Iorgu Iordan, imi spunea :

“Ai să vezi dumneata c-or să fie mai mulţi doctori decît miliţieni! “… Se merge pe linia minimei rezistenţe. Nu le mai pasă nici profesorilor, nici elevilor, nici studenţilor! E un dezinteres din partea ambelor părţi. Primii zic: ce să ne mai batem capul cu ăştia, că tot nu-s buni de nimic!?, ceilalţi: ce să mai învăţăm toate prostiile astea, dacă poţi deveni miliardar doar ştiind să te iscăleşti?

Nu pot să nu fac comparaţie între ce se auzea înainte de 89 la tv şi la radio şi ce se aude acum. Tu, ca angajat al unui post de televiziune, ai nişte obligaţii.

În ceea ce spune cel pe care-l inviţi  nu poţi să intervii, treaba lui, mai ales dacă e-n direct. Pretenţia mea către angajat vine. Dacă ar căuta într-un dicţionar sau pe internet, ar afla cum se pronunţă toate numele proprii. Am fost uimită s-aud la un post de radio: Azi se împlinesc nu ştiu câţi ani de la naşterea lui “Gai de Mopezan”. El fiind Guy de Maupassant! Sau Riceard Uagnăr în loc de Rihard Vagner (Richard Wagner, desigur!). A dat telefon o doamnă şi le-a atras atenţia în direct: Este totuşi un compozitor neamţ, cum puteţi să-i pociţi numele? Răspuns: doamnă, dar e moda anglizantă!….”. E moda tîmpeniei şi a inculturii, aş spune. Situaţia limbii este deplorabilă! Chestia asta cu limbile străine poate pot s-o înţeleg, e mai puţin gravă decît batjocorirea propriei limbi!  În Franţa, posturile radio şi tv sînt sancţionate cu amenzi grase atunci cînd folosesc cuvinte străine, în loc să folosească cuvinte franceze. In Franţa sistemul lor de monitorizare audio-vizual  este atît de performant şi de drastic, încît atunci cînd detecteaza ceva în neregulă, îi intrerupe pe loc”.

 La noi care ar fi soluţia ieşirii din această criză?

“La noi, în afară de pile, proptele şi o piesă de mobilier prin care se trece, se ajunge şi în mod cinstit, printr-un concurs, într-un asemenea post? Asta e problema: dacă din 20 de candidaţi înscrişi la concurs, cîştigă al 21-lea, care nici nu s-a înscris, unde ajungem? Dacă aşa se obţin posturile, n-avem de ce să ne mirăm că pe unele produse cărora li se face reclamă, apar aberaţii de genul “brînză bunăcioasă”, “piersică gustăcioasă”, “marea ieşeală” etc. Nişte analfabeţi care cred că inventează ceva. Cînd a murit, acum un an, preşedintele Poloniei, am auzit la televizor: “E un spaţiu în faţa catedralei, care comprimă nu ştiu cîtă lume.”. (Poate cuprinde.) Ce să mai vorbim despre expresia greşită “fără doar şi poate”, care e de fapt “fără dar şi poate”? Adică adversativ şi dubitativ. Lucruri analizate logic, ca de exemplu “mai exact şi mai corect”. Le-am întîlnit si la persoane foarte cultivate.  Ne întoarcem la “unşpe trecute fix”?”

– S-a gîndit,  Ileana Vulpescu să pună toate astea-ntr-un roman?

“Nu ! Încă scriu despre oameni care mai ştiu carte. Deocamdată  îmi acord o pauză.

Am mai constatat ceva. Acum nimeni nu se duce să-şi depună un curriculum vitae, ci un “sivi” (CV) şi pariez că majoritatea lumii nici nu ştie ce-nseamnă. Nimeni nu se mai duce să-şi ducă undeva o autobiografie, ca să fie angajat: aplică. Aplică pentru un job! Aplică era ceva ce se pune pe perete. Mă indispune profund cînd aud de “brandul de ţară”. Bine că ne-am procopsit cu o frunză, care este “brandul de ţară”. Măcar dacă era şi Eva pe-acolo.

Eu nu pot să dau explicaţia pentru apariţia acestor aberaţii decît că, poate, la început a spus cineva ceva în glumă şi pe urmă s-a luat în serios. Eu i-aş sfătui, să nu mai facă greşeli, să pună mîna pe o gramatică a limbii române şi să nu se sfiască să umble în dicţionare. Astfel, poate n-o să mai auzim, chiar şi printre persoanele care au absolvit Filologia, expresii de genul “cărţile care le-am cumpărat”, “m-am dus la servici”. Eu le tot spun, cînd am ocazia, că-s nişte cuvinte în limba română, ca viciu, oficiu, ospiciu, serviciu etc. care au această formă. Nu zici “m-am dus la ofici”, nici “am fost la ospici”, nici “mi-am luat un servici de masă”.

Pe mine mă surprinde cîtă încredere au în ei aceşti oameni şi cîtă lipsă de dubiu în ceea ce priveşte limba română. Aş retipări “Gramatica greşelilor”, de Iorgu Iordan. O carte de consultat, nu de ţinut în casă, pe post de mobilă.

Văd un dispreţ faţă de cine mai vorbeşte corect. O nepăsare de genul “lasă-i p-ăştia să vorbească. ne uităm în gura lor? Nişte babalîci depăşiţi, o generaţie expirată. Poate aşa şi e. Dar pînă să expire ei, îi inspiră pe alţii. 

Ce modele să mai aibă cei tineri? Cînd bordelul e o mînăstire faţă de politică. şi cînd la televizor şi prin gazete sînt aproape numai obscenităţi, cînd se cultivă doar incultura ?

Sursa: http://www.stiriazi.ro

 

Spaţiul fragil al societăţii civile, colmatat de criză şi de apele revărsate din cer, a scăpat pentru moment  de corturile ocupaţiei politice şi de alaiurile candidaţilor, raşi, tunşi, frezaţi şi parfumaţi, care au invadat ţinuturile patriei, precum extratereştrii în filmele S.F..  Gata cu iarmarocul electoral – spectacolul grotesc şi costisitor (după modelul american), despre care, Oscar Ameringer afirma că  “este arta de a obţine voturi de la săraci şi fonduri pentru campanie de la bogaţi, promiţându-le şi unora şi altora că îi va proteja de ceilalţi.” Din păcate, întotdeauna sub vremuri, istoria a fost ostilă mulţimii, ţinută la limita supravieţuirii cu firmiturile de la masa stăpânilor. Cum ar fi dacă intelectualii ar înfiinţa o structură de partid,  ca alternativă la degradatul sistem politic capitalist, un partid cultural-social de temut, care să negocieze de pe poziţie de egalitate cu statul, ca instituţie în slujba cetăţeanului. Ar fi cea mai puternică ripostă din istorie, dată statutului de milogi enervanţi şi inutili pe care autorităţile îl aplică naţiunii. Polonia a eliminat un regim printr-o astfel de acţiune. Nu este un exerciţiu de imaginaţie, ci tentaţia unui demers. Sloganurile manipulatorii care au afectat grav şi pe termen lung structura societăţii civile, viaţa cetăţenească şi imaginea ţării, nu mai pot fi “comestibile”. Regimul de clandestinitate în care a fost trimis cetăţeanul nu mai poate fi acceptat.

 

În grava eroare în care se află mersul omenirii, mai lipseau pălăriile zburătoare ale regalităţii, sterilitatea şi opulenţa ostentativă din zona şampanizată şi ecletizantă a schimbării de tactică. După două trimestre de scădere economică, englezii au fost parcă hipnotizaţi de cele 1,4 miliarde de euro, date pe apa Tamisei. Rege sau om de rând, pământul se deschide la fel pentru toată lumea. Numai dacă eşti extremist nu-ţi găseşti mormânt, nu ai linişte în lumea întunericului şi eşti purtat, în oale şi ulcele, dintr-o ţară în alta şi confundat cu drogurile. Atunci de ce să facem jocul lui Kover, instigatorul, insistând pe şmecheria lui? Conspiraţia împotriva României este o capcană menită să-i aducă un capital de imagine. Populaţia maghiară din ţara noastră, la fel de paşnică precum românul, înţelege că mai-marii lor sânt marionete celebre, înţelege chiar şi de ce  Rusia se face soră cu China: ca să se tutuiască din punct de vedere strategic. Nu vând gogoşi, cele două surori vor fi la mare căutare pe piaţă! Precum îşi doresc prinţii,  prinţesele, regii şi reginele, cu apucături moderne. Fac tot felul de giumbuşlucuri, pentru a se afla mereu în atenţia lumii. Iau lecţii de mixat muzică, prezintă buletinul meteo la BBC. Vrăjiţi de turmele de mioare, de cântatul din fluier şi de “mierea ursului”, merg în cârjă prin pădurile patriei noastre, clocind în minte ideea colonizării.  Închis pe viaţă în culisele teatrului “Primăvara arabă”, fostul preşedinte egiptean Hosni Mubarak ascultă printre gratii  profeţiile negre ale lui Robert Zoellick, şeful Băncii Mondiale: „pieţele financiare,  vor simţi arşiţa verii lui 2012, mai ceva ca la marea panică din 2008. Europa e într-o direcţie periculoasă, Spania şi Italia sânt aproape de limita care a dus dezastrul în Grecia, Irlanda şi Portugalia”.

 

Cine a amalgamat mersul ţărilor lumii, încât au creat găuri negre care au înghiţit miliarde de euro şi instituţii întregi? Banca Mondială şi FMI. Cupiditatea băncilor, lipsa supravegherii bancare, corupţia politică, subterfugiile legislative, disputele financiare bazate pe orgolii, disfuncţionalităţile economiei capitaliste şi incapacitatea instituţional-administrativă, au hrănit cele două organisme financiare cu preţul sărăcirii naţiunilor. Un bancher autohton sugerează într-un articol de presă ca milioanele de datornici la bănci să fie pedepsiţi după procedee barbare. El propune, indicând surse istorice demult apuse, reîntoarcerea la sclavie, la pedeapsa cu moartea  pentru românii îndatoraţi din cauza sărăciei şi fraudaţi de bănci cu dobânzi uriaşe şi comisioane ilegale.”în cea mai mare parte a istoriei omenirii, nerambursarea datoriilor a constituit o infracţiune care, în diverse perioade şi locuri, a fost pedepsită cu moartea, mutilarea, tortura, sclavia sau, mai recent, cu închisoarea datornicilor”, declară bancherul. În niciun înscris cu caracter legislativ, nu există asemenea construcţie frazeologică. Cât tupeu şi aroganţă au aceşti  profesionişti lipsiţi de scrupule ai cămătăriei instituţionalizate! Bancherul fariseu pune aberantele sale afirmaţii în seama Codului lui Hammrurabi, care, desigur, nu stipulează asemenea măsuri. Face apoi apel la Biblie şi menţionează „sclavia drept pedeapsă pentru neplata datoriilor”. Instigare la barbarie! În ce secol trăieşti, ilustre vameş păcătos? În Biblie scrie negru pe alb că e mare păcat să dai bani cu camătă. Şi tocmai acest lucru au făcut bancherii. Au dat bani cu camătă înrobitoare. Deci cum se numesc, ei? Cămătari. Aşadar, asupra lor să se abată sclavia şi pedepsele primitive, la care face apel bancherul. Sancţiunile din Codul lui Hammurabi (sinteza gândirii juridice în Mesopotamia, cu 4000 de ani în urmă), trebuie aplicate bancherilor capitalişti, care au provocat criza şi au ros din ea, umflându-şi nemăsurat averile; bancherii care au luat pielea de pe români,  trebuie să primească o lecţie corectivă:  să descuie visteria personală şi să haşureze găurile negre, sau să li se reţină retribuţia pentru creditele capcană întinse populaţiei, până ajung la salarul minim pe economie, din care îi invit să trăiască dacă pot. Sau să rabde de foame, precum românii fraudaţi prin dobânzile uriaşe şi prin creşterea artificială a cursului valutelor. Devenind şi ei debitori rău-platnici, să fie vânduţi ca sclavi (juridic, în codul lui Hammurabi, scalvul, fiind asimilat unui bun mobiliar). Să li se ia vila, bolidul, masa şi găina. Nu aşa prevede Codul de legi al lui Hammurabi, la care face apel bancherul pascariu?

 

Cu neruşinarea de care dau dovadă, mâine, poimâine, hoţia prin îndatorare va fi declarată filozofie, ştiinţă, artă şi cultură economică, iar bancherii capitalişti vor obţine doctorate în “domeniu”. Banii, care mai întâi au avut acoperire în aur, pe urmă, în mărfuri, astăzi, sub acoperirea „legilor”, au devenit calcule virtuale.  Numai o treime din banii care circulă în lume au acoperire, aşa că, şi noi am fost îndatoraţi tot cu bani internautici. Cum românilor li s-a tăiat în fiecare mandat internetul existenţial, luaţi-vă adio de la digiţii  umflaţi în procente pe clone, carduri, şi contracte de zeci de pagini. Decât să-i sperie pe oameni că îi  pot executa silit, bancherii ar trebuie să-şi pregătească garniturile de tren, au un exemplu regal în istorie.  Apusul băncilor este aproape. Ideal ar fi să-şi caute din timp un loc pe plantaţiile din America de Sud. Creditele fără clauze ipotecare sânt ţepe pentru recuperatori.  B.N.R. a permis băncilor să funcţioneze pe principiul profitului ca orice societate comercială, le-a permis să vândă populaţiei bani extrem de scumpi, fără acoperire legală. De vină sânt BNR şi lăcomia feroce a  celor 41 de bănci de pe teritoriul ţării, care şi-au făcut planuri de perspectivă cu privire la maximizarea profiturilor pe seama creditului de consum şi pe spinarea populaţiei. Bancherii ştiau ce se va întâmpla dacă exagerează cu creditarea, doar sânt profesionisti în inginerii financiare.  Să stingă lumina şi să plece! Tii, ce linişte va fi atunci când va rămâne doar C.E.C.-ul. Dacă băncile nu sting lumina, criza financiară se va duce până în 2016-2018. Pentru că, până atunci sunt eşalonate   cele mai multe termene de scadenţă la creditele de consum din România şi din majoritatea statelor. S-a dus vremea când în lumea financiară, întotdeauna, câştigau băncile şi cazinourile. Bancherii şomeri ar avea o opţiune la noi: agricultura. Pentru a deveni agricultor  şi a scoate profituri cinstite, nu-ţi trebuie un centru NASA şi nici atâtea filiale luxoase, cu extrem de mulţi trepăduşi plătiţi cu mii de euro. Avem câmpuri mănoase şi dealuri frumoase, care îi pot stimula pe bancheri să crească exponenţial, precum dobânzile, profitul în anii următori,  având în vedere arta prin care au crescut de zece ori sumele împrumutate de români. Să-i dăm jos din “Panteonul” lor, pe aceşti lacomi dispreţuitori cu mulţimile, aceşti lupi capitalişti,  preocupaţi, oricât ar costa,  doar să îmbrace, funcţie de interese, câte o blană de oaie. 

 

Pentru că vremurile nu-mi mai permit visuri îndrăzneţe, m-aş mulţumi să-l văd pe Leonard Cohen, celebrul poet-cântăreţ, care va concerta la Bucureşti, pe 22 septembrie.

 

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

Ce să mai facă bietul român? Între mici, pîine, sac şi suta de lei, ce să aleagă în sezonul estival al pomenilor electorale? Şi aşa totul e la apă, în sensul că apele se umflă şi barcagiii părăsesc barca pentru a se salva. Numai americanii fac de strajă cu mîna pe butoane la porţile democraţiei. De ce plouă de trei săptămîni într-una? 
De ce inundaţiile au distrus zeci de case şi gospodării?

Îmi vine foarte greu să scriu ceea ce simt. Cuvintele sunt de prisos când valul sentimentelor ce nu se pot rosti mă copleşesc, mica mea perlă. Acum, când nu eşti aici, mă simt pustie şi neajutorată, pe un val invizibil şi temător. Tu, acolo unde eşti, pe o plajă frumoasă, plină de soare, îmi pari desprinsă dintr-o stea. Italia, o ţară frumoasă şi primitoare dar atât de departe… Ştiu că te bucură această călătorie. Ştiu că alături de mătuşa ta îţi vei împlini un vis. Încerc să-mi stăpânesc lacrima şi să te simt aici, aproape.

            Când vei reveni, vei trece într-o nouă etapă a vieţii, cea a maturizării, a conştiinţei de sine, a dorinţei de a răzbi în viaţă prin educaţie şi multă muncă. Nimic nu este uşor şi totul este posibil dacă vei şti ceea ce-ţi doreşti cu adevărat şi vei reuşi. Verticalitatea, credinţa a tot ceea ce înseamnă morală îţi vor fi de folos. Noi, cei dragi ţie, te vom sprijini întotdeauna. Dar marile reuşite ţi se vor datora ţie dacă vei şti să-ţi construieşti viaţa, cărămidă cu, cărămidă. Dumnezeu va veghea, îţi va dărui prima temelie prin credinţa ta. Tu eşti cea care trebuie să decidă dacă este drept sau nu, dacă este bine sau rău, dacă sentimentele tale sunt corecte. Nu te hazarda şi nu te lăsa păcălită de himere. Trăim într-o lume ciudată când minciuna şi spoiala sunt la mare preţ. Nu-ţi dărui inima decât celui care te merită. Tinereţea este frumoasă dar ipocrizia este imensă. Nu vreau să suferi. Vreau ca viaţa ta să fie lină, curată ca apa de izvor şi plină de bucurii. Satisfacţiile profesionale sunt mult mai importante decât crezi. Creând ceva vei avea satisfacţia unui mare artist nu vei rămâne o anonimă. Iubirea, un dar imens te va ajuta. Dacă vei dărui iubire vei primi iubire. Dacă vei şti să ierţi vei primi iertare. Nu fi răzbunătoare. Învaţă să răspunzi făcând bine celor ce-ţi vor răul. Justiţia divină îşi spune cuvântul de fiecare dată, când nu te aştepţi. Aşa cum iubirea este foarte importantă aşa şi respectul este de nepreţuit. Respectă-i pe cei din jurul tău şi vei fi respectată. Chiar şi într-o relaţie respectul are o valoare imensă. Fericirea poate să fie abstractă teoretic, nu exită o reţetă anume, fiecare şi-o desăvârşeşte aşa cum simte. Viaţa este un dar, trebuie să ai grijă de acest dar, să-l îmbraci în haină de lumină de câte ori ai ocazia. 18 ani, este vârsta cea mai frumoasă şi totodată şi cea mai responsabilă. Vei porni pe un drum nou, unde legile te fac responsabilă şi fiecare acţiune are consecinţa ei. Dacă eşti corectă şi tenace vei izbuti în toate. Fii curajoasă, nu te lăsa intimidată de nimeni, toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu. Mulţi tineri se pierd din lipsă de curaj şi teama de necunoscut. Trebuie să înveţi că totul este posibil, că nimic nu te poate opri din drum, dacă ai credinţă şi perseverenţă. Şacali sunt peste tot, nu te lăsa strivită de caractere îndoielnice numai pentru că au anumite poziţii, dar, în profunzime nu sunt decât epave. Învaţă să-i cunoşti pe cei din jur cu al treilea ochi. Ochii sunt oglinda sufletului. Numai în faţa lui Dumnezeu trebuie să stăm cu ochii în jos, smeriţi. Oamenii fără caracter nu te privesc în ochi prea mult timp, devin nesiguri şi debusolaţi. Suferinţa face parte din viaţă. Nu-ţi doresc să o cunoşti. Trebuie să te cunoşti pe tine bine, să eviţi non-valorile, pe cei care îţi creează o stare de disconfort. Încearcă să-ţi imaginezi zilnic că eşti înveşmântată într-o haină de lumină divină şi vei avea protecţie. Duhul Sfânt va fi cu tine precum şi binecuvântarea părinţilor. Dăruieşte lumină şi vei primi lumină. Cere-i Maicii Domnului să fii acoperită cu Veşmântul Ei şi vei fi ocrotită de toată dosădirea oamenilor răi. În fiecare zi să mulţumeşti Domnului pentru că exişti, pentru că eşti frumoasă şi deşteaptă. Dacă nu eşti în stare să te iubeşti pe tine însuţi nu vei fi în stare să-i iubeşti pe cei din jur. Pentru mine eşti fata perfectă, eşti draga mea şi sper ca toate sfaturile să nu le minimalizezi acum când ai făcut trecerea de la copilărie la maturitate. Nu pot să spun că am fost o mamă grozavă, am făcut greşeli şi mi le asum, dar inima mea bate pentru voi: Ioana şi Vlad, perlele coroanei Gurza.  Sunt mândră de voi, sunt mândră că Dumnezeu mi-a făcut cele mai frumoase daruri prin existenţa voastră. Îmi doresc să fiţi uniţi, să nu uitaţi niciodată că dragostea frăţească e sfântă şi să vă sprijiniţi reciproc. Sprijiniţi-vă unul pe celălalt şi lăsaţi dragostea să fie aşa curată cum numai o mamă îşi poate dori pentru copii ei.

Când am trecut prin cumpăna vieţii, tu, mi-ai fost aproape prin post şi rugăciune. Tu ai fost aceea care m-ai ajutat şi am revenit la viaţă. Mi s-a confirmat acest lucru la Sf.Mănăstire Rarău de către stareţul mănăstirii. Îţi mulţumesc copila mea.

            Draga mea copilă, cuvântul meu sărac nu este în măsură să-şi scrie lacrima de iubire acum. Îţi doresc o viaţă frumoasă, iubire curată, credinţă veşnică şi visuri implinite. Dacă vei mai găsi într-un colt ceva scris de mama ta, nu rupe hârtia îngălbenită de vreme. Nu mă rătăci prin rafturile bibliotecii. Nepoţii şi strănepoţii mei vor avea nevoie de mine.

          Cum a trecut timpul ! Acum mă simt mai bătrână şi, paradoxal, tânără prin voi. Nu voi ceda trecerii timpului. Voi merge pas la pas cu voi pentru voi. Indiferent unde voi fi, voi rămâne umbra voastră pentru a vă putea sprijini. Dacă toamna vei auzi un murmur, să nu te sperii fata mea. Voi fi eu, cea care va spune o rugăciune la fereastra larg deschisă şi-ţi va lăsa o frunză îngălbenită şi plină de iubire.

            Dumnezeu să te binecuvinteze Ioana, fata mea dragă!

 

 

       13.07.2005

 Timişoara

Mariana Gurza

(Din vol.personalizat “Flori pentru Ioana”, Timisoara, 2005)

P.S.

Ioana a reusit! Şi-a terminat studiile alături de soţul ei, şi-au rânduit bine VIAŢA.

În data de 9 iunie, 2012, fiica mea Ioana alături de Alexandru au pornit pe un nou drum. Dumnezeu i-a fost alături fiicei mele, Alexandru fiind un băiat minunat! Mi-am câştigat încă un fiu !

FIŢI FERICIŢI, DRAGII MEI!

Doamne ajută!

Mariana Gurza

“Lacrima iubirii “

„Mă supun ierbii /

Care mă salvează /

De neliniştea care sunt eu însămi”

 

 

 

Observam altădată că acel buchet de „poeme noi”, oferit de Ana Blandiana într-un elegant volum, ivit la Humanitas (Refluxul sensurilor, 2004), avea un oarece tâlc. Mulţi comentatori, aplaudând sau deplângând activismul civic al poetei („confiscată de politică” după seismul decembrist), evident cronofag, au insinuat ipoteza abandonului. Altfel spus, Ana Blandiana, ispitită de politichie s-ar fi despărţit de poezie. Poeta îşi propunea o demonstraţie potrivnică, vestejind ideea (de circulaţie, totuşi).

Cum bine se ştie, cea care se consideră „foarte ardeleancă”, vădea, la debut, frenezie vitalistă, cuprindere extatică a lumii, fervoare afectivă şi, desigur, pasionalitate şi fraternitate. Erau acolo, transferate în numele „tinereţii curate”, efuziunile unei vârste (să ne amintim că poeta avea doar 22 de ani), dar, dincolo de jubilaţia naturistă şi exploziile sincerităţii, au putut fi sesizate, pe de o parte, „pasul sigur” (cum zicea G. Ivaşcu, în 1964) şi, din alt unghi, zonele de penumbră (cf. Eugen Simion). Jubilaţia dezlănţuită era împinsă într-un panteism blagian de cea care iubea „cu patimă ploile”, risipindu-şi fiinţa. Să recunoaştem însă că abia Călcâiul vulnerabil (1966) îngăduia un diagnostic ferm, făcând vizibilă schimbarea atitudinii lirice. „A muri de alb” – cum suna un vers emblematic din faza entuziasmului genuin – suportă o previzibilă convertire prin „marea lege-a maculării”. „Totul e fluid”, descoperă poeta în jocurile dintre esenţă şi aparenţă, căutând şi aflând lumea. Încât, firesc, avântul juvenil, exultanţa (neproblematizante) suportă corectivul neîmplinirilor, provocând ruptura. Dar, să notăm imediat, pe suportul continuităţii. Fiindcă Ana Blandiana oferă, la o grijulie cercetare retrospectivă, certitudinea unei evoluţii lente făcând din obsesia morală o stare sufletească, drapată în faldurile unei candori mimate. Odată cu A treia taină (1969), asistăm – sesiza L.Ulici – la o maturizare intelectuală, la o adâncire în metafizic; vechea exultanţă se dizolvă într-un panteism aparent-liniştitor, candoarea definitivă e însoţită, ca într-un ciudat mariaj, de „oroarea de maculare”. Realul degradant devine ameninţător şi poeta se va refugia în „cripta luminoasă” a cuvintelor, având drept reazem sentimentul nesingurătăţii, descoperit – prin rugăciune – în prima copilărie.

Căutările poetei, spuneam, provocând o confruntare dramatică, dezvoltă o mitologie a purităţii, inventând un trecut fabulos. Şi, pe de altă parte, „tributul pentru a trăi” îi ascute luciditatea, invitând-o la asceză, forţând „retorica sfielii” (cum scria Alex Ştefănescu). Să fie vorba de bovarism? Acea comuniune voluptuoasă, de un erotism suav, paradisiac, anunţată în „tonuri clare”, respingând formulele criptice pare a ceda teren unei detaşări care păstrează, în pofida glacialităţii, o sentimentalitate spiritualizată. Încât poeta poate fi considerată, cu egală îndreptăţire, fie o senzorială (aprecierea e a lui Gh. Grigurcu), fie, dimpotrivă, o fire raţională (M. Niţescu). Râvnind însă spaţiul candorii, ştiind că e condamnată la solitudine, pedalând pe vocaţia etică. Problematizând, în consecinţă. Dezvăluindu-şi, cu pudoare, suferinţa, vizitată de ispita regresiunii, cu presimţirea unor amintiri dintr-o altă viaţă. „Din ce în ce mai muritoare”, poeta, în zodie postblagiană, vede „veşniciile cum cură” şi acuză obsesia somnului. Atmosfera meditativă a acestei lirici face din firescul notaţiei prilej de filosofare, oferindu-i o amprentă stilistică lesne recognoscibilă. Conjugând inefabilul cu intelectualizarea trăirilor, apăsând, fără excese supărătoare, pe nota morală.

Evident, şi un mai proaspăt volum al poetei (Patria mea A4, 2010) păstrează, cu mici deplasări de accent, aceste constatări. În fond, Ana Blandiana învăluie, cu aceiaşi privire mirată, printr-un lirism elaborat, elevat, încărcat de gravitatea meditaţiei, lumea. Doar că acel spirit ingenuu, marcat – la începuturi – de expansivitate şi jubilativism acuză acum, prin infuzia de dramatism, degradarea, dezaxarea, robotizarea. Sinele despodobit, răscolit de temeri şi spaime, întemniţat într-o „încăpere de carne obscură” se visează în „cripta luminoasă de cuvinte”. Cândva, poeta, mereu mărturisitoare, dorea „să sufere pentru toţi”, uitând trăitul, viaţa proprie pentru a dobândi o identitate exponenţială (cf. Mircea Martin), aducând în prim-plan un eu general. Şi făcând din implacabila lege a maculării o obsesie fondatoare în numele intransigenţei morale. Dar acest absolutism moral, cu „tonuri clare”, iubind „culori în stare pură”, cutreierat de marile întrebări ale fiinţei râvnea simplitatea, acea superioră înţelegere care să îngăduie „curăţirea de spaime”. Adică o poezie confesivă, reflexivă, cu accente elegiace, dezvăluind un fond dramatic, pendulând între gravitate şi seninătate, lepădând însă exaltările de altădată. Şi trecând, fără superbie, metafizica prin filtrul raţiunii. Sunt, mai apăsat, texte interogative acum, încercând a risipi starea confuză, panica, angoasa, onirismul invadator prin cunoaştere. Să observăm că poeta contrapune instanţa metafizică („perfecţiunea fără milă”) celei lirice: binele şi răul coexistă, un „Dumnezeu al vinovăţiei” a hotărât totul singur. Această mixtură spirit / materie, cum sesiza Gh. Grigurcu, face din literatură o zonă-tampon: „Spaima ce se-amestecă cu taina / A cărei dezlegare mi-e destinul” (v. Vânătoare în timp). Macularea, trecerea („Ei trec pe role”), destrămarea, conştiinţa limitării etc. întreţin tensiunea între spiritul care se vrea învingător şi trupul ruinat, învăţând murirea. Iar „opaiţul vieţii” cere sânge, constată poeta.

Să observăm apoi că scrisul este pentru Ana Blandiana un dar tragic şi o ispită implacabilă. Dincolo de uimirea contemplării, mereu nestinsă, el trezeşte o „bucuroasă disperare”. Fiindcă, trebuie să amintim, poeta locuieşte într-o inconfortabilă tensiune. Posibila scindare a fiinţei ar trebui să împace starea de nelinişte, de alarmă şi insecuritate cu limpezimea calmă a rândurilor aşternute. Ana Blandiana reuşeşte performanţa de a proteja acest miez dramatic într-o scriitură limpede, conservând haloul misterios. Recunoscând conştiinţa limitei şi afişând, totuşi, „viziera zâmbetului”. Dedublându-se dar mărturisind, în repetate ocazii, că rostul scrisului este cel de a veghea, fără eclipse de luciditate. Mai mult, „tot ce ating se preface-n cuvinte” ne asigură poeta, de vreme ce „există un zeu care se crede cuvânt” (v. Iluzie). Ar mai fi de adăugat că, străină de prejudecata specializării, Ana Blandiana consideră toate genurile „reductibile la poezie”. N-ar trebui, aşadar, să mire că s-a încercat şi în proză cu acelaşi elan mitologizant şi palpit cosmic, avansând reţeta miracolului, dovedind priză la real; sau, cum spunea nimerit Valeriu Cristea, e vorba, mai degrabă, de un „fantastic îndrăgostit de real”. Fiindcă pentru Ana Blandiana tocmai fantasticul prezintă „o înfăţişare mai plină de semnificaţii a realului”. Aşa încât, filtrând lumea, refractând-o, autoarea ne livrează îmbietoare „proiecte de trecut”, inventându-le; făcându-l de nerecunoscut. Experienţele revelatorii suportă intruziunea fantasticului iar miraculosul face parte, insidios, din real: „A-ţi imagina – ne previne graţios poeta – înseamnă a-ţi aminti”. Cum viaţa este vis irizările fantasticului ne invită în spaţiul increatului. Totuşi, să nu uităm dramatismul latent al mesajului. Sub aparenţa calmului elegiac răzbat ecoul precarităţii, foşnetele unei lumi supusă derizoriului, în destrămare, reverberând cosmic. Şi, nu în ultimul rând, polarizarea teluric / spiritual, alertând fiinţa. Fiindcă motivul somnului, dorinţa de repaos ar induce „plutirea”, lentoarea, împăcarea. În vreme ce aspiraţia spre puritate pare ameninţată, boicotată de aluviunile pe care „apa curgătoare a zilei” le târăşte, provocând agitaţie şi haotism. Cum ne spălăm „într-un râu de secunde”, trecerea devine ameninţătoare, străină de gheara anxietăţii. Adierile thanaticului ne târcolesc, invocând un „miros de trup abandonat de suflet” (v. Trup amar). Iar volumul pomenit pare a conştientiza, implicit a accentua asupra acestui implacabil prag, ca dat organic, învăluit în lamentaţii discrete, catifelate, purtând „învelişul / unei boli îngereşti” (e drept, mortală). Trecerea de la primul mormânt (al lichidului amniotic) înspre momentul extincţiei, anunţat de ruina fiinţei invocă acelaşi scenariu al contopirii cu elementele, divolvându-ne în natură, fără delirul jubilant al începuturilor. Şi tot sub semnul acvaticului, o veche predilecţie a poetei. Ea s-ar dori „o stâncă în mare”, mângâiată de valuri. Altfel spus, rezistând tăcut, în van (recunoaşte) la zbaterea mării, văzută ca o „fiară a apocalipsei”. Ordonându-se pe această axă problematizantă, poemele noi agravează simptomele dar nu propun o altă formulă lirică. După cum poeta, răsfăţată de critică şi suspectată de abandon, revenea în forţă risipind misterul. Politica n-a îndepărtat-o de poezie (cum suspinau, temătoare, unele voci) şi, cu atât mai puţin, n-a retezat o prodigioasă carieră lirică; după cum oboseala, astenia civică a societăţii româneşti n-au stimulat un lirism „de baricadă”. Auzind „surd” realitatea, împovărată de cercurile vârstelor, Ana Blandiana ne propune acum o colecţie de tatuaje lirice. Au rămas undeva în urmă frenezia contaminantă şi elanurile juneţii, acea frumoasă solidaritate care o soma să scrie într-o descărcare de mare sinceritate: „Epoleţii generaţiei mele / Cine ar îndrăzni să îi jignească?” Sub flamura revizuirilor, ştim, s-au lansat şi jigniri şi observaţii acid-judicioase cu privire la fenomenul liric al anilor ’60. Am uitat (deşi n-ar fi trebuit) şi sintagma „poporului vegetal” (de mare ecou) şi aventurile pisoiului Arpagic; cu protectori înalţi în epoca ceauşistă, poeta s-a lansat într-o lamentativă „opoziţie esopică” (cf. Marian Popa). Acum, după mai bine de două decenii de la dispariţia regimului dictatorial, striviţi de lehamite şi dezinteres, navigând spre un viitor ceţos ne mişcăm inerţial; răbufnirile mediatice au un ecou palid. Încât poeta, înţelegând că timpul „e frumos ca un poem” îşi contemplă risipa castrându-şi efuziunile. Sub „tandra putere a morţii”, totul se degradează (vezi Sonet degradat). Universul însuşi e în extincţie, populat cu îngeri bătrâni, „urât mirositori / cu iz stătut”. Întâlnim un cal scheletic, un ciot de lumânare, aliaje confuze, putrefacţia e în extensie. Timpul, zice admirabil poeta, „scrie pe trupul meu versuri” (vezi Op). Dar, să reţinem, folosind cuvintele „în care moartea s-a copt”. Încât ipoteza modelului vegetal, lansată cândva de Valeriu Cristea, capătă o definitivă confirmare.

Şi volumul Refluxul sensurilor închidea un ton funebru, aşteptând noaptea-soroc. Asediată de întrebări, tot mai străină în oglinda „moale”, poeta socotea că şi-a încheiat destinul; stingheră, înconjurată de fantomele din „oglinzi bătrâne”, ea îşi reciteşte existenţa într-un secol care nu-i aparţine. Peisajul familiar s-a dizolvat „în marea lumină”, un cal de aer o poartă, în travesti, spre o altă vârstă, ţărâna – suportând o ciudată transparentizare – o „priveşte voluptuos”. Poemul însuşi „va fi altul”, la o altă lectură. Iar cohorta cititorilor aşteaptă. Iată refluxul sensurilor, încolţind într-un moment fast, departe de a marca un impas creator; decantând însă acumulările unei existenţe, recunoscând, surdinizat-fermecător, criza.

Călăuzită, spuneam, de imperativul moral, pendulând între pioşenie şi căutare („Mi s-a spus să te caut” / Nu să te găsesc; v. Nec plus ultra), poeta trăieşte în patria neliniştii. Angajamentul de „mărturisitor” vădeşte continuitate, accentuându-şi trăirile crepusculare, de vibraţie dramatică, sesiza Constantin Cubleşan; iar transcrierea acestor stări (o „trecere pe curat”) îşi află izbăvirea printr-un exerciţiu exorcizator, care va veni. Încercând a afla „o rază de sens” (într-o lume „din care înţeleg atât de puţin”, cum ne previne), Ana Blandiana cultivă acum replierea.

Să observăm că cea mai recentă antologie (Pleoape de apă, Editura Paralela 45, 2010) se deschide inspirat cu poema Darul, numind şansa de a-şi asuma destinul tragic al lumii prin „lumea cuvintelor”. O suferinţă ritualizată, jubilativ-obosită, o vinovăţie a fiinţei întreţinând obsesive dezbateri morale, în fine, o nostalgie a timpului originar, androginic (locuind în „uterul spaimei”) şi, în replică, prezenteismul „murdar”, agonic, dezolant, transformat în cuvinte-merinde care, ciudat, asigură tocmai destrămarea: „Din fericire am descoperit / Că totul / Poate fi transformat în cuvinte / Şi am continuat să înaintez / Presărând / Vorbele în care mă destram” (v. Poveste). Pe bună dreptate, Mircea A. Diaconu nota că sinele îşi instituie acum prezenţa exclusiv prin scris, ca o ultimă ipostază, identificatorie. Iar poeta, înţelegând scrisul ca patrie (se) va mărturisi într-o splendidă Biografie: „Nu mai am dreptul să mă opresc / Orice poem nespus, orice cuvânt negăsit / Pune în pericol universul / Suspendat de buzele mele”. Doar aşa, rostindu-se, căutând fără istov sensul tăinuit, condamnată la nelinişte, ea poate depune mărturie, revoltându-se neputincios împotriva trecerii, cea care produce „această pulbere de nefiinţă”, căutată tandru într-un timp cheltuit, ireversibil.

Adrian Dinu Rachieru

Sursa:Adrian Dinu Rachieru

Salonul Internațional de Carte BOOKFEST 2012 a găzduit sâmbătă, 2 iunie 2012, în spațiul special pentru evenimente Scena AGORA, lansarea volumului de convorbiri literare cu Artur Silvestri NU SUNTEM SINGURI, Ediția a IIa, îngrijită de scriitoarea Mariana Brăescu.

Echipa Editurii CARPATHIA, ai Asociației Române pentru Patrimoniu, scriitori, prieteni, jurnaliști, colaboratori la proiectul editorial, au realizat o prezentare interesantă, interactivă, care a atras vizitatorii salonului de carte.

Vă prezentăm în continuare extrase din intervențiile participanților

Teodora Mîndru:

 

          Bună ziua şi bine aţi venit. Ne găsim la un nou eveniment al editurii Carpathia, editură care însoţeşte de trei ani şi jumătate orice manifestare mare editorială din Bucureşti şi din ţară. Suntem la lansarea celei de-a unsprezecea cărţi din proiectul editorial „Artur Silvestri” iniţiat, lansat, susţinut atât prin competenţa cât şi sponsorizare financiară de Mariana Brăescu.

          Doamna Brăescu, regretă că nu poate fi acum de faţă fiind plecată în străinătate de o perioadă mai lungă, de mai bine de o lună şi pentru faptul că noi nu am ştiut exact dacă vom termina această carte la timp, dacă această carte ne va fi livrată de tipografie la timp ca s-o putem lansa la Bookfest.  Dar, iată , am reușit să ajungem la acest eveniment editorial, lansarea volumului  „Nu suntem  singuri” , și suntem împreună cu vechea prietenă a familiei Mariana Brăescu și Artur Silvestri, poeta, scriitoarea şi realizatoarea de emisiuni TV binecunoscută dumneavoastră, Cleopatra Lorinţiu. De asemenea, sunt aici trei persoane care au realizat convorbiri cu Artur Silvestri, convorbiri cuprinse în această carte: doamna Elisabeta Iosif, scriitoare, Preşedinta Ligii Scriitorilor Români – filiala Bucureşti şi redactor-şef la revista Cetatea lui Bucur, ultima revistă fondată de Artur Silvestri, d-na Elvira Irşai, prietena noastră discretă, fostă realizatoare de emisiuni la TVR .Este inedit pentru dumneavoastră şi mulţumesc îndeosebi doamnei Veronica Balaj, realizator de emisiuni la Radio România Timişoara, poetă scriitoare, care a venit special din Timişoara ca să fie alături de noi la acest moment, să vorbescă despre Artur Silvestri, să amintească şi să împărtăşească cu noi bucuria acestei clipe.    

          Ne-am adunat aici împreună cu cei care au contribuit la realizarea cărţii pe care o lansăm astăzi – este vorba despre reeditarea volumului Nu suntem singuri o foarte interesantă carte de convorbiri literare ale lui Artur Silvestri, Şapte convorbiri de azi şi două de altădată cum a numit-o el în subtitlu în prima ediţie şi spun “convorbiri” şi nu interviuri pentru că această carte s-a constituit ca o sumă de convorbiri literare pe care Artur Silvestri le-a avut cu reputaţi jurnalişti, scriitori, reporteri TV si radio. Aceste convorbiri se deosebesc esenţial de acele interviuri standard pe douăzeci de întrebări “ce faceţi, ce culori preferați, ce spuneţi despre, ce face familia? „ s.a.m.d.”. Nu au nimic în comun.

          Nu este o carte masivă dar este o carte esenţială şi fiecare dintre dumneavoastră care a citit prima ediţie, și veţi reciti această ediţie în această noua formulă grafică sau o  veţi citi acum prima dată veţi descoperi în timp scurt, concentrat multe lucruri esenţiale din concepţia, doctrina, activitatea lui Artur Silvestri,  despre literatură , despre istoria literaturii românilor din întreaga lume – pentru că el extindea istoria literaturii române nu numai la ceea ce s-a scris şi s-a publicat în România şi în România ultimului timp dar şi la literatura străveche din România ci şi la literaturua scrisă în străinatate de către români emigraţi, stabiliţi în departe de țară, care continuă să vorbească, să scrie, să cultive limba şi cultura română. De asemenea, sunt convorbiri în care a vorbit despre credinţă, despre instituţia Bisericii, despre dreptul şi locul ei în lumea contemporană, despre patrimoniul naţional. Sunt discuții,  răspunsuri, dezvăluiri interesante despre personalitatea lui Artur Silvestri, despre familia lui şi despre originile sale, despre acţiunea culturală, despre datoria de a apăra şi promova patrimoniul cultural şi în general despre ceea ce putem face fiecare în parte şi ceea ce facem foarte mulţi dintre noi cunoscuţi sau necunoscuţi, ceea ce ne leagă undeva, despre ceea ce există în bogăţia şi în continuitatea poporului român și care s-a manifestat mai ales în momentele nodale ale istoriei şi anume ceea ce Artur Silvestri a numit, a cultivat, a conceptualizat şi a scos la lumină: România Tainică.

          Sunt foarte multe lucruri interesante pe care le veţi descoperi sau redescoperi într-o lectură care este plăcută, uşor de urmărit, într-un stil foarte frumos – stilul unui scriitor care scria, vorbea în public, la interviuri, la evenimente,  acasă, vorbea între prieteni, în familie, în  acelaşi mod, conţinând aceleaşi concepţii, militând pentru aceleaşi idei din tinereţe şi până la sfârşitul său prematur, aşa cum spune şi Mariana Brăescu în prefaţă.

 

Cleopatra Lorinţiu

 

          Bun găsit. Înainte de toate vreau să mulţumesc tuturor confraţilor, prietenilor, scriitorilor care sunt aici. Cred că începem să devenim o familie literară. Ne vedem din timp în timp cu prilejul publicării unor cărţi ale lui Artur Silvestri, fie că este vorba despre reeditări – cum este cazul acum, fie că este vorba despre cărţi scoase la iveală cu un efort deosebit şi cu o acribie şi cu o pasiune rară, iar echipa editurii Carpathia, duce  o muncă ce nu este de invidiat, este o muncă foarte grea pe care eu o respect foarte mult din postura mea de scriitor care poate să-şi ia din când în când diverse libertăţi, citeşte când vrea, citeşte ce vrea, cât vrea şi cum vrea însă ne-a unit la un moment dat acest fenomen pe care l-aş numi fenomenul Artur Silvestri. Ambiţia lui este concretizată în ceva real – ne cunoaştem chiar dacă nu ne cunoaştem întotdeauna după faţă dar ne cunoaştem după scris – el a funcţionat ca motorul declanşator care ne-a pus în relaţie, ne-a spus că “nu suntem singuri” . E foarte optimist titlul ăsta şi când îl pronunţ parcă îmi vine să plâng, e un optimism paradoxal.

Ambiţia aceasta de a face o reţea literară românească, de a aduna scriitorii laolaltă, de a le da încredere – pentru că mulţi dintre noi eram trişti, abandonaţi sau deznădăjduiţi din diverse motive – ambiţia aceasta de a ne da o lungime de vedere înainte, de a nu ne mai simţi neapărat opresaţi de politici, de rivalităţi şi de acreli literare care din păcate domină de ani şi ani de zile peisajul nostru, ambiţia lui de a întinde o mână către românii care scriu şi care poate de bine sau poate nu de bine au părăsit ţara, pentru că nu e uşor să fii scriitor român, să creezi în limba română să trăieşti numai pentru ea dar să trebuiască să te exprimi în altă parte de lume. Rămâi cu o bucată de suflet prinsă clar în ţâţâna uşii de acasă – de asta sunt absolut sigură oricâtă bunăstare ar exista prin alte părţi. Ambiţia lui deci s-a materializat chiar în faptul că noi suntem acum aici, ne vede de undeva de sus, sunt sigură, şi cred că este mulţumit pentru că – ce ne cerea el?! Ne cerea să îi pomenim pe înaintaşi, să ne aducem aminte de primii scribi ai literaturii, ai scrierii în limba română, să ne aducem aminte de toţi scriitorii, să-i punem în valoare, să trăim literatura – cum să zic? – ca pe marea aventură a vieţii noastre pentru că ăsta este adevărul! De aceea suntem aici toţi prieteni, cunoscuţi sau necunoscuţi – credem în literatură!

          Şi, uitaţi, îmi vine în minte acum o întâmplare la care am asistat şi să ştiţi că n-am premeditat această amintire, mi-a venit în minte aşa… Eram la un moment dat alături de Nichita Stănescu şi de Gheorghe Tomozei la o întâlnire cvasi-literară, nu oficială, şi Nichita a spus: “Bătrâne, dacă aş rămâne în literatura română cât Vlahuţă ce minunat ar fi!” Atunci am râs în sinea mea dar Nichita ca şi Artur avea “simţul înaintaşului”. Deci literatura asta pe care o vede Artur Silvestri în ceea ce el scrie şi despre care el a scris e văzută în curgerea ei. Timpul ne va spune cine a avut valoare, câtă valoare a avut. Timpul ne va spune că toţi autorii sunt importanţi prin ceva şi că nu trebuie să fim intimidaţi de “cel mai”, cel mai publicat, cel mai cunoscut, cel mai mediatizat, cel mai văzut la televizor. Toate aceste superlative sunt relative pentru că sunt superlative relative şi că fiecare din noi, fiecare dintre cei care scriu şi care pierd zilele şi nopţile, aşa cum a făcut Artur Silvestri vreme de ani de zile, avem ceva de adăugat, că asta e o casă şi că nu poate să existe fără toate cărămizile ei.

          Încă o dată vreau să-i felicit pe cei din această familie, Editura Carpathia. Eu am scris o carte, Artur Silvestri. Vocaţia Căii Singuratice imediat după ce Artur s-a stins. Cartea a fost scrisă sub imperiul emoţiei şi la o distanţă de câteva luni. N-am avut timp atunci să analizez şi să o fac aşa cum aş fi vrut – poate că o voi completa, poate că îmi voi permite acest lucru de a mă apleca încă o dată asupra operei acestui scriitor din care criticul literar mie mi se pare esenţial – e cel pe care eu îl apreciez în sufletul meu şi pe care îl consider foarte interesant, special, ieşit din mantaua lui Călinescu şi a doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, profund original în felul lui de exprimare, în ambiţia lui uriaşă de a acoperi spaţii vaste, în felul de turnură al frazei care este cu totul şi cu totul original şi nu în ultimă instanţă, în generozitatea lui deosebită care face portret aparte în literatura noastră contemporană.

          Vă mulţumesc .

 

 

Elisabeta Iosif

          Bună ziua tuturor. Aş vrea în primul rând, înainte să încep să povestesc despre această carte, despre contribuţia la această carte, să felicit întregul colectiv şi mai ales pe Directorul editorial care a ajuns să facă asemenea carte de o eleganţă deosebită, concepția copertei aparţine doamnei Mariana Brăescu Silvestri.      

          În volumul Nu suntem singuri se află un fluid, un depozit pentru recâştigarea memoriei colective. Ce poate fi mai frumos şi mai simbolic? Aceasta şi-a dorit şi Artur Silvestri. Să prezinte fapte care au creat istorie, fiind modelul care a adunat documente, să lupte împotriva spiritului nostru risipitor , al românilor care ne caracterizează de fapt pentru că uităm să strângem documente.

          Cum ne-am cunoscut? Realizam de patru ani o emisiune la care nu m-am gândit că va dura aproape dublu, o emisiune care se chema Înţelepţii Cetăţii şi vreau să vă mărturisesc că la fel ca într-o carte în care se adunaă mai multe minţi, această emisiune mă aşeza în mijlocul unui torent de înţelepciune colectivă ce venea de foarte de demult. Şi în ceea ce priveşte dialogul meu cu Artur Silvestri, lucrurile au fost în felul următor: colegul meu de facultate, din generaţia denumită de noi “generaţia George Călinescu” venise la această emisiune împreună cu un un poet cunoscut şi un colecţionar de artă deosebit, Bucur Chiriac. Cred că mulţi dintre dumneavoastră îl ştiu. După ce ne-a vorbit despre valoroasele picturi pe care le deţinea dar şi despre valoarea picturii româneşti în concernul european mi-a mărturisit legătura sa de prietenie cu un om de cultură, un scriitor enciclopedist care îi publicase câteva volume de poezie. Nu era nimeni altul decât Artur Silvestri. Învăţătura de înţelepciune, “înţelepţii secreţi ai naţiei” cum le spunea el, acei “Oameni Mari” care se aflau altundeva îl urmărea.

Citez câteva rânduri din carte: “Ei erau, ca Socrate “pe uliţă”, în biblioteci, la Academie, într-o Academie care avea marile grădini de la Lyceum; aşa îmi apar din perspectiva memoriei care transfigurează şi explică marile grădini în care îi întâlneam.” (p. 74)

          Mai departe aş vrea să spun că în dialogul meu radiofonic purtat cu Artur Silvestri îmi spunea că dorea să alcătuiască propria ediţie de lucru a Învăţăturilor lui Zalmoxis, Metafizica României și alte cărți pe care le avea în plan.

          Îmi spunea că “suntem într-un undeva care se recapitulează tot timpul, se repetă şi ne vorbeşte” iar din această perspectivă, iniţiativa – Preşedintei Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, doamna Mariana Brăescu Silvestri – de reeditare a volumului devine un semn. Mulţumesc.

Veronica Balaj

 

          Bine v-am găsit la această sărbătoare a cărţii pe care o ţinem împreună. Sunt Veronica Balaj de la Radio Timişoara şi am venit special pentru această întâlnire nu doar pentru faptul că în cartea lansată astăzi, am un interviu realizat cu regretatul om de cultură şi nu numai, Artur Silvestri, cronicar literar, scriitor, istoric şi critic literar, filozof al culturii ci şi pentru faptul că am realizat şi alte interviuri pe calea undelor care, din păcate, nu au fost întotdeauna consemnate. De multe ori, Artur Silvestri intra în direct cu noi în emisiuni şi lucrurile mergeau foarte bine, convingător, captivant şi relevant. Aş vrea doar să mă refer la calitatea Domniei Sale de filozof al culturii, lucru pe care mulţi dintre cei care l-au cunoscut, l-au perceput preferenţial – nu este timpul şi nici cazul acum să trecem în revistă absolut toate elementele dar vreau să punctez faptul care s-a mai spus aici de către doamna Cleopatra Lorinţiu, anume că Domnia Sa a avut mult mai multe paliere filozofice, culturale în care s-a angrenat faptic nu doar teoretic şi a ţinut foarte mult la această idee de conexiune culturală cu ceea ce s-ar putea numi un anume patrimoniu care ne aparţine tuturor, un patrimoniu cultural readus în atenţie însă prin strădaniile Domniei Sale, prin litera scrisă şi încrederea în cuvânt. Iată, cuvântul în diverse forme a făcut legătura între diverse generaţii prin acel flux numit “România Tainică”. Apoi aş vrea doar să subliniez şi să punctez că în cadrul filozofiei Domniei Sale exista o foarte profundă notă de moralitate – moralitate culturală, spirituală, consemnând prin fapte şi printr-un crez de viaţă trecerea prin această lume. Zilele au însemnat Fapte pentru Domnia Sa şi acesta era şi îndemnul paşilor mici pentru a crea ceva care poate deveni un bun colectiv. 

           S-a vorbit atât de mult despre Artur Silvestri scriitorul, Artur Silvestri, criticul literar. A făcut şcoală în acest domeniu aşa cum a făcut şcoală şi în jurnalismul online. Aş spune că este chiar un promotor al acestui sector. Nu vreau să insist asupra acestui aspect dar ca filozof al culturii a adus nişte elemente noi şi doar vreau să le punctez şi anume: în primul rând ar fi ideea de restitutio culturală. Artur Silvestri a mers pe ideea, pe această cale, că e bine să fie restituite, readuse în actualitate, revalorizate toate elementele care ţin de tradiţie culturală. De ce? Pentru că în felul acesta se putea face o corelare şi o convergenţă cu ceea ce înseamnă astăzi cultură dar şi cu ceea ce va însemna mai târziu cultura română. Deci prezenta un peisaj cultural diacronic şi sincronic totodată, făcând legătura între epoci şi vremi şi bineînţeles între oameni.

           Dar înainte de toate aş vrea să aduc salutul cald şi prezent aici, al scriitorului Ion Marin Almăjan din Timişoara, cel care, îndurerat de vestea stingerii neașteptate  a lui Artur Silvestri ne-a adunat imediat, scriitorii care-l cunoscusem și simțeam la fel, la o slujbă religioasă de pomenire. Şi totodată salutul Marianei Gurza, scriitoare care a fost remarcată şi îndrumată în mod persistent şi eficient şi marcant pentru ea pentru toată viaţa, de către Artur Silvestri. Gândurile bune din Timişoara ar putea fi mult mai multe pentru că la Timişoara, Domnia Sa este cunoscut de foarte multă lume. Şi de criticul literar Adrian Dinu Rachieru şi de alți scriitori care au colaborat la revistele online apărute sub coordonarea acestei personalităţi.

          Multe, foarte multe s-ar putea spune despre Artur Silvestri această personalitate marcantă a culturii românești. Rămân cu încântarea de a-l fi întâlnit, mulţumirea de a fi fost invitată şi cu nădejdea că voi mai putea consemna despre această personalitate şi prezenţa sa în istoria culturii române, dar observ că timpul este limitat.

Teodora Mîndru:

          Ne pare rău că este timpul atât de scurt doamnă Veronica Balaj dar aţi pus punctul pe idei foarte însemnate şi anume moralitatea, Fapta bună a lui Artur Silvestri şi constanţa în idealurile pe care el le-a afirmat şi le-a susţinut.

 

Elvira Irşai

          Mă bucur să fiu astăzi alături de dumneavoastră când ne reamintim de Artur Silvestri, despre această mare şi puternică personalitate înzestrată, un intelectual rafinat, având o cultură enciclopedică, cu preocupări dintre cele mai diverse, un om care ştia să asculte, să observe, să fie uimit faţă de misterele trecătoarei noastre existenţe, un om care avea o memorie excepţională şi era extrem de riguros în tot ceea ce făcea. Probabil că această rigoare venea din educaţie dar şi din faptul că îşi petrecea foarte mult timp în biblioteci.

       “Am fost tot timpul un om de bibliotecă, aceasta fiind un spaţiu al libertăţii absolute, în concepţia mea. Alegi ce vrei, ce te interesează şi ce te defineşte”, îmi mărturisea el.

       Vreau să fac o mică spicuire dintr-o scrisoare pe care mi-a trimis-o Domina Sa într-un mic schimb epistolar. Artur Silvestri a încercat să oprească, prin opera sa, clipa şi să o fixeze, undeva, pentru urmaşi, cu convingerea că toate cărţile sale dar şi altele, vor fi citite şi “vor face bine cuiva, cândva, într-un loc oarecare de pe pământ”.

          Îmi scria într-una din scrisorile ce mi-a trimis: “Şi eu, ca şi Domnia Voastră, mă străduiesc să fac – în tăcere şi la adăpost de zgomotele lumii dezlănţuite – “partea mea de bine” fără să spun decât puţin – şi uneori chiar deloc – din ceea ce fac şi nici dacă îmi este uşor sau greu, căci ştiu, aşa cum bine ştiţi, că unicul nostru criteriu este Fapta Bună; iar pe aceasta o ştie Dumnezeu, căci nu există un alt Judecător. El ne va ajuta să ducem înainte, şi cu folos, dorinţa noastră de a înfăptui şi a lăsa o urmă, o povaţă sau o îndrumare ce poate că va fi un reazem cândva, cuiva avea nevoie: însetatului, flămândului, deznădăjduitului sau celor umiliţi şi obidiţi. Dar pentru aceasta avem uneori, chiar şi la Zile Mari, trebuinţă de a simţi că “nu suntem singuri” şi că nu suntem ai nimănui”.

          Vă mulţumesc.

Geo Călugăru

          Vă cer îngăduinţa să vă citez două catrene madrigal dedicate memoriei celui care a fost, este şi rămâne pentru noi, Artur Silvestri:

Într-adevăr nu suntem singuri 

Un adevăr la care ţin

Şi din care da-vor muguri  

Pentru cei ce încă vin.

Dragă Artur, tu ai dreptate /

Gându-ţi curat spre stele suie

Din drumu-ţi drept nu te abate

Din cărţi ţi-ai înălţat statuie.”

 

Cristian Neagu

       Într-o zi din februarie, 2007, la ora 3.00 dimineaţa Artur Silvestri, Dumnezeu să-l ierte, mi-a trimis un e-mail:

“A.S.: Ce faci? Nu dormi? /  

C.N.: Nu /

A.S.: Iată. Prin mine, prin dumneata şi prin cei ca noi, naţiunea e trează.”

       S-a vorbit aici de întâlniri, interviuri de televiziune, de radio, ş.a.m.d. O chestiune de esenţă – Artur avea o legătură epidermică cu acea perioadă  de istorie și cultură străveche. Problema este că nimeni nu a sesizat, decât cei care l-au cunoscut mai aproape şi cărora li s-a mărturisit. Diamantul acela de cultură străveche care din păcate deranjează astăzi. Am avut o convorbire interesantă cu George Teleoacă un dacolog extraordinar de bine documentat şi împreună cu el am ajuns la concluzia că Artur Silvestri a dibuit şi a spălat acel diamant oferindu-l şi lăsându-l moştenire nouă. Vă mulţumesc frumos.

Teodora Mîndru:

          Vă mulţumesc frumos. Îmi pare rău că nu este timp să mai vorbim despre Artur Silvestri şi văd că stând aici ne vin idei, ne vin amintiri şi fiecare poate şi vrea încă să spună câte ceva.

          Vreau însă să mulţumesc echipei cu care am lucrat şi care a făcut posibilă şi această întâlnire : lui  Vlad Alexandru Mîndru corector, tehnoredactor, fotograf , Georgeta Dencu, un documentarist care a slujit pas cu pas ideea de a documenta exact şi precis cărșile la care lucrăm bibliotecilor Academiei, Pedagogică, Universitară şi Naţională, care ne-au ajutat foarte mult în documentare şi mulţumesc foarte mult doamnei Maria Anghel, care este sufletul administrativ al organizării acestei acţiuni, al întregului fluid de comunicare dintre dumneavoastră şi organizaţie.

          Nu pot să închei înainte de a vorbi puțin despre  proiectul editorial ambiţios, pus în practică sub conducerea Marianei Brăescu şi anume – relatez pe scurt – de la stingerea lui Artur Sivestri am reuşit să lansăm cărţile, primele în memoria lui Artur Silvestri: In memoriam Artur Silvestri. Mărturii tulburătoare; Artur Silvestri. Fapta Culturală; Artur Silvestri. Vocaţia Căii Singuratice, cartea d-nei Cleopatrei Lorinţiu; Artur Silvestri. Aşa cum l-am cunoscut, o carte de interviuri pe care le-am luat celor care l-au cunoscut, scriitori, critici literari, jurnalişti și care pare a face pereche într-un fel cu volumul Nu suntem singuri.   În paralel au fost editate volumele de proză,  începând  cu jurnal album, de o mare emoţie, extraordinar de bine primit  Frumuseţea lumii cunoscute. Zile de neuitat; apoi cele două volume de proză scurtă Apocalipsys cum figuris şi Perpetuum mobile  și, iată, iată intrăm în ceea ce este cel mai important, aşa cum spunea şi Cleopatra Lorinţiu, şi anume critica lui Artur Silvestri. Au fost reeditate aceste două volume: Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu şi Radiografia spiritului creol. Cazul Miron Radu Paraschivescu, apoi Universul lecturilor fericite, cu care începe marea serie de critică literară publicată de Artur Silvestri în perioada 1972-1989, în revista Luceafărul și în alte reviste literare, care cred va ajunge spre zece volume. Lucrăm la acestea şi este cea mai mare misiune pentru echipa noastră. Artur Silvestri a dorit să integreze aceste cronici și articole de critică literară într-un studiu, într-o istorie a literaturii recitită pe baza ortogenezei literaturii române. Nu a fost să fie dar noi trebuie să republicăm în volume ceea ce a scris pentru că el a scris făcând din asta o misiune.

TEXT APARENT:

 Permiteţi-mi să vă citez esenţa gândului care l-a susţinut atâţia ani în critica sa: “Acum când mă uit înapoi şi privesc miile de pagini ce adunate ar fi însemnat peste zece volume de comentarii despre viaţa cărţilor, înţeleg mai bine decât atunci că nicăieri nu exista vanitatea Marelui Judecător. Şi nici trufia de a emite sentinţe definitive. Am scris mai degrabă în ideea de a încuraja pe scriitor, şi de a-i extrage din ceea ce mi-am închipuit a fi materie pozitivă partea ce ar sluji odată cu trecerea vremii la o lucrare în imperisabil şi, de fapt, la o salvare a numelui şi a creaţiei, oricât de măruntă ori grandioasă ar fi fost. Esenţială nu a fost, aşadar, judecata, ci reazemul”

          De aceea şi d-na Mariana Brăescu a considerat că esenţial este, în afară de celelalte proiecte iniţiate de Artur Silvestri, revistele şi altele, a duce la împlinire acest proiect editorial şi noi sperăm ca în în noiembrie, la târgul de toamnă, când se împlinesc patru ani de la plecarea lui Artur Silvestri, să putem să ne prezentăm cu două sau chiar cu trei cărţi din această serie. Să ne ajute Dumnezeu să facem acest lucru!

          Vă mulţumesc încă o dată tuturor celor care aţi venit, celor care sunteţi prezenţi şi care ne însoţiţi pe acest drum, pe care, datorită lui lui  Artur Silvestri “nu suntem singuri”.

          Vă invităm ca de obicei să primiţi toate cărţile gratuit și vă dorim să vă bucurați de lectură plăcută și interesantă.

Teodora Mîndru

artur-silvestri.com