Cuvânt și iubire

Băi, student! Ascultă comanda la mine! Şi lasă Constituţia aia din mînă cînd vorbeşti c-un politician, că nu eşti la curve, să le iei faţa cu texte! Mie să nu-mi vii cu fundamentale, că io-s sătul d-astea, mănînc trei pe pîine la micul brecfast!

Ieşi tu în stradă cu revendicări politice, mă? P o l i t i c e ? Nu ţi-e ruşine, aşa, la obraz, că pari băiat de comitet? Unde te trezeşti tu?! Te crezi în 1848, la bonjureală, în Ţările Române? Ţi s-a năzărit că eşti în 1968, prin vreo Franţă, Paris, baricade, chestii d-astea? Visezi decembrie ‘89, cînd treceai ca ziaru’ pe sub tanc? Vezi-ţi, mă, flăcăuaş, de treabă şi bagă-ţi în cap că eşti în Balcania, în holul Orientului, unde totul e luat în balon, în băşcălie şi la mişto!

Io-te la el! Ăi fi vreun zoon politikon, măi animalule, şi nu ştim noi. Ţi s-a făcut de democraţie?! Păi, mă, băieţaş, îţi dai tu seama în ce te-ai băgat?! Politica e pentru oameni cu bani, măi, ţîcă! Ai tu 10 milioane pe lună? Ai tu sumă forfetară? Ai tu imunitate de-aia de n-o ridici nici cu buldozerul? Ai garaj subteran? Ai BMW? Ai Volkswagen d-ăla scump, nu Espero, că-n Espero umblă doar pîrliţii? Ai tu obraz de doi ţoli? Ai tu tupeu să promiţi cu ghiotura şi să faci cu ţîrîita?  Ai tu jvungul să spui că e albă, cînd e neagră de-ţi bagi deştele-n ochi şi gheara-n gît? Ai pe dracu’ ghem! Uită-te la tine, jerpelitule! Şi ce dacă nu-s laboratoare? Nu putem să te facem şomer-cu-patalama şi fără laboratoare? Ei, uite că putem! N-ai cămin? Adică îţi arde de dormit, hai? Cum s-ar spune: să-ţi facem parlament în Regie, ca să tragi tu la aghioase! Mă, băiatule, vino-ţi în fire şi mergi pe burtă, că e mai ieftin! I-auzi alta: gratuitate pe transporturi?! Ca să baţi tu ţara asta frumoasă şi… <aici merge un pasaj lirico-patriotic, cu epitete şi duioşie multă; n.ed.> …în lung şi-n lat?! Ete, na! Da’ ce, locului nu poţi să stai? Pune mîna pe Pascal, care zice negru pe alb că toate belelele-i vin omului fiindcă nu e-n stare să stea naibii pe un scaun în camera lui. N-ai scaun? n-ai cameră? Stai şi tu-n picioare, eşti tînăr, abia se dezvoltă! mens sana! aspecte, socoteli!

Şi astea, ca astea! Da-mi ieşi tu la interval cu “eradicarea corupţiei în România”? Cu “patru la sută din PIB”? Cu “abrogarea lu’ Petöfi-Schiller”? Cu “vot uninominal”? Cu “legea lu’ Ticu”? Cu “asumarea răspunderii ministeriale”? Că să respecte statu’ Legea? Ai căpiat, mă, puţache? Te-ai văzut cu buletin, gata, eşti cetăţean? Şi dacă eşti cetăţean, crezi că se uită cineva la tine? Îţi arde să te implici? Ţi-oi fi zicînd, în cerebelu’ ăla necopt, că asta-i şi ţara ta (ce-o mai fi rămas din ea)! Te-nşeli, scumpu’: e a lu’ Cremene. Nu te pui tu cu Cremene. Fonfleurile alea, din tărtăcuţa ta, -s politică toată ziua! Tu nu l-ai citit pe Paul Valéry? Şi dacă l-ai citit, cum ceapa mă-sii de nu ţii minte ce spune el acolo: “Politica este arta de a-i împiedica pe oameni să se amestece în treburile care-i privesc”?

Păi cum să te-arunci tu în politică? Crezi că politica e ceva, aşa, să faci bine la mulţime, să-ţi pese de alţii, un fel de f…-i mă-sa, idealismu’ lu’ Peşte, ceva care merge numai cu inteligenţă, cu cinste, cu candoare, cu logică, cu transparenţă? Înseamnă că eşti tîmpit. Habar n-ai. Cine-ţi dă ţie costum scatofug? De unde scoţi tu pompă de făcut ceaţă? Cine te dotează cu polonic de mîncat de dulce? Cum pui tu pe picioare un holding mănos de gogoşi? De unde ai tu mască anti-damf?

Vezi, mă? Vezi că eşti prost?

autor: George Pruteanu, Jurnalul National, 16 noiembrie 1998.

Sursa: Foaie Natională – Revistă liberă de luptă culturală şi spirituală

Binche este un oras francofon din Belgia, situat in provincia valona Hainaut. Acoperind 6063 de hectare, Binche-ul este format din 8 comune: Binche, Bray, Buvrinnes, Epinois, Leval-Trahegnies, Péronnes-lez-Binche, Ressaix si Waudrez. In prezent are o populatie de 32.750 de locuitori. Este renumit datorita carnavalului sau si a patrimoniului arhitectural. Binche este situat in regiunea centrala, pe axa care leaga orasele Mons si Charleroi.

In secolul al XII-lea, Yolande de Gueldre, vaduva contelui Baudouin III de Hainaut, a fondat orasul Binche. Fiul sau, Baldwin IV il fortifica, astfel incat acesta devine o putere impotriva regatului Frantei. Binche-ul prospera cu repeziciune, dezvoltand hale, piete, tabacarii, mori, fabrici de bere etc.
Orasul a atins apogeul in domeniul economic si politic atunci cand Belgia a fost sub dominatie spaniola, Binche-ul fiind resedinta Mariei din Ungaria, sora lui Carol al V-lea, imparat al Germaniei, rege al Spaniei si Conte de Hainaut. Invitandu-l pe acesta in Binche, Maria a organizat in 1549 o petrecere fastuoasa, iar astazi aceste petreceri au ramas sub numele de Triumfuri.

Prin ordinul Comunitatii franceze din 17 iulie 2003, orasul Binche are propriul drapel, ale carui motive sunt derivate din armele vechi, pe un fond alb, un leu negru cu limba si ghearele rosii.
Carnavalul din Binche este cea mai faimoasa sarbatoare a locului. In fiecare an atrage tot mai multi vizitatori straini, datorita recunoasterii sale in 2003 de catre UNESCO drept capodopera orala, facand parte din patrimoniul mondial imaterial al umanitatii. Aceasta manifestatie folclorica are o lunga traditie orala, este un rit real, care ofera participantilor sentimentul de unicitate.

Festivitatile se deruleaza in doua etape: carnavalul propriu-zis si pre-carnavalul. Carnavalul se organizeaza cu 49 de zile inaintea Pastelui. Aceasta sarbatoare „bincholeza” este intalnita in toata zona centrala a tarii, dar in Binche traditiile sunt cel mai bine conservate. Se organizeaza petreceri cu tobosari, muzica si dansuri traditionale.
Cu trei saptamani inaintea carnavalului are loc un bal mascat, pentru care participantii isi pregatesc costume pe teme propuse de un comitet organizator, iar la final o comisie de jurizare ofera premii pentru cele mai bune costume.
Duminica este prima zi a carnavalului. Participantii ies in ritmul tobelor pe strazi, deghizati in costume realizate in mare secret si cu multa maiestrie. Aici ne putem minuna de dans si multa imaginatie. Ziua de luni este dedicata copiilor si tinerilor. Acestia colinda orasul de dimineata „din cafea in cafea”. In timp ce in cafenelele locale au loc „lupte de confetti”, alesii locali le ofera tinerilor o „ceasca de prietenie”.

„Martea Grasa” este considerata de bincholezi cea mai buna zi din an, reprezentand punctul culminant al carnavalului. Petrecerea incepe inca de la 4 dimineata, micul dejun constand in stridii si sampanie, dupa cum spune traditia. Grupurile de arlechini continua sa colinde strazile orasului de dimineata pana seara, in jurul orei 21, marsul final oprindu-se la cladirea Primariei unde se organizeaza focuri de artificii spectaculoase, inima orasului continuand sa bata in ritmul tobosarilor…

By Tatiana Scurtu-Munteanu

Material primit de la Octavian D.Curpas

Colocviile de Marţi

31 iulie 2012, ora 17, Str. Calderon 39

Comuna Annecy este capitala departamentului Haute-Savoie în regiunea Ron-Alpi din sud-estul Franţei. Aceasta se află la extremitatea nordică a lacului cu acelaşi nume, la 35 de km sud de Geneva. Este o zonă metropolitană ce include 13 municipalităţi şi capitala a 3 cantoane cu o populaţie totală de 52.987 (în 2009) de locuitori pe o suprafaţă de 16,02 kmp.

Lacul Annecy s-a născut acum 18.000 de ani din topirea gheţarilor. Este al doilea lac natural ca mărime din Franţa. Se întinde pe o lungime de 14,6 km, la o altitudine de 446,97 m şi atinge o adâncime maximă de 80 m în care vieţuiesc aproximativ 20 de specii de peşti, printre care păstrăvul, babuşca, bibanul… Din 1957 administraţia locală a depus eforturi pentru restabilirea calităţii apei, lacul Annecy obţinând astfel o recunoaştere internaţională, în acest sens se aşteaptă aprobarea sa ca fiind parte a Patrimoniului Mondial UNESCO. Putem descoperi aici un peisaj excepţional compus din albastru şi verde, apă limpede şi munţi cu zăpadă.

Trebuie ştiut faptul că regiunea Savoie este una multiculturală datorită poziţionării sale la graniţa dintre Franţa, Elveţia şi Italia, cu o istorie complexă şi anexată definitiv Franţei în anul 1860. În ciuda influenţelor legate de diverse ocupaţii din teritoriu de-a lungul secolelor, caracterul alpin se observă şi astăzi în viaţa cotidiană: respectul şi dragostea faţă de natură şi de munte, sinceritatea dintre oameni şi recunoaşterea lucrurilor bine făcute.

Marcată de istorie, bucătăria locală păstrează cutume munteneşti în dezvoltarea turismului de peste 150 de ani. Cele mai cunoscute produse locale sunt brânzeturile, produse în imediata apropiere a localităţii Annecy, brânza Reblochon, un produs de renume pentru gastronomia franceză, şi Tome des Bauges, brânză de vacă produsă în regiunea Savoie încă din secolul al XVII-lea.

Peştele şi ciocolata sunt alte specialităţi remarcabile ale locului. O particularitate distinctă a ciocolateriei o reprezintă ciocolata umplută cu un lichior fin de munte. Şi desigur, ca peste tot în Franţa, acest departament deţine producţia a două tipuri de vin alb: Apremont şi Roussette.

Florile sunt o altă particularitate a oraşului.

Istoria omenirii de pe malul lacului Annecy se scrie de peste 5000 de ani, primele locuinţe lacustre datează din neolitic. Urmează perioada romană şi Evul Mediu cu apariţia primei denumiri a oraşului Aniciaca. De-a lungul secolelor, în special în secolul al XV-lea, în timpul domniei lui Savoy-Nemours, Annecy va deveni capitală administrativă, culturală şi religioasă.

În secolele XVII-XVIII Saint-François de Sales şi Jean-Jacques Rousseau îşi pun amprenta asupra oraşului pentru totdeauna.

Astăzi Annecy păstrează numeroase urme ale acestei evoluţii istorice lungi şi complexe, cum ar fi Palatul l’Ile, construit în secolul al XII-lea, castelele Route des Ducs de Savoie : Annecy, Menthon-Saint-Bernard, Montrottier, Thorens şi Clermont.

By Tatiana Scurtu-Munteanu

Material primit de la Octavian D.Curpas, Arizona

” Orgoliul se află în noi ca o forță a răului.”
Victor Hugo

“De multe ori se identifică orgoliul cu mândria și este bine de separat acești doi termeni. Orgoliul este definit conform Dicționarului: „Părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială; îngâmfare, vanitate, suficiență, trufie.”  Între orgoliu şi mândrie este uneori greu de stabilit graniţa și totuși ele diferă, orgoliul fiind un defect, iar mândria putând fi o calitate.

Orgolios este cel ce se încăpățânează să aibă dreptate, dorește să obţină puterea, se crede om performant, se laudă sau cerșește laude, este egocentric, egoist şi fără credinţă în Dumnezeu. Orgoliosul e cel care se cunoaște cel mai puțin pe sine și îi place compania oamenilor care îl flatează. Nu suportă să fie contrazis.  E atât de plin de el, încât orice tentativă de a-l lămuri într-o problemă, va fi sortită eșecului. Cunoaște sau nu cunoaște, el crede că știe totul, răspunsul lui va fi întotdeauna: „Știu!”.

Omul orgolios nu poate și nici nu merită a fi iubit. Între el și ceilalți se creează o distanță,  el vrând să rămână credincios  imaginii false pe care şi-a creat-o singur despre sine. O energie a răului din sufletul său îi dirijează paşii.

Orgoliul este o abatere a planului mental, a intelectului. Ia naşte din egoism şi teamă de inferioritate.  Individul ajunge să urască sau să invidieze. Orgoliul atrage după sine ipocrizia, vanitatea, setea de putere și alte stări malefice. „Eu sunt mai bun decât tine. El nu e atât de evoluat ca mine!”. Aceste gânduri se nasc în cel stăpânit de orgoliu. În spatele orgoliului se ascunde întotdeauna teama  de a nu fi acceptat, iubit, de a fi respins, judecat, criticat, teama de a nu fi la înălțimea pe care o așteaptă alții de la el, în fine, teama de a pierde.

Orgoliosul  nu știe cine este cu adevărat, el este doar ceea ce se crede că este, de aceea cu greu va accepta să se schimbe vreodată. El nu știe să fie recunoscător și nici să ceară iertare dacă a greșit. Orgoliul este numit „mândrie deşartă” în Biblie, întrucât orgolioșii devin, în final, cei mai nefericiți oameni. Gândul îmi fuge la talentatul  pictor Salvador Dali, orgolios și imprevizibil, cum ajunsese să se plimbe pe străzile New York-lui cu un clopoțel, pe care îl folosea pentru a atrage atenția asupra sa; gândul că ar putea trece neobservat era pentru el la fel de insuportabil ca sărăcia și smerenia. Se mai spune că atunci când acorda interviuri, vorbea despre sine la persoana a treia, folosind formularea  „divinul Dalí” sau pur și simplu „divinul”.

Orgoliosul se recunoaște după felul în care vrea, în orice împrejurare, să aibă dreptate și să le arate celor din jur că ei, de fapt, greșesc. Vrea să dea impresia că numai el poate fi singurul deținător al adevărului, singurul câștigător.

Se spune că orgoliul este cea mai mare nenorocire a umanității. El a stat și stă la originea marilor tulburări din viața socială, a rivalității, urii și ranchiunei manifestate față de alții; a dus la conflicte sociale,  războaie, datorită plăcerii, ambiției pentru putere.

Orgoliul a însoțit omenirea. Marile civilizații, marile imperii nu au fost scutite de nașterea unor oameni orgolioși care le-au condus destinele.

Ce se întâmplă când se întâlnesc doi oameni orgolioși? Își ascut săbiile și se pregătesc de luptă, fiindcă orgoliul presupune putere. „Puterea nu corupe, dar ticăloșii dacă ajung într-un post de conducere, corup puterea”, spunea Seneca la vremea sa. Petre Țuțea constatase că „Politicul este legat de setea de putere”. Și ce este mai grav, oamenii orgolioși sunt și încăpățânați și odată porniți spre luptă, greu, aproape imposibil să renunțe. Lupta poate începe și un proverb românesc spune: „Când doi se bat, al treilea câștigă!”

Orgoliul nu poate fi confundat cu mândria care este un sentiment de mulțumire, de satisfacție, de plăcere, de bucurie, chiar de demnitate, de încredere în calitățile proprii. Omul mândru își cunoaște limitele, ține seamă de bunul simț și se ferește a degenera în trufie sau orgoliu. Mândria, da, este o calitate! Să conştientizezi justa ta valoare, să o porţi cu modestie moderată: nici prea mândru, dar nici umil! Mândria te poate proteja de a nu fi călcat în picioare de oamenii obraznici. Și, Doamne, cât de mulți sunt!

Oamenii au cu ce se mândri: Patria, limba, casa, copiii şi munca pe care o fac. Progresul unei societăți se realizează iubind toate acestea. Omul mândru este posesorul unei energii pe care o conştientizează şi pe care o poate folosi în scop lucrativ, benefic. Multe exemple de mândrie putem da! Petre Țuțea şi-a declarat dragostea pentru poporul său cu următoarele cuvinte: „În grandoarea istorică a Poporului Român eu sânt o rotiță invizibilă. Dar sunt!” „Limba română este patria mea” a afirmat cu mândrie poetul Nichita Stănescu; „Pentru mine, România nu e doar o ţară. E un destin” – Octavian Paler; „Prefer să mor în mocirlă într-o Românie Mare decât să mor în paradisul unei Românii mici” – Mareșalul Ion Antonescu.

Exemplu de mândrie de patrie și de modestie ne-a redat Eminescu în „Scrisoarea a III-a”: voievodul român Mircea cel Bătrân – personajul real al acestei creații – este mândru nu pentru că este voievod, ci pentru că este domnitorul Țării Românești. El dă dovadă de modestie, după cum descrie poetul: „un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”. Deși știa că Baiazid a venit cu intenția de a-i cotropi țara, domnitorul i se adresează cuviincios, după datina străbună, dovedind ospitalitate și modestie, acestea fiind însușirile de seamă ale poporului român: „Orice gând ai împărate, și oricum vei fi sosit,/ Cât suntem încă pe pace eu îți zic: bine-ai venit!” Când este vorba însă de închinarea țării, el respinge cu demnitate pretențiile sultanului (demnitate însemnând a fi consecvent în ceea ce crezi) replicându-i: „Despre partea închinării, însă, Doamne, să ne ierți…” Jignirilor aduse de Baiazid le răspunde tot cu demnitate și cu mândrie: „De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce-l privești/ Nu e om de rând, el este domnul Țării Românești.” Sentimentele de mândrie și de dragoste față de patrie, mai exprimă în versurile: „Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…/ Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul/ Mi-e prieten numai mie/  iară ție dușman este/ Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste./ N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid/ Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”

Pe fruntea oamenilor care nu-și cunosc limitele – orgolioșii –, nu poate fi scris cuvântul „modestie”. Numai omul modest și înțelept cugetă mult și înfăptuiește lucruri bune.”

Vavila Popovici

Sursa: Convorbiri – Vavila Popovici SUA

Dacă observăm bine ceea ce se întâmplă în Uniunea Europeană, am putea sintetiza lucrurile în felul următor: „periferia” pune sub semnul întrebării construcţia. Întrebarea subsecventă este: care periferie? Tradiţional, periferia avea şi o conotaţie geografică. Ea coincidea cu „Lumea a treia”, iar din punct de vedere spaţial avea dimensiunea unor continente: Africa, Asia, America de Sud. Visul dintotdeauna al periferiei a fost să se emancipeze de centru prelucrând inteligent şi creativ mesajele metropolei. De la o vreme, se vorbeşte de „periferie” şi în Europa;  nu numai în Europa, ci în Uniunea Europeană; nu numai în Uniunea Europeană, ci chiar în interiorul zonei euro.

Ce anume ar putea semnifica „periferia” în Uniunea Europeană? Willen Buiter¹ propune un criteriu precis: ţările confruntate cu serioase probleme financiare. Din această perspectivă, el vorbeşte despre cinci ţări care ar reprezenta „periferia”: Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda şi Italia. Este adevărat că autorul aminteşte şi despre o periferie „soft”, alcătuită din alte trei ţări: Belgia, Austria şi… Franţa.

De ce recurge autorul la un asemenea criteriu? Confruntate fiind cu dificultăţi, aceste state ar putea părăsi zona euro – fiecare sau toate la un loc. Dacă ar fi vorba doar despre Grecia, lucrurile nu ar fi aşa grave, întrucât  „ieşirea doar a Greciei ar putea fi gestionată. Grecia deţine doar 2.2 procente din PIB-ul zonei euro şi 4 procente din datoria publică a acesteia. Ieşirea Italiei din zona euro ar pune la pământ o mare parte a sitemului bancar european…ieşirea din zona euro a celor cinci state periferiale ar trage în jos nu doar sistemul bancar european, ci şi pe cel nord atlantic şi părţile expuse din restul sistemului bancar global. Criza financiară care ar rezulta ar declanşa o depresiune globală care ar dura ani de zile cu probabilitatea ca  PIB-ul să scadă  cu mai mult de 10 procente, iar rata şomajului să ajungă la cel puţin 20 de procente. Pieţele emergente ar avea de suferit şi ele”.

Potrivit lui Alex Stub², ministrul finlandez pentru afaceri europene, ceea ce s-ar impune ar fi nu părăsirea zonei euro de către anumite state, ci doar o repoziţionare a lor în cadrul unei structuri concentrice a puterii de influenţă. În mijlocul acestei structuri s-ar situa cele şase ţări europene cotate cu triple A. Ele „ar trebui să acţioneze drept core-ul acestei zone”. Este un adevăr care s-ar impune de la sine:  „O ţară care nu este  cotată cu triple A nu va fi în cea mai bună poziţie să dea cuiva sfaturi privind finanţele publice”.  În felul acesta, „Europa cu mai multe viteze” ar însemna, de fapt, trei cercuri concentrice de influenţă: Europa celor 6 care întrunesc triple A, zona euro şi, apoi, Europa celor 27.

Periferia unui continent, chiar a unuia dezvoltat, este ceva acceptabil. „Periferia” Uniunii este chiar un paradox. O Uniune are reguli, rigori şi standarde. Când într-o Uniune vorbim despre „periferie”, prima întrebare este: cum a putut apărea?  Care sunt răspunderile ţării (ţărilor) respective şi ce răspunderi revin Uniunii? Se vorbeşte, în ultima vreme, despre „vitezele” ţărilor europene. Se uită sau se trece cu vederea faptul că „vitezele” ne vorbesc, în realitate, despre decalaje. Într-adevăr, Europa trebuie „citită” aşa cum este, nu cum ne-ar plăcea nouă să fie. „Vitezele” diferite care exprimă chibzuinţa politicii fiecărei ţări reprezintă ceva firesc. Vitezele necorelate, vitezele nesupravegheate care conduc la decalaje vorbesc despre „boli” şi „bolnavi” ai Europei.  Faptul că Uniunea nu a intervenit şi nu a prevenit face şi mai actuală problema partajării răspunderilor pentru situaţia creată la „periferie” şi care, acum, ameninţă construcţia în ansamblu; partajare care trebuie să cuprindă statele în cauză, Uniunea şi băncile (care au acordat împrumuturi statelor fără a avea garanţii de solvabilitate). Mai ales că acum, când este vorba despre ieşirea din criză, întreg efortul revine doar statelor confruntate cu dificultăţi.

Evoluţia Greciei este importantă şi pentru că ne arată situaţia fără ieşire nu doar a acestei ţări, ci a periferiei zonei euro. A „periferiei” din zona euro şi a „periferiei” care nu a intrat încă în această zonă, a ţărilor din centrul şi estul Europei. Periferia aceasta europeană nu mai are un drept fundamental al oricărei periferii: acela de a procesa mesajele (politicile) de la centru, de a imagina soluţii, de a identifica propriile căi de ieşire din criză. Periferia clasică avea acest drept şi astfel purta, teoretic cel puţin, speranţa emancipării. Periferia financiară nu poate decât să respecte reguli concepute de finanţator. Cu atât mai mari devin, în aceste condiţii, răspunderile Uniunii, care trebuie să asigure o anumită perpectivă de evoluţie şi pentru periferie.

În niciun fel nu am dori să subestimăm importanţa băncilor pentru economie. Răspunderea Uniunii este de a găsi o cale de ieşire convenabilă pentru ambele părţi, atât pentru bănci, cât şi pentru statele debitoare. Altminteri, Grecia nu poate decât să-şi perpetueze şi să-şi agraveze condiţia.   Pare că situaţia acestei ţări a fost special lăsată să se agraveze spre a constitui un tip de exemplu pentru cei care ar intenţiona să nu-şi plătească la timp datoriile. Este edificatoare în acest sens afirmaţia făcută de David Miliband³: „Liderii europeni au transformat o problemă de solvabilitate grecească de 50 de miliarde de euro într-o criză existenţială de 1000 de miliarde euro a Uniunii Europene”. Situaţia Greciei mai arată ceva: că Uniunea are o înclinaţie greu respresibilă de a lua partea băncilor. A băncilor mari care aparţin statelor mari. Mai precis,  Uniunea ia partea statelor mari şi a băncilor din aceste state (deci ia partea „centrului”). Astfel, Uniunea conservă raporturile clasice dintre metropolă şi periferie.

Aşa cum funcţionează în momentul de faţă, Uniunea creează periferie. Nu numai că nu absoarbe tensiunile, că nu sprijină suficient efortul de emancipare, ci accentueză dificultăţile şi chiar devine un cadru prielnic pentru inegalitate. După ce Francois Hollande a câştigat alegerile, subliniind nevoia de a stimula creşterea economică, poziţia Germaniei s-a nuanţat. A fost acceptată ideea măririi salariilor în această ţară, ca o măsură nu numai de a creşte consumul intern, ci „de a reduce decalajul de competitivitate dintre motorul industrial al Europei şi periferie”. Problema este de ce o asemenea măsură, binevenită, a fost luată sub presiunea discursului francez care este pe cale „să schimbe lungimea de undă a dezbaterilor din cadrul Europei” ⁴.

Uniunea trebuie să formuleze răspunsul la o întrebare fundamentală: Uniunea devine o Uniune pentru toţi, o Uniune a dezvoltării, ori o Uniune a capitalului. O Uniune consecventă cu principiile de început, ori o Uniune care s-a adaptat unei noi etape în care forţa financiară începe să dicteze din ce în ce mai mult. O Uniune în care primează economia reală şi totul trebuie subsumat acestui obiectiv, ori una în care forţa conducătoare tinde să devină pieţele financiare. Deocamdată, Uniunea oscilează şi această permanentă oscilaţie este cel mai costisitor lucru.

Chiar dacă se confruntă cu o sumedenie de dificultăţi economico-financiare, principala problemă a Uniunii Europene poartă un nume precis: credibilitatea. Faptul că Uniunea este ultima zonă a lumii dezvoltate care nu s-a înscris pe o curbă constantă a creşterii (anul acesta, repetăm, Uniunea va avea creştere negativă) este o problemă fundamentală de credibilitate.

Am asistat în viaţa Europei din ultima vreme la un triumf al abordării secvenţiale: „criza euro”, „bail-out-uri”, „salvarea  Greciei” etc. Criza euro reia şi scoate la suprafaţă toate greşelile iniţiale de proiectare. Încât putem afirma cu întemeiere: criza euro este şi criza Uniunii şi nu se poate rezolva una fără cealaltă. De aceea, după opinia noastră, criza trebuie folosită pentru un gen de reproiectare a Uniunii. Reproiectare care nu trebuie să aştepte încheierea crizei, ci să fie parte a ieşirii din criză. „Cazurile” se cer atacate cu viziunea ansamblului în minte; altminteri, nu pot fi rezolvate. Rezolvarea, în acest caz, nu constă în „stingerea” unui caz, ci în prevenirea apariţiei altuia asemănător. Europa este presărată cu mai multe „Grecii”. Nu numai Grecia propriu zisă trebuie să preocupe, ci „Greciile” potenţiale, care stau să intre în scenă. Europa este ţintuită de problemele „la zi” şi amână problemele de perspectivă, fundamentale pentru viitorul ei.

Pactul financiar trage un semnal de alarmă: lucrurile nu mai puteau evolua aşa.  Nu austeritatea este contestabilă, ci recursul exclusiv la rigorile ei. Am menţiona că aici nu este vorba doar despre un accent unilateral, dacă nu exclusiv al măsurilor, ci şi de un timing defectuos. Nu Pactul financiar (sau măcar spiritul său) este contestabil, ci faptul că a doua zi după adoptarea lui apare nevoia unui Pact al dezvoltării despre care primul pact nici nu a discutat. Că Pactul dezvoltării nu este creaţia Uniunii, ci rodul unor dezbateri de contestare a viziunii pe care tocmai o propusese Uniunea, axată pe austeritate, Uniunea dă impresia că este mereu cu un pas în urma realităţilor sau a tendinţelor dominante pe cale de a se naşte. Toate acestea hrănesc o imensă incertitudine.

Rezumând, încrederea cetăţeanului şi a unor comunităţi naţionale  nu se mai poate sprijini pe succes, pentru că succesul nu mai există; nu se mai poate sprijini nici pe ceea ce numim direcţie, pentru că direcţia apare din ce în ce mai confuză; nici pe ceea ce am numi determinare, pentru că mobilul determinării – succesul, bunăstarea, perspectiva – devin din ce în ce mai puţin convingătoare. Ce reacţie le este la îndemână? Toată lumea este nemulţumită şi această stare poate prilejui chiar o resetare a mentalului colectiv. În noul context, de dezamăgire prelungită, cetăţenii şi deopotrivă ţările se pot reorienta către identităţile naţionale, „ca un loc de refugiu sau măcar de mai mare siguranţă”. De ce apare oportună o asemenea reacţie? Din acelaşi motiv pentru care centrul de greutate al eforturilor de rezolvare ale crizei s-a situat la nivel naţional: pentru că statele naţionale (ca şi sferele lor publice) există. Iar direcţia de evoluţie a simţămintelor populaţiei urmează mişcarea reală a vieţii economice.

Reorientarea către sfera naţională nu este caracteristică doar ţărilor din periferie, ci reprezintă o reacţie cvasigenerală la nivelul Uniunii. Diferă motivele care hrănesc o asemenea reorientare: unii consideră că efortul de creditare a „sudiştilor” a ajuns la limită, alţii că sunt nedreptăţiţi de condiţiile împrumutului şi de rigorile greu de suportat ale austerităţii. Numulţumirea, însă, este generală şi ea hrăneşte această reorientare care pare dominantă.

Fără o viziune despre periferie şi evoluţia sa, Uniunea nu va putea rezista multă vreme. Din această perspectivă putem spune că periferia developează vulnerabilităţile şi reprezintă adevăratul test pentru Uniune.

NOTE:

 Willen Buiter: 1 The Terrible Consequence of a Eurozone Collapse, „Financial Times”, joi, 8 decembrie, 2011

 Alex Stub: 2 I See the Centrifugal Force of a Core Europe, „Financial Times”, joi, 17 noiembrie, 2011

 David Miliband: 3 Don’t Leave Europe to the Sceptics and Federalists, „Financial Times”, marti, 15 noiembrie, 2011

 4 Odd to Grows, „The Economist”, sâmbătă  12 mai 2012

autor: prof. univ. Paul Dobrescu

 Revista Clipa

Sursa: Foaie Natională – Revistă liberă de luptă culturală şi spirituală

“Către cititoriu”

“Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.”

De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ

Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova