Cuvânt și iubire

“Elitele nu dau proba in fata prezentului, ci “in fata istoriei”. Atunci vor aparea intentiile adevarate si motivele reale ale conducatorilor de mase si vor fi judecati dupa tinuta lor etica si constiinta raspunderii. Putem transmite elitei noastre acest mesaj? Cum? Mai putem dialoga?

Titlul de mai sus nu-mi apartine, a fost folosit de Vasile Pavelcu, intr-un eseu publicat in anii razboiului, intr-o revista ieseana. Reluat apoi in volumul Perspective (1943), scos de vestitul tipograf iesean Athanase Gheorghiu. Psihologul iesean, atunci in varsta de 43 de ani si proaspat profesor al Universitatii din Iasi, intreprinde o lucida analiza a rolului intelectualului care, cunoscand psihologia maselor, le manipuleaza, transformandu-le in “instrumente inconstiente”, incitandu-le sa “comita crime impotriva culturii, a spiritualitatii, impotriva Patriei si, totodata, impotriva maselor”. E un text profetic, Pavelcu intrezarind parca grozaviile ce vor veni. Dar e si foarte actual, oferind repere pentru a analiza si evalua comportamentele intelectualitatii in perioade de rascruce. Ca cea actuala, cand multi intelectuali de marca s-au angajat sa gireze, cu numele lor, persoane nefrecventabile: plagiatori, corupti, informatori dovediti in justitie.

Cu cat conditiile sociale sunt mai grele, scria Pavelcu, cu atat se cere mai multa rabdare, perseverenta, obiectivitate si intelegere din partea individului apartinand elitei. Situatiile dificile incearca nivelul moral al insului, atitudinea sa in fata ispitei; probeaza capacitatea sa de a se pastra intre hotarele cinstei. Altitudinea intelectuala, taria morala se dovedesc doar in proba confruntarii cu situatii dificile; examenele in momente de cumpana fac diferenta, opereaza selectia elitelor sociale. Iar o elita merita recunoastere si are dreptul la existenta atata timp cat se afla deasupra mediocritatii generale.

De ce e atat de importanta calitatea elitelor? Pentru ca acestea, constiente de impactul pe care-l au asupra maselor, pot deturna gandirea sociala, pot incita la atitudini si acte necugetate, la extremisme, pot schimba in rau reprezentarile sociale si mentalitatea colectiva. O masa, devenita multime, scria atunci profesorul, este incapabila de reflectie si obiectivitate; ea este sugestibila si lipsita de simt critic; intelegerea ei se reduce la lucruri si expresii concrete. Mai mult: „judeca simplist si global, este incapabila sa prinda nuantele” si sa faca „diferentieri”. Afectivitatea colectiva e adesea „instabila, patimasa, usor inflamabila si adeseori mistica”. De aceea nu alege decat intre extreme, n-are nuante. Vede doar opozitiile si raspunde prin iubire excesiva sau ura patimasa. Nimic durabil, nimic constructiv. Iar pornirea tavalugului nu e deloc dificila: e suficient un „lider” (sau cativa!) care sa instige la ura, capabil sa trezeasca instincte haotice si ura se propaga cu repeziciune. Fara a alege.

Masa e sensibila la semne exterioare, generalizeaza pripit, incat un gest concret, rupt de context, poate fi inteles ca mentalitate generala („este suficient sa fi manifestat candva un sentiment de simpatie pentru o persoana socotita de masa ca suspecta, pentru a fi considerat de multime la fel ca si persoana suspecta”). Incitatia e declansata adesea de persoane care au audienta; e destul un cuvant-cartus ca sa descatusezi irationalitatea dorminda. Repetitia si prestigiul tin locul dovezii, analiza rationala este acum evacuata. Vointa superioara, caracterizata prin stapanire de sine si rabdare, este abandonata in favoarea imprecatiei. Multimea exploziva si impulsiva gusta adesea mizeria, iar dorintele ei nu sufera amanare. Orice abatere de la gandirea stereotipa devine crima, criteriul adevarului e conformismul si obiceiul cel vechi. Sau dorinta de revansa. O promisiune, stimulata de nevoia unei „lumi noi”, de o himera, innebuneste adesea multimea. Ce face elita, in fata acestui fenomen? Psihologul crede ca uneori elita abdica, coboara la nivelul multimii, renunta la ideea de adevar si dreptate, devenind prizonierul instinctelor si patimilor. Iar „masa, transformata prin patima in multime, devine iresponsabila”.

Si acum ajungem la consecinte: masele „pot fi conduse de persoane inferioare si iresponsabile. Ele devin atunci instrumente inconstiente ale unui suflet inferior, care poseda arta de a instiga si a aprinde multimile”. Iar acestea, asmutite, nu mai pot fi oprite, pot chiar comite crime (chiar daca adesea doar simbolice). Oricum ar fi acestea, e sigur ca „descatusarea patimilor duce la robia ratiunii”.

Pe cand „pseudoelita se lasa tarata de mase”, „magulind si exaltand instinctele acestora”, elita adevarata incearca sa inteleaga „pornirile generoase din sufletul multimii”, sa canalizeze energiile in „directii ideale”. Personalitatea este creatoare, conchidea profesorul meu, pe cand masa este conservatoare. Daca nu e inteleasa, elita are datoria morala sa intervina pentru a pune intre paranteze, chiar a reprima „pasiunile intunecoase si oarbe”. Cum o poate face, ce arme are la dispozitie? Simple: „devotamentul pentru binele public, al ordinii, cinstei si al dreptatii”. Dar si respectul „obiectivitatii si disciplinei intelectuale, al dezinteresarii si demnitatii morale”. Se nasc acum intrebari firesti: isi poate asuma rolul de a conduce, un camp profesional sau mase de oameni, cineva care e dovedit corupt, plagiator, delator, impostor? Sau patimas (patimasa!), traind din obsesii si fantasme nesatisfacute? Poate primi o persoana apartinand unei asemenea categorii titlul de membru al elitei? Sa vedem.

Atunci cand diagnosticam valoarea elitei, suntem atenti la doua planuri personale: „scanteia intelectuala”, adica inteligenta si caracterul. Cautam „armonia dintre insusirile intelectuale si cele morale”, suntem atenti la „acordul dintre planul mintal si cel de actiune”, la „efortul de ridicare a faptei la inaltimea idealului”. Iar distrugerea echilibrului dintre inteligenta si actiunea morala nu poate duce „decat spre ruina: pasivitate si scepticism in domeniul intelectual, haos si intuneric in lumea faptei; si intr-un caz si intr-altul, sterilitate“. Cat de nociv este sa promovezi pseudoelita, sa „cobori inteligenta”, sa aplici lovituri intelectualilor adevarati, sa-i ranesti punandu-le in frunte farsori? Profesorul Pavelcu credea ca toate acestea ascund cel putin inconstienta. Stingerea luminii poate elibera pornirile egoiste si imorale, propaganda indreptata impotriva spiritului critic si a reflectiei inseamna a bara drumul cunoasterii de sine si de altul si se poate solda cu dezastre, intuneric, abdicari ireparabile. „Setea de razbunare, ambitia si cupiditatea se ascund acum in dosul dreptatii”, iar „intoleranta, ura si teroarea in spatele dovezilor de adevar”. Daca sentimentul uneste sufletele si cladeste ordinea si unitatea de actiune, inteligenta si spiritul critic le individualizeaza. Dar daca inteligenta e malefica, atunci distruge mai adanc, destrama socialul, seamana dezordine si dezbinare. Iar daca intentiile vulgare ale pseudoelitei pot fi ascunse in timpuri normale, sub masca principiilor si programelor, in clipele grele, hotaratoare, ele ies la iveala, se afirma agresiv. Momentele de rascruce separa adevarata elita de pseudoelita; numai incercarile istorice pot masura taria morala a unei elite. Iar cel ce sadeste samanta urii si discordiei, pentru „satisfacerea intereselor si ambitiilor personale, nu este om de elita“.

Elitele nu dau proba in fata prezentului, ci „in fata istoriei”. Atunci vor aparea intentiile adevarate si motivele reale ale conducatorilor de mase si vor fi judecati dupa tinuta lor etica si constiinta raspunderii. Putem transmite elitei noastre acest mesaj? Cum? Mai putem dialoga? “

Autor: Adrian NECULAU

http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/elitele-in-fata-istoriei~ni8g62

Foto: Nae Ionescu (stânga), împreunã cu Mircea Eliade

*

Metafizica suferintei

Daruirea pentru transcendenta de aici.

“Domnilor, va sa zica, ceea ce constatam noi impreuna randul trecut era, pe de o parte, incapacitatea noastra de a ne considera pe noi insine ca un sfarsit, de unde nevoia de a “ne darui” tocmai pentru o anulare, intr-un fel, a atitudinii de “indumnezeire lipsita de Dumnezeu”; pe de alta parte, insuficienta unei daruiri catre realitatile din lumea aceasta.

Ceea ce este important de subliniat in lumea aceasta omeneasca, in drumul pe care omul il urmeaza in acest proces de daruire totala, este ca, oricum ar fi, incercarea noastra de daruire trebuie sa se faca aici, nu dincolo.

Vedeti ca exista o transcendenta. Dar pentru omul ca atare, transcendenta aceasta, intrucat face obiectul experientei meta­fizice, ea face parte integranta din preocuparea metafizica a omului. Transcendenta aceasta trebuie sa se valorifice aici, nu dincolo.

Problema lui Iov. Solutia crestinismului.

Dumneavoastra stiti ca cea mai mare problema, care a rasturnat oarecum Vechiul Testament, a fost tocmai problema intelegerii transcendentei in raporturile noastre cu lumea de aici. Este, precum stiti dumneavoastra, problema lui Iov.

Iov acesta era un om de treaba; avea nevasta si copii. Ve­deti ce om de treaba era. Era un om harnic si cuviincios, avea avere, traia bine si respecta legile. Intr-o buna zi incep sa cada pe capul lui tot felul de necazuri. Cum se explica faptul acesta – ca un astfel de om nu a reusit sa se echilibreze intr-un fel?

Aceasta a fost problema centrala a Vechiului Testament, problema pe care nu a putut sa o rezolve Vechiul Testament si deci a trebuit sa vina Hristos. Pentru ca, in Vechiul Testament era inclus numai “pacatul originar”. Dar mai era inca altceva: incapacitatea depasirii conditiei umane. Deci, Hristos trebuia sa vina. Noi facem aici nu teologie, ci metafizica; totul este analogie in momentul de fata. Asadar, trebuia sa vina Hristos, pentru ca legatura veche a lui Dumnezeu cu omul era insuficienta.

Se poate spune ca daca oamenii s-ar fi purtat altfel, nu mai venea Hristos. Exista, asadar, pe plan metafizic, un fel de incercare de mantuire, care nu este suficienta in el insusi, care nu este inchisa in el insusi, care trebuia sa fie prin urmare depasita si atunci vine Hristos. Problema, daca va aduceti dumneavoastra aminte din lecturile facute, a fost rezolvata in adevar in chip surprinzator.

Ce il preocupa deci pe Iov? Il preocupa propriu-zis existenta suferintei, existenta durerii. Si, prin urmare, incercarea care trebuia sa se faca era alaturarea durerii. In textul parabolei, pana la urma lucrurile se dezleaga – cum stiti – prin: “Dumnezeu daduse, Dumnezeu luase”. Pe urma, Domnul a dat din nou. Acum, pentru noi, nu mai da Domnul din nou, si atunci suferinta ramane toata aici.

Cum se inlatura aceasta suferinta? In ce fel? As spune ca prin voia lui Dumnezeu. Daca vrea Dumnezeu, o inlatura; daca nu vrea, nu o inlatura. Problema nu poate sa nu mai aiba nici un sens, de indata ce si cei buni sufera ca si cei rai. Problema nu era solubila. Ea devine solubila in crestinism. Mult mai tarziu, si intr-un chip cu totul surprinzator.

Nu este vorba sa negi raul, nici sa incerci a inlatura ceea ce este suferinta, ci este vorba de cu totul altceva. Sa valorifici raul, sa-l accepti ca atare, sa accepti suferinta ca atare, sa o transformi in instrument. Asta este crestinism, asta insemneaza propriu-zis crestinism. Crestinismul nu inlatura suferinta din omenire. El o accep­ta ca element constitutiv, absolut necesar, in conditia umana.

Perspectiva metafizica asupra suferintei.

Trebuie ca omul sa incerce, in acelasi timp, sa traga folosul maxim si optim din necesitatea suferintei. Aici lucrurile incep sa se cam estompeze, sa intre in ceata, asa incat dumneavoastra ar trebuie sa va fortati sa intelegeti ce vreau sa va spun, decat sa va spun eu toate treburile acestea.

Suferinta este deci un instrument de aici. Noi o traim aici, in aceasta viata a noastra. Conditia umana include in ea, cu necesitate, suferinta. Trebuie sa o valorific, sa-i gasesc un sens, nu sa-i gasesc un inteles. Sa gasesc mai degraba un procedeu de a pune in miscare mersul acesta al omului inspre echilibrare, inspre impacare.

Suferinta nu poate actiona ca un excitant. Dar eu nu trebuie sa fug de suferinta ca sa ajung la acea impacare cu mine, la acea intoarcere a mea. Dimpotriva. Sa accept suferinta; sa sufar in mine insumi, in carnea mea, in trupul meu, in duhul meu. Sa o accept ca existenta.

Aceasta pentru ca, evident, suferinta poate juca un rol de dinamizare. De pilda, intr-o multime de procese sociale, procesele acestea au la baza suferinta. Dar dinamizarea societatii orio suferinta nu urmareste valorificarea suferintei, ci pur si simplu inlaturarea ei.

Aici nu este vorba de un proces metafizic, ci este vorba de cu totul altceva. Este vorba de un proces in ordinea imediat pozitiva. Metafizic, prin urmare, noi primim, acceptam in noi insine durerea. Dar ce face ea din noi? Suferinta aceasta de neinlaturat poate sa faca si face un lucru bun cu noi aici. Ne poate deschide un drum. Atunci cand eu accept suferinta in mine, asta poate fi un drum si o metoda, pentru ca valorific aici toata existenta asta de aici. Dar sa o valorific in asa fel incat insasi suferinta sa apara ca un component armonic al acestei existente.

Dumneavoastra stiti ca sunt situatii in care se lupta binele cu raul, bucuria cu suferinta . Dar suferinta nu este de la Diavol. Noi nu facem aici teologie – ci metafizica. Suferinta nu este de la Diavol, ci este tot de la Dumnezeu. Ea este un element consti­tutiv al existentei, un element armonic constitutiv al existentei. Va sa zica, durerea, suferinta nu este o pozitie negativa a existentei, ci o pozitie pozitiva.

Suferinta ca drum catre bucurie.

Dar in ce fel se poate construi acest univers armonic? De construit, el este construit. Dar cum se infatiseaza – am zice mai exact – acest univers? Vedeti dumneavoastra, daca eu adopt punctul de vedere al unei anumite placeri, al unei anumite bucurii, atunci tot ceea ce nu este aceasta bucurie este, fara indoiala, suferinta, durere. Lipsa acestei bucurii este suferinta si durerea.

Dar daca suferinta intra ca element constitutiv in existenta, atunci ceea ce numim noi bucurie, ceea ce este bucurie adevarata, este ceva in care suferinta este cuprinsa ca un drum, ca un mijloc, ca o metoda. Este cuprinsa in chip pozitiv.

Suferinta si jertfa ca daruire pentru colectivitate.

Ei bine, care este aceasta bucurie in care suferinta este inchisa in mod pozitiv, careia trebuie sa ma dau, sa ma daruiesc eu in asa fel incat suferinta sa nu mai fie pentru mine suferinta, ci sa pot spune in orice moment: multumesc pentru suferinta mea!

Eu nu trebuie sa ma dau unei realitati care reprezinta pentru mine posibilitatea unei contopiri, a unei impliniri, care imi da mie posibilitatea implinirii in asa fel incat in adevar nu ma mai intereseaza suferinta. Vedeti, prin urmare, esteo deosebire intre jertfa de care vorbeam ieri si suferinta de care vorbim astazi. La un moment dat jertfa nici nu ma intereseaza. Cel care s-a daruit colectivitatii nu-si mai apartine lui. Prin urmare, daca el se jertfeste, daca el moare sau nu moare, daca el sufera sau nu sufera, lui ii este indiferent, el traieste in unitatea cealalta. Dar aici nu este asa. Aici suferinta este insusi drumul. Deci suferinta trebuie sa fie mereu prezenta. Fara ea nu se poate.

Dar ce reprezinta propriu-zis durerea sau suferinta, in cazul de fata? Reprezinta, domnilor, un fel de presiune pe care noi o exercitam asupra noastra, exact de aceeasi natura cu presiunea pe care o exercita asupra noastra atitudinea de umilinta impo­triva orgoliului; exact de aceeasi functiune – as zice -, de aceeasi structura.

Vedeti, ori sufar, ori ma umilesc, punctul de ajungere este acelasi. Cand accept suferinta este ca si cum accept umilinta. Pozitia aceasta umila, aceasta insemneaza, pur si simplu reducerea potentialului de insingurare. Va aduceti aminte ca punctul nostru de plecare a fost paca­tul originar, a carui consecinta imediata este insingurarea. Iesirea din pacatul originar este insasi iesirea din aceasta insingurare.

Va sa zica, atunci cand eu sunt intr-adevar umilit, eu sunt exact in aceeasi pozitie ca atunci cand sufar, cand accept suferinta ca instrument al mantuirii mele. Insemneaza comprimarea mea ca fiinta de sine statatoare. insemneaza o incercare de a taia radacinile pe care aceasta fiinta a mea ar putea, eventual, sa le inchida in ea insasi.

Asadar, realitatea de aici – care inchide in ea, cu necesitate, durerea si suferinta – trebuie traita in asa fel incat sa fie resorbita. Resorbirea s-ar putea face, intr-un fel, prin presiunea exercitata asupra ei. Aici ea se face prin presiunea ei.

Lumea greaca a incercat, cum stiti d-voastra, elin inarea suferintei, dar nu a reusit. Toate filosofiile astea ale bucuriei sau ale placerii incearca eliminarea durerii si nu reusesc. Dure­rea este inauntrul existentei insesi. Ea nu poate fi eliminata, dar poate fi introdusa, acceptata ca facand parte ca element constitutiv al creatiei, al existentei.

Numai aceasta cale pe care incerc sav-o indic d-voastra -mai mult ca un jalon al gandirii d-voastra -, aceasta cale a primirii suferintei, adica a primirii suferintei in mine, insemneaza reducerea insingurarii mele.

Pozitia metafizica – opusa celei teologice si celei populare.

Vedeti, prin urmare, ca in adevar prin aceasta atitudine in fata suferintei noi incepem sa o valorificam pentru existenta noastra. Pentru ca, in masura in care noi reducem potentialitatea acestei existente de sine statatoare, in aceeasi masura noi ne intregim cu ceva din afara de noi insine, de dincolo, in cazul de fata.

Teologic, se spune: “Fii dumneata cuminte, ca daca suferi aici, ai sa te bucuri de viata viitoare. Daca scrie pacate aici, daca scrie suferinta aici, atunci sigur va fi bine dincolo. Durerea de aici este tot spre norocul dumitale, dincolo. Asa ca fii de treaba.” Asta nu este pozitie metafizica. Eu nu spun ca nu exista viata viitoare, intrucat sunt crestin. Eu cred ca noi o sa inviem odata din morti, pentru ca sunt crestin.

Dar ca metafizician pot sa va spun ca are si problema asta un sens. Pentru metafizica tot ceea ce este viata viitoare se intampin aici. Viata aceea viitoare reprezinta, nu cum s-ar crede, ceva care vine dupa acest ceva, ci ceva care se petrece in alt plan.

Evident ca, intr-un fel traieste omul sau un animal oarecare toata realitatea aceasta. Si pe urma, inauntrul regnului omenesc exista o multime de trepte si pe fiecare treapta se traieste intr-un anumit fel. Aceste trepte nu sunt compuse din tarani sau cizmari jos, iar sus din doctori in filosofie. Dimpotriva, se poate cape treapta de sus sa fie un cizmar. Aici este adevarata demo­cratie, in metafizica, pe treapta de sus poate sa fie un cizmar, iar pe treapta de jos de tot, in fundul iadului, sa fie un profesor de metafizica.
Problemele de metafizica, asa cum sunt traite ele de omenire, nu au nimic de-a face cu ceea ce se numeste cultura -propriu-zis o cantitate de cunostinte. Nu au deci absolut nici un fel de legatura.

A fost acum catava vreme o inmormantare aici, in Tara Romaneasca. Si, pe cand treceau trupurile celor morti, pe drumurile tarii au inceput sa iasa taranii cu lumanari inainte, ca la prohod. Dar, lucru de mirare, taranii ieseau cu lumanari albe, nu cu lumanari galbene. Noi stim ca la prohod, in Vinerea patimilor, lumea vine cu lumanari galbene, numai la inviere se vine cu lumanari albe. Veneau taranii cu lumanari albe. Va rog sa credeti ca aici este foarte multa metafizica. Eu nu zic ca nu este nici un fel de legatura intre ceea ce numim cultura, cultura care circula pe strazile noastre, si problemele de metafizica.

Dar ca sa ne intoarcem la berbecii nostri, pe care nu i-am lasat din vedere niciodata, trebuie sa spunem ca problema se intregeste, situatia se intregeste valorificand durerea, introducand-o intr-o unitate armonica. in aceeasi masura fe care facem aceasta, noi schimbam oarecum natura omeneasca. Adica, din insusi faptul ca noi acceptam suferinta ca drum pentru implinire. Cu cat omul sufera mai mult si mai adanc, cu atat se deschide mai larg orizontul in fata lui, cu atat setea lui de mantuire este mai mare.

Evident ca suferinta nu este singura cale. Dar, in momentul in care fiecare dintre noi se intalneste cu durerea – si nu se poate ca oricare dintre noi sa nu se intalneasca cu durerea in viata lui -, in momentul acela atitudinea cea mai indicata este sa o accepte asa cum este ea. Aceasta, pentru simplul motiv ca durerea aceasta este inca unul din drumurile implinirii sale.

Cu cine se face implinirea? Va spuneam adineaori ca se face – as zice – cu fiinta in care ne intalnim cu totii. Punctul de plecare fusese in legatura cu nelinistea, cu aceasta constatare foarte dureroasa pentru orgoliul, pentru demnitatea omeneasca, de a simti ca totusi noi nu suntem un inceput.

Ei bine, implinirea se face acumpe calea durerii acceptate, nu pe calea renuntarii sau a jertfei de care am vorbit ieri. Pe calea durerii, implinirea se face cu insusi inceputul nostru. Domnilor, ceea ce am schitat eu astazi este putin incalcit, si din pricina dificultatii subiectului abordat, dar si din pricina indispozitiei mele momentane, pentru care va rog sa ma iertati.

Cele discutate aici constituie asa-zisa problema a teodiceei. Cand veti auzi, prin urmare, pe cineva ca vorbeste despre teodicee, sa stiti ca despre asta este vorba, adica de incercarea de a face valabila suferinta pentru experienta noastra de aici, pentru implinirea noastra cu transcendenta. De aceea, este normal sa conchidem ca implinirea noastra, Si pe aceasta cale, nu se poate face decat intr-o singura directie, in directia inceputului nostru, adica in directia lui Dumnezeu.

Nae Ionescu

Mircea Eliade (Photo credit: Wikipedia)

La sfîrsitul anilor 20, un număr de intelectuali care si-au spus tînăra generatie si care erau profund influentati de Nae Ionescu, au căutat să scape de goliciunea înspăimîntătoare a pozitivismului si a tehnologiei moderne si să realizeze un nou echilibru spiritual.

Nichifor Crainic a identificat în febrilitatea lor confirmarea unei noi orientări în viata intelectuală românească si o reîntoarcere la religie si le-a deschis acestora paginile revistei „Gîndirea”. Dar această generatie avea propriul său program. Hotărîti să descopere adevăratele coordonate ale spiritualitătii românesti si dornici să aseze cultura română pe un nou făgas, reprezentantii acesteia au format o asociatie numită Criterion.

Criza lumii occidentale dovedea că ideologia generatiei războiului nu mai era valabilă. Mircea Eliade, îndrumătorul spiritual al acestei generatii, considera că „trebuie să-si găsească rosturile sale”. Spre deosebire de înaintasi, care se născuseră si trăiseră cu idealul reîntregirii neamului, acestia nu aveau un ideal gata făcut. Era prima generatie românească neconditionată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat.

Viata politică a anilor 30 este caracterizată de un declin general al institutiilor democratice. Liberalii si national-tărănistii, care asiguraseră suprastructura guvernării parlamentare îsi pierduseră mult din elanul pe care-l arătaseră în deceniul precedent. Sfîsiati de factionalism, acestia păreau incapabili de o actiune decisivă. Efectele crizei economice mondiale repercutîndu-se asupra întregii societăti românesti în decursul deceniului patru al secolului al XX-lea.

Problema generatiilor nu era un fenomen exclusiv românesc, de pildă, Ortega y Gasset si discipolii săi vor înălta conceptul la rangul de categorie fundamentală a filosofiei culturii. Generatia tînără a urmat imediat generatiei de foc, generatiei războiului pentru reîntregire natională. Ea era compusă din tinerii cuprinsi între ultimul contingent intrat în transee în 1918, si cei care, prin vîrsta lor fragedă nu si-au putut da seama de lumea de dinainte de război. Altfel zis, era generatia celor pe care războiul i-a găsit adolescenti si care aveau atunci, în medie, între 25-35 de ani.

Istoria tinerei generatii trece prin două momente: un moment spiritual (1925-1929), de descoperire de sine a tinerei generatii, de nădejde a tinerilor în puterile lor, de îndrăzneală virilă, de plinătate sufletească, de entuziasm, de depăsire, de afirmatie biruitoare, care au dat tinerilor iluzia că trăiesc o clipă de har, hotărîtoare în destinele culturii românesti, si un moment nespiritual (1929-1932), de cădere spirituală, de înfrîngere, de deceptie, de nedumerire, în care tinerii s-au descoperit inutili, neîncadrati în societate, amenintati de prăbusirea lăuntrică a icoanei pe care o aveau despre sine, pe care nu si-o mai puteau sustine decît prin morga întemeiată pe amintirea momentului de plinătate, pe care l-au trăit cîndva.

În Întoarcerea din Rai, Eliade ilustra pierderea raiului, zvîrlirea tinerei generatii în istorie. Trăirea autentică, aventura, pasiunea pentru risc vor fi reluate mai tîrziu si în romanul Huliganii. Mesajul acestora era, de fapt, crezul generatiei al cărei lider era Eliade si care consta în crearea unei lumi noi printr-o revolutie spirituală, în cadrul căreia adevărurile conventionale, barierele sociale si-ar fi pierdut importanta. În fiecare din personajele acestor romane, autorul a portretizat, pare-se, un individ real, reflectînd, de asemenea, cu autenticitate si spiritualitatea generatiei anilor 30.

Aventura, spiritul viril sînt căutate de Eliade în toate preocupările sale, aventurierul fiind spiritul înăltat deasupra conditiei umane. Conceptul de maschilita împrumutat de la Papini fiind considerat un mod de a fi în lume. Dar, libertatea de a face tot felul de experiente este asumată si în plan politic.

Atmosfera social-politică din România se agravase pe măsura erodării institutiilor democratice si, respectiv, a accentuării tendintelor extremiste. Notorietatea Miscării legionare era în continuă crestere.

Eliade explică sfărîmarea prieteniilor si despărtirea apelor prin împărtirea tot mai categorică a societătii românesti în dreapta si în stînga. Altădată prieteni, diferiti oameni de cultură se trezesc inamici pe terenul politic. Interesantă este relatia, de pildă, dintre profesorul Nae Ionescu si Mihail Sebastian. Antisemitismul primului a trezit deceptia celui de-al doilea, desi îl considerase si directorul său de constiintă.

Prin amenintarea războiului, generatia tînără a suferit o fisură interioară. Într-adevăr ea era crescută într-o anumită ierarhie de valori: respectul vietii omenesti ca suprem bine si libertatea ca mijloc desăvîrsit, pe care le-a văzut dezmintite de acei care o crescuseră în ele.

Momentul culminant al acestei solidarităti a fost, fără îndoială, crearea, în 1931, a Asociatiei Criterion, menită a fi cadrul material si spiritual de manifestare a tinerei generatii; dar care si-a oprit activitatea odată cu ascutirea antagonismelor dintre membrii ei, angajati pe pozitii politice si spirituale divergente.

Manifestările tinerei generatii se caracterizează prin precumpănirea cîtorva caractere specifice: setea de experientă, vointa de încercare directă, autenticitatea, vointa de a înlătura orice constrîngere din afară, orice conformism nerecunoscut din lăuntru, spiritualitatea, vointa de a se depăsi, nevoia de absolut, tensiunea dramatică, criza, care constituie punctul crucial al experientei trăite în comun de tînăra generatie.

Misiunea tinerei generatii era, după cum identifica Mircea Vulcănescu, triplă. Cea dintîi misiune era asigurarea unitătii sufletesti a românilor, uniti politic prin sacrificiul generatiei de foc si estomparea deosebirilor regionale în măsura în care însemnau altceva decît nuantarea unui aceluiasi suflet national. A doua misiune a tinerei generati era să exprime în forme universale sufletul românesc. Cu alte cuvinte, găsirea formelor autentice de viată cele mai potrivite acestui popor, de la politică si pînă la teologie, în filozofie, în literatură, în stiintă si artă. A treia misiune a acestei generatii este pregătirea pentru ceasurile grele care pot veni.

Vulcănescu prefigura, asadar, destinul tragic al unor reprezentanti ai generatiei sale în conditiile instaurării, la sfîrsitul deceniului al patrulea, a dictaturii, mai întîi a celei de dreapta, incomplete, răsturnabile, apoi a celei de stînga, comuniste, rămasă stăpînă peste Europa de răsărit 45 de ani.

Generatia nouă, al cărei exponent era Eliade, era dominată de frămîntarea interioară papiniană, antidiletantismul monden si dragostea pentru experienta pasionantă a adolescentei care, singură, urmează să creeze echilibrul spiritual al individului, de mai tîrziu.

Din 1931 la Fundatia Carol I era organizat un ciclu de conferinte-simpozion despre personalităti contemporane si despre problemele epocii respective. Interesantă este întîlnirea dintre reprezentantii unor optiuni politice diferite: Belu Silber, Lucretiu Pătrăscanu, doi marxisti, si N. Vulcănescu, Mihail Polihroniade, care criticau comunismul în numele democratiei si al nationalismului.

Ceea ce s-a numit mai tîrziu spiritul Criterionului devenea mai limpede si mai articulat cu cît programul a fost împlinit. Dar chiar de la cele dintîi simpozioane, publicul a ghicit că avea de-a face cu o experientă culturală semnificativă si le-a rămas credincios pînă la urmă. Chiar atunci cînd nu era vorba de subiecte senzationale, ca Lenin, Chaplin, Freud sau Gide amfiteatrul permanent al Fundatiei era arhiplin.

„Asistînd la simpozioanele noastre, unde erau prezentate si dezbătute atîtea puncte de vedere, publicul asista de fapt, la un nou tip de dialog socratic. Scopul pe care-l urmăream, nu era numai informatia, ci, în primul rînd «trezirea» auditorilor, confruntarea lor cu ideile si, în cele din urmă, modificarea modului lor de a fi în lume”, mărturisea Mircea Eliade.

Paradoxal, gruparea Criterion era acuzată în epocă de cripto-comunism. Ulterior, au fost alăturati orientării nationaliste de extremă dreaptă. De asemenea, s-au adus si alte acuzatii, de pildă, de veleitarism, de pretiozitate, adică de vointa de a face să se vorbească despre tînăra generatie atunci cînd, de fapt nu crease nimic.

Remarcabilă rămîne însă întîlnirea si colaborarea dintre cei ce se vor dovedi personalităti definitorii ale culturii române, de la Mircea Eliade, pînă la Emil Cioran, Mircea Vulcănescu si Constantin Noica.

În realitate, această generatie a creat un mediu de difuzare a ideilor, a readus în atentie satul ca leagăn al spiritualitătii românesti, ortodoxia si rolul acesteia în modelarea experientei nationale. În repulsia lor fată de pozitivism si materialism mostenită din secolul al XIX-lea, ei s-au întors spre misticism. Li se părea axiomatic că exaltarea mistică, mai curînd decît credinta, a fost temeiul sensibilitătii umane.

În Itinerariu spiritual, Mircea Eliade a pornit de la ideea că ortodoxia putea oferi tinerei generatii o conceptie cuprinzătoare asupra existentei si ar putea deveni un nou fenomen în istoria culturii române moderne. Dar recunostea că întelegerea sa în privinta ortodoxiei era superficială, iar mai tîrziu, întrucît orizonturile sale intelectuale si experienta sa de viată s-au lărgit, în mod special în timpul sederii sale în India, unde a început să fie fascinat de hinduism, ortodoxia sa ocupa doar un loc modest în amplele sale studii comparatiste asupra religiei.

Emil Cioran s-a îndepărtat si mai mult de la subiect. A devenit preocupat de tragedia existentei individuale si si-a pus speranta în misticismul protestant de tipul Kierkegaard. Cînd a scris despre criza spirituală din România interbelică, a adus într-adevăr un omagiu ortodoxiei, pentru a fi apărat specificul românesc de-a lungul secolelor, împotriva asimilării de către societătile mai dinamice, dar a văzut salvarea supremă doar în integrarea României într-o Europă urbană, cosmopolită.

Mircea Vulcănescu a recunoscut, de asemenea, influenta formativă a ortodoxiei asupra vietii spirituale românesti, dar, spre deosebire de Eliade si Cioran, a căutat salvarea sa si a generatiilor viitoare în sat. Doar aici, gîndea el, supravietuia un stil organic al vietii românesti si doar aici sufletul românesc va trebui să înfrunte provocarea invaziei masive a Occidentului.

Discipolii lui Nae Ionescu au alcătuit generatia cosmopolită, despre care Eugen Lovinescu considera că va înceta să se constituie în imitatori si va începe să creeze valorile spirituale românesti originale.

Generatia în pulbere definită de Zaharia Stancu în 1936 era, în realitate, generatia care a avut drept crez Regenerarea spiritului românesc.

Teama că Istoria i-ar împiedica s-o înfăptuiască, că timpul va deveni curînd un timp terifiant (timpul terorii Istoriei), încercarea de a răspunde la întrebarea: cum să iernăm? deveniseră aproape obsesii pentru tinerii intelectuali.

„Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă”, considera Mircea Eliade, „luntrea statului nostru este condusă de niste piloti orbi. Acum, cînd se pregăteste marea luptă după care se va sti cine merită să supravietuiască si cine îsi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îsi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Crima elitelor conducătoare românesti constă în pierderea acestui instinct si în înfiorătoarea lor inconstientă, în încăpătînarea cu care îsi apără puterea. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bună voie, si-au semnat cu mîna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor nostri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atît de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putintă ca să-si prelungească puterea”, continua Eliade rechizitoriul său în anul 1937.

Libertatea de a face cultură este întreruptă cu brutalitate. Degenerarea politică este accentuată de evolutia situatiei internationale, de victoria extremei drepte în Italia si Germania si de politica de appeasement promovată de Franta si Marea Britanie.

În acest context, destinul României era decis cu rapiditate, democratia lăsa locul regimurilor autoritare. Dar, retragerea din fata istoriei, acceptarea traditionalului destin al intelectualului român de a rata sau de a supravietui umil la periferia societătii nu au reprezentat o optiune pentru „generatia” lui Eliade.

autor Luminita Moscalu

Sursa: Revista Melidonium

După o călătorie de aproape patru zile și patru nopți, miercuri 27 februarie 1883, Ciprian Porumbescu coboară din trenul de Cernăuți în gara Ițcani-Suceava extenuat de drum. Deoarece îi era “prea greu a prourma călătoria mai departe, încă astăzi”[1], prin intermediul birjarului unei trăsuri, care aștepta pe un instrumentist chemat de Mărioara pentru a-i acorda pianul, Ciprian trimite o scrisoare tatălui său, iar el, rămâne, peste noapte, la Lola Lichtenberger, rudă apropiată a Gorgonilor și bună prietenă cu Berta.

După ce aflase ce s-a mai petrecut în familia pastorului din Ilișești, în dimineața zilei de 28 februarie, Ciprian purcede spre mult dorita lui Stupcă, unde ajunge la vremea prânzului. Îmbrățișările lui Iraclie și ale Mărioarei, bucuria revederii locurilor copilăriei, adolescenței și a primei sale iubiri, precum și urările de bun sosit ale prietenilor, sătenilor, lăutarilor stupcani, l-au înviorat pentru moment și l-au făcut să uite starea sanitară deplorabilă în care se afla.

Trecerea bruscă de la primăvara mediteraniană la iarna aspră, bucovineană, a determinat însă agravarea bolii și l-a doborât și la pat. Într-o scrisoare către Năstasi, redactată la numai 14 zile de la sosirea sa acasă, i se plângea că de când a venit de pe Riviera, zace țintuit la pat, tușește și nu-și află echilibrul sufletesc de odinioară.

“Diferența grozavă între clima italiană și cea de aici, lipsa de aer proaspăt, cald mă fac să pierd aproape tot ce, cu atâtea greutăți, mi-am câștigat în Italia.

Medicul vine, medicul se duce și numai atâta mângâiere-mi dă, că dacă o să se facă mai cald și mie o să-mi fie mai bine.

La noi e iarnă grea, zăpadă de jumătate de metru și mai bine, frig de (minus) 15-20 grade, așa că e necesar să stau tot timpul în pat”[2].

De la o zi la alta Ciprian se simțea tot mai sleit de puteri, încât nici nu mai putea scrie epistole către prieteni fără a lua o pauză. Eforturile fizice de acestă natură îl oboseau peste măsură.

Simțindu-și sfârșitul aproape, la 25 martie 1883, Ciprian preciza:

„Pe zi ce trece mă simt tot mai slab, mai debil și mi-e teamă că nu mai am mult de încurcat lumea asta…

Pe trei ani mi-a dat medicul cruțarea cea mai strictă, abținerea de la ocupațiunile obișnuite, viață regulată, pază de răceală, dacă mai am de gând să exist”[3].

Temându-se că o absență mai îndelungată de la îndatoririle de profesor și de la conducerea corului din Brașov, va atrage după sine pierderea posturilor, la 29 martie/10 aprilie 1883, Ciprian expediază următoarea cerere:

„Prea Onorată Eforie,

Concediul care a binevoit Prea Onorata Eforie a mi-l da pentru căutarea atăcatei mele sănătăți expirează cu finea lunii acestea, însă, durere, sănătatea mea nu este restabilită și, după cum îmi spun și medicii, sub a căror îngrijire continuă mă aflu, nici n-am speranță a fi curând așa de sănătos, ca să pot reîncepe activitatea oficiului meu, ci desprimăvărându-se  bine, mai trebuie, mumaidecât, să fac o cură la Gleichenberg, în Stiria.

Sub atari împrejurări, sunt ne-evitamente silit a mă ruga la Prea Onorata Eforie, cu toată onoarea și supunerea, să binevoiască a prelungi concediul pe 6 luni, după care termen, aflându-mă restaurat în sănătatea mea, oiu reîncepe bucuros împlinirea obligămintelor la care m-am angajat.

Ce se atinge de salariul meu, apoi, cauza aceasta o las, cu toată supunerea, la bunăvoința sau posibilitatea Prea Onoratei Eforii, de a mi-l lăsa, adică salariul și ulteriormente sau ba.

La întâmplarea, însă au cu, au fără salariul, Prea Onorata Eforie nu mi-ar putea încuviința prelungirea concediului de care mă rog, atunce, deși cu adevărat, durere, sunt necesitat a mulțumi Prea Onoratei Eforii cu toată căldura și cu toată sinceritatea inimii mele pentru distinsa-i bunătate, ce mi-o arătat până acum totodată însă, a-mi da și demisia din oficiul ce-l ocup în Școala Centrală, nefiindu-mi nicidecum posibil a reîncepe activitatea mea de profesor de muzică la acele școli în situațiunea-mi sanitară, în care mă aflu și care situațiune, după cum zisei mai sus, mai reclamă numaidecât o ulterioară căutare a ei, în locul de cură Gleichenberg.

Stupca, în Bucovina, 28 ianuarie/10 martie 1883

Ciprian Porumbescu, profesor de muzică”[4].

La intervalul de numai o zi, Ciprian mai trimite încă o adresă, parțial asemănătoare cu cea citată mai sus, Comitetului de Administrație al Bisericii Sf. Nicolae din Șchei și de la care, prin adresa nr.56, din 2/14 mai 1883, primește aprobarea de concediu pentru încă 6 luni.

Adesea, gândul îi zbura spre cele mai frumoase momente ale împlinirilor trăite la Brașov, unde, înainte de a pleca pe Rivera, pusese la cale, împreună cu Theochar Alexi, redactorul revistei literare Noua Bibliotecă Română, crearea unei noi operete naționale.

Artistul de la Stupca nu era îngrijorat foarte mult de faptul că-și va pierde slujba din orașul de la poalele Tâmpei, deoarece ar fi putut găsi o alta “de director al corului de la Mitropolia din Cernăuți”[5], ci, mai ales, era frământat de soarta ce vor avea compozițiile și proiectele sale cărora nu le-a putut da curs datorită acutizării maladiei de care suferea.

Prevenitor, expediază o scrisoare lui Tudor Flondor, la Cernăuți, prin care-l roagă să vină la Stupca. După numai câteva zile de la expedierea misivei, Ciprian are bucuria de a-și vedea prietenul trecându-i pragul casei.

Nedorind ca ideia unei noi operete românești să moară odată cu el, compozitorul Porumbescu înmânează oaspetelui un caiet ce cuprindea shița unei operete în patru acte, Noaptea Sfântului Gheorghe, concepută în ultima parte a existenții sale, pe un text literar creat de Theochat Alexi, special în acest scop.

În adevăr, Tudor Flondor, cel mai tânăr talent bucovinean al momentului, a evoluat pe “o cale apropiată de ce a lui Ciprian Porumbescu în ceea ce privește creația și duce mai departe flacăra artei românești, creind o muzică națională de largă accesibilitate”[6].

Nu ne îndoim că la orientarea realizărilor de mai târziu ale lui Flondor a contribui și experiența din ultimele momente ale vieții artistului stupcan, pe care nu a voit să o lase să dispară odată cu trecerea sa în lumea umbrelor.

Pentru a nu i se irosi truda depusă la organizarea corului de la Biserica din Șcheiul Brașovului, inimosul artist, aflat în grea suferință, îl roagă pe I. Năstasi să intervina pe lângă dirijorul și compozitorul Gheorghe Dima, spre a-i continua realizările, deoarece în Vinea nu prea avea încredere.

Tot acum, sociabilul Ciprian, continuă să facă schimb de epistole cu prietenii și cunoștințele făcute la Nervi: Domnișoarele Mȕhlen, Roberto Desider și alții.

De la ei află că de când a plecat din Italia a început o vreme oribilă și a nins. La Nervi, în luna martie nu se mai văzuse zăpadă din 1832.

Așa că Ciprian nu avea de ce regreta schimbarea făcută de la primăvara italiană la iarna stupcană.

Cu toate că boala-l țintuise la pat, tânărul artist mai spera că odată cu schimbarea vremii o să se simtă și el mai bine și, împreună cu Ștefan, să poată merge la Gliechenberg sau Meran.

La 8 mai 1883, gândul plecării îl preocupa intens și chiar începuse a-și face bagajele. În acest scop, îl roagă pe Nastasi să-i trimită țundra și bastonul, ce se aflau printre lucrurile rămase la Brașov.

“N-aș mai avea trebuință să-mi trimiți chiar bastonul din Brașov, dar m-am dedat cu el și va fi pentru slăbiciunea mea pe promenada din Gliechenberg foarte bun”[7].

Soarele de mai a trezit la viață întreaga natură bucovineană, răsfrângându-se și în grădina Porumbeștilor. Ciprian stătea trist și, prin fereastra deschisă, privea cu jale cum trecea, pe lângă dânsul, bucuria de a trăi.

Simțindu-se din ce în ce mai istovit, spre finele lunii florilor de liliac, a așternut pe portativ, sub impresia gândurilor neguroase și a ultimelor clipe trăite, compoziția Tempi passati ce nu-i altceva decât o reluare a Nocturnei Berta pe care o compusese, la Stupca, în 22 septembrie 1879.

În seara zilei de 5 iunie, presimțindu-și sfârșitul apropiat o roagă pe sora sa, Mărioara, să aibă grijă de bătrânul lor tată și de manuscrisele sale pentru a nu muri odată cu el.

În zorii zilei de 6 iunie 1883, când pădurea din marginea satului clocotea de zumzet și se trezea la o viață nouă, în casa parohială de la Stupca se petrece dintre cei vii unul din cei mai de seamă bărbați ai Țării de Sus a Moldovei, artistul cetățean Ciprian Porumbescu, ducând cu sine, în lumea neființei, comorii de armonii nexeprimate încă.

*

Nașterea, nunta și moartea, evenimente capitale din viața omului pe pământ, sunt întâmpinate cu un anume ceremonial. La români, după un străvechi obicei, atunci când moare un fecior holtei sau o fată mare, se obișnuește a se folosi, concomitent cu rânduiala statornicită la îngropăciune și obiceiurile practicate la nuntă, simulând astfel căsătorirea tinerilor dispăruți cu perechea rămasă în viață, deoarece ”moartea pentru dînșii se consideră ca o nuntă”.

Pentru a împlini postum legea firii, părintele Iraclie Porumbescu a hotărât să dea curs liber desfășurării datinilor străbune.

*

Astfel, Ciprian a fost înmormântat în costum de mire, iar colegul său arborosean, preotul Constantin Morariu, a fost, după cum singur o mărturisește, “celebrantul cununiei scumpului dumneavoastră Ciprian cu iubita-i Berta.

Actul oficiat e doar o încununare simbolică a puternicelor sentimente ce i-au unit de veci pe cei doi Martiri ai Inimii, deoarece, în realitate, Ciprian zăcea pe catafalc la Stupca, pe când fata pastorului din Ilișești își deplângea soarta departe de el, la Manenghaim, în Anglia.

Rămășițele pământești ale artistului au fost conduse pe ultimul drum, cu alaiul îndătinat la cununie. Sicriul a fost încadrat de patru vătăjei, sau conăcari, aleși dintre rudele și prietenii apropiați ai răposatului.

Druștele erau îmbrăcate cu cămeși albe, cusute cu strămătură neagră, încinse cu catrințe și pe deasupra aveau bundițe. Ele purtau sfeșnice cu lumânări aprinse.

Vătăjeii, ce le însoțeau descoperiți, aveau cămeși de bumbac cu peptărașe, erau  încălțați cu ciubote, în mână aveau câte o ploscă și un băț de care era legată o basma neagră, nu alba ca la nunțile din Stupca.

După înhumare ce a avut loc în cimitirul satului, vătăjeii, alături de ceilalți membri ai familiei, s-au postat la porțile țintirimului și au dat participanților să bea, rachiu sau vin din ploștile ce le aveau, întru pomenirea răposatului.

Conform dorinței testamentare a artistului cetățean Ciprian Porumbescu, tatăl său a pus să se scrie pe crucea ce-i străjuiește mormântul următoarele versuri:

“Iar când fraților, mo-i duce

De la voi și-o fi să mor,

Pe mormânt atunci să-mi puneți,

Mândrul nostru tricolor”

„Fie ca vreti, fie că nu, vom avea un guvern mondial. Singura chestiune este dacă va fi acceptat sau impus”
(James P. Wartburg, bancher american şi consilier financiar al Preşedintelui Franklin D. Roosevelt)

“Ca să ştim… Ca să înţelegem… (…) La câţiva ani de la evenimentele din decembrie 1989, piaţa de carte din România era „dată peste cap”, de romanele unui personaj controversat: Pavel Coruţ. Povestirile sale împletesc, după cum el însuşi mărturiseşte, realitatea cu fantezia, autorul lăsând la latitudinea cititorului să stabilească unde sfârşeşte una şi unde începe cealaltă.

Pavel Coruţ, fost şef adjunct al Serviciului de Contraspionaj Militar, (C.I.), din vremea lui Ceauşescu, este o persoană care ştie multe. Spre deosebire de alţii, domnia sa nu tace. Domnia sa scrie! Mai dă şi câte un interviu, dar nu este prea apreciat că interlocutor de către moderatori, întrucât are un stil de conversaţie foarte „milităros”. În schimb aflat în faţa foii de hârtie este capabil să dea din plin proba talentului său. În discuţiile despre el am aflat că ar fi un nostalgic sau un beneficiar al vechiului regim, în timp ce alte persoane sunt convinse că este un provocator, dar cei mai mulţi se văd constrânşi de „faptele sale de arme” scriitoriceşti, să-i recunoască buna credinţă şi patriotismul. Eroii romanelor sale sunt în principal agenţi ai serviciului de contraspionaj românesc, aflaţi într-o luptă inegală, pe viaţă şi pe moarte, cu slujitorii bine plătiţi ai „Bubulilor”, stăpânii din umbră ai lumii! Pe lângă lunga listă de romane de spionaj (pro şi contra), cu acţiuni normale, anormale şi mai ales paranormale, ale căror eroi sunt cât se poate de români şi de patrioţi, a scris şi o foarte interesantă şi utilă serie de cărţi destinate succesului în viaţă, în afaceri şi mai ales destinate tinerilor. Tematica abordată este foarte complexă, plecând de la lupta împotriva drogurilor, alcoolului şi tutunului şi până la formarea gândirii pozitive şi găsirea propriului drum în viaţă…

Pe la începutul anilor 2000, exista un talk-show pe Antena 1, care se numea: „Marius Tucă Show”. Acest excelent ziarist invita în emisiunile sale, cele mai reprezentative personalităţiale momentului, de la preşedintele statului, primul ministru şi membri ai guvernului, până la sportivi, oameni de cultură sau de ştiinţă… pe scurt, invita în fiecare seară, „Omul zilei”! …Era unul dintre programele cele mai aşteptate şi mai urmărite, întrucât realizatorul nu-şi „ierta” pentru nimic în lume invitatul, supunându-l unui continuu tir de întrebări, care de care mai provocatoare şi mai indiscrete referitoare la activitatea profesională sau acţiunile publice ale acestuia. Totul cu bun simţ, totul cu maxim profesionalism, beneficiind de o echipă redacţionala de elită!

Într-o seară de acum circa zece ani, l-a avut ca invitat pe marele nostru economist şi academician Anghel Rugină, profesor universitar de anvergură mondială, care din păcate s-a stins din viaţa… Emisiunea de pe Antena 1 din acea seară avea să devină, pentru toţi cei care am urmărit-o, absolut memorabilă.

Sub Ceauşescu, Anghel Rugină a fugit din ţară, trecând Dunărea înot la sârbi. A fost rănit la picior de un grănicer român, dar a reuşit în cele din urmă să ajungă în Statele Unite, unde a devenit membru corespondent al Academiei Statelor Unite, şef de comisii economice şi consilier în diferite guverne americane. Pentru cine vrea să se edifice mai pe larg despre personalitatea acestui român de excepţie recomand lectura de pe Wikipedia şi din alte surse on-line.

La un moment dat, cu toată experienţa sa, Marius Tucă a scăpat invitatul de sub control. Personajul „de mare calibru” din acea seară, a pus treptat stăpânire pe emisiune, toată pregătirea acesteia ducându-se „pe apa Sâmbetei”, deoarece răspunsurile sale la întrebările moderatorului depăşeau cu mult tiparul emisiunii, prin amplitudine, prin modul în care erau documentate şi mai ales prin consecinţele lor!… Erau răspunsuri care impuneau de la sine alte întrebări şi tot aşa… Ca un bulgăre de zăpadă lăsat să se rostogolească pe o pantă proaspăt ninsă!… Dar să vedem ce s-a întâmplat, concret!

Domnul Rugină a afirmat la un moment dat, că a fost invitat acasă la George Bush! La „Casa Albă”, bineînţeles. Fiica domniei sale era prietenă şi colegă de facultate cu gemenele preşedintelui american, iar acesta a vrut să îl cunoască personal, aşa că l-a invitat la o cină în cel mai bine păzit obiectiv al planetei. Şi când Marius Tucă l-a întrebat cum e de fapt preşedintele american „în privat”, au început dezvăluirile:

Anghel Rugină (A.R.): George Bush este un texan simpatic, cinstit şi foarte de treabă, dar nu face ce vrea el!…”

Marius Tucă (M.T.): Cum, adică, nu face ce vrea el? Păi nu este el cel mai puternic om de pe planetă? Nu conduce el guvernul celui mai puternic stat din lume?” A întrebat, Tucă.

A.R.: Păi, nu prea… „Se vede treaba că trebuie să fac unele precizări, a mai „ca să se ştie şi ca să puteţi înţelege mai bine”!…
Dragii mei, lumea asta este condusă de un fel de guvern mondial, format dintr-un grup de circa 250-300 de persoane, super-bogate, super-puternice şi super-bine-informate, care trăiesc „ca în sânul lui Avram”! Oamenii ăştia deţin puterea absolută pe planetă. În afară de accesul imediat la toate resursele economice şi la cele mai recente descoperiri tehnico-ştiinţifice, multe ţinute în secret, au la dispoziţie, în toate ţările lumii, institute de cercetări psiho-sociologice, cu ajutorul cărora ţin sub control toate popoarele planetei. Acestea le indică personajele politice cele mai „potrivite” pentru a „câştiga alegerile”, în mod „democratic” în cele mai importante state ale lumii; importante nu numai ca număr de locuitori, dar mai ales prin resursele lor naturale, prin puterea economică, militară sau prin poziţia lor strategică.

Practic toţi conducătorii statelor importante ale planetei sunt „aleşi” cu „binecuvântarea » acestui „Grup”, şi toţi cei aleşi nu fac altceva decât să pună în practică „directivele” trasate de acesta…”

Telespectator (T.S.): Domnule Anghel Rugină, face şi România parte dintre ţările vizate de „Grup”?

A.R. : Da. Şi ca dovadă vă aduc faptul că, înainte cu două luni de alegerile din 2000, persoana care a câştigat alegerile prezidenţiale, a fost în vizită „privată” în Statele Unite, iar la două săptămâni de la câştigarea alegerilor, primul ministru proaspăt numit a făcut acelaşi lucru. Au fost amândoi să-şi ia „foaia de drum”…

T.S.: Adică dumneavoastră vreţi să spuneţi că pe preşedintele nostru ni l-au ales americanii?

A.R. : Nu o spun eu. Aşa este. Numai că nu americanii, ci „Grupulcare conduce. În America a avut loc doar acceptarea şi instruirea personajelor.”

T.S.: Să vă fie ruşine domnule, Rugină… Să vă fie ruşine că aţi ajuns la vârsta pe care o aveţi, cu capul plin de păr alb, ca şi mine şi că ne minţiţi în halul ăsta… Nu ştiu ce interes aveţi să o faceţi, dar vreau să vă spun că pe preşedintele nostru l-am ales noi, cu toţii, prin votul nostru, că aşa am vrut noi! Să vă fie clar: aşa am vrut noi! Şi apoi cum să ni-l aleagă alţii când este o comisie de votare care verifică vot cu vot, de la toate partidele… Sunteţi un mincinos! Domnule Marius Tucă, nu mai chemaţi, domnule, din ăştia… Bună seara!…

A.R. : Dragă domnule, te felicit!… Te felicit că ai ajuns la vârsta la care ai capul plin de păr alb şi că ai trăit până acum cu impresia că ai putere! Că votul tău contează! Poţi să mori fericit în cazul ăsta! Eu nu am vorbit pentru cei care au vârsta şi convingerile dumitale. Eu am vorbit pentru cine are urechi să audă şi minte să înţeleagă!… În ceea ce priveşte votul, nu uitaţi vorbele lui Stalin, care zicea că nu contează cine şi ce votează, contează doar cine numără voturile! Astăzi cu voturile centralizate electronic treaba asta a devenit un simplu joc pentru un informatician: cu un program deştept, printr-o simplă atingere a unei anumite taste, voturile plus ale unui candidat se adună discret la cel care trebuie să iasă…
Îmi spui că nu ştii ce interes am… Am interesul ca POPORUL MEU SĂ AFLE… Să afle şi să înţeleagă! Să înţeleagă că la nivel global „cărţile sunt făcute”! Oamenii ăştia sunt prea deştepţi şi prea puternici!…”

T.S.: (chiar dacă se tratează de către un alt telespectator lăsăm iniţialele cu titlu generic, pentru cursivitatea mesajului): Dar cine sunt oamenii ăştia? Este vorba de Francmasonerie?

A.R. : Sunt şi masoni în „grup”, dar nu sunt majoritari!

T.S.: Atunci, despre cine este vorba? E sultanul Bruneiului? Bill Gates? Sau cine altcineva?

A.R.: Mai, băieţi… Pe oamenii ăştia nu-i cunoaşte nimeni… Adică nimeni dintre „muritorii de rând”! Ce, sultan? Ce, Bill Gates? Ăştia sunt mici copii, pe lângă cei din “GRUP”! Trebuie să înţelegeţi că adevăraţii bogaţi ai lumii nu apar în nici un top, al niciunei reviste… Se bucură de anonimat pentru ca astfel să aibă libertate deplină de mişcare. Doar un număr limitat de persoane, alese pe sprânceană, cunoaşte identitatea unora dintre ei, alte persoane „alese”, cunosc pe altele, şi tot aşa. Nimeni nu poate pune toate piesele acestui puzzle împreună… Nici măcar preşedinţii marilor state ale lumii. Directivele ajung la ei prin interpuşi. V-am spus că este vorba despre oameni deosebit de inteligenţi şi despre o organizare perfectă!…

T.S.: Atunci sunt evreii?

A.R.: Sunt şi evrei dar nu sunt majoritari!

T.S.: Arabii? Sunt şi arabi? Că ăştia au petrol…

A.R.: Dragii mei, sunt reprezentanţi de peste tot, într-o proporţie echilibrată. În asta şi constă succesul „Grupului”, deciziile în interiorul lui se iau într-un mod absolut democratic, iar locul în acest „Grup” se moşteneşte, pe principii monarhice, cei ce urmează să intre fiind foarte bine testaţi şi pregătiţi în acest sens…

T.S.: Bun, şi cam de când se întâmplă chestiile astea?”

A.R.: Se zice că acest „Grup” a luat fiinţă cam pe la începutul anilor 1800, cu scopul declarat de a prelua conducerea lumii. Prima mişcare cu relevanţă la nivel planetar ar fi fost iniţierea valului de revoluţii din Europa anilor 1848. Apoi „Grupul” a încercat preluarea puterii pe tot globul prin intermediul ideologiei comuniste.”

T.S.: Cum adică, să preia puterea în lume cu ajutorul comunismului? Păi comunismul nu zice că totul este al tuturor? Nu înţeleg. Puteţi să ne explicaţi?”

A.R.: O.K. Să raţionăm un pic… Deci ideologia comunistă spune că totul este al tuturor, este adevărat, dar şi că nimeni nu poate dezlipi nici un strop din bunurile în comun pentru folosul său personal. Deci totul este al tuturor şi în particular al nimănui. Şi chiar dacă nu sunt ale nimănui, după victoria planetară a comunismului, aceste bunuri trebuiesc totuşi “administrate” de cineva. Şi de ce acel cineva n-ar putea fi un „Grup” de administratori la nivel mondial de, să zicem… 250-300 de persoane!… ” …Toată lumea… mută. Inclusiv Marius Tucă…

Şi domnul profesor a continuat: “Toate mişcările de rezonanţă mondială de după 1848, s-ar fi produs cu acceptul acestui „Grup”. Totul bine studiat. Totul cu un scop precis.Bineînţeles că au apărut şi evenimente neprevăzute. Las un moment dat, liderii comunişti, supuşi unei propagande deşănţate cu scopul creării cultului personalităţii, pe criterii de marketing politic, au început ei înşişi să creadă în ceea ce propovăduiau şi să se creadă nişte ZEI în viaţă, aşa că au scăpat de sub control. Şi atunci a fost nevoie de crearea unei ideologii care să contrabalanseze comunismul şi anume fascismul. Şi aşa a pornit cel de-al doilea război mondial… Şi când şi fascismul a început să aibă derapaje i s-a opus o coaliţie mondială, şi pentru că nu fusese înfrânt comunismul “independent”, a fost nevoie de un “război rece”, care s-a încheiat aşa cum ştim cu toţii, cu victoria “GRUPULUI”, asupra copilului rebel – comunismul!

Acum suntem în faza în care „Grupul” se concentrează asupra unei noi strategii de putere şi anume “GLOBALIZAREA”. Au fost create organisme la nivel global în sprijinul acestui concept: NATO, G8, G20, FMI, Banca Mondială, BERD, Comunitatea Europeană, etc…

Trebuie să recunoaştem că acest „Grup” a avut un rol foarte important în menţinerea unui echilibru strategic la nivel mondial. În perioada dominaţiei acestuia, nivelul de trai al populaţiei a crescut în mod constant, nu peste tot e drept dar încă se mai lucrează la acest lucru prin intermediul organismelor mondiale controlate de „Grup”. De asemenea nivelul tehnologic a cunoscut un progres uriaş care nu ar fi fost posibil fără direcţionarea resurselor necesare în acest sens. “Drepturile omului”sunt impuse permanent pe ordinea de zi a tuturor reuniunilor la nivel mondial, sau regional, acolo unde acestea nu sunt la înălţimea momentului. În general se impune o nouă ordine mondială, care încearcă să înlăture haosul, anarhia şi pericolele potenţiale la nivel planetar…V-am spus că este vorba despre persoane deosebit de inteligente.
E drept, uneori sunt mai răi câinii, că stăpânii, dar sunt sigur că la momentul oportun, stăpânii îşi vor pune câinii cu botul pe labe!…”

Marius Tucă (M.T.): Domnule Anghel Rugină, m-aţi uimit! De unde ştiţi toate astea?

A.R.: În cercurile academice americane se dezbat destul de des subiecte de genul ăsta!”

M.T.: Şi nu vă este frică să dezvăluiţi aceste lucruri?

A.R.: În primul rând, am o vârstă: „mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul”, şi apoi sunt lucruri, repet, deja cunoscute, iar scopul pentru care am făcut-o este de a limpezi cumva apele şi de a potoli spiritele înfierbântate din România, care încă mai cred că tot ceea ce zboară se mănâncă!…

T.S.: Şi noi ce trebuie să facem?”

A.R.: Aici am vrut să ajungem cu discuţia noastră!… Pentru noi, important este să ne facem viaţa frumoasă în jurul nostru.Să lăsăm gândurile mari, la scara internaţională, că acolo jocurile sunt făcute şi echilibrele nu trebuiesc rupte! Nu avem nici informaţiile, nici competenţa, nici resursele şi nici mijloacele necesare să acţionăm la un nivel atât de înalt. Putem în schimb să ne comportăm civilizat, să ne educăm bine copiii, să ne conservăm şi să ne protejăm mediul în care trăim, să ne respectăm şi să ne ajutăm, pe scurt: să ne trăim viaţa liniştiţi…”

Au trecut zece ani de la această emisiune. E greu să uiţi aşa ceva. În acest răstimp am încercat să deschid ochii şi să înţeleg ce se întâmplă în jurul meu.
Bineînţeles că dialogurile de mai sus sunt reproduse din memorie, întrucât nu am găsit arhivată emisiunea, pe internet, şi trebuiesc tratate cu rezerva necesară în acest caz. Memoria poate juca feste oricui. La un moment dat mă întrebam dacă această emisiune chiar a avut loc în realitate sau doar în imaginaţia mea.
Subiectul este bineînţeles foarte incitant, şi existenţa unui „Grup” de persoane iniţiate care „stăpânesc” lumea,a fost unul dintre primele lucruri care m-au frapat în romanele lui Pavel Coruţ. El i-a numit în aceste romane „Bubuli” Anghel Rugină l-a numit „Grup”.

Pavel Coruţ i-a menţionat pe „Bubuli” sub rezerva împletirii fanteziei cu realitatea. Anghel Rugină a părut ceva mai concret. Ambii însă ne recomandă să ne trăim viaţa liniştiţi. Sunt două personaje importante ale României şi ne putem mândri că suntem contemporani cu ei, chiar dacă domnul Anghel Rugină între timp a trecut în nefiinţă. Şi dacă ne mândrim cu ei, să încercăm să le şi dăm ascultare!
Concluzia finală: Să ne facem viaţa frumoasă în jurul nostru, şi să o trăim în armonie.

P.S.1: Zilele trecute am vizionat pe video seria de filme „Prison Brake”, care mi-a amintit brusc de interviul lui Anghel Rugina…

P.S.2: Si tot zilele trecute, intrând într-o librarie, privirile mi-au fost atrase magnetic de o carte cu acelaşi nume: „Stăpânii lumii”, cu subtitlul – „O istorie a conspiratiilor”, autor Juan Carlos Castillòn, Editura Nemira, Colectia „Porta Magica”. Romanul confirmă şi dezvoltă teoria unei conspiraţii mondiale.”

Acad. Dinu C. Giurescu

Sursa : Revista ART EMIS

„Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi, şi vinovaţi suntem cu toţii: unii, pentru că am tăcut; alţii, pentru că am greşit, cu toţii, pentru că am suportat.” (General Ion Antonescu – Alba Iulia, 1 Decembrie 1940)

Biografia Mareşalului Antonescu, care nu poate şi n-are cum decade în hagiografie, se întemeiază pe realităţi indiscutabile, verificate şi susţinute numai pe temeiul unei multitudini de documente, multe cercetate de noi cu predilecţie în arhive şi biblioteci apoi valorificate, numeroase în premieră, judecate şi relatate de specialişti sau de participanţii la evenimente, unii interogaţi special de noi – Gh. Barbul, George I. Duca, Barbu Călinescu, Henriette şi Gh. Magherescu ş.a., ş.a. Nu este lipsit de interes să precizez că biografia este populată de cel puţin o mie de personaje, fiecare ocupându-şi natural locul în funcţie de rolul jucat în devenirea, desfăşurarea şi consecinţele faptelor examinate.
Sacrificiul Mareşalului Antonescu şi al colaboratorilor săi de anvergură, precum personalităţi de excepţie ca Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu, Constantin Piki Z. Vasiliu, a devenit, prin voinţa excesiv brutală a învingătorilor din 1945-1946, exemplar… După cum, în mod sigur, nu a fost nici fără antecedente şi nici fără „modele” grozave pentru desfăşurările ulterioare din Istoria Românilor. Este un aspect sub care versul popular a surprins – precum de obicei în asemenea situaţii – similitudini extraordinare şi adevăruri esenţiale, pline de sens pentru cine e dispus a descifra învăţăminte:

Nu întrevăd, acum, după ce tumultuosul secol al XX-lea s-a încheiat, fără însă ca şi faptele pe care el le-a găzduit cu exagerată generozitate să fi încetat a-şi exercita consecinţele, cel mai adesea în chip negativ şi cu intensitate, de ce vreun istoric ar mai avea temei de a-l exclude pe Ion Antonescu din categoria iluştrilor bărbaţi de stat ai României contemporane, alături de I. I. C. Brătianu, N. Titulescu sau N. Iorga. În privinţa ierarhiei, nu are rost, desigur, să mă pronunţ, cât timp numai trecerea timpului, perspectiva justă a evenimentelor deja împlinite şi cercetările istoriografice temeinice de mâine îşi vor spune, cu greutate şi dreaptă măsură, cuvântul decisiv nimerit. La 23 iunie 1940, nimeni altul decât Nicolae Iorga, celebrul nostru polihistor, care prin creaţia sa de proporţii, varietate şi profunzimi rar întâlnite a acoperit practic întreg spaţiul spiritual românesc, şi nu numai, a observat cu numai câteva zile înainte de a fi intervenit tragedia românilor de pretutindeni şi de-a se fi declanşat procesul prăbuşirii României Mari, context în care savantul însuşi la scurt timp după catastrofă avea să-şi afle groaznicul sfârşit: „Neam părăsit în răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor. Aşa de puţini între aşa de mulţi. Cu fraţii la cellalt capăt al Europei şi cu străini de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puţin se părăsesc şi cele mai dulci patrii. Noi am rămas. Cu sabia în mână de strajă la toate zările, iar, când s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oţelul, am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţei noastre. Şi, iată, suntem tot acasă”. Este cu totul explicabil, drept consecinţă, că în 1942 îngrijitorii excelentului Album Spaţiul istoric şi etnic românesc, editat sub egida Academiei Române, a Institutului Cartografic Militar şi a Institutului Naţional Central de Statistică din Bucureşti, au inserat drept motto al capitolului III aceste cuvinte definitorii ale Mareşalului Ion Antonescu: „Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi şi vom pleca cei din urmă”. În atare împrejurări, Ion Antonescu a reprezentat, sub cele mai multiple aspecte şi din cele mai multe cauze, mai mult decât un factor de decizie, un reazem pe măsură, un element de incontestabilă garanţie, chiar siguranţă, la „talpa” Ţării.

Numele Mareşalului Ion Antonescu a intrat în Istorie, cu sau mai degrabă fără voinţa unora sau a altora, încă din cursul vieţii. Mai presus de orice – Omul, cu toate calităţile şi defectele lui, pentru toate faptele sale, bune sau rele. Nu a fost fascist, după cum nici democrat, dar nici rasist ori criminal de război. Ci, înainte de orice, un bun naţionalist. Răstimpul care ne desparte de execuţia lui în 1946 este, totuşi, prea scurt la scara istoriei pentru a fi „văzut” total şi global, fără de greş, dar, netăgăduit, că dreptatea tot îşi va spune cuvântul. Deja unele sondaje de opinie, la nivel naţional, l-au situat pe Mareşal în rândul celor mai de seamă români de oricând şi de orişiunde.

Faptele trecutului, consumate, Antonescu n-ar mai avea cum interveni şi ce dovedi, sau ce… corecta măcar. Este, de-acum, rândul istoricilor şi şansa lor de-a afla şi dezvălui tot adevărul, despre toate cele care, câte şi cum au fost!

Prof. Univ. dr. Gh. Buzatu   

Ignoranta, interesele politice si propagandistice derizorii, dar si reaua credinta sau ostilitatea unor alogeni au deformat de atâtea ori adevaratul spirit al operei lui Eminescu – poetul si ziaristul. Destinul acestei opere s-a dovedit a fi tot atât de dramatic, precum destinul omului care a creat-o, precum biografia sa. G. Calinescu sublinia într-o celebra conferinta rostita la Academia Româna, în 1964, la împlinirea a 75 de ani de la moartea celui ce a scris „Oda, în metru antic“, ca viata acestuia „se confunda cu opera, Eminescu n-are alta biografie“. Dar, când facea aceasta remarca, marele critic avea în vedere opera poetica („el a scris în versuri o zguduitoare biografie“). Eminescu a scris însa o biografie tot atât de zguduitoare si în proza de ziar, rodul, de altfel, al singurei sale profesii si al unei vocatii paralele, cum observa Serban Cioculescu într-un articol aparut în „Revista Fundatiilor Regale“, din 1939, când trecuse o jumatate de secol de la moartea Poetului. Cele doua biografii si vocatii se întrepatrund si se contopesc într-o personalitate complexa si unitara. „Istoricii literari“ – prevedea Perpessicius – „vor stabili într-o buna zi cât de unitara a fost existenta materiala si sufleteasca a poetului, câta prezenta artistica si ideologica este în articolul sau de ziar ca si în poema cea mai hieratica…“

Fara îndoiala ca – îndeosebi în perioada când a lucrat la „Timpul“ – Eminescu considera munca sa de ziarist mai importanta si, oricum, mai urgenta decât cea de poet. O dovedesc daruirea, rigoarea documentarii din cele mai diverse si mai autorizate surse, gravitatea, intransigenta, pasiunea („Pasiunea înalta, pasiunile înjosesc“ e o magnifica reflectie a sa care a si fost selectata într-o antologie de maxime celebre din întreaga lume) si, nu în ultimul rând, arta (acesta este cuvântul) cu care a practicat ziaristica. Întrebarea ce o adresa cuiva care îl îndemna sa mearga sa se odihneasca: „pe cine sa las în locul meu?“, invocata simplist si tezist în „obsedantul deceniu“, tulbura într-un sens mult mai profund. Era vorba, în fond, de asumarea unei misiuni cu tot ce implica ea, nu doar de o slujba, de un job, cum se zice astazi cu un barbarism cel putin rizibil, pentru a câstiga o pâine. Si, la urma urmei, pe cine ar fi putut lasa Eminescu în locul lui?! Pe cine ar putea lasa Eminescu si astazi în locul lui?!

Al. Oprea sustinea într-un studiu consacrat gazetarului de la „Curierul de Iasi“, „Federatiunea“ si „Timpul“ ca Eminescu gazetarul nu a fost un doctrinar, încât trebuie judecat ca atare. Avea, desigur, o ideologie, dar nu era decât un mare ziarist, cel mai mare ziarist român pâna în prezent si, pe cât se poate omeneste prevedea, greu de egalat vreodata. Unii au vazut bine în Eminescu un om al metodei, al sistemului si „nu al reactiilor subiective lipsite de elaboratie intelectuala“. E limpede, în orice caz, ca sintagma „elaboratie intelectuala“ este cum nu se poate mai definitorie în ceea ce-l priveste. Altminteri, lipsa elaboratiei intelectuale a constituit una dintre tristele realitati de la noi pe care le-a denuntat, cum numai el stia sa o faca, gazetarul Eminescu: „N-are cineva într-adevar decât sa deschiza o teza de licenta, s-asculte prelectiuni la universitati – esceptam pe cele de matematica – sa citeasca ziare si brosuri, sa citeasca proiecte si paraproiecte de legi din Camera, s-asculte discutii în Adunari si se va convinge ca o numeroasa clasa de oameni nu-si întrebuinteaza mintea la nimic alta decât la reproducerea de vorbe din carti straine, ca propria munca intelectuala se reduce la nimic“

Neabdicând nici o clipa si sub nici un motiv de la codul si convingerile sale, care erau ale unui patriot lucid, luminat, Eminescu sanctiona cu severitate lenea balcanica, smecheria, miticismul, inclusiv cel al colegului sau de la „Timpul“, Caragiale, formele fara fond, impostura. Si asta nu în termeni generali, ci de fiecare data cu referiri si exemple concrete, pe deplin elocvente. „E o pura naivitate din partea «Românului» (ziarul liberal cu care s-a aflat în permanenta polemica – nota mea C.C.) de a-si închipui ca noua ne sunt necunoscute definitiunile ce le copiaza dumnealor din Dunoyer sau J.B.Say“.

Forta incomparabila a condeiului dublata de competenta si de o vasta informare faceau ca discursul lui Eminescu sa fie citit cu religiozitate si ascultat, atât de prieteni cât si de adversari. Criticul Mihai Ungheanu scria în volumul sau „Fiii risipitori“ ca „Un om ca Eminescu devine intolerabil pentru ca trebuie ascultat“. Si nu doar de contemporanii sai, între care erau totusi câtiva scriitori si ziaristi de vaza, de ar fi sa-l pomenim doar pe C.A. Rosetti.

El este intolerabil si pentru unii dintre contemporanii nostri. Un play-boy aproape centenar, purtat, precum moastele sfintilor, pe la toate televiziunile si radiourile, cu pretentii de mare boier al spiritului, istoric nu o data penibil de aberant, dupa ce pâna în 1990 si-a petrecut viata prin Africa, a venit sa ne dea nu numai lectii de istorie imaginata de el, ci si de eminescologie. Printre altele, ne-a spus ca opera jurnalistica a lui Eminescu nu ar fi trebuit sa fie editata, pentru ca e „reactionara“ si neeuropeana. Unde si când am mai auzit noi ca Eminescu e „reactionar“, iar ziaristica sa, dar si o buna parte din cea poetica erau tinute sub obroc? Daca pleziristul istoric nu stie, îi spunem noi: în epoca regimului stalinist din perioada imediat urmatoare ultimului razboi mondial, când valorile culturii noastre nationale erau bagate dupa gratii, la propriu si la figurat. Faptul ca pe atunci seninul si fericitul istoric nu se afla pe aici nu-l scuza pentru enormitatea pe care a debitat-o cu nonsalanta, ci mai degraba îl acuza. Batrânul liberal cu strabunici pe care Eminescu, e drept, i-a cam vestejit în „Timpul“, are tot dreptul sa nu-i placa ziaristica lui. Oricum, pe Eminescu, vorba congenialului sau Nichita Stanescu, îl doare în cenusa de ceea ce-i place sau nu istoricului ratacitor, dar a afirma ca opera sa publicistica nu trebuia editata e o afirmatie de o insolenta impardonabila. Fie si pentru ca ea a readuce în memoria românilor fapte terifiante. Si asta nu e frumos…

Munca intelectuala trebuia sa fie în conceptia lui Eminescu corespondenta muncii productive a „claselor de jos“, cum le numea el, clase carora prim-redactorul ziarului „Timpul“ le-a acordat o speciala atentie ori de câte ori în discutie a survenit problema eficientei si progresului. O problema de o actualitate perpetua. Aplicat, fireste, ca ziarist, la realitatea societatii românesti a vremii sale, Eminescu se ridica, totodata, deasupra evenimentialului, la sensurile mari, cu bataie lunga în timp, iar câte o fraza care sintetizeaza magistral, câte o concluzie, uneori interogativa, parca au fost scrise aseara, cu putin înainte ca ziarul sa intre în tipografie. Depasindu-si net epoca, Eminescu devine un model permanent de gândire si actiune – „modelul scriitorului român, cerebral, activ, angajat, capabil de a se subordona ideii. Acesta este marele model al literaturii române“ – crede pe buna dreptate Mihai Ungheanu în cartea amintita.

Presa româneasca a avut, de-a lungul timpului, mari gazetari, mari arhitecti de ziare si reviste, iar, mai nou, performeri incontestabili si în domeniul jurnalisticii audiovizuale. În epoca postbelica cel putin doua nume sunt emblematice din acest punct de vedere: George Ivascu si Octavian Paler. Mihai Eminescu a ramas însa Prim-Redactorul presei noastre. Un motiv în plus ca acel ce opteaza pentru nobila profesie de ziarist de limba româna sa se dovedeasca vrednic de aceasta meserie. Nivelul pe care l-a impus Eminescu e greu de atins, dar, vorba lui Calinescu, însasi dorinta de a fi e sublima. Evocându-l pe Ion Barbu, cu acel tulburator elogiu privindu-l pe E. Lovinescu – „El, singura noastra ratiune de a scrie!“ – Lucian Raicu marturisea: „Ma trec fiori amintindu-mi aceste cuvinte. Daca aceasta este Critica, nu e usor sa fii critic“. Parafrazând, am putea spune: Daca gazetaria e cea pe care a facut-o Eminescu, nu e usor sa fii ziarist. Altminteri, riscam tot mai mult si mai iresponsabil sa fim pusi, cum zicea Nichita Stanescu, în fata unei revendicari teribile: Eminescu sa ne ceara ultimativ: „Dati-mi limba înapoi!“. Restitutio in integrum ce ne-ar lasa literalmente goi…

autor: Constantin Coroiu

sursa: Revista Cultura