Cuvânt și iubire

“Nu găsesc nimic mai interesant, în ordinea realităţilor umane, decat actul creaţiei. Tot ce se leagă de această creaţie omenească – laboratorul, şantierul, masa de scris, atelierul, obiceiurile sau ritualurile creatorului – mă interesează pînă la obsesie. Poate răzbate şi aici străvechea curiozitate a cercetătorului pentru taina de nepătruns a Naturii, uimirea faţa de nesfârşitele ei forţe de creaţie. Căci, întocmai după cum ne fascinează în Natură misterul acestei zămisliri neodihnite – mă încântă în viaţa omului, înainte de toate, eforturile sale creatoare: geniul, munca, deznădejdea, drama creaţiei.

Lucian Blaga locuieşte spre marginea oraşului, la pensiu¬nea Bois Fleury, Riedweg 17. Sunt numai copaci bătrâni şi grădini pe aici; iar la cîteva zeci de metri în spatele casei, începe pădurea de brazi care acoperă coastele dealului şi coboară până jos, pe malul Aarei. Din veranda etajului unde se găsesc cele două camere ale familiei Blaga, se zăreşte, în dimineţile frumoase, Jungfrau. Privirea se aşază peste coperişurile roşii ale caselor invadate de grădini. Totul se caţără, aici, la Berna: iedera, trandafirii, arbuştii. Şi atunci când plantele nu se mai pot înălţa pe ziduri sau pe copaci – bernezii le ridică, în glastre, cât mai sus. Balcoanele şi ferestrele sunt încărcate cu muşcate roşii. Pe această verandă, cu un asemenea peisaj în faţa ochilor, trebuie să fie destul de greu de scris filosofie. Este însă un admi¬rabil loc de visat, de meditaţie. Şi este, fără îndoială, locul ideal pentru lecturi.

– Eu însă citesc tot mai puţin de la o vreme, îmi mărturi¬seşte Lucian Blaga. Aproape că nu mai pot începe o carte, fără ca să nu pierd şirul la fiecare pagină, gândindu-mă la „sistemul” meu… Înainte vreme citeam foarte mult, şi în toate direcţiile. Nădăjduiesc că va veni o vreme, după ce voi fi încheiat de gândit şi scris sistemul meu de filosofie, când voi putea din nou citi până la istovire…

Cultură şi metafizică

Blaga vorbeşte rar, aproape silabisind fiecare cuvânt, şi te priveşte în ochi, concentrat – dar ai senzaţia că privirile lui trec peste tine, şi nu o dată te simţi ispitit să întorci capul, să întâl-neşti şi tu năluca pe care o ţinteşte el. De altfel, după cum am avut prilejul să mă* conving de mai multe ori la Bucureşti, Blaga arareori e bucuros să poarte o conversaţie. Rămâne tăcut în mij¬locul celorlalţi, şi tăcerea aceasta se prelungeşte câteodată tul¬burătoare…
– Sunt încă la vârsta care îmi permite oricât de multe şi de variate lecturi, spun eu. Ceea ce poate părea mai grav, păstrez încă cea mai bună idee despre lectură. O socotesc, în orice caz, un excelent mijloc de verificare a „bărbăţiei” unui om de cul¬tură, a rezistenţei sale spirituale. Lecturile, ca şi „influenţele”, sunt un instrument de selecţie. Cei care nu au destulă vitalitate, şi [au] o foarte aproximativă forţă de creaţie – sucombă „in¬fluenţelor”, lecturilor, culturilor străine în general. Ceilalţi – şi mă gîndescla un Cantemir, la un Haşdeu, la un Eminescu – ies din această probă de foc întăriţi, şi personalitatea lor se rotun¬jeşte mai biruitoare… De altfel, cum am spus-o de nenumărate ori, sunt convins că enciclopedismul şi universalismul sunt notele dominante ale structurii culturii româneşti. Şi sunt bucuros că verific încă o dată această observaţie a mea chiar în cazul dumi¬tale: poet, dramaturg, eseist, filosof. Dar în filosofie, câte probleme ai atacat: logică, teoria cunoaşterii, teologia, morfologia culturii, metafizica…

– Şi vor veni în curând şi alte probleme, adaugă Lucian Blaga. Nu pentru că ţin cu orice preţ să fiu „universal”, cum spui, ci pentru că sistemul meu de filosofie se desfăşoară simfonic. Vor fi, probabil, cinci trilogii: după trilogia cunoaşterii şi a culturii, încheiate şi tipărite, va urma o filosofie a biologiei, una a esteticii şi moralei, şi apoi o metafizică. Ai observat însă că, de pe acum, acord o mare importanţă metafizicii, ultimul volum al fiecărei trilogii încercând o încununare a celorlalte şi o valorificare meta¬fizică a problemelor dezbătute.

– Ceea ce admir mai mult în opera dumitale filosofică, îi mărturisesc eu, este curajul creaţiei. Astăzi, când filosofii de-abia îndrăznesc să atace două-trei probleme, dumneata ai curajul de a gândi asupra tuturor problemelor de filosofie, după ce, în prealabil, te-ai silit să înmulţeşti chiar numărul acestor probleme, descope¬rind, bunăoară, garnitura categoriilor subconştientului. Este un curaj pe care, de la Hegel, nu l-a mai avut nici un filosof european. Îmi dai voie să-ţi spun că eu văd şi în această sete de creaţie filosofică a dumitale, o trăsătură specifică culturii româneşti moderne? Curajul creaţiei şi obsesia universalului alcătuiesc cea mai frumoasă tradiţie a romantismului românesc. Iar acum, după Unire, încercăm să intrăm în istoria Europei printr-o valorificare integrală şi românească a existenţei. Alături de Nae Ionescu, ale cărui universale preocupări şi rară vocaţie metafizică sunt cunoscute tuturor studenţilor de la 1920 încoace – dumneata înalţi cultura românească pe adevăratul său nivel.

Vasile Băncilă a avut dreptate dându-te ca pildă de „energie românească”.
– Vasile Băncilă este cel mai preţios exeget al operei mele filosofice dintre tineri, spune Lucian Blaga. În general, dacă mă gândesc la generaţia tânără, eu nu am de ce mă plânge; mai ales în ultimii ani, eforturile mele au fost urmărite cu multă simpa¬tie. Spuneai însă, adineauri, că ţi se pare curajoasă încercarea mea de a clădi un sistem complet de filosofie. Îndrăznesc să adaug că această încercare este, după cîte ştiu eu, cu totul personală. Nu pot afiima că stăpânesc în întregime istoria filosofiei, până în amănunte, însă în tot ce am citit n-am găsit nimic asemănător sistemului meu. Subliniez acest lucru pentru că am auzit spunându-se din anumite cercuri, că sistemul meu filosofic nu are nimic original.

– Cred că în acele cercuri nu eşti citit, adaug eu. Lucrurile acestea se întîmplă adeseori la noi în ţară. Pentru că, dacă ţi se poate reproşa ceva, deocamdată, este tocmai efortul dumitale neodihnit de a gândi toate lucrurile de la capăt, şi de a dobândi rezultate atât de originale încât adeseori surprind şi paralizează. Bunăoară, nu o dată am auzit oameni spunând despre lucrările dumitale de filosofie a stilului, că nu sunt decât comentarii asupra cărţilor lui Spengler, Frobenius sau Alois Riegl deşi în Orizont şi stil subliniezi de mai multe ori deosebirile dintre aceşti gânditori şi poziţia dumitale. Descoperind matca stilistică în inconştient, şi nu în peisaj, ca Frobenius; dovedind că fenomenul culturii nu poate fi comparat unui organism autonom, care apare aproape parazitar în istorie, înzestrat cu un anumit destin biologic şi având, deci, o anumită limită de vârstă – cum afirmă Spengler; dovedind mai ales că un stil nu e monolitic, şi că nu poate fi explicat printr-o singură valenţă – dumneata te deosebeşti net de aceşti gânditori contemporani.

– Iar în cartea care stă să apară în Editura Fundaţiilor Regale „Geneza metaforei şi sensul culturii”, lucrurile acestea sunt din nou lămurite. Sensul pe care îl acord eu „culturii”, nu cred că se mai întâlneşte la vreun autor.

– Pentru mine, cultura este modul specific de a exista al omu¬lui în Univers. Este vorba de o mutaţie ontologică, mutaţie care deosebeşte pe om de celelalte animale, şi care e rezultatul eforturilor omului de a-şi revela Misterul. Omul singur este creator de cultură, şi aceasta datorită trăirii sale întru mister şi revelare. Omul, încercând să-şi reveleze misterul, în ale cărui dimensiuni singur trăieşte, creează cultura. Nu-ţi pot rezuma toate con¬cluziile cărţii mele, Geneza metaforei, dar e destul să-ţi spun că eu consider stilul ca o intersecţie a două finalităţi; pe de o parte omul încearcă să-şi reveleze misterul, pe de altă parte Marele Anonim, prin frânele transcendentale, zădărniceşte această încercare tocmai pentru a menţine echilibrul în Univers, şi a sili pe om să-şi reali¬zeze condiţia sa de creator de cultură. Matca stilistică aşa cum o definesc eu, ca o garnitură de categorii abisale, para-corespondente categoriilor conştientului – este frâna transcedentală prin care Marele Anonim se apără împotriva încercărilor omului de a i se substitui, revelând şi creând misterul.

– Dintr-un fragment publicat într-o revistă, întrerup eu, înţeleg că oferi o cu totul altă explicaţie deosebirilor dintre cultură şi civilizaţie, care au dat atît de mult de lucru gânditorilor şi istori¬cilor din ultimii douăzeci de ani.

– Întocmai. Cultura răspunde existenţei umane întru mister şi revelare, iar civilizaţia răspunde existenţei întru autoconservare şi securitate. Între ele nu există deosebiri de vârstă biologică, aşa cum crede Spengler când afirmă că orice cultură se transformă, îmbătrânind, în civilizaţie – ci o deosebire profundă de natură ontologică. Creaţia culturală este o plăsmuire a spiritului omenesc de natură metaforică, destinată adică să reveleze un mister prin mijloacele metaforice. Ca atare poartă constitutiv o pecete sti¬listică, pentru că eu am dovedit că orice încercare de revelare a misterului se face numai prin matca stilistică. Pe câtă vreme civi¬lizaţia este o plăsmuire a spiritului omenesc în ordinea intereselor vitale, a securităţii şi autoconservării, şi n-are intenţia să reveleze un mister. De aceea civilizaţia poate avea o pecete stilistică, dar aceasta este numai un reflex; tot ce omul lucrează pentru con¬fortul şi securitatea sa – un plug, o armă, o unealtă – se im¬pregnează prin imitaţie, printr-un soi de mimicry, de semnele unui stil.

– Cunosc în parte capitolul unde ai dezvoltat această teorie, care mi se pare cu totul originală, şi bine întemeiată. Ceea ce mă încântă şi mai mult, este importanţa pe care o acorzi finalităţii, problemei teleologice în genere.

– Cred că nici unul dintre filosofii contemporani nu se luptă atât de mult cu această problemă supremă, cu întrebarea ultimă: de ce este lumea astfel făcută? Pentru care scop? În cărţile mele, şi mai ales în trilogiile care vor urma, nu mă feresc niciodată sa încerc dezlegarea acestor întrebări.

Problema morţii

– Filosofia, ea însăşi, mi se pare zadarnică dacă nu dez¬leagă asemenea întrebări ultime, îi mărturisesc eu. Şi dacă dra¬gostea pe care o avem pentru filosofie a început, de la o vreme, să se răcească, este numai datorită acestor întrebări ultime, în faţa cărora cei mai mulţi dintre filosofi, şovăiesc. Cred, bunăoară, că nici un filosof nu are dreptul să şovăiască în faţa problemei morţii. Pentru mine. cel puţin, s-au făcut nenumărate greşeli în dezbaterea acestor probleme. Filosofii au atacat problema nemuririi sufletului, ceea ce este cu totul altceva decât problema supravieţuirii post-mortem. Nemurirea presupune mântuire, beati¬tudine, autonomie; supravieţuirea, dimpotrivă, este încă legată de dramă, de destin, şi, într-un anumit sens, chiar de condiţia umană. Observă că aproape toate religiile se luptă cu problema nemuririi sufletului – lăsând deschisă problema nemuririi până la, sfârşitul lumii, adică până la ieşirea din veac, la oprirea timpului. În ceea ce mă priveşte, cred că în toate religiile, ca şi în superstiţiile tuturor popoarelor, se găsesc urmele unor anumite experienţe, străvechi, care astăzi, în actuala condiţie mentală a omului, nu mai sunt, în majoritatea lor, accesibile. Dacă teza mea e justă, atunci suntem îndreptăţiţi să căutăm în istoria religiilor, în folclor şi în etno¬grafie – documente, urme de experienţe concrete, cu ajutorul cărora să putem ataca dintr-un alt punct de vedere problema morţii, adică a supravieţuirii sufletului, lăsând deschisă problema ne¬muririi.

– Cunosc tezele dumitale din studiul Folclorul ca instrument de cunoaştere, răspunde Lucian Blaga. Îţi mărturisesc că încă nu m-am gândit la problema morţii. Eu meditez problemele filosofiei pe rând, şi deşi mă gândesc, fireşte, la mai multe din ele – nu abandonez o problemă până ce nu am dezlegat-o definitiv. Cu toate acestea, ca unul care am trăit toată copilăria la sat, înţeleg foarte bine ce vrei să spui. Moartea pentru cei de la sat, are o cu totul altă semnificaţie decât pentru orăşeni. Sufletul mortului pleacă să-şi întâlnească fraţii, rudele, prietenii, în lumea cealaltă. Este vorba deci, de o nouă comunitate a „celor duşi”. De aceea nici durerea în faţa morţii nu este atât de tragică, la sat. îmi amin¬tesc plânsul mamei la moartea unui fecior pe care-l iubea ca ochii din cap. Ei bine, era un plâns liniştit, împăcat.

– Durerea se manifestă aproape întotdeauna în rituale, într-o comunitate organică, adaug eu. La sat, şi uneori chiar şi în mahalalele bucureştene, jalea este mai mult o lamentaţie rituală decât manifestarea durerii disperate a omului despărţit de fiinţa care i-a fost dragă. Lamentaţie rituală pe care o fac, după cum ştiţi, şi oameni străini, bocitoarele… De altfel, întreaga viaţă a omului care participă la o comunitate organică, este trăită cu o semnificaţie trans-individuală, simbolic. Când un indian mănâncă, el crede că săvârşeşte un sacrificiu „zeilor trupului”. Haina pe care o poartă un malaezian, desenele ei sau forma, comunică celorlalţi starea lui civilă, intenţiile lui, bucuria sau tristeţea lui. Omul nu e niciodată singur într-o asemenea societate organică. De aceea nici moartea nu e atât de năpraznică. ..

Satul – Centrul lumii

– În cartea mea, „Geneza metaforei şi sensul culturii”, am dedicat un întreg capitol Satului, dezvoltând tocmai această conştiinţă de care dă dovadă săteanul că trăieşte în centrul Lumii. Geografia în care îşi fixează săteanul locuinţa, este o geografie mitologică. Viaţa satului, în întregimea ei, are un sens cosmic, totalitar.

– Îmi dai voie să-ţi spun, îl întrerup eu, că în toate culturile autentice locuinţa e concepută ca un „centru al lumii”, iar de cele mai multe ori un anumit stâlp este considerat „axa Universu¬lui”. Vechile oraşe: Babilon, Roma, Ierusalim, Bankok etc. – sunt şi ele, în conştiinţa locuitorilor, concepute ca centre ale Lumii. Orăşenii au pierdut această conştiinţă de-abia la începutul timpu¬rilor moderne, odată cu revoluţia industrială.

– Problema are pentru mine o atracţie cu totul specială, continuă Lucian Blaga. Pornind de la „geografia mitică” în care e situat satul, de la conştiinţa naivă a săteanului că se află în centrul Lumii – am ajuns să descopăr ceea ce eu numesc „vârstele adoptive”, şi prin care îmi explic deosebirile dintre cultura majoră şi cultura minoră. „Vârsta adoptivă” a omului nu are nimic de-a face cu vârsta reală, biologică. Într-o cultură majoră, copiii sunt creatori de istorie şi cultură majoră; de exemplu Ioana d’Arc, Mozart, Rimbaud. Cultura minoră este creaţia oamenilor care au ca „vârstă adoptivă” copilăria; o conştiinţă naivă, cosmocentrică, fără simţul perenităţii. Am arătat toate lucrurile acestea, pe larg, în primul capitol al cărţii mele. Mi se pare foarte greu de precizat, însă, dacă una din aceste culturi – majoră sau minoră – este superioară celeilalte, fiecare din ele au calităţi şi defecte care le sunt proprii. Este însă evident: cultura minoră, creată de oemeni de orice vârstă, car având toţi ca „vârstă adoptivă” copilă¬ria – nu este o fază preliminarie, o etapă necesară în drum spre „maturitate”, spre cultura majoră. Ea este autonomă, şi poate exista mii de ani de-a rândul, fără să se transforme – cum cred gânditorii morfologiei ciganiciste – într-o cultură majoră. Este drept că aceste transformări au loc câteodată, dar ele nu sănt necesare, nici fatale.

Destine româneşti

– Nimeni nu poate pune la îndoială „autenticitatea” dumnitale, românismul şi naţionalismul dumnitale – îi mărturisesc eu. De aceea, elogiul pe care îl aduci, în atâtea cărţi, creaţiei culturale şi eforturile pe care le faci de a fonda metafizic acest elan creator – mi se par nu numai preţioase, dar şi absolut necesare, pentru a lămuri unele confuzii care se fac în cercurile naţionaliştilor români. Opera dumitale, literară şi filosofică, este atât de rotunjită şi atât de „românească”, încât nimeni n-ar avea curajul, astăzi, să afiime despre dumneata că eşti „livresc” şi „occidentalizat”. Şi cu toate acestea, dumneata defineşti omul: creator de cultură, şi cel mai mare elogiu pe care îl poţi aduce unui om este această forţă de creaţie. Am spus şi eu, de nenumărate ori şi în felurite chipuri, cam acelaşi lucru. Cuvintele dumnitale însă au altă greutate, şi de aceea mă bucur, ştiind că ele vor fi primite cu mai mare uşurinţă.

– S-au făcut şi se vor mai face confuzii în această dez¬batere a valorii culturii, răspunde Lucian Blaga. îndeosebi cei care gândesc sub influenţa teoriilor pesimiste ale morfologiei cul¬turii, cei care socotesc cultura un organism celular, care se naşte parazitar în istorie, îmbolnăvind pe om – găsesc motive să nu creadă în eficienţa creaţiei culturale.

– Mă bucur că întâlnesc în teoriile dumitale aceeaşi valorifi¬care optimistă a culturii, pe care am dobândit-o şi eu, plecând de la cu totul alte premise. Cercetând simbolismul funerar la anumite popoare primitive şi arhaice, am observat un lucru semnificativ: simbolismul începea să se organizeze în „sistem”, în „metafizică”, numai când se aplica asupra morţii şi „eternităţii”. Cultura începe prin a fi o prelungire a vieţii, o promovare a principiilor creatoare şi vitale. Nicăieri nu apare oboseala, tristeţea sa, disperarea omului. Dimpotrivă, dacă se poate vorbi de ceva optimist în viaţa omului „primitiv” – este tocmai acest act al creaţiei de cultură. Departe de a despărţi pe om de Natură, de a-l izola în mijlocul Cosmosu¬lui, cultura solidarizează pe om, în acelaşi timp cu Viaţa şi Eternitatea.

– Omul nu devine om decât încercind să-şi reveleze Misterul, adică creând cultură, spune Lucian Blaga. Alt scop mai nobil, în viaţă, nu are. Chiar şi atunci când încearcă să se dezlipească de viaţă, de; istorie, şi să se „mântuiască”, să trăiască „în absolut” – chiar şi atunci creează cultură. Căci filosofiile, religiile, misticile umane, oricît de „absolută” ar fi experienţa care le precede, sunt şi ele creaţii culturale, adică au caracter metaforic şi participă la o matcă stilistică.

– De aceea nu văd destinul României decât ca un destin cultural – adaug eu -, valorificând adică existenţa, „experienţa românească”, prin creaţii spirituale. De forţa creatoare a neamului nostru nu ne mai putem îndoi. În Spaţiul Mioritic, dumneata ai încercat să găseşti matca stilistică a acestor forţe creatoare. Îţi mărturisesc că eu sunt impresionat de omogenitatea lingvistică şi culturală a culturii populare româneşti – iar pe de altă parte, de obsesia universalului în cultura cărturărească românească. Mi se¬pare că realităţile acestea istorice ne indică precis drumul pe care îl va urma cultura românească modernă – şi pe care îl pot rezuma în două cuvinte: Omul Universal. Românii nu pot crea „fragmen¬tar”, nici „specializat”, ca în Apus.

– Este foarte explicabil pentru mine, de ce românii nu pot crea specializîndu-se – spune Lucian Blaga. Cultura românească este o cultură minoră, având ca „vârstă adoptivă” copilăria. Un copil trăieşte cosmocentric. Ţăranul de pretutindeni, dar mai ales ţăranul român – care se păstrează şi astăzi autentic – este un politehnician. El singur e arhitect, plugar, cântăreţ, zidar. Fireşte, există şi la sat o diviziune a muncii, dar ea e infinit mai puţin riguroasă ca la oraş. Viaţa satului e totalitară şi cosmocentrică.

– De aceea astăzi, când Europa occidentală este compusă din culturi majore şi participă la „vârsta adoptivă” a maturităţii, cred că noi, românii, avem misiunea de a crea un om universal, altul decât cel întrupat de greci sau de Renaştere. Eu văd în „sistemul” dumitale unul din semnele care vestesc acest „om universal” românesc…”

„Vremea”, Anul X, Nr. 501, 22 August 1937, p. 10-11
Reprodus dupa „Profetism Românesc – România în eternitate” Bucureşti Editura „Roza Vânturilor”, 1990

Sursa: http://www.art-emis.ro/analize/1041-convorbiri-cu-lucian-blaga.html

Așezându-se cu mândrie pe un pinten stâncos, în inima salbaticiei, ruinele castelului Montaigle par să vină direct dintr-o legendă medievală. Acestea ocupă vârful unui masiv calcaros, întinzându-se de la est la vest, la o cotă medie de 160 de metri, la confluența râurilor MolignAee și Flavion, ale căror ape se varsă în fluviul Meuse, în aval de satul AnhAee.

 Întreaga vale nu este lipsită nici de grandoare și nici de frumusețe, dar caracterul său impresionant a contat, fără îndoială, mai puțin în ochii oamenilor din trecut, care îi apreciau mai mult posibilitățile naturale de apărare.
 Uneltele din silex găsite în fisurile de pe flancul sudic al pintenului sugerează că zona a fost ocupată încă din vremuri preistorice, cum este cazul sitului cunoscut sub numele de Rocile Montaigle, loc în care arheologii efectuează săpături mai bine de un secol. În 1867, geologul Ed. Dupont a fost însărcinat de guvernul belgian cu studiul stratigrafiei grotelor. Acesta a denumit grotele în funcție de arborii crescuți în preajmă: grota de soc, grota de stejar sau grota de arțar, cu excepția celei locuite de un pustnic, fiind denumită după numele “proprietarului” său, grota Philippe. Fiecare dintre acestea a dezvăluit urme de locuire preistorice, inclusiv musteriene (aprox. 50.000 de ani) și din mezolitic (între 8.000 și 5000 ani). Un aspect important la Montaigle este faptul că civilizația umană de Cro-Magnon a fost recunoscută și descrisă de Ed. Dupont cu mult timp înainte de nomenclatura franceză. Situl Montaigle și cercetarea belgiană au contribuit de timpuriu la consolidarea patrimoniului acestei țări precum și la edificarea  istoriei civilizației europene.

 Cercetările arheologice realizate în 1992 pe platourile Montaigle au scos la lumină cantități de ceramică din epoca Fierului (circa 450 î.Hr.), dar și urme de la sfârșitul epocii române, atunci când regiunea din nordul vechii Galii traversa o prioada de mare nesiguranță. Pe la mijlocul secolului al III-lea Imperiul Roman trecea printr-o criză profundă care i-a zdruncinat structurile politice, economice și sociale. Regiunile Belgiei actuale sunt din ce în ce mai mult râvnite de germani. Confruntându-se cu această amenințare de destabilizare, administrația romană organizează o defensivă în teritoriu. Către anul 260 armata romană ia poziții de garnizoană de-a lungul bazinului Meuse. Aceste posturi, stabilite pe drumurile principale, țin uneori și loc de refugiu pentru civili.
 De la începutul secolului al IV-lea, un zid de 2 m lățime definește un spațiu de 3.400 m2, locuit în principal de voluntari germani, aceștia ocupând fortăreața cu femei și copii. Ei locuiesc în barăci din lemn, după obiceiul locului de unde veneau. Unii dintre ei se ocupau cu fabricarea cataramelor de curea, mânerelor de sabie, sule și alte accesorii găsite în urma săpăturilor arheologice. Această ocupație militară pare să se oprească după anul 450 și situl este apoi abandonat timp de patru secole. În jurul anului 900 a fost construit un castel pe partea de sus a stâncii. Există doar câteva urme din această construcție, inclusiv un perete din epoca galo-romană. În 1298, Guy de Dampierre, contele de Flandra și marchiz de Namur, a răscumpărat terenul lui Faing pentru a-l ceda fiului său mai mic, Guy de Flandra, numit și Guy din Namur. Acesta din urmă a construit un castel, ale cărui urme mai pot fi găsite încă în ruinele actuale. Noua construcție este în principal concepută ca un loc de reședință, rolul militar fiind secundar. Domeniul se compune din trei părți distincte: la poalele castelului, pe câmpie: hambare, grajduri și pajiști; în partea de sus: clădirea principală apărată de un turn, iar la nivel intermediar: curtea.
 Transformările care sunt efectuate în prima jumatate a secolului al XV-lea au schimbat radical fizionomia castelului. Caracterul rezidențial în acest moment este net în detrimentul aspectului defensiv. Condus de mai multe dinastii, trecând prin perioade de pace și război, Montaigle rămâne centrul domeniului cu același nume.
 Amplificată de englezi, în epoca romantică, moda turismului aduce mulți turiști și poeți în valea Montaigle. Caracterul dezolant și singuratic al ruinelor li se potrivește sufletelor voiajorilor melancolici. Sunt numeroși pictori, scriitori sau artiști care conturează imaginea din Montaigle în creațiile lor; oamenii de litere nu uită să descrie farmecul locurilor neumblate în paginile lor de memorialistică, în timp ce pionieri ai artei fotografice își instalează echipamentele în pajiștile din jur.
 Creșterea numărului de vizitatori, legată de democratizarea petrecerii timpului liber, duce spre sfârșitul secolului la schimbarea în reprezentare a descrierii ruinelor. Cărțile poștale și ghidurile turistice întruchipează tablourile, litografiile și pagini de antologie ale perioadei precedente, fără a reduce caracterul romantic pe cale de dispariție. După 1993 Montaigle face parte din patrimoniul Valoniei.

Tatiana Scurtu-Munteanu
Galați, România

 

 

Orașul nostru are, în acest an bisect, patru omagieri, ca patru mari aduceri aminte ale unor evenimente cardinale în devenirea sa: Melchisedec (120, plecarea dintre noi), Celibidache (100, naștere), Colegiul Național “Roman-Vodă” (140, ctitorire) și Editura “Mușatinia” (10, de la înființare). Cvartet festiv, dar și prilej de prețuire a celor care ne dăruiesc bucuria, că toate patru sînt sărbătorite cu omagieri alese.

Ne vom opri numai la una, așa cum se cuvine, la Editura decenară, acea care, tot în acest an festiv, a scos cea de a suta carte. Sau, altfel, spus, a zămislit o variată bibliotecă, asemeni unor edituri mai vechi.

Cu zece ani în urmă, în casa zisă în oraș “Cristodorescu”, vecină cu frumoasa zonă a Gării, la inițiativa poetei Emilia Țuțuianu, mai tîrziu și Dospinescu, înființa prima Editură laică în oraș, numită “Mușatinia”. A debutat cu volumul de versuri: “Curcubeu într-o peniță”, semnat de adolescenta Mădălina Gavrilă. De la început a beneficiat de polivalența Tipografiei Priftis din Dărmăneștii Bacăului. 

La noul așezămînt de cultură, s-au alăturat, de îndată, informaticiana Felicia Dumbravă și profesoara Cecilia Bănică-Pal. În anii următori, ctitora Editurii, căsătorindu-se, soțul acesteia, Dorin Dospinescu, i-a devenit un colaborator de minune. 

Editările s-au succedat în “alegretto”, în medie cam una la o lună. La ea și-au tipărit lucrări Episcopia Romanului și Bacăului, profesorul universitar Tudor Ghideanu, Primăria municipiului nostru, familia pictorului Bîrjoveanu și mulți alții. Tipărituri ce atrăgeau atenția, mai înainte de a fi citite, prin prea frumoasele lor coperți, cu text sau ornamente pe toate cele patru pagini ale lor. O Editură care, așa “adolescentă”, și-a permis să abordeze lucrări cu texte în limbi străine, cu alfabet slavon, cu relații matematice sau partituri muzicale, cu grafică sau reproduceri în culori. Sau, altfel spus, o Editură complexă și totală, care, întotdeauna, și-a respectat condițiile asumate și, mai ales, termenul de imprimare. 

Nu are anumită profilare, ci editează orice literatură, artă și știință. Sîntem încredințați că “Mușatinia” ne va oferi, în acest an aniversar, un “Index” recapitulativ, pe ani, cu toate aparițiile succesive, ajunse, în aceste zile, la “o sută”. 

În evoluția culturii umane, instituția denumită “Editură” a avut și are, în continuare, un rol covîrșitor. Constituirea acesteia poate fi considerată ca fiind un “Gutenberg – II”. Se spune că prima tipăritură cu “litere mobile” a fost textul antic al lui Euclid: “Elementele”. Ei bine, așezămîntul social de atunci, care le-a tipărit, trebuie să-l acceptăm ca fiind prima Editură europeană. Și, acum, am ajuns să sărbătorim o Editură tînără – “Mușatinia”, cu performanța de o tipăritură la lună. 

Toată prețuirea noastră, a întregii vieți, culturale contemporane, adusă “Mușatiniei” noastre, care, asemeni tuturor celorlalte de pe planetă, răspîndește, în toată “atmosfera spirituală” a Terrei – asemeni pufurilor vegetale, purtătoare de viitor și elansate spre multele zări ale lumii – eflorescențele de gînd ale omenirii.

 

Gheorghe A. M. Ciobanu

Revista Melidonium

MAria RUgina

*

                         Trief major

 

În raft, mă simt substanţă rară,

Atinsă tainic de tipar,

FORMA unei İdei eterne,

Pe care sensuri noi răsar.

 

Ca orice Carte, mă deschid

Ȋn ritmul dat de autor,

Dar viaţă si durată-mi dă

Doar FORŢA ta de Cititor.

 

Simţind căldura minţii tale,

Tresar în mine muguri-astre,

Ce sorb lumină absolută

Din FLACĂRA voinţei noastre.

 

                           Reabilitare

 

De ce privesc setos bărbaţii

Numai la tinere femei

Şi nu pun niciun preţ erotic

Pe cele-ajunse-n vârsta trei?

 

E vorba doar de-arhitectură,

De-atracţia către frumos,

De focul coacerii în curs,

De mărul-rai ştiut gustos?

 

Sau poate din compasiunea

Transmisă de înaintaşi,

Convinşi fiind că pe o jună,

Dacă nu-ţi place, poţi s-o laşi?

 

Ei bine, nu. Bieţii de ei

Coboară în discriminare,

Datori-vânduţi, până la capăt,

Instinctului de conservare:

 

Răspunderea perpetuării

Le-a anulat simţul măsurii,

Centrându-le toţi neuronii

Pe legităţile naturii!

 

Aşa că babele iertate,

Ce cred că pot iubi mereu,

Ar face bine să constate

Că le-a rămas doar…Dumnezeu.

 

 

În bunătatea Sa, Prea-Înaltul

Elanul trupului le curmă,

Dându-le, generos, la toate

Înţelepciunea de pe urmă.

 

Ca bonus, dacă sunt cuminţi,

Şi nu se plâng de nedreptate,

Le mai strecoară, cu dispreţ,

Vreo câţiva ani longevitate.

 

 

 

                                  Dar

 

Cu ce nu prea sunt de-acord,

Fiind o inechitate,

Nevăzându-se pe sine,

Dânsul VREA, dar NU SOCOATE!

 

La ce serveşte frumosul

Dacă este trecător?

Stimulează apetenţa

Celor rămaşi la decor!

 

Dacă-l privim pe Villon

( Cu zăpezile topite ),

Nu cred să fi vrut vreo babă

Cu dânsul să se mărite.

 

Doar scăpând de DİCTATURA

TİMPULUI împieliţat,

OMUL VA CUNOAŞTE STAREA

DE FEMEİE şi BĂRBAT!

 

Nu discriminând pe babe

Ajungeţi la apogeu,

Ci DESCOPERİND İZVORUL

MULT RÂVNİTULUİ MEREU!

 

 

                                EFECT

 

İ-am auzit pe nepotenţi tăcând,

İ-am mirosit pe semidocţi scrâşnind,

İ-am pipăit pe talentaţi vibrând

Şi i-am văzut pe Zei îngenunchind.

 

Dacă mi-ar cere Dumnezeu să-i gust,

İ-aş frământa pe toţi într-un pocal

Şi, fără a numi licoarea must,

M-aş savura papilic, în final.

 

 

                             DİDASCALİE

 

MULT PREŢUİTE CİTİTOR,

Primeşte-această Carte-n dar,

Pune pe ea semnul URGENT

Şi n-o ascunde-ntr-un sertar.

 

Nu o citi pe întuneric

E pentru zorii care vin.

Orice Cuvânt trezit din ea

Te va feri cândva de chin.

 

Întreabă-te, din când în când,

Ce-ai vrea să fie NEROSTİREA:

Mărturisire, teamă, vis

Sau chiar Măria Sa GĂSİREA?

 

Afla-vei, când se va-ntâmpla,

Poteca trecerii prin mine

Şi, separându-te de lest,

Te vei descoperi ÎNSİNE.

 

Vei înţelege cât greşeşti

Făcând regula LOR a TA

Şi, străbătând, ca untdelemnul,

Deasupra te vei ridica.

 

Găseşte-ţi ORDİNEA DİN TİNE –

FORMULA UNU PERMANENT –

Închide Timpul în cuvinte,

HRĂNEŞTE-TEDOAR CU PREZENT!

 

                                     ÎN LOGİCA FİRİİ

 

Sunt şi vorbe alunecoase

Pentru târgul de fiori,

Încărcate ochi cu sensuri,

Aşteptând cumpărători.

 

Preţul, afişat discret

Pe al gândului suport,

Se plăteşte-n viaţă pură,

Când constaţi că sensu-i mort.

 

Cine-şi populează visul

Cu zâne şi feţi-frumoşi

Se hrăneşte – precum Hogea –

Cu mirosul de…gogoşi.

 

Dar ca orice fenomen

Copleşit de dezvoltare,

Limbajul va face loc

Formei de comunicare

 

Vii, fără mijlocitori –

Printr-un simţ adăugat –

Generator de fiori

Şi de adevăr curat.

 

Atunci toată-nţelepciunea,

Poezia şi İubirea

Vor avea ca unitate

Dorinţa şi împlinirea

 

 

Şi astfel, Cuvântul Prim,

Din care purcede tot,

Descărcându-se în suflet,

Va deveni VREAU şi POT.

 

 

                             GRAMATICĂ TEMERARĂ

 

Istoria omenirii,

Începută c-un blestem,

Va triumfa doar sub scutul

CAUT ŞTİU şi NU MĂ TEM!

 

CUNOAŞTEREA şi İUBİREA

Sunt mărimi cumulative,

Rezervoarele trăirii,

Cele mai vechi substantive,

 

Două aripi avântate

Spre tăriile cereşti,

Predicate ce te-ajută

Să poţi şi să te-ntregeşti.

 

MAria RUgina

“Cartea nerostirii”, volum aparut la Editura MUSATINIA,  Roman,  2012

„Biblioteca este cea mai democratică instituţie, e simbol al  democraţiei americane”

Mrs. Toni Garvey (director  „Phoenix Public Library”)

 

 

Am trecut de mai multe ori pe Central Avenue, bulevardul central din inima capitalei Arizonei şi nu o dată mi-a atras atenţia o clădire impozantă, care se distinge nu numai prin maiestuozitatea ei dar mai ales prin destinaţia pe care o are: biblioteca centrală, adică „Phoenix Public Library”. Ultima dată când am avut un impact cu prestigioasa instituţie de cultură, eram în compania prietenului meu, Dumitru Sinu – sibian de origine, plecat din România în anul 1948, pe care îl însoţeam de la reşedinţa sa la hotelul pe care îl deţine pe First Street, în downtown-ul Phoenixului. Văzând-o, dialogurile noastre au fost canalizate imediat spre lumea cărţilor… Atunci mi-a venit ideea să scriu despre acest edificiu cultural! Am solicitat o întrevedere cu directorul instituţiei, doamna Toni Garvey, cu care am avut plăcerea să port un dialog interesant.

Doamna Garvey este un specialist remarcabil în biblioteconomie, recunoscută ca fiind cea care a „reinventat” bibliotecile din Phoenix, şi pe bună dreptate, pentru că a realizat lucruri minunate pentru cele 17 instituţii de informare şi documentare care funcţionează aici şi pe care le conduce. Oraşele din împrejurimile capitalei Arizonei au, fiecare dintre ele, sistemul lor de biblioteci, absolut independente de Biblioteca Centrală din Phoenix. Toate aceste biblioteci sunt finanţate de către Primăria oraşului Phoenix şi din diferite donaţii.

 

„Biblioteca este cea mai democratică instituţie, e simbol al democraţiei americane” – afirma doamna Garvey la începutul discuţiei noastre. Am fost plăcut surprins să aflu că  Mrs. Toni Garvey a vizitat cu doi ani în urmă România. Surpriza a fost cu atât mai mare, cu cât, majoritatea americanilor pe care i-am întâlnit nu au fost niciodată în România; extrem de rar întâlneşti vreunul care să ştie ceva despre ţara noastră, d-apoi să mai fi fost acolo! Domnia Sa a fost implicată într-un program iniţiat de „Fundaţia Bill şi Melinda Gates” cu scopul informatizării a 800 de biblioteci româneşti. Cu această ocazie, în anul 2010 a vizitat ţara noastră şi a participat, la Sinaia, la o amplă manifestare unde a întâlnit bibliotecari din toată România. „Am fost plăcut impresionată de interesul manifestat de către bibliotecarii români şi de receptivitatea acestora. Nu e simplu să treci de la un sistem de operare clasic la unul computerizat; cu toate acestea am simţit deschiderea spre nou, spre modernizare şi asimilarea rapidă a noului sistem de lucru” – mi-a relatat Toni Garvey. 

Biblioteca Centrală din Phoenix este cea mai mare bibliotecă din metropolă, având în subordine alte 16 biblioteci din capitala Statului Marelui Canion. În momentul de faţă, patrimoniul celor 17 bibioteci cuprinde 1.660.337 de repere, un fond de carte relevator, respectiv 1.182.197 de cărţi puse în circulaţie, 120.293 DVD-uri, 79.658 compact discuri cu texte înregistrate şi 55.431 de compact discuri cu muzică. De asemenea, Biblioteca Centrală Phoenix deţine un număr de 181.570 de cărţi de referinţă (care nu sunt puse în circulaţie), incluzând colecţia de literatură pentru copii, o colecţie de literatură rară şi colecţia „Arizona”, 25.609 înregistrări în formate electronice catalogate (în care pot exista mai mult de un articol în fiecare, funcţie de cum au fost primite de la furnizori), 11.973 de ziare şi reviste. Colecţiile mici cuprind 4.186 cărţi (regăsite în mare parte doar la sediul central sau la partenerul din South Mountain). „Avem şi o colecţie mică de 54 de cărţi româneşti, proprii, selecţionate de către personalul bibliotecii şi achiziţionate ulterior şi care au circulat destul de bine, de peste 800 de ori”, mi-a mai mărturisit doamna Garvey.

Găzduită de o clădire impunătoare cu cinci nivele, având o suprafaţă de circa 28.000 de metri pătraţi (300,000 square feet), biblioteca de pe Central Avenue (Burton Barr Library) este cea mai mare dintre cele 17 instituţii similare din Phoenix. Statisticile reflectă grandoarea Burton Barr Library prin cifre impresionante,  având în patrimoniul său 338.890 de cărţi puse în circulaţie. De asemenea deţine un număr de 162.087 de materiale de referinţă şi colecţii speciale, 20.817 DVD-uri, 16.791 compact discuri cu texte înregistrate, 20.168 compact discuri cu muzică, 6.563 reviste şi 520 de colecţii mai mici. Este biblioteca cea mai mare dintre cele 17 care funcţionează sub egida Bibliotecii Centrale Phoenix, restul instituţiilor partenere din grup fiind cam de zece ori mai mici (spaţiile în care funcţionează au suprafeţe care variază între 1.600 şi 3.500 metri pătraţi, respectiv, cam între 17,000 şi 37,000 square feet).

Serviciile din oferta acestor instituţii de informare permanentă a publicului cititor sunt de calitate ireproşabilă. Afluenţa de citiori în bibliotecile din Phoenix este considerabilă, oricând poţi căuta, de-acasă, pe internet, o carte pe site-urile oricăreia dintre cele 17 unităţi, şi apoi să o ridici de la sediul central sau de la una din bibliotecile din grup. Dacă articolul cerut, fie carte sau orice alt fel de material nu se găseşte în biblioteca la care apelează un cititor, solicitarea nu ramâne nerezolvată, şi în câteva zile comanda îi este onorată, la una din bibliotecile din grup. Astfel circulă zilnic câteva mii de cărţi în acest sistem.

Doamna Garvey mi-a făcut cunoscut programul bibilotecilor din subordine, acestea funcţionând în fiecare zi din săptămână, inclusiv duminica. Discuţia purtată cu distinsa anfitrioană, alături de ceea ce am putut observa pe timpul vizitei în acest adevărat izvor de cunoaştere, mi-a confirmat faptul că titlul de „Bibliotecar al anului” care i-a fost conferit în 2004 de către „Library Journal Magazine” şi prin care s-a evidenţiat ca cel mai bun bibliotecar din Statele Unite, este unul pe deplin meritat. Modul de organizare a instituţiei, ţinuta profesională distinctă şi distinsă a staff-ului, oferta acesteia, acţiunile organizate şi cele în care se implică nu dovedesc altceva decât profesionalism de înaltă clasă, pasiune şi dedicare. Covorbirea noastră a urmat traiectorii aleatoare, încercând o arie cât mai cuprinzătoare a domeniului.

 

Foarte interesant, şi totodată un exemplu pentru domeniu, este modul în care se asigură finanţarea suplimentară a unităţilor biblioteconomice şi dezvoltarea lor prin acţiunile organizate de către „The friends of the public library” – organizaţie nonprofit care se ocupă cu strângerea de fonduri pentru bibliotecile arizoniene din Phoenix. Sunt atraşi membri, prieteni ai cărţii, care cotizează doar cu 25 de dolari anual şi participă nemijlocit la activităţile şi evenimentele speciale ce se desfăşoară cu scopul strângerii de fonduri, încă din 1977.

 

„Nu e uşor să lucrezi în timpuri ca acestea, când economia este în derivă, deoarece tocmai acum, oamenii au nevoie mai mare de informare, apelând la unităţile noastre mai mult ca niciodată; în primul rând, ei folosesc bazele de date de la bibliotecă pentru a-şi căuta de lucru şi apoi, pentru că au mai mult timp la dispoziţie. Aşadar, ceea ce facem noi acum este o luptă permanentă cu bugetul. Fără sprijinul organizaţiilor nonprofit «The friends of The Public Library» şi «Phoenix Public Library Foundation», bibliotecile din Phoenix nu ar fi putut fi ceea ce sunt azi şi nu ar putea progresa pentru a deveni ceea ce vor fi mâine” – declară doamna Garvey.

În discuţia cu doamna director am abordat falsul concept de “demodare” a bibliotecilor în prezent, când sursa de informare cea mai la îndemână este internetul. „Bibliotecile şi bibliotecarii vor fi întotdeauna la modă, în pofida existenţei altor sisteme moderne de informare, cum este internetul – afirmă doamna Toni Garvey. La ora actuală există programe extinse în universităţi care pregătesc intens studenţii pentru a deveni «bibliotecari», termen care, de altfel, nici măcar nu mai este utilizat. De pildă, aceşti viitori specialişti sunt denumiţi «information specialists» – specialişti în informare, iar programul academic care-i formează este «Information science and technology» – ştiinţa şi tehnologia informaţiei sau informării, sau alte denumiri adiţionale. Mie îmi place termenul de «bibliotecar» iar titlul meu este «City Librarian», titlu de care sunt, realmente, mândră. Cum să fie un «bibliotecar» demodat?  (se întreabă retoric distinsa doamnă); de exemplu, internetul, deşi conţine extrem de multă informaţie poate fi, în acelaşi timp, şi foarte confuz. Noi ne consiliem cititorii, inclusiv în informarea de pe internet, indicându-le bazele de date serioase sau domeniile care trebuie accesate pentru a obţine informaţii de valoare, pentru că simpla postare pe internet nu trece printr-un proces editorial, deci nimeni nu poate susţine argumentat afirmaţia «din moment ce materialul este pe internet, trebuie să fie credibil!»

 

Am vorbit mult despre ce înseamnă, practic, munca bibliotecarului care nu este un simplu asistent într-un spaţiu garnisit cu cărţi: „Există foarte multe lucruri care se întâmplă «în spatele cortinei» – relatează Toni Garvey – pe care publicul larg nu le cunoaşte. Clienţii noştri vin la bibliotecă şi au aşteptări să găsească aici absolut tot ce caută. Mulţi dintre ei nici nu gândesc că cineva trebuie să achiziţioneze acele materiale, că o echipă întreagă munceşte intens şi continuu la completarea şi îmbunătăţirea colecţiilor, că se actualizează în permanenţă baza de date, etc. Zilnic are loc un întreg proces de transfer de carte şi materiale de profil de la o bibliotecă la alta: la noi poţi comanda azi o carte pe internet, de exemplu, dar doreşti să o ridici de la o alta, apropiată de domiciliu sau de locul de muncă. Mii de cărţi, CD-uri şi DVD-uri circulă în fiecare zi în acest sistem, de la o bibliotecă la alta, pentru a onora comenzile cititorilor metropolei.

 

Sunt situaţii când se solicită cărţi pe care nu le avem în patrimoniu caz în care, pentru a veni în sprijinul cititorilor şi a le asigura informarea, specialiştii noştri apelează la alte biblioteci din Arizona sau din celelalte state, uneori chiar din afara ţării, pentru simplul motiv că dorim să satisfacem doleanţele celor interesaţi.

 

Rezervările de carte se pot face pe internet, iar noi le anunţăm disponibilitatea prin mesaj electronic sau telefonic şi facem tot posibilul, prin mijloacele expuse anterior, să fim fermi în onorarea comenzii. Oricine este interesat în domeniu, apelează la web site-ul nostru, unde se găsesc toate informaţiile şi procedurile de lucru ale sistemului, iar noi încercăm să fim cât mai prompţi în rezolvarea tuturor solicitărilor.” Onorarea comenzilor diferă funcţie de material: pentru cărţi, termenul este de aproximativ trei săptămâni, iar pentru alte tipuri de materiale diferă, de la caz la caz.

Acţiunile instituţiei conduse de către doamna Toni Garvey se adresează inclusiv tinerilor cititori, mai ales în timpul vacanţelor şcolare, când se desfăşoară o sumedenie de programe sub egida „The Phoenix Public Library”. La nivelul tuturor bibliotecilor există programe de citit şi programe educative pentru toate vârstele, programe de computere, de învăţare a limbii engleze ca a doua limbă vorbită (ESL classes), completând astfel gama de servicii din portofoliul instituţiei.

Şi dacă tot am avut o discuţie despre cărţi şi biblioteci cu distinsa doamnă Garvey, la întrebarea referitoare la preferinţele Domniei Sale în domeniu, mi-a răspuns: „Citesc „Money Ball”, „The Life of Pi”, „Biblia”, diverse enciclopedii, multe ziare şi reviste”.

Ca în orice profesie, mai ales în cele legate de informare, jurnalism, cultură, există mituri create şi în jurul celei de bibliotecar. Părerea doamnei Toni Garvey, o fiinţă pragmatică, fină şi de o elocinţă evidentă, este că unul dintre miturile despre bibliotecari este acela care-i situează printre cei mai sobri dintre semenii noştri, care, de obicei, nu prea ştiu să zâmbească. „Bibliotecarii sunt preocupaţi să rezolve probleme şi să ofere răspunsuri, nu prea au timp de glume” – a încheiat doamna director cu un zâmbet fin în colţul buzelor.

 

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

iunie 2012

           

“Probă că şi la noi pictura bate acelaşi minut cu izvorul autentic al valorilor universale, maestrul Constantin Mosoia, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, ne invită în armoniile cromatice ale unei naturi pline de înţelesuri, de tăceri şi de frumuseţi. Dintotdeauna racordat la exigenţele artei, cu predilecţie interesat de studiul naturii, maestrul abordează cu succes aproape toate temele, de la natură statică la portret. Născut pe 26 aprilie 1943, în Argeş, Constantin Mosoia a absolvit în 1965 Institutul de Cultură Fizică din Bucureşti. Mai tîrziu urmează studii libere de pictură şi devine membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici. Din 1977, maestrul încîntă publicul cu expoziţii personale naţionale şi internaţionale, fiind în acelaşi timp iniţiatorul  multor tabere de creaţie, ce se desfăşoară anual din 1979, în diferite localităţi din ţară. În 1990 este distins cu premiul I al Inspectoratului pentru Cultură Argeş, avînd în palmares numeroase premii şi medalii. Constantin Mosoia vorbeşte cu mare pasiune despre munca sa: „Pentru un artist, pictura trebuie să fie ca o joacă de copil. Însă seriozitatea şi pasiunea pentru pictură sînt adevăruri care nu pot fi tăgăduite”. Continuu fascinat de natură, o natură ce-i aparţine cu fiecare copac sau casă, cu fiecare lan, cu fiecare petic de cer sau adiere de vînt, cu pietrele şi izvoarele, maestrul oferă publicului adierile anotimpurilor sale, de fapt, un spectacol vizual încărcat de candoare şi ingenuitate.  Maestrul Mosoia revine cu consecvenţă la anotimpul verii, uneori ca studiu cromatic, dar, cel mai adesea, ca moment surprins aparent involuntar. Plin de har, limpezit, liniştit, el dialoghează, precum gospodarul cu brazda în flotiră, cu ceasurile însemnate ale operei sale, într-un val de simpatie aproape organică, întrebînd parcă fiecare nuanţă de-i este bine în lumină. Privite prin lentilă măritoare, picturile sale propun reperele sensibilităţii coloristice pentru un anume fel al naturii de a se cristaliza sub rame, pentru un fel al copacilor de a se pierde în aer prin ramuri, pentru un fel al lor de a aţipi la soare, pentru un fel al lanurilor de a se arăta în pleoape adormite de cîmpie.

Natura în anul de ieri şi în clipa de acum

Natura aşezată în calea unui vînt călduţ, rumoarea ei blajină, gîndul pictorului plin de copaci în anul de ieri şi în clipa de acum, prind fine rădăcini în aerul nobil cu miros de vară, în snopul de flori şi de spice, în zarea verde-tremurîndă a unui deal. Dorinţa verticalităţii, copacii, mereu copacii suverani şi însinguraţi (copacii mor în picioare), vorbesc despre aspiraţia maestrului spre înalt, despre drumul spre împlinire, spre  punctul luminos care leagă totul: natura ca o creştere, ca sămînţă a unui copac ce se înmulţeşte, se toarce în încrengătura unui apus, a unei amiezi, a răsăritului de cîmpie dulce ca mierea sau a văii bătute de vînt de la dreapta la stînga, de la stînga la dreapta, poartă privitorul prin ţinuturi ce-şi aşteaptă troienele sau fantasmele policrome pe cărări line, prin poieni populate de verde şi galben, de lumini de curcubeu.

Cît de falnic ne privesc din rame anotimpurile Mosoia!, cînd un înger înfrigurat le deschide pleoapele în tăcerea vorbitoare sau într-o izolare anahoretică. Natura aţipeşte sau se trezeşte sub un soare edenic, respiră tainic şi blînd, conturată parcă în transă cu peneleul. Substanţa pînzelor stă în construirea relaţiilor dintre detalii, în felul în care circulă lumina în mod natural de pe o nuanţă pe un detaliu şi reciproc. Elaborarea meticuloasă exaltă doar punctul vital al culorii, cel care susţine echilibrul compoziţional şi cromatic. Împădurind universul cu flori şi verdeaţă,  atingînd cu puteri şi vibraţii natura din pînze, la fel ca Anteu din legendă, pînă şi aerul are substanţă şi reflexe pline de sensuri. Într-un petic de cîmp, unduit nu de vînt, ci de un bal de vibraţii, pomii par vii, cerul pare aproape, iarba şi florile încărcate de rouă. Natură statică, structuri vegetale şi case, poveştile din rame spun poveşti de mătase, ce nu pot îmbătrîni nicicînd, niciodată.

Aducînd vremii armonie şi un colţ de natură în plus, maestrul redă verii trupul de verde şi galben, sfărîmat de modernul din viaţă, zugrăveşte cu nespusă iubire natura în exigenţe de stil. Prin calcul artistic, cu alte cuvinte, este meşter de pînze, el face natura să semene din nou cu aceea făcută la Geneză de Domnul. Aşa mi-am imaginat întotdeauna un pictor: un om care aude frumos prin toate simţurile. Cu această carte de vizită, maestrul Consstantin Mosoia, în mîna căruia arta vibrează precum sunetul în arcuşul unui violonist de marcă, a cucerit întreaga lume.”

Maria Diana Popescu  

Saint Nicolas de Véroce se află pe vechiul traseu de la Piemont la Geneva şi Valais şi a fost, până în 1760, singura parohie din partea superioară a Val Montjoie, Saint-Gervais fiind în partea inferioară. 
Biserica Saint-Nicolas-de-Véroce este o biserică catolică situată în departamentul Haute-Savoie din sud-estul Franţei, în regiunea Ron-Alpi, comuna Saint-Gervais-les-Bains. Clădirea reprezintă un monument istoric din 2006.
Sfântul Nicolae  a devenit patronul comunităţii încă din secolul al IX-lea. Născut în 270, el a fost episcop de Myra, în Asia Mică. Remarcabil pentru credinţa şi milostenia sa, el a fost canonizat, iar învăţătura lui s-a răspândit mai întâi în Orient, apoi în întreaga Europă. El este, printre altele, patronul spiritual al negustorilor şi marinarilor.
Biserica a fost construită în secolul al XVIII-lea, în locul unei biserici romane din secolul al XII-lea, care a fost distrusă. Prima piatră a fost pusă în 1725. Binecuvântarea i-a fost dată în 1729. Aceasta a fost sfinţită în anul 1766 de către Episcopul Biord, episcop al eparhiei de Annecy.     

     
Biserica este o bijuterie, un amestec de baroc şi neoclasic. Barocul se regăseşte în detaliile caracteristice ale stilului: faţada portalului întreruptă pentru înserarea nişei cu statuia Fecioarei. Un alt simbol al barocului, bolta care protejează intrarea principală, este pe deplin vopsită … Construită cu sprijinul financiar al expatriaţilor, vânzătorilor şi enoriaşilor, aceasta reflectă perfect credinţa şi fervoarea religioasă a unei comunităti, la început de secol XVIII. Arhitectura barocă exprimă renaşterea catolicismului după Conciliul de la Trente (1545-1563): credinţa fiind de acum una veselă şi optimistă.

Ansamblul arhitectural a fost restaurat prin lucrări majore între 1954-1959, fiindu-i anexată o sacristie. Pe fiecare parte a porţii, un medalion pictat îi reprezintă pe St. Gervais şi Sf. Protais. Saint Gervais, fiul lui Sf. Vital şi al Sf.Valerie de Milano, este considerat unul dintre primii martiri ai oraşului alături de fratele său geamăn Sf. Protais.
Clopotniţa a fost reconstruită pe fundaţia celei din secolul al XII-lea. Aceasta a fost distrusă de un fulger în 1792 şi refăcută în 1819.

Decorul interior al bisericii reprezintă un monument istoric protejat. Aceasta este construită din materiale locale în formă de cruce, cu un transept, o absidă, un naos, un cor, toate acoperite cu bolţi şi un frumos dom octogonal. Pridvorul se deschide sub un arc flancat de coloane. În interior, biserica este decorată cu picturi realizate în 1751 şi 1856.

Saint Nicolas de Véroce este una dintre cele 60 de monumente religioase în stil baroc din Savoie.

Între 2002 şi 2008 ea a suferit o restaurare completă cu un cost de câteva milioane de euro.

Astfel, satele şi munţii Mont Blanc conţin adevărate comori: biserici, capele, oratorii, altare. Într-un cadru natural atât de mare ca cel din Mont Blanc, omul are nevoie întotdeauna să apeleze la sacru pentru a fi protejat. Chiar dacă în vecinătatea bisericilor protestante din Geneva, această biserică catolică lansează un flux de credinţă colorat şi plin de bucurie prin arta barocă.

By Tatiana Scurtu-Munteanu